Drepturile colective

Douglas Sanders

I. Drepturi individuale, drepturi de grup, drepturi colective

Drepturile colective nu au atins încă nivelul de acceptare acordat drepturilor individuale. Nimeni nu se aşteaptă să fie luat în serios cînd contestă ideea de drepturi individuale, în schimb s-au adus deseori argumente demne de luat în seamă împotriva recunoaşterii drepturilor colective. Unii argumentează că drepturile colective sînt incompatibile cu drepturile individuale. Grupurile minoritare sînt privite deseori ca factori de destabilizare într-un sistem international bazat pe state. Africa de Sud a folosit „drepturile de grup” ca să justifice apartheid-ul. Unele ţări occidentale consideră că afirmarea „drepturilor popoarelor”, „drepturilor colective” şi „drepturilor de solidaritate” maschează agenda autoritaristă a unor state din lumea a treia. Astfel, deşi sprijinul pentru ideea de drepturi colective a crescut în mod vădit, dezbaterile teoretice şi prac- tice nu s-au încheiat.

Din nefericire aceste dezbateri pornesc de prea multe ori de la noţiuni confuze asupra înţelesului drepturilor colective. Este nevoie de distincţii clare între drepturile individuale, drepturile de grup şi drepturile colective.

A. Drepturile individuale

Societatea s-a obişnuit cu indivizi care-şi afirmă drepturile — de exemplu, dreptul individual la asistenţă juridică în cadrul procedurii legale.

Spre deosebire de acesta, dreptul individului la egalitate este oarecum diferit, căci discriminarea apare aproape întotdeauna pentru că individul este parte a unui grup ale cărui caracteristici nu se referă numai la indivizii luaţi separat şi nici nu sînt rezultatul unui demers individual. Asemenea caracteristici de grup aşa cum se regăsesc în numeroasele prevederi interzicînd discriminarea includ rasa, sexul, vîrsta, convingerile politice şi religioase, originea etnică, starea civilă, orientarea sexuală, clasa, limba sau handicapul. Atîta timp cît individul, avînd una dintre aceste caracteristici, luptă împotriva discriminării cerînd să fie judecat pe baza unor criterii individuale şi nu a caracteristicilor pe care le împărtăşeşte cu alţi membrii ai acestor grupuri, egalitatea este un drept individual.

B. Drepturile de grup

Însă egalitatea este totodată şi un drept de grup, acel drept de grup fiind pur şi simplu suma drepturilor membrilor individuali ai grupului. Organizaţiile de grup au o legitimitate specifică şi îndreptăţirea de a revendica drepturi în numele membrilor lor, ceea ce le conferă un anumit avantaj faţă de indivizii care caută reparaţia violării drepturilor lor. Prin aceasta ele sînt cele mai potrivite organisme pentru promovarea unor acţiuni afirmative, iniţierea dezbaterii unor cazuri test, implementarea unor programe educaţionale, antrenarea mass-mediei, influenţarea guvernelor şi alegerea purtătorilor de cuvînt.

Dar şi indivizii pot să-şi afirme simultan şi legitim dreptul de a nu fi discriminaţi, astfel egalitatea devenind atît un drept individual cît şi un drept de grup. În fapt fiecare drept de grup va fi şi un drept individual (de exemplu, dreptul de a nu fi discriminat într-un anume fel), cu toate că drepturile individuale nu vor fi întotdeauna şi drepturi de grup (de exemplu, dreptul la judecată echitabilă şi la proces corect).

În timp ce grupul poate utiliza acţiuni colective pentru a lupta împotriva discriminării, limitarea majoră a drepturilor de grup este că ele există doar atîta timp cît există discriminarea. Dacă discriminarea împotriva afro-americanilor din Statele Unite sau a burakaminilor din Japonia ar lua sfîrşit, atunci grupul ar înceta să mai aibă un temei de revendicare a drepturilor.

C. Drepturi colective

Acele grupuri ale căror scopuri transcend încetarea discriminării împotriva membrilor lor pot fi numite colectivităţi, deoarece membrii lor sînt uniţi nu numai datorită unei discriminări externe, ci şi printr-o coeziune internă. Colectivităţile caută să-şi protejeze şi să-şi dezvolte propriile lor caracteristici culturale specifice.

Drepturile colective nu pot fi recunoscute în mod satisfăcător în afara existenţei unor reprezentanţi sau instituţii desemnate să promoveze scopurile colectivităţii, astfel că membrii individuali ai colectivităţii au un rol subordonat. În timp ce organizaţiile pentru drepturi de grup au căderea să promoveze interesele grupului, reprezentanţii şi instituţiile colectivităţii deţin legitimitatea cvasi- exclusivă a afirmării şi administrării drepturilor colective.

Grupurile care suferă discriminări au tendinţa de a-şi afirma caracterul colectiv, pur şi simplu ca parte a luptei lor. Ca o consecinţă, unii activişti, reprezentanţi ai afro-americanilor şi ai femeilor resping ideea că scopul lor este pur şi simplu egalitatea. Homosexualii vorbesc în America de Nord despre o „comunitate homosexuală” şi un nou grup activist s-a supranumit „naţiunea ciudaţilor”.³ Aceste grupuri au descoperit ce forţă are, în discursul referitor la drepturi, afirmarea unei identităţi colective.

Conform acestei analize, pentru a ilustra diferenţa între drepturi, vom spune că programele de acţiune afirmativă se referă la drepturi individuale şi de grup, dar nu la drepturi colective. Programele de acţiune afirmativă (discriminare pozitivă) sînt menite să redreseze poziţia dezavantajată a membrilor individuali ai grupurilor. Cînd discriminarea ia sfîrşit şi programele se vor încheia, iar organizaţiile unui anume grup vor înceta să mai aibă o funcţie.

Exemplificînd în continuare, „negocierea colectivă” a sindicatelor are rolul de a aduce în prim plan situaţia muncitorilor ca indivizi: în consecinţă, negocierea colectivă poate fi considerată ca o reacţie de grup la discriminarea faţă de o clasă socială sau, pur şi simplu, un mod organizat de a încerca satisfacerea scopurilor individuale de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă. Sindicatul nu are nici un rol dincolo de satisfacerea scopurilor individuale. Nu este implicată nici o colectivitate coagulată. Orice membru al forţei de muncă sindicalizate poate fi înlocuit, fără ca acest lucru să afecteze obiectivele uniunii.

Dimpotrivă, minorităţile culturale urmăresc mai mult decît simplul drept la egalitate şi participare al membrilor lor individuali în societate. Ele caută de asemenea supravieţuirea ca grup distinct. Pentru că forţele economice şi sociale, ca şi politicile de stat tind să promoveze asimilarea, liderii minorităţilor culturale caută deseori sprijinul statului. Ele urmăresc fie protecţia, fie autonomia, ca mijloace de asigurare a supravieţuirii şi dezvoltării colectivităţilor lor.

II. Supravieţuirea minorităţilor culturale

Tradiţia liberală occidentală pune accent pe drepturile individuale, pe mobilitate şi schimb economic liber. Toleranţa faţă de diferenţe este, zice-se, de asemenea acceptată ca parte a tradiţiei. Care va fi soarta minorităţilor culturale, într-o lume liberală modernă, date fiind noile sisteme de transport şi comunicare?

S-a dezvoltat o cultură de masă internaţională, iar accesul la aceasta continuă să se extindă, pînă şi în zone îndepărtate ca Papua Noua Guinee sau Tibet. Lordul Durham prescria o doză sănătoasă de „neglijare benignă” a canadienilor francezi, pentru a permite ca asimilarea să-şi urmeze cursul natural.⁴ Canadienii francezi au supravieţuit ca grup dinstinct, dar mulţi dintre liderii lor consideră că asimilarea este inevitabilă dacă nu se găseşte o modalitate efectivă de a contracara impactul culturii de masă internaţionale.

În martie 1990, juriştii Comisiei Federale pentru Comunicare a Statelor Unite au pledat la Curtea Supremă pentru cererile minorităţilor de a fi proprietarii licenţelor de radio şi televiziune, argumentînd că acest lucru garanta diversitatea de exprimare. Afirmaţia respectivă a provocat o reacţie de scepticism din partea unor judecători. „Vreţi să spuneţi că albii gîndesc şi se exprimă într-un anume fel, băştinaşii din Insulele Aleutine în alt fel, şi asiaticii în altul?” a întrebat judecătorul Antonin Scalia, menţionînd două grupuri care se bucuraseră de o politică preferenţială. „Eu credeam că încercăm să evităm tocmai acest lucru.”⁵

Legea s-a pronunţat în favoarea minorităţilor, fără prevederea ca programele să aibă conţinut minoritar. Majoritatea judecătorilor Curţii Supreme au susţinut că legea era validă în promovarea diversităţii de exprimare în beneficiul minorităţilor şi majorităţii.⁶

După cum s-a demonstrat în Canada şi Statele Unite, gîndirea liberală occidentală este de obicei înţeleasă ca asimilaţionistă. Dar cum rămîne cu tradiţia socialistă? Deşi politica Uniunii Sovietice implica recunoaşterea drepturilor culturale şi politice ale naţionalităţilor minoritare, teoria din spatele ei pretindea că reducerea treptată a diferenţelor culturale şi lingvistice, pe măsură ce creştea volumul schimbului economic, avea să întărească legăturile dintre oameni. Diferenţele naţionale aveau să dispară ca rezultat al proceselor istorice naturale. Astfel, şi statele liberale occidentale, şi statele socialiste tindeau să sprijine asimilarea.⁷

Pentru ca asimilarea să-şi facă efectul, statele liberale recunosc uneori caracteristicile culturale. Educaţia bilingvă este deseori promovată şi considerată cea mai bună metodă de a educa copiii aparţinînd unei minorităţi lingvistice. În timp ce educaţia bilingvă recunoaşte limba minorităţii, efectul este mai buna abilitare a copiilor pentru a se putea realiza în societate. Prin promovarea unei integrări reuşite, educaţia bilingvă poate determina dispariţia limbilor minoritare.⁸ John Collier, arhitectul proiectului „Indian New Deal” din Statele Unite, a încercat să întărească situaţia politică şi economică a triburilor amerindiene. El susţinea că societăţile sănătoase sînt mai capabile să se adapteze şi, pentru că triburile amerindiene fuseseră marginalizate, le lipsea capacitatea de adaptare. Pînă şi Collier avea o viziune asimilaţionistă specifică, o împletire de sisteme de valori amerindiene şi non-amerindiene.⁹

În lumina tendinţelor liberale şi socialiste asimilaţioniste, a creşterii intercomunicării, „renaşterea etnică” a apărut ca o surpriză a ultimilor treizeci de ani. Reafirmarea naţionalismului canadienilor de limbă franceză n-a fost prevăzută în Canada şi nici renaşterea comunităţilor minoritare din Spania sau din alte ţări occidentale. În multe alte părţi ale lumii, comunităţile indigene îşi reafirmă drepturile. De exemplu, tulburările etnice din India şi fosta Uniune Sovietică demonstrează noul sau reînnoitul militantism etnic. Minorităţile culturale renăscute, puternice, în afirmare, par să facă parte din viaţa sfîrşitului de secol douăzeci.

De ce s-a produs această renaştere etnică?¹⁰ Unii cred că este vorba despre o reacţie faţă de o ameninţare mai puternică cu care se confruntă acum minorităţile culturale, ca rezultat al extinderii comunicaţiilor, dezvoltării tehnologice, creşterii populaţiei şi accentuării naţionalismului de stat. Alţii opinează că sporirea dimensiunii mondiale a societăţii produce în indivizi o reevaluare a identităţilor individuale şi comunitare. Renaşterea etnică poate izvorî şi dintr-o mai mare disponibilitate a majorităţii de a acorda cererilor minorităţilor o mai mare atenţie. Fără a ajunge la un acord asupra motivului acestei renaşteri, nu există nici o certitudine asupra durabilităţii ei sau, dimpotrivă, a caracterului său de reacţie temporară.

Renaşterea etnică a produs idei noi despre organizarea socială şi culturală. Acum statele trebuie să ia decizii importante privind autonomia, integrarea şi caracteristicile culturale ale populaţiilor minoritare. Spre exemplu, Canada a luptat din răsputeri împotriva recentului „acord vamal liber” cu Statele Unite, pentru că acesta privilegia integrarea în detrimentul autonomiei —, iar membri ai Comunităţii Europene au dat glas unor preocupări similare, mai ales Marea Britanie şi Franţa. Indivizi, clanuri şi comunităţi se confruntă de asemenea cu astfel de decizii critice, căci toate grupările culturale trebuie să împrumute selectiv de la celelalte. De exemplu, amerindienii îşi păstrează o anume identitate culturală, deşi majoritatea au devenit creştini. Dar unele populaţii imigrate în America de Nord nu-şi mai păstrează distinctivitatea, dincolo de tradiţiile culinare sau dansurile populare. Astfel, pentru a supravieţui, colectivităţile trebuie să recurgă la un amestec de rezistenţă, renaştere şi reformulare.

III. Reacţii faţă de minorităţile culturale

Minorităţile culturale există. Zvonurile despre moartea lor inevitabilă s-au dovedit a fi mult exagerate. Deci ce trebuie să se facă pentru ele?

A. A proteja drepturile individuale, dar nu şi drepturile colective

Soarta minorităţilor culturale ar putea fi lăsată în mîinile membrilor lor. Membrii individuali vor trebui atunci să decidă, conformîndu-se pieţei libere, dacă să menţină trăsăturile distinctive ale minorităţii lor culturale. Dacă numai drepturile individuale sînt protejate, indivizii vor fi capabili să opteze dacă îşi susţin sau nu colectivităţile.

Această abordare evită anumite probleme potenţiale. Implicarea statului în protecţia minorităţilor culturale poate să contribuie în mod neinspirat la perpetuarea unei colectivităţi care ar putea fi tacit asimilată sau poate inhiba o evoluţie culturală naturală. Protecţia poate minimaliza un grup prin izolare artificială sau prin sprijinirea liderilor tradiţionalişti conservatori. De exemplu se poate susţine că rezervaţiile indienilor din America de Nord au contribuit la perpetuarea artificială a comunităţilor indiene, din care unele ar fi fost asimilate. La fel, în Canada, drepturile şcolilor confesionale au fost stabilite atunci cînd existau diferenţe religioase şi culturale majore între catolici şi protestanţi. Astăzi, cele mai relevante caracteristici de grupuri minoritare din şcolile separate din Canada nu ţin de religie, ci de limbă. În cazul în care canadienii ar porni de la primele principii, ar considera probabil că şcolile separate, catolice şi protestante. nu au nici o justificare. Acest tip de greşeli pot fi evitate dacă statul îşi restrînge rolul numai la protejarea drepturilor individuale.

Dar piaţa liberă nu este imparţială în ceea ce priveşte culturile majoritare şi minoritare. Statul, instituţiile internaţionale şi inovaţiile culturale sînt natural influenţate în favoarea celor care deţin puterea. Aşa cum o demonstrează cazul Canadei, statul modern are tendinţa de a submina minorităţile lingvistice.¹¹ Pînă şi Curtea Supremă a Canadei a acceptat că supravieţuirea grupului de limbă franceză în America de Nord este periclitată,¹² Culturile majoritare şi minoritare nu joacă după aceleaşi reguli, iar simplele condiţii de piaţă liberă favorizează în mod clar asimilarea.

În schimb, unii susţin că prin protejarea drepturilor individuale se realizează necesarmente şi protejarea drepturilor colective, deoarece multe drepturi nu pot fi efectiv exercitate izolat de alţi indivizi sau organizaţii. Profesorul Michael Asch susţine că principiul liberal al toleranţei faţă de diferenţa individuală protejează totodată şi colectivităţile culturale minoritare, din moment ce diferenţa individuală îşi are de cele mai multe ori rădăcinile în diferenţa colectivă.¹³ Profesorul Carsten Smith a arătat că Articolul 27 al Convenţiei asupra Drepturilor Politice şi Civile¹⁴ îi protejează pe laponii norvegieni ca şi colectivitate.¹⁵ Şi fiindcă drepturile sînt lipsite de sens fără existenţa altor membri ai minorităţii etnice, religioase sau lingvistice, paragraful protejează implicit minorităţile ca şi colectivităţi.

Ideea că recunoaşterea drepturilor individuale cerc şi recunoaşterea drepturilor colective este totuşi greşită. Drepturile individuale pot fi recunoscute fără recunoaşterea drepturilor colective. Anumite drepturi individuale se pot dovedi lipsite de conţinut în cazul cînd culturile minoritare nu există, dar dreptul individual la judecată imparţială, de exemplu, este de asemenea lipsit de conţinut dacă individul nu este arestat şi pus sub acuzare. Asch şi Smith greşesc atunci cînd consideră că drepturile colective şi cele individuale sînt neapărat interdependente.

B. A proteja atît drepturile individuale cît şi pe cele colective

Cealaltă alternativă este elaborarea de prevederi care protejează minorităţile culturale ca şi colectivităţi. Există două metode structurale la îndemînă pentru a face ca drepturile colective să funcţioneze. În primul rînd, statul poate proteja minoritatea culturală. De exemplu, legea canadiană garantează dreptul minorită- ţilor franceze sau engleze de a avea şcoli în limba proprie.¹⁶ În al doilea rînd, minorităţii i se poate garanta, într-o anumită măsură, autonomia în administrarea propriilor sale diferenţe. Această abordare este exemplificată de Constituţia Spaniei, care permite alegerea unor parlamente regionale autonome ale grupurilor culturale şi lingvistice ale ţării¹⁷, şi de structura federală a Canadei, concepută în aşa fel încît să permită ca numeroasa populaţie francofonă din teritoriu să aibă un guvern al provinciei.

Această abordare, care recunoaşte şi drepturile individuale şi pe cele colective, este modalitatea logică de a evita asimilarea culturii minoritare.

IV. Acceptarea drepturilor colective de către stat

Politicienii sînt de cele mai multe ori prudenţi cu drepturile minorităţilor şi se opun recunoaşterii autonomiei culturale. Asimilarea este preferată din mai multe motive:

(a) Aversiunea faţă de diferenţă este o trăsătură general-umană. Probabil că ea îşi are originea în şabloanele solidarităţii de grup care urmăreau supravieţuirea fizică a clanurilor. Dacă este aşa, aversiunea faţă de diferenţă este un reflex condiţionat care s-ar putea să nu mai fie actual în viaţa socială modernă, dar rămîne caracteristic pentru interacţiunea umană.

(b)Tulburările pe fond etnic sînt obişnuite şi apar frecvent în toate regiunile lumii. Politicienii consideră diferenţa etnică o cauză majoră de conflict politic. Un anume grad de identificare naţională a cetăţenilor serveşte şi interesele ordinii publice, şi pe acelea ale dezvoltării economice.

(c) Sistemele care recunosc minorităţile sînt ineficiente din punct de vedere economic, în termenii economiei de piaţă. Politicile statale care acordă autonomie colectivităţilor implică inevitabil restrîngerea circulaţiei libere a foiţei de muncă, a bunurilor şi a capitalului. Indivizii socializaţi într-o anume cultură minoritară sînt mai puţin dornici să se strămute din zonele cu concentraţie de populaţie minoritară.

(d)Sistemele care recunosc minorităţile sînt ineficiente din punct de vedere politic. Ele divizează comunitatea politică, fac consensul mai dificil şi procesele de luare a deciziilor mult mai complexe. Inovaţiile politice în ţările cu numeroase culturi minoritare trebuie gîndite nu numai în termeni tehnici, ci şi din punctul de vedere al impactului posibil asupra comunităţilor locale.

Pe de altă parte există şi argumente în favoarea drepturilor minorităţilor:

(a)Minorităţile culturale sînt un fapt. Stabilitatea politică cere recunoaşterea şi implementarea drepturilor minorităţilor. Programele de asimilare pot fi foarte uşor percepute de grupurile minoritare ca fiind opresive şi să conducă la rezistenţă şi dezordine. Multe state au acceptat sistemul de drepturi minoritare, iar acele decizii au fost pragmatice, concepute în interesul stabilităţii politice.

(b)Diversitatea şi pluralismul cultural sînt considerate trăsături pozitive ale societăţilor. Acest lucru nu este întotdeauna adevărat, dar ideea a devenit parte din retorica politică de astăzi.

(c) Toleranţa faţă de minorităţi înlesneşte adaptarea şi evoluţia minorităţii. Dacă un grup se simte ameninţat, acesta va rezista adaptării. Toleranţa poate, într-adevăr, să reprezinte o cale sofisticată de asimilare a minorităţilor.

În plus faţă de acestea, felul în care sînt percepute minorităţile culturale variază enorm. În India, Canada şi Belgia, minorităţile sînt părţi puternice ale societăţii, în stare să dinamiteze ordinea de stat. Pentru aceste ţări, recunoaşterea minorităţilor este o necesitate, nu un lux teoretic. În Japonia, Thailanda şi Statele Unite, problemele create de minorităţile culturale sînt minore.

Se poate oare ajunge la un consens internaţional asupra drepturilor minorităţilor date fiind diferenţele frapante de putere şi importanţă dintre acestea?

Nici majoritatea statelor, nici legile internaţionale nu îmbrăţişează cu prea multă căldură drepturile minorităţilor. Deşi Liga Naţiunilor proteja drepturile anumitor minorităţi europene, după al doilea război mondial noile Naţiuni Unite şi-au concentrat atenţia asupra drepturilor individuale ale omului.¹⁸ În timp ce iniţial promova cu precădere drepturile individuale, ONU a recunoscut două drepturi colective speciale. Cel dintîi este dreptul la autodeterminare, drept al statelor şi al popoarelor. Cel de-al doilea a fost dreptul „grupurilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase” la supravieţuirea fizică, un drept stipulat în Convenţia asupra Prevenirii şi Pedepsirii Crimei de Genocid.¹⁹ Statele membre ale ONU au fost foarte refractare faţă de recunoaşterea altor drepturi specifice adiţionale ale colectivităţilor sau ale minorităţilor.

Prima formulare generală relevantă pentru minorităţi a fost Articolul 27 al Convenţiei asupra Drepturilor Civile şi Politice²⁰, deşi el a fost conceput în mod deliberat în terminologia drepturilor individuale din pricina rezistenţei statelor faţă de orice prevedere garantînd drepturi minorităţilor ca şi colectivităţi. În plus, Comisia pentru Drepturile Omului a făcut un progres modest în elaborarea unei declaraţii a drepturilor minorităţilor.²¹ Mai degrabă s-a progresat în elaborarea unei declaraţii a drepturilor popoarelor indigene, în cadrul Subcomisiei de Prevenire a Discriminării şi Protecţie a Minorităţilor.²² Un oarecare progres în privinţa drepturilor minorităţilor a înregistrat CSCE, mai ales în documentul cu care a încheiat întîlnirea „follow-up” de la Viena, din ianuarie 1989.²³

Legislaţia internaţională a drepturilor omului continuă să pună accent pe individ, Întîrziind să se refere la drepturile minorităţilor. Examinarea practicilor statale indică modele similare de comportament, în care guvernele caută în acelaşi timp să micşoreze diferenţele culturale şi să ia măsuri în sprijinul colectivităţilor minoritare. Politicienii canadieni aduc laude de rutină pluralismului, dar de Ziua Naţională, în 1990, guvernul a împărţit semne de carte şi pungi de plastic pe care scria „Think Canadian” (Gîndeşte canadian). Carta Canadiană a Drepturilor şi Libertăţilor din 1982, chiar dacă recunoaşte anumite drepturi colective, scopul său de bază a fost întărirea identităţii canadiene pentru a contracara forţele separatiste.

Pierre Elliott Trudeau care, în calitate de prim-ministru al Canadei, a fost primul responsabil pentru Carta Canadiană a Drepturilor şi Libertăţilor, şi-a declarat din nou. de curînd, ataşamentul faţă de drepturile individuale şi egalitate. Indivizii, a spus el.

„transcend accidentele de loc şi de timp, împărtăşindu-se din esenţa umanităţii universale. Ei nu sînt deci determinaţi de tradiţii ancestrale, nu sînt vasali nici rasei lor, nici religiei lor, nici condiţiei pe care o au prin naştere, nici istoriei lor colective.

Rezultă de aici că numai individul este purtător de drepturi. O colectivitate poate exercita numai acele drepturi pentru care a fost delegată de către membrii săi.”²⁴

Această poziţie doctrinară este în contradicţie cu Carta Drepturilor şi Libertăţilor privind educaţia în limbile engleză şi franceză în şcoli şi drepturile speciale ale „popoarelor aborigene” din Canada.²⁵ Trudeau crede că prevederile cu privire la limbă sînt o reacţie pozitivă la drepturile individuale, deşi acele prevederi se referă în mod specific la limbile franceză şi engleză, nu la limbile majorităţii şi minorităţii. Dar tribunalele canadiene au decis că minorităţile lingvistice franceză şi engleză au anumite drepturi de a-şi controla şcolile proprii, acordînd acestor prevederi o tentă clară de drepturi ale minorităţilor. În ceea ce priveşte drepturile aborigenilor. Trudeau s-a opus iniţial acordării de drepturi speciale indigenilor, dar spre sfîrşitul carierei sale a ajuns susţinătorul lor. Este evident faptul că Trudeau consideră drepturile indigenilor un caz special care nu se împacă cu postulatele lui general liberale.

SUA sînt considerate un stat care susţine drepturile individuale şi este ostil celor colective. Dar cazul Statelor Unite poate să ne inducă cu uşurinţă în eroare. Cea mai importantă minoritate în Statele Unite, afro-americanii, nu sînt nici o minoritate teritorială, nici una culturală. Scopul afro-americanilor este participarea, nu supravieţuirea unei colectivităţi distincte. Spre deosebire de aceştia, amerindienii practică o politică al cărei scop este „autodeterminarea”, nu asimilarea. Deci. oficial Statele Unite recunosc şi drepturile individuale şi drepturile colective. Dar triburile amerindiene sînt o anomalie, un caz special. Drepturile lor sînt descrise în termeni istorico-legali, şi nu în termenii generali ai drepturilor omului.

Dată fiind atitudinea echivocă faţă de drepturile minorităţilor în sistemele legale naţionale şi internaţionale, cum ar trebui judecate cererile de drepturi ale minorităţilor, atunci cînd ele apar? Unele hotărîri importante de dată recentă luate de Austria, Canada, India, Statele Unite şi Comitetul ONU pentru Drepturile Omului indică o tendinţă de acceptare al drepturilor colective. Majoritatea hotărîrilor nu exprimă clar principiile care stau la baza lor; multe nici măcar nu se referă la „drepturi de grup” sau „drepturi colective”. Lipsa unei analize clare reflectă noutatea acestei dezbateri şi lipsa unor principii ferme. Semnificaţia acestor hotărîri este că drepturile colective sînt frecvent revendicate.

A. Limba panourilor comerciale (Quebec)

Provincia Québec (Canada) a promulgat o lege care interzicea folosirea oricărei altei limbi decît franceza pe panourile comerciale.²⁶ Scopul era asigurarea supravieţuirii colectivităţii francofone din Québec care, deşi majoritară în Québec, era o minoritate în Canada şi America de Nord. Legea asigura că le visage pub- lic (faţa publică) a provinciei va fi franceză. În viaţa lor cotidiană, indivizilor locuitori ai zonei li s-ar aminti constant că trăiesc într-un mediu francez. Populaţia de limbă engleză din Québec a contestat legea pe motivul că nega libertatea de expresie, un drept protejat de Constituţia Canadiană. Deoarece libertatea de expresie este un drept individual, în acest caz indivizii care contestau legea reprezentau cea mai numeroasă minoritate din provincie.

Curtea Supremă a Canadei a considerat că legea din Québec este o încercare legitimă de a proteja colectivitatea francofonă şi că măsurile de protecţie a drepturilor colective ale populaţiei francofone sînt justificate, chiar dacă acestea încalcă drepturile individuale de expresie. Dar, a argumentat Curtea, legea a mers mai departe decît era nevoie cu limitările libertăţii de expresie. Judecătorii au considerat că legea cerînd ca limba franceză să predomine pe panourile publice ar fi acceptabilă, dar că interzicerea totală a celorlalte limbi nu este justificată. Legea a fost abrogată.

Constituţia canadiană permite guvernelor să treacă peste asemenea decizii judecătoreşti, prin promulgarea unor legi care să nu se opună anumitor sancţiuni specifice ale Cartei Drepturilor şi Libertăţilor.²⁸ Guvernul din Québec a promulgat o nouă lege, folosindu-se de puterea sa, şi a restabilit interdicţia de folosire a altor limbi decît franceza pe panourile comerciale de pe exteriorul clădirilor. Premierul Bourassa al Québec-ului a afirmat că el era singura figură politică în America de Nord care încălca în mod legitim drepturile individuale, pentru că reprezenta  o minoritate care trebuie să-şi protejeze drepturile colective.

B. Calitatea de membru al colectivităţilor indigene

O serie de cazuri au la bază problema excluderii indivizilor din pachetul de drepturi ale grupurilor indigene, în regimurile legislative actuale. În Santa Clara Pueblo v. Martinez²⁹, Attorneys General of Canada v. Lavell³⁰ şi Lovelace v. Canada³¹, trăsătura comună era excluderea unei femei de la exercitarea drepturilor în comunitatea indiană dintr-o rezervaţie, datorită legii patrilineale cu privire la calitatea de membru în cadrul tribului sau grupului. În Gehardy v. Brown³², o persoană aborigenă non-Pitjantjatjara a fost izgonită din teritoriul Pitjanţjatjara pe baza legislaţiei drepturilor asupra pămîntului, promulgată de statul Australiei de Sud. Kitok v. Sweden³³ a luat în considerare excluderea unui individ lapon de la dreptul de a-şi păşuna turma de reni, drept pe care ceilalţi membri ai satului lapon îl aveau, pentru că acesta trăise în afara localităţii respective un anumit timp.

În toate aceste cazuri se ridică două mari probleme. Prima este legitimitatea de a delimita drepturi legale separate pentru colectivităţile indigene, în cazul în care asemenea sisteme pot duce la discriminarea rasială. Hotărîrile în cazurile Martinez şi Lavell sînt într-o mare măsură neclare, dar nu pun la îndoială legitimitatea scopului de protejare a supravieţuirii grupurilor indigene. În cazul Gehardy tribunalul a decis că legislaţia drepturilor asupra pămîntului este o formă permisă de acţiune afirmativă, o analiză inadecvată.³⁴ În Lovelace şi Kitok, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului a hotărît că scopul protejării supravieţuirii tribale este legitim.

Dată fiind legitimitatea sistemelor de drepturi speciale pentru minorităţile indigene, a doua problemă este legitimitatea excluderii unui anume individ. În cazul Lovelace, Comitetul pentru Drepturile Omului a decis că excluderea nu era justificată, deoarece Lovelace era în fapt membră a colectivităţii culturale Tobique Malacite. Lovelace a fost susţinută de comunitatea ei şi exclusă doar pe baza legii canadiene. În Kitok, Comitetul pentru Drepturile Omului a aprobat excluderea, citînd ceea ce a fost descris ca ratio decidendi a hotărîrii în cazul Lovelace:

„[O] restricţie a dreptului unui membru individual al unei minorităţi trebuie să dovedească o justificare obiectivă şi raţională şi să fie necesară pentru menţinerea viabilităţii şi bunăstării minorităţii ea întreg”.³⁵

Comitetul a considerat că erau necesare anumite restricţii asupra păşunatului renilor, datorită teritoriilor limitate aflate la dispoziţia acestei activităţi. Satul ar fi putut reveni asupra excluderii lui Kitok, dar acest lucru nu s-a întîmplat. Comitetul a ajuns la concluzia că excluderea a fost justificată de interesele de supravieţuire a grupului minoritar.

C. Shah Bano şi legea religioasă musulmană³⁶

India s-a declarat stat secular. Partidul Congresului ieste fidel principiului secularismului, dar se erijează în susţinător al săracilor, al oprimaţilor şi al minorităţilor. Musulmanii, cea mai numeroasă minoritate din India, sînt importanţi pentru partidul Congresului şi ca susţinere politică şi din punctul de vedere al idealurilor de partid. Islamul diferă de celelalte religii în măsura în care cere respectarea unui anume sistem legal, cu reguli distincte în ceea ce priveşte dreptul familiei, dreptul penal şi dreptul comercial. În gîndirea tradiţională a Islamului, aceste zone nu trebuie subordonate legii laice.

Curtea Supremă a Indiei s-a pronunţat în cazul Shah Bano ţinînd cont şi de legea penală naţională laică, ce pretindea ca un bărbat să plătească, după divorţ. o pensie de întreţinere fostei neveste lipsită de mijloace, dar şi de dreptul civil „personal” musulman privind obligaţiile familiale. Legea musulmană a limitat obligaţiile soţului de plată a pensiei de întreţinere la o perioadă de trei luni şi zece zile după separare şi divorţ. În tot acest timp femeii i se cere să fie celibatară, pentru a se identifica paternitatea unui posibil copil. După trecerea perioadei respective, responsabilitatea pentru întreţinerea femeii va reveni rudelor de sînge. Curtea Supremă a Indiei, folosindu-se superficial de legea musulmană, a hotărît că limita de timp a obligaţiilor soţului nu se va aplica în cazul în care femeia este lipsită de mijloace. Curtea şi-a argumentat hotărîrea pe anumite fragmente generale din Coran, şi nu pe pasaje specifice ale legii musulmane. Judecata s-a încheiat cu un apel adresat guvernului de a elabora un cod civil comun care să corespundă scopului secular menţionat în Constituţia Indiei. În realitate, Curtea s-a abătut de la legea personală musulmană, susţinînd ţelurile „seculare” ale unui cod civil comun şi ale egalităţii în drepturi a femeilor. Dar, din considerente legale şi politice, Curtea a fost nevoită să-şi exprime hotărîrea în concordanţă cu codul musulman al familiei, respectînd ordinea existentă a legii bazate pe religie. Musulmanii au contestat hotărîrea şi au cerut guvernului format din membri ai partidului Congresului al lui Rajiv Gandhi să restabilească legea personală musulmană a pensiei alimentare. În 1986 Actul Femeilor musulmane (Protecţia dreptului la divorţ)³⁷ a restabilit decizia Curţii Supreme.

D. Cazul Caldwell³⁸: Drepturile individuale ale cadrelor didactice în şcolile confesionale

Consiliul profesoral al unei şcoli romano-catolice din Columbia Britanică a concediat o profesoară catolică pentru că aceasta se căsătorise cu un bărbat divorţat, împotriva învăţăturilor moralei Bisericii Romano-Catolice. Cînd ea a protestat împotriva concedierii, invocînd legile anti-discriminării, Curtea Supremă a Canadei a susţinut dreptul consiliului profesoral de a o concedia. Sistemul de şcoli confesionale fusese conceput în scopul de a întări valorile catolice, aşa încît Curtea a susţinut că o şcoală catolică putea pretinde ca profesorii să reprezinte modele adecvate acestor valori, şi nu să fie pur şi simplu cadre didactice competente.

E. Cazul Yoder³⁹: Drepturile Amishilor

În cazul Yoder, judecat de Curtea Supremă a Statelor Unite, membrii religiei amish au cerut exceptarea parţială de la legea generală care prescria numărul anilor de şcolarizare a unui copil. Grupul amish, anul dintre grupurile religioase istorice anabaptiste, crede că trebuie să-şi ducă viaţa departe de lumea modernă. Curtea a permis o exceptare limitată de la lege. Hotărîrea reflecta ideea că sistemul de şcoli de stat reprezintă o intruziune semnificativă a societăţii majoritare în viaţa familiilor şi a colectivităţilor.

Probleme similare au fost ridicate de grupuri religioase înrudite. În statul Ontario, fermierii făcînd parte din Vechiul Ordin Menonit, doreau să-şi vîndă laptele, dar refuzau să se acomodeze sistemului de piaţă guvernamental, care cerea o cotă-parte, achitată de guvern, din producţia de lapte. Consiliul de reglemetare, exercitîndu-şi funcţia, a decis să-i excepteze pe Menoniţi de la reglementările statutare ale sistemului. Recent, membri ai aceluiaşi grup s-au împotrivit eforturilor de a li se instala toalete cu apă curentă. Menoniţii vor să continue să-şi folosească privatele din afara caselor, pentru a-şi menţine un mod de viaţă mai puţin supus materialului.

În fiecare dintre aceste cazuri, au fost susţinute drepturile minorităţilor culturale. Singura decizie aparent în conflict cu acestea a fost cea luată de Curtea Supremă a Indiei în cazul Shah Bano. Dar chiar în acest caz. Curtea a arătat respect faţă de drepturile colective concurente, afirmînd că legea musulmană şi legea seculară indiană erau de acord în privinţa obligaţiilor unui soţ faţă de întreţinerea soţiei lipsită de mijloace.

V. Ce fel de drepturi colective ar trebui protejate?

Dacă minoritatea francofonă din Québec, de exemplu, are dreptul la supravieţuire culturală, atunci, pentru ca acea colectivitate să-şi păstreze demnitatea, trebuie să existe, în cadrul legii canadiene, măsuri de protecţie sau recunoaşterea unui grad de autonomie.

Hotărîrea ca Québec-ul să fie o provincie separată în cadrul sistemului federal canadian a fost o decizie menită să garanteze autonomia majorităţii francofone în acea jurisdicţie. Aceasta a permis colectivităţii să controleze problemele privitoare la supravieţuirea sa culturală, inclusiv limba, religia, educaţia şi codul civil francez. Simpla recunoaştere a drepturilor indivizilor francofoni de a vorbi franceza sau de a se comporta conform normelor culturale ale tradiţiei lor ar fi anulat colectivitatea. Francezii s-ar fi pierdut în piaţa lingvistică a Americii de Nord.

Acest exemplu ilustrează cele două caracteristici de bază ale drepturilor colective, în orice context care depăşeşte dreptul la autodeterminare şi la supravieţuirea fizică.

(a)Aceste drepturi sînt drepturi culturale şi ele includ dreptul la limbă, religie, norme legale şi activităţi importante din punct de vedere cultural. Articolul 27 al Pactului Drepturilor Civile şi Politice identifică corect limba, religia şi etnicitatea ca drepturi care nu pot fi exercitate decît în cadrul unei comunităţi de grup.⁴⁰

(b)Drepturile culturale nu pot fi revendicate numai prin afirmarea drepturilor individuale. Drepturile pol fi foarte bine pierdute, în cazul în care colectivitatea fie că nu se bucură de protecţie, fie că nu are autonomie suficientă pentru a se proteja singură. În practică, acea colectivitate căreia i se acordă putere poate fi un stat sau un popor, o minoritatea culturală sau un neam.

Drepturile precise relevante pentru supravieţuirea şi dezvoltarea culturilor minoritare variază de la un grup la altul, depinzînd de caracteristicile culturale ale acestora. Uneori diferenţa culturală este limitată la un element uşor de definit, cum ar fi limba sau religia. Alteori, marile diferenţe culturale dintre grupuri sînt evidente, ca acelea dintre populaţia braziliană majoritară şi triburile indiene izolate din Amazonia.

Cu cît sînt mai mari diferenţele dintre minoritate şi restul populaţiei unui stat, cu atît sînt mai semnificative drepturile colective care trebuie recunoscute în scopul protejării minorităţii culturale. Dacă o parte importantă a unei culturi este reprezentată de o anume activitate economică, ca de exemplu vînatul sau pescuitul în cazul indienilor, sau păşunatul renilor în cazul comunităţii lapone, atunci dreptul colectiv trebuie să includă baza” materială necesară activităţii economice. Baza materială este necesară nu pentru asigurarea hranei sau venitu- rilor adecvate indivizilor, deşi acestea pot contribui în acest scop, ci pentru că acele resurse sînt vitale pentru viaţa culturală a grupului.

VI. Drepturile colective în conflict cu drepturile individuale

Aşa cum reiese de mai sus, unii sînt de părere că recunoaşterea drepturilor individuale face necesară şi recunoaşterea drepturilor colective şi că a distinge între cele două este fals, toate drepturile avînd caracteristici individuale şi de grup. Există un spectru de drepturi, şi nu categorii independente de drepturi individuale şi colective.

Deşi aceste argumente merită atenţie, în final ele trebuie totuşi respinse. Drepturile individuale şi drepturile colective sînt idei distincte: ele sînt categorii separate. Anumite drepturi individuale pot fi revendicate fără vreo referire la drepturile colective, şi anume acelea care nu au conţinut cultural, inclusiv dreptul la asistenţă juridică, judecată imparţială, egalitate în faţa legii şi libertate de exprimare. Dar alte drepturi de bază, recunoscute de tradiţia liberală occidentală, ca de exemplu libertatea confesională, nu pot fi revendicate eficient fără recunoaşterea drepturilor colective. Acestea sînt drepturi culturale şi, din mo- ment ce cultura trăieşte şi este susţinută şi dezvoltată în cadrul colectivităţilor, asemenea drepturi trebuie considerate şi individuale, şi colective.

Ca un rezultat al caracterului lor distinct, se dezvoltă un conflict între drepturile colective şi cele individuale; exact aşa cum se întîmplă între drepturi individuale şi drepturi individuale şi între drepturi colective şi drepturi colective. În rezolvarea unor asemenea conflicte este necesară echilibrarea drepturilor opuse. Se prezintă numeroase probleme în soluţionarea conflictelor care implică drepturi colective şi alt fel de drepturi. Mai întîi legitimitatea dreptului colectiv afirmat. În general supravieţuirea culturală este considerată un scop legitim suficient. În cazul limbii de pe panouri, dreptul la supravieţuire al comunităţii francofone din Québec a fost acceptat de Curtea Supremă a Canadei ca legitim; chiar partidele care au contestat legea din Québec au recunoscut legitimitatea acestui scop, în argumentele lor. În cazurile calităţii de membru indigen, nici una dintre părţi nu a pus la îndoială în mod serios legitimitatea scopului de supravieţuire culturală a tribului. Curtea Supremă din India nu a contestat ţelul supravieţuirii Islamului în India.

A doua chestiune este dacă proiecţia sau autonomia sînt necesare pentru asigurarea dreptului colectiv. De exemplu, este oare într-adevăr ameninţată supravieţuirea francezilor din Quebec? Au nevoie oare creştinii japonezi de o garanţie specială a protecţiei sau autonomiei lor?

A treia chestiune este dacă mijloacele alese pentru protecţie sau autonomie sînt potrivite pentru promovarea scopului. Sînt ele mai drastice decît este nevoie? Oare şcolile confesionale au o contribuţie semnificativă la vitalitatea romano- catolicismului? A fost justificată interzicerea completă în Québec a panourilor scrise în alte limbi?

Cît este de semnificativ codul musulman al familiei pentru viaţa musulmană modernă în India?

O protecţie specială poate fi necesară datorită caracteristicilor particulare ale grupului, care îl fac vulnerabil într-un mod distinct sau unic. Dreptul la folosirea păşunilor pentru reni poate fi vital pentru supravieţuirea culturală a comunităţii lapone, exact în acelaşi fel în care proprietatea comună asupra pămîntului poate fi vitală pentru religia hutteriană.⁴¹

A patra chestiune implică evaluarea acelui drept care este în conflict cu dreptul colectiv. Cel dintîi poate implica supravieţuirea unei alte minorităţi culturale, viaţa sau sănătatea unui individ sau oricare alte interese într-un grad mai mic sau mai mare. Cele mai simple cazuri, fireşte, sînt cele ale revendicării drepturilor care se contrazic cel mai puţin. De exemplu, minoritatea engleză din Québec nu a putut afirma cu onestitate că supravieţuirea ii era ameninţată de măsurile privind drepturile colective luate de legislaţia din Quebec. În consecinţă, ea căuta doar să revendice dreptul non-restrictiv al membrilor săi la libertatea individuală de exprimare comercială.

În cazurile apartenenţei ca membru la un grup indigen, dreptul indivizilor de a utiliza resursele colective a depins de măsura în care accesul pretins servea intereselor colectivităţii. Scopul supravieţuirii colective era mai important decît dreptul individului, dat fiind că individului nu i se contesta dreptul de participare la instituţiile societăţii mai largi. La fel, în cazul Caldwell, supravieţuirea reli- gioasă a minorităţii prin sistemul de şcoli confesionale a fost evaluată ca fiind deasupra dreptului unui profesor, ca individ, de a fi în continuare angajatul acelui sistem.

Cazurile cele mai dificile implică practicile culturale ale minorităţilor care violează norme înalte ale drepturilor omului, cum ar fi viaţa, sănătatea, egalitatea sexuală şi nondiscriminarea.

A. Viaţa şi sănătatea

Anumite sancţiuni tradiţionale pot fi considerate pedepse crude şi neobişnuite. Exemplele islamice sînt amputarea mîinii unui hoţ. lapidarea femeilor adulterine şi decapitarea pentru convertirea la o altă religie. Un exemplu indigen ar fi străpungerea pulpei cu suliţa, o pedeapsă aborigenă tradiţională în anumite părţi ale Australiei. O problemă familiară o reprezintă credinţele religioase faţă de asistenţa medicală. Deciziile unui părinte martor al lui Iehova sau făcînd parte din secta Ştiinţa Creştină pot pune în pericol viaţa unui copil. Hotărîri judecătoreşti de dată recentă în Statele Unite au condamnat părinţii vinovaţi de crimă sau neglijenţă care au refuzat, din motive religioase, asistenţa medicală convenţională pentru copiii lor.

B. Discriminarea sexuală

În multe grupuri religioase şi culturale femeile au un statut inferior bărbaţilor sau drepturi limitate. Circumcizia feminină, larg practicată în Africa, are ca scop limitarea sexualităţii feminine fără ca să existe o limitare paralelă impusă bărbaţilor. Legea musulmană cere ca femeile musulmane să se căsătorească numai cu bărbaţi musulmani, deşi acestora din urmă li se permite să se căsătorească cu evreice, creştine sau musulmane.

Dacă exemplele de discriminare a femeilor sînt de departe cele mai obişnuite, există, în cazuri particulare, la anume triburi amerindiene sau minorităţi asiatice, discriminări împotriva bărbaţilor. În aceste grupuri, bărbaţii nu pot fi proprietari ai pămîntului.

Cele mai înalte tribunale din Canada şi Statele Unite au aprobat reglementările sexuale discriminatorii în cadrul grupurilor indigene. În Canada, discriminarea a fost mandatată de legislaţia naţională. Legislaţia ulterioară, din 1985, deşi interzicea discriminarea sexuală evidentă, acorda o autoritate considerabilă triburilor în a-şi hotărî propriile reguli în cadrul grupului.⁴³ Discriminarea susţinută de tribunalele Statelor Unite a rezultat din regulile stabilite de un anumit trib.

C. Nondiscriminarea

Aşa cum am afirmat anterior, legea musulmană interzice căsătoria în afara credinţei musulmane la femei sau, în cazul bărbaţilor, cu femei care nu sînt evreice, creştine sau musulmane. Convertirea la alte credinţe este şi ea interzisă de legea religioasă. Prozelitismul non-islamic este interzis prin lege, în anumite state musulmane.

Dreptul internaţional asigură o anume orientare în sarcina de echilibrare a drepturilor individuale cu drepturile culturale. Articolul 4 al Convenţiei Internaţionale asupra Drepturilor Civile şi Politice stipulează că, în cazul unei stări publice de necesitate, al ameninţării vieţii unei naţiuni, statele părţi pot lua măsuri derogatorii faţă de Convenţie. Asemenea derogări nu sînt permise dacă ele implică discriminarea numai pe baza rasei, culorii, sexului, limbii, religiei sau a originii sociale. De asemenea nu sînt permise derogări de la articolul 6 (dreptul la viaţă), 7 (interzicerea torturii şi a pedepsei crude sau inumane), 8 (interzicerea sclaviei şi aservirii), 11 (închisoarea pe viaţă). 15 (interzicerea pedepsei penale retroactive), 16 (recunoaşterea ca persoană) şi 18 (gîndire, conştiinţă şi religie).⁴⁴ Protecţia drepturilor colective culturale ale minorităţilor uzează de discriminarea pe baza limbii, religiei şi a altor criterii culturale. Discriminarea pe baza sexului şi a rasei va fi suspectă. Criteriile legitime pentru definirea colectivităţii, legate de viaţa sa culturală şi de rasă, ca variabilă independentă, trebuie să fie irelevante pentru acea determinare. Virtual, toate grupările culturale au acceptat outsideri ca membri, în anumite momente. Discriminarea sexuală, pe de altă parte, ridică o problemă mult mai spinoasă, dat fiind rolul social al sexelor, în multe culturi.

Celelalte norme ale drepturilor omului, de la care nu se poate face excepţie, pot fi acceptate ca suficient de universale pentru a prevala asupra drepturilor colective. Acest lucru nu va fi satisfăcător pentru grupările musulmane şi altele asemenea, dar reflectă în linii mari gîndirea actuală.

Şi, în sfîrşit, se ridică problema celor care vor înclina balanţa. După cum s-a văzut, hotărîrile Comitetului ONU pentru Drepturile Omului exprimă un nivel internaţional contemporan de luare a deciziilor, în ceea ce priveşte această chestiune. Dar majoritatea hotărîrilor privind drepturile sînt luate de tribunalele şi organele legislative ale statelor individuale.

Raportul parlamentar canadian asupra autoguvernării aplică normele dreptului internaţional la tratamentul acordai de Canada comunităţilor indiene:

„În pregătirea acestui raport, Comitetul a fost conştient de standardele internaţionale. Canada este obligată să protejeze şi să promoveze drepturile popoarelor Naţiunii Indiene Autohtone într-o manieră care concordă cu drepturile garantate de pactele internaţionale semnale de Canada — Convenţia ONU asupra Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, Convenţia asupra Drepturilor Civile şi Politice şi Actul Final de la Helsinki din 1975. Aceste acorduri garantează atît drepturile colective fundamentale la autoguvernare ale popoarelor cît şi drepturile umane fundamentale ale indivizilor.”⁴⁵

Raportul a avut de asemenea în vedere standardele internaţionale aplicabile guvernelor autonome indiene de pe teritoriul Canadei. în mod specific în contextul hotărîrilor asupra calităţii de membru.⁴⁶ Deşi standardele internaţionale şi instituţiile sînt încă prea limitate pentru a asigura un mecanism general de rezolvare a drepturilor colective, totuşi ele par să fie soluţia viitorului.

NOTE

1. Burakminii sînt un exemplu clar, ei nefiind o minoritate rasială, lingvistică, religioasă sau culturală. Discriminarea lor se datorează descendenţei dintr-un grup de castă.

2.  Negarea drepturilor colective duce deseori la situaţii de dezorganizare a grupului, din lipsa unui set adecvat de instituţii şi purtători de cuvînt. În asemenea situaţii, iniţiativa este deseori preluată de mici grupuri de activişti, ca de exemplu greviştii foamei laponi în Norvegia, la începutul anilor 1980 sau Războinicii Mohawk implicaţi în asediul armat la Oka, în Canada, în 1990. E greu de estimat legitimitatea acestor grupuri de activişti, căci atitudinile membrilor grupului, ca indivizi, sînt deseori divizate sau indecise.

3.  Stanley, Gay Fades as Militants Pick „Queer”, New York Times, 3 aprilie 1991, sec. A., la paragraful 9 (descrie noul termen denotativ „Ciudaţi” şi recenta lărgire a organizaţiei „Naţiunea Ciudaţilor”; indivizii care se identifică drept „naţionalişti ciudaţi” îi critică pe homosexualii „asimilaţionişti”)

4.  Lordului Durham i-a fost cerut Raportul din 1839 datorită revoltelor armate din 1837 şi în zone engleze, şi în cele franceze ale teritoriului care urma să devină Canada. Raportul, un document clasic al istoriei Canadei, a fost retipărit într-o formă revizuită în Lord Durham’s Report (Craig ed. 1963)

5.  Greenhouse, F.C.C., Tilt to Minorities Weighed by High Court; in New York Times, 29 martie 1990, sec. A, paragraful 16.

6.  Metro Broadcasting, Inc. v. F.C.C, 110 S. Ct. 2997 (1990)

7.  Un studiu important al acestei tradiţii socialiste se găseşte în W. Connor, The National Ques- tion in Marxist-Leninist Theory and Strategy (1984).

8.  Pentru un comentariu recent al controversei publice în jurul educaţiei bilingve în Statele Unite vezi Bernstein, In U. S. Schools a War of Words, în New York Times Magazin 34 (14 oct, 1990)

9.  Vezi K. Philip, John Collier’s Crusade for Indian Reform (1977)

10.  Problema este comentată în Antony Smith. The Ethnic Revival in the Modern World (1981). Smith crede că afirmarea etnică a fost stimulată de creşterea naţionalismului statului.

11.  Vezi J. A. Lafonce, Languages and Their teritories (1987)

12.  Ford v. Quebec. 2. S.C.R.. 712 (Can., 1988)

13.  M. Asch, Home and Native Land (1984)

14.  Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Politice şi Civile adoptată la 16 decembrie 1966 şi intrată în vigoare la 23 martie 1976, (G. A. Res. ) 2200 (XXI), 21 U.N. GAOR Supp (Nr. 16) la 52, U.N. DOC A/6316 (1966) Articolul 27 prevede următoarele: „În acele State în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanelor care aparţin unor asemenea minorităţi nu li se va contesta dreptul, în cadrul comunităţii sau împreună cu alţi membri ai grupului lor, de a se bucura de propria cultură, de a-şi susţine şi a-şi practica propria religie sau de a-şi folosi limba proprie.”

15.  Carsten Smith, profesor de drept internaţional la Universitatea din Oslo a condus un comitet constituit de Norvegia asupra drepturilor laponilor indigeni. Într-un raport preliminar al comitetului se susţinea că Articolul 27 protejează drepturile teritoriale lapone.

16.  Actul Constituţional de la 1982, Carta Drepturilor şi a Libertăţilor, secţ. 23, retipărită în Hogg, Legea Constituţională a Canadei 861 (1985)

17.  Vezi Simons, Catalan is Spoken Here (Do you Hear Madrid?), în New York Times, 19 aprilie 1991, sec. A. at. 9

18.  Thornbury, Is There a Phoenix in the Ashes? International Law and Minority Rights, 15 Tex. Int L. J. 421-58 (1980). În 1991 va apărea o nouă carte a aceluiaşi autor: Dreptul Internaţional şi Drepturile Minorităţilor.

19.  Convenţia asupra Prevenirii şi Pedepsirii Crimei de Genocid, art. 1 şi 2, deschise pentru semnare la 9 dec. 1948, intrate în vigoare la 12 ian. 1951, 78 U.N.T.S. 277

20.  Acordul Internaţional asupra Drepturilor Civile şi Politice, art. 27, supranota 14

21.  Vezi Hanum, Autonomie, Suveranitate şi Autodeterminare, cap. 4 (1990)

22.  Vezi Sanders, The U. N. Working Group on Indigenous Population, 11. Hum. Rts, Q 406- 33(1989)

23.  Vezi Tretter, Human Rights in the Concluding Document Of the Vienna Follow-up Meeting of the Conference on Security and Co-operation in Europe of January 15, 1989, 10 Hum. Rts. L.J. 257-97 (1989)

24. Axworthy & Trudeau, Towards a Just Society 364 (1990)

25.  Actul Constituant din 1982, supranota 16, secţ. 23 şi 35

26.  Descrierea acestei probleme şi a restricţiilor Curţii Supreme din Canada se găsesc în Ford v. Quebec, supranota 12

27.  Idem

28.  Actul Constituant din 1982, supranota 16. sec. 33, at. 875

29.  Santa Clara Pueblo v. Martinez. 436 U.S. 49 (1978)

30.  Attorney General of Canada v Lavell, SCR 1349 (can., 1974)

31.  Views of the U. N. Human Rights Comittee given on 30 July 1981, republicate în Cana- dian Human Rights Yearbook 305-314 (1983)

32.  Gehardy v. Brown, 57A. L.R. 472 (Austl., 1985)

33.  Kitok v. Sweden, U.N. Human Rights Committee, CCPR/C/33/D/197/185

34.  Analiza este insuficientă pentru că ea indică faptul că aranjamentele asupra drepturilor asupra pămîntului au avut un caracter temporar, care urma să ia sfîrşit cînd s-ar fi ajuns la egalitate între Pitjantjatjara şi ceilalţi. Legislaţia privind drepturile asupra pămîntului nu are în sine nici o indicaţie asupra caracterului temporar şi, mai degrabă decît o reacţie la discriminare, ea este o recunoaştere a drepturilor teritoriale tradiţionale.

35.  Canadian Human Rights Yearbook, supranota 31, la p. 12

36.  Mohammad Ahmed Khan v. Shah Bano, 3 S.C.R. 844 (India 1985). Vezi Asghar Ali – Engineer, Controversa Shah Bano (1987), Rahmon, Drepturile religioase vs. Drepturile Femeilor în India: Un studiu de caz al Drepturilor Internaţionale ale Omului, Col. 28, J. Tronsnat’l, L, 413 (1990)

37.  Această legislaţie este retipărită în Engineer, supranota 36, art. 85-88

38.  Caldwell v, Stewart, 2S. C.R. 603 (Can. 1984). Un caz similar în Statele Unite susţinea dreptul Universităţii Catolice Americane de a opri un preot să predea teologic catolică, după ce Vaticanul îl declarase neeligibil pentru aceasta. Dissident Priest Uses Battle to Keep Post at Catholic U., în New York Times,, 1 Martie 1989. sec. A. at. 18

39.  Wisconsin v. Yoder, 406, U.S. 205 (1972)

40.  Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Politice şi Civile, ast. 27. supranota 14

41.  Vezi Sanders, The Hutterites: A Case Study in Minority Rights, 42 Can. B. Rev. 225-42 (1964)

42.  Boston Jury Convicts 2 Christian Scientists in Death of în New York Times, 5 iulie 1990, sec A, at 12. Court Says Child May Be Treated Despite Parent’s Religious Beliefs, in New York Times, 16 iulie 1991, sec. A, at, 19

43.  An Act to Amend the Indian Act, în Statutes of Canada, cap. 27 (1985)

44.  Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice, supranota 14

45.  Reports of the Special Committee on Indian Self-Government in Canada (1983) at. 136

46.  Id. la 57

Traducere de Alina Cadariu

Douglas SANDERS – Începînd din anul 1977, Profesor de Drept al Universităţii din Vancouver, British Columbia, Canada. A publicat studii importante asupra problemelor popoarelor indigene din Canada, cele două Americi şi alte regiuni ale lumii. La cererea ONU a elaborat două expertize asupra discriminării rasiale şi drepturilor popoarelor indigene.

^* Douglas Sanders, Collective Rights, în Human Rights Quarterly, 13, (1991), pp. 368- 396, republicat cu permisiunea editorilor, The Johns Hopkins University Press.