Limbajul echităţii: Originea şi dezvoltarea
recomandărilor de la Oslo cu privire la
drepturile lingvistice ale minorităţilor
naţionale

John Packer &Guillaume Sieminski

Introducere

Prăbuşirea blocului comunist s-a remarcat prin rapiditatea cu care a avut loc şi prin faptul că a constituit un proces relativ paşnic. Scindarea Cehoslovaciei, unificarea Germaniei, dezintegrarea Uniunii Sovietice şi apariţia statelor suverane pe teritoriul ei — totul întîmplîndu-se în cîţiva ani — atestă acest lucru. Aceste evenimente istorice ar fi putut cauza conflicte violente, de mari proporţii, însă nu au făcut-o.

Acestea fiind spuse, schimbarea ordinii mondiale s-a dovedit din nefericire a nu fi total lipsită de violenţă şi vărsări de sînge. Faptul că Europa avea să sufere cel mai destabilizant şoc de la căderea cortinei de fier nu datorită unui conflict inter-statal, ci unuia intra-statal a fost probabil surprinzător la vremea aceea. Conflictele din Iugoslavia, care au provocat în Balcani suferinţă şi o dezordine de nedescris, au avertizat Europa că animozităţile interetnice însemnau o ameninţare la adresa securităţii şi stabilităţii sale, şi că era foarte probabil să constituie în continuare un pericol. Războiul civil din Iugoslavia şi consecinţele sale au condus comunitatea internaţională la înţelegerea faptului că problema relaţiilor intercomunitare şi interetnice din statele central şi est-europene şi de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, care îşi cîştigaseră recent independenţa, era o problemă de securitate, care ar fi putut afecta întregul continent european.

Motivele izbucnirii unor astfel de conflicte între majorităţile şi minorităţile etnice sînt numeroase şi variate. Totuşi, experienţa ne arată că în general şansele de izbucnire a conflictelor cresc atunci cînd o minoritate — sau, în context OSCE, o minoritate naţională¹ — îşi percepe viitorul său ca şi comunitate ca fiind în pericol. Dacă majoritatea neglijează obligaţiile pe care le are faţă de aspiraţiile culturale şi lingvistice legitime ale minorităţilor naţionale, se poate crea senzaţia că spaţiul vital pentru supravieţuirea comunităţii este ameninţat. Iată în ce context devine evidentă importanţa asigurării pentru o comunitate a spaţiului necesar utilizării limbii materne, atît în particular cît şi în public. Cînd membrii unei minorităţi, mai ales ai uneia numeroase şi compacte, consideră că majoritatea ameninţă supravieţuirea şi dezvoltarea lor lingvistică şi culturală, pot apărea resentimente şi conflicte. Se poate ajunge, în final, chiar şi la violenţă.

Conflictul din Iugoslavia a constituit un impuls pentru statele membre OSCE în direcţia înfiinţării instituţiei de Înalt Comisar pentru Problemele Minorităţilor Naţionale (HCNM) a cărui misiune ar fi să împiedice apariţia unor astfel de conflicte². Domnul Max van der Stoel a fost prima persoană însărcinată cu această funcţie la 1 ianuarie 1993. Activitatea domniei sale s-a axat în primul rînd pe acele situaţii în care au fost implicate persoane aparţinînd grupurilor naţionale/etnice care constituie majoritatea numerică într-un stat şi reprezintă o minoritate numerică în altul³, antrenînd astfel interesele autorităţilor guvernamentale din fiecare stat şi constituind o sursă potenţială de tensiuni sau chiar de conflicte inter-statale. Într-adevăr, asemenea tensiuni definesc o mare parte din istoria Europei.

În abordarea esenţei tensiunilor în care sînt implicate minorităţile naţionale, Înaltul Comisar tratează problemele de pe poziţia unui actor independent, imparţial şi cooperant. Cu toate că Înaltul Comisar nu este un mecanism de supraveghere, el utilizează standardele internaţionale pe care fiecare stat le consideră reprezentative pentru sistemul său de evaluare şi recomandările sale de bază. În acest sens este important să amintim angajamentele asumate de toate statele membre OSCE, mai ales cele din Documentul de la Copenhaga al Conferinţei asupra Dimensiunii Umane (1990). În partea a IV-a a acestui document sînt formulate obligaţiile legate de minorităţile naţionale⁴. Este de asemenea important să consemnăm faptul că toate statele OSCE au obligaţii privind drepturile omului (inclusiv drepturile minorităţilor), obligaţii asumate în context ONU, şi că marea majoritate a acestor state se obligă să respecte standardele impuse de Consiliul Europei. Acestea din urmă au fost consolidate prin angajamente aproape identice la nivel sub-regional, în special în contextul Iniţiativei Central-Europene, al Comunităţii Statelor Independente şi al Consiliului Statelor de la Marea Baltică.⁵

În cursul unei activităţi intense care a durat aproape şapte ani, Înaltul Comisar a identificat anumite probleme recurente, care au constituit obiectul atenţiei sale într-un număr de state analizate.⁶ Una dintre aceste probleme o constituie drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale, cu alte cuvinte, dreptul persoanelor care aparţin unei minorităţi naţionale de a-şi folosi limba/limbile, în particular sau în public. Într-adevăr, atenţia Înaltului Comisar s-a concentrat din ce în ce mai mult pe acest subiect.

Datorită diversităţii lingvistice din Europa, nu este surprinzător faptul că există multe dispute legate de problema limbii. La modul general, Ó Riagáin şi Nic Shuibhne subliniază următoarele:

Din punct de vedere conceptual, problema drepturilor lingvistice ale minorităţilor poate fi plasată în cadrul clasicelor controverse pe tema echilibrului dintre independenţa liberală şi cerinţele unei economii capitaliste, dintre echitate şi eficienţă. Cînd unei minorităţi care constituie o parte substanţială din populaţia ţării i se refuză dreptul de cetăţenie deplină din cauza limbii pe care o vorbeşte, atunci limba şi drepturile lingvistice au o importanţă foarte mare.⁷

E deajuns să aruncăm o privire la peisajul geopolitic, mai ales al societăţilor post-comuniste şi post-sovietice, pentru a înţelege că drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale reprezintă un aspect important în complicatele relaţii dintre majorităţi şi minorităţi. În Estonia şi Letonia, eforturile de a modifica legile privitoare la limbă au reprezentat surse de tensiune între comunităţile nveorbitoare de letonă/ estonă (în special cea rusofonă) şi cele vorbitoare de letonă/estonă. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte eforturile altor state din Europa de Est şi din fosta Uniune Sovietică de a impune limba naţiunii majoritare ca singura limbă oficială în stat. Restricţiile impuse de legislaţia lingvistică în Republica Slovacă au stîrnit proteste şi revolte puternice printre minoritarii nevorbitori de limbă slovacă (în special maghiari). S-au înregistrat noi tensiuni cauzate de proiectele de lege naţionaliste şi exclusiviste din Georgia, Moldova şi Ucraina. În aceste situaţii, ca şi în altele asemănătoare, sursa tensiunilor şi a nemulţumirilor o reprezintă încercarea autorităţilor de a impune restricţii asupra dreptului legitim al minorităţilor de a uza de limba lor atît în public cît şi în particular, ceea ce a devenit sursă de tensiune şi discordie. Ca să nu mai vorbim de problemele legate de limbă care apar în contextul drepturilor la educaţie ale minorităţilor naţionale. E suficient să menţionăm în acest sens exemple cum ar fi acela al propunerii de desfiinţare a liceelor de limbă rusă din Estonia, sau nerecunoaşterea de către autorităţile macedoneene a universităţii de limbă albaneză din Tetovo, aflată în ilegalitate. Desigur, statul are dreptul să valideze o limbă pentru scopuri oficiale şi administraţie publică, dar acest lucru nu trebuie să vină în contradicţie cu drepturile omului. Cînd decretează o limbă oficială, statul poate să se confrunte cu faptul că o parte semnificativă a populaţiei nu cunoaşte limba respectivă. În astfel de cazuri, statul va trebui cu siguranţă să iniţieze un program multilateral de educaţie şi pregătire lingvistică, în scopul de a-i ajuta pe cei care nu vorbesc limba să atingă un grad minim de competenţă. Aceasta este provocarea cu care se confruntă mai ales statele mai mici care validează ca limbă oficială una care nu este cunoscută sau folosită la scară largă în afara graniţelor. Dincolo de dificultăţile practice pe care le presupune, o astfel de situaţie reliefează sensibilităţi politice mai acute, deoarece populaţia majoritară a statului îşi consideră limba „ameninţată” şi simte că aceasta ar avea nevoie de protecţie specială. Mai mult, datorită cerinţelor care trebuie satisfăcute cu mijloace limitate în economiile de tranziţie, majoritatea nu este întotdeauna convinsă de necesitatea investirii de fonduri şi efort în educarea şi instruirea altora.

În ce măsură este obligat un stat democratic, care respectă drepturile omului, să se angajeze în respectarea dorinei persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale de a uza de limba lor în mod public? Această întrebare este una legitimă, deoarece răspunsul priveşte o mare parte din funcţiile şi domeniile de jurisdicţie ale statului. De exemplu, dreptul persoanelor care aparţin unei minorităţi naţionale de a uza de limba maternă în sfera publică ar putea afecta posturile naţionale de radio şi televiziune. De asemenea, acest drept ar putea obliga statul să asigure un număr de servicii publice în limba minorităţii, sau ar putea avea o anumită importanţă în procedurile judiciare. Astfel de responsabilităţi ar putea constitui o greutate în plus pentru bugetul statelor, mai ales pentru cele care trec prin procesul dificil de tranziţie către economia de piaţă. Cu toate acestea, odată ce statul este obligat să garanteze astfel de drepturi minorităţilor, trebuie să depună eforturi în acest sens, folosind toate mijloacele disponibile pentru aceasta.

Autorităţile guvernamentale sînt sensibile la problemele legate de limbă, deoarece acestea le percep adesea ca pe o ameninţare a poziţiei majorităţii în stat. Astfel de susceptibilităţi sînt mai intense în statele de curînd independente (sau în cele care şi-au recîştigat suveranitatea); guvernele privesc uneori afirmarea drepturilor minorităţilor (inclusiv a drepturilor lingvistice) ca pe o încercare de a le submina pe cele ale majorităţii, abia restaurat, după o lungă perioadă de represiuni sau colonizări externe. Pe de altă parte, persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale se simt afectate în mod hotărîtor şi pînă în cele mai mici amănunte de problemele legate de supravieţuirea pe termen lung şi de viabilitatea limbii lor materne, de păstrarea şi transmiterea acesteia din generaţie în generaţie. Problemele legate de limbă implică automat fenomene şi concepte subiective şi sensibile cum ar fi cele de identitate, demnitate, comunitate, tradiţie etc. Aceasta face din chestiunile legate de limbă atît un teren fertil pentru conflicte cît şi o problemă dificil de rezolvat.

2. Necesitatea reperelor

Drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale sînt protejate prin legislaţia internaţională a drepturilor omului.⁸ Standardele referitoare la drepturile omului care privesc drepturile lingvistice sînt variate. Unele fac parte din ceea ce este deseori denumit „hard law”. Aceste reguli ţin de sfera obligativităţii legale şi sînt în general stipulate în tratate. Un exemplu de astfel de normă, la nivel universal, îl constituie Articolul 27 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice⁹ (1966). Aceasta interzice categoric statelor să refuze persoanelor aparţinînd minorităţilor „dreptul (...) de a-şi folosi limba proprie în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor”. Alte exemple sînt: articolul 19(2) al Convenţiei care garantează libertatea exprimării (inclusiv libera alegere a limbii ca mijloc de comunicare) şi articolele 2 şi 26 care interzic discriminarea bazată pe un număr de criterii, inclusiv cel al limbii. Articolul 2(1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale¹⁰ (1966) interzice de asemenea discriminarea pe criterii — inter alia — lingvistice, în raport cu drepturilor asigurate prin acest instrument. Articolul 2(1) din Convenţia privind drepturile copilului¹¹ din 1989, garantează, de asemenea, interzicierea discriminării pe baze lingvistice cu privire la drepturile asigurate prin această convenţie. şi mai edificatoare este Convenţia pentru protecţia drepturilor tuturor muncitorilor emigranţi şi ale membrilor familiilor lor din 1990, care stipulează în articolul 1(1) că convenţia se va aplica beneficiarilor vizaţi „fără a face vreo deosebire, inclusiv (...) de ordin lingvistic.”¹² Poate fi considerată de o importanţă specială Convenţia internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1965, care defineşte în articolul 1(1) „discriminarea rasială” ca incluzînd „orice fel de distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă bazată pe rasă, culoare, provenienţă sau origine naţională sau etnică”; în acest context noţiunea de „origine naţională sau etnică” poate include sau poate fi identificată pe bază de limbă, deci această convenţie conţine, de asemenea, standarde relevante. ¹³

La nivel regional, statele membre ale Consiliului Europei au adoptat două tratate care abordează problema drepturilor lingvistice ale minorităţilor naţionale: Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare¹⁴ (1992), şi Convenţia-cadru cu privire la protecţia minorităţilor naţionale¹⁵ (1995). Pe lîngă acestea, articolul 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (1950) interzice discriminarea bazată pe limbă în domeniul drepturilore şi libertăţilor enumerate¹⁶. La nivel sub-regional trebuie luată în considerare Convenţia cu privire la garantarea drepturilor minorităţilor naţionale adoptată de Comunitatea statelor independente la 21 octombrie 1994; articolul 1 al Convenţiei specifică faptul că noţiunea de „minoritate naţională” acoperă şi problematica folosirii limbii.

Se face cîteodată referire sub denumirea de „soft law” la cealaltă categorie de standarde, care au în vedere protecţia drepturilor lingvistice ale persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Aceasta include instrumente cum ar fi Declaraţia ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice¹⁷ (1992). Articolul 2(1) al Declaraţiei se referă la dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale „de a se bucura de propria lor cultură, de a profesa şi practica propria lor religie şi de a folosi propria lor limbă, în particular sau în public, fără imixtiuni sau alte forme de discriminare”. Cu toate că declaraţia este relativ specifică, ea nu are un caracter de obligativitate legală.¹⁸ Acelaşi lucru este valabil şi pentru Documentul de la Copenhaga al OSCE, care conţine prevederi specifice constituite din angajamente politice care obligă toate statele participante OSCE; acestea nu sînt însă normative în cadrul legilor internaţionale. La nivel sub-regional, Documentul ICE (Iniţiativa Central- Europeană) pentru protecţia drepturilor minorităţilor (1994) prevede protecţia folosirii limbilor minoritare (statele sînt obligate să semneze acest document, chiar dacă nu este unul cu un caracter de obligativitate legală). Aceste instrumente formulează standarde de conduită care reflectă ceea ce comunităţile statelor re- spective au în vedere ca standard. Aceste instrumente ale legii „soft” constituie repere importante pentru comunitatea internaţională, deoarece exprimă valori comune şi anumite standarde care trebuie promovate şi respecate în cadrul relaţiilor dintre stat şi persoanele aflate sub jurisdicţia sa.

În ciuda listei semnificative de standarde relevante, formularea lor rămîne cîteodată generală, lipsită de specificitate în ceea ce priveşte aplicarea lor exactă în situaţii con- crete. Avînd în vedere acest lucru şi faptul că problemele legate de limbile minorităţilor apar frecvent în cadrul activităţii sale, Înaltul Comisar a ajuns la concluzia că ar fi folositor să consulte cîţiva experţi de renume internaţional şi să le ceară să analizeze mai amănunţit drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale, cu scopul de a dezvolta un set de repere practice. Înaltul Comisar a considerat că astfel de repere, fiind bazate în mod direct şi exclusiv pe standarde internaţionale existente, ar fi extrem de folositoare, deoarece statele ar putea recurge la ele în dezvoltarea şi punerea în aplicare a legilor şi strategiilor politice legate de limbile minorităţilor. Aceste repere ar mai putea servi de asemenea Înaltului Comisar ca referinţă în activitatea sa.

În vara anului 1996, Înaltul Comisar a cerut Fundaţiei pentru Relaţii Interetnice (FIER) să preia iniţiativa dezvoltării unor astfel de repere. Această iniţiativă nu era gîndită ca o încercare de a crea noi standarde; desigur, nici Înaltul Comisar nici FIER nu deţineau împuterniciri care să le permită crearea de standarde. Mai degrabă, aceste repere trebuiau să constituie o interpretare de expertiză a standardelor existente care ar fi putut servi la facilitarea dezvoltării şi punerii în aplicare a strategiilor politice şi legilor care au legătură cu drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale. Experţii au încercat să ofere o interpretare a acestor standarde, legate în mod direct sau indirect de drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale, menţinînd coerenţa logică în cadrul întregului sistem al protecţiei internaţionale a drepturilor omului.

Rezultatul acestui proces este un set de recomandări legate de limbă care se concentrează pe un număr de sfere de reglementare şi activitate de o importanţă deosebită pentru menţinerea şi dezvoltarea identităţii lingvistice a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Recomandările sînt împărţite în următoarele categorii: nume, religie, viaţă comunitară şi ONG-uri, mass-media, viaţa economică, autorităţi administrative şi servicii publice, instituţii naţionale independente, autorităţi judiciare, şi privarea de libertate. Nota explicativă care însoţeşte recomandările (ca parte integrantă a documentului) specifică legăturile dintre fiecare recomandare şi standarde internaţionale relevante ale drepturilor omului.

3. Procesul

A. În general

FIER a preluat sarcina dezvoltării reperelor dezirabile în virtutea experienţei pe care o cîştigase în procesul similar pe care îl iniţiase în 1995-1996 şi care a avut rezultat Recomandările de la Haga referitoare la drepturile minorităţilor naţionale la educaţie¹⁹. Recomandările de la Haga au avut rezonanţă în mai multe cercuri²⁰, demonstrînd astfel utilitatea unor astfel de repere. Acest lucru l-a încurajat pe Înaltul Comisar să continue cu o serie similară de astfel de repere privind drepturile lingvistice, ideea fiindu-i sugerată de directorul de atunci al FIER, Dr. Arie Bloed. Însă în timp ce educaţia este un domeniu aparte tratat de legile interne printr-o legislaţie separată, folosirea limbii în general (inclusiv drepturile lingvistice ale minorităţilor) reprezintă un domeniu mult mai larg, administrat printr- o serie de legi care, din alte puncte de vedere, nu au legătură între ele, şi care implică o mare varietate de procedee/practici.²¹ Crearea unui set de repere în această privinţă s-a dovedit astfel a fi o provocare mai serioasă decît elaborarea unora privind drepturile la educaţie ale minorităţilor. Publicarea Recomandărilor de la Haga a uşurat cel puţin sarcina experţilor în sensul în care aceştia nu au mai fost nevoiţi să abordeze problema drepturilor lingvistice ale minorităţilor privind educaţia, din moment ce acestea fuseseră deja tratate în amănunt.

Recomandările de la Oslo privind drepturile minorităţilor naţionale la educaţie sînt rezultatul a trei consultări amănunte care au avut loc între experţi în drepturile omului, militanţi în drepturile omului, specialişti în lingvistică şi politologie. Primele două întîlniri au avut loc la Oslo în iulie şi octombrie 1996 sub conducerea Dr. Asbjorn Eide, pe atunci director al Institutului norvegian al drepturilor omului şi preşedintele Grupului de lucru pentru minorităţi al ONU. Oslo a fost ales ca loc de întînire pentru primele două consultări datorită sprijinului generos al guvernului norvegian, care a asigurat resursele financiare necesare pentru a face posibile aceste dezbateri. Cea de-a treia şi ultima discuţie a avut loc în iunie 1997 la Haga sub conducerea profesorului Gudmundur Alfredson, co-preşedinte al Institutului Raoul Wallenberg pentru drepturile omului şi drepturi umanitare, aflat la Lund, în Suedia.

Punctul de pornire al discuţiilor care au avut loc pe parcursul primului an a fost un articol de fond pregătit de staff-ul FIER (cu consultanţa primită de la oficiul Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale). Articolul supunea discuţiei un număr de sfere de activitate de importanţă majoră în viaţa persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Aceste domenii de activitate urmau să fie discutate ţinînd cont de standardele internaţionale relevante pentru această problemă. Au fost împărţite în două grupuri, i.e. cele care ţin de sfera privată şi cele care ţin de sfera publică. De la început s-a sugerat ca sfera privată să includă sub-categorii ca numele persoanelor, viaţa organizată a comunităţii, manifestări colective ale vieţii religioase şi viaţa comercială. Sfera publică, pe de altă parte, ar include autorităţile şi administraţia locală, limbile minoritare ca limbi oficiale ale statului, mass-media, educaţia şi sistemul judiciar. Pe parcursul celor trei discuţii, experţii au reexaminat cîteva dintre sugestiile originale împreună cu anumite premise iniţiale. Urmează o selecţie a celor mai importante dintre aceste aprecieri.

B. Cîteva subiecte analizate

1.  Separarea sferei publice de sfera privată

Ideea fundamentală a legislaţiei internaţionale a drepturilor omului este aceea că statul trebuie să respecte autonomia fiinţei umane prin neamestecul său în anumite domenii. Acestea sînt sferele private ale individului. De asemenea, pentru asigurarea de către stat a libertăţii generale, în funcţie de dorinele individuale ale fiecăruia, este nevoie de organizarea societăţii astfel încît să ofere protecţie individului şi să îi faciliteze în acelaşi timp iniţiativele. Acestea sînt considerate sfere publice de acţiune legitimă a statului. Intenţia iniţială era aceea ca titlul recomandărilor să includă referiri la folosirea limbii minorităţilor în sfera publică şi cea privată. Recomandările urmau să fie grupate în două categorii, una care să corespundă sferei private, alta celei publice. Experţii au ajuns într-un timp relativ scurt la concluzia că, în ciuda valorii conceptuale a clasificării, aceasta nu era practică în formularea exactă a politicii de împărţire a recomandărilor în aceste două categorii, pentru că nu era posibilă clasificarea fiecărei activităţi umane ca aparţinînd exclusiv uneia sau alteia dintre aceste sfere. Ceea ce poate fi considerat ca aparţinînd sferei private ar putea avea în anumite situaţii consecinţe importante în ceea ce priveşte interesele publice legitime, influenţînd astfel sfera publică. De exemplu, corespondenţa aparţine în general strict de sfera privată. Cu toate acestea, dacă există vreo suspiciune justificabilă din partea autorităţilor cum că respectiva corespondenţă ar conţine ceva de natură să ameninţe siguranţa populaţiei, statul poate să intervină cu riscul de a viola dreptul la confidenţialitate. Corespondenţa ar putea conţine planul unui atac terorist sau al răsturnării violente a guvernului. În astfel de cazuri, problema devine una de interes public legitim.²² Desigur, trebuie făcută distincţia între conţinutul corespondenţei şi folosirea unei anumite limbi ca mijloc de comunicare; în acest caz, nu pare să existe vreun interes public legitim care să permită impunerea sau interzicerea folosirii unei limbi anume²³. Cu toate acestea, exemplul corespondenţei ilustrează punctul de vedere al experţilor în legătură cu imposibilitatea abordării procesului de formulare a recomandărilor într-un sens unilateral.

2. Problema restricţiilor

Versiunea iniţială a recomandărilor includea o recomandare cu caracter ge- neral care servea pentru a sublinia faptul că dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a-şi folosi limba nu trebuie supus nici unei restricţii în afară de cele prevăzute prin lege şi necesare într-o societate democratică pentru a proteja siguranţa şi ordinea publică, sănătatea, siguranţa naţională şi principiile morale²⁴. Autorii textului iniţial au fost de părere că ar fi de dorit o lărgire a posibilităţilor precare pe care statul le oferă exercitării drepturilor lingvistice. Totuşi, după o scurtă reflecţie, experţii au ajuns la concluzia că nu ar fi de nici un folos simpla repetare într-o recomandare a binecunoscutei frazeologii cu privire la limitările permise într-un astfel de set de recomandări. În plus, au presupus că este general acceptat faptul că puţine drepturi ale omului sînt absolute, majoritatea lor fiind supuse restricţiilor. În consecinţă, includerea unei recomandări cu privire la restricţii ar putea fi receptată greşit, ca un semnal negativ, şi nu ar fi în spiritul documentului, care a fost conceput de experţi pentru a stimula o abordare pozitivă, orientată spre aspecte practice, a protecţiei şi promovării drepturilor minorităţilor (scopul acestui document nefiind să creeze impedimente sau scuze pentru aplicarea acestor drepturi.) În consecinţă, s-a decis eludarea acestei recomandări şi tratarea problemei în cadrul remarcilor generale de la începutul notei explicative.

3. Definiţia „minorităţii naţionale”

Era inevitabilă, într-o fază iniţială a dezbaterilor, evocarea problemei definirii conceptului de „minoritate naţională” (ca entitate diferită de alte tipuri de minoritate). Subiectul fusese discutat într-o oarecare măsură în cadrul procesului de elaboare a Recomandărilor de la Haga referitoare la drepturile minorităţilor naţionale la educaţie. Ca şi atunci, şi în cazul de faţă, experţii au ajuns la concluzia că deşi în legislaţia internaţională nu există o definiţie clară, general-acceptată, a conceptului de „minoritate naţională”, cert este că mandatul Înaltului Comisar (HCNM) face referire la „minorităţile naţionale” din cadrul OSCE. În legătură cu aceasta există suficiente referinţe în standardele formulate şi în jurisprudenţa în curs de dezvoltare a instituţiilor relevante pentru a clarifica problema în mare măsură, dacă nu chiar în întregime²⁵. În special, paragraful 32 al Documentului de la Copenhaga specifică în primele sale rînduri următoarele: „Apartenenţa la o minoritate naţională este o problemă de opţiune individuală, şi nici un dezavantaj nu poate rezulta dintr-o asemenea alegere”.

Preocuparea dominantă a experţilor a fost de a se asigura că prin concentrarea asupra „minorităţilor naţionale” în special nu vor fi aduse deservicii altor minorităţi — fie ele (doar) lingvistice, etnice, religioase sau de alt tip. Aceştia au încercat să evite luarea unei poziţii prin care să ofere în mod neintenţionat puncte de referinţă acelor guverne care ar căuta modalităţi de a impune restricţii asupra drepturilor lingvistice ale altor minorităţi, cum ar fi comunităţile de emigranţi. Această preocupare este clar exprimată în observaţiile generale din nota explicativă, în care se afirmă explicit că Recomandările de la Oslo „urmăresc să completeze şi să consolideze acea categorie de drepturi ale omului care se referă la folosirea limbii” şi că „nu au fost create cu scopul de a restrînge în vreun fel efectul real sau potenţial al acestor drepturi”.

4.  Consolidarea legăturilor cu drepturile fundamentale

Atît în articolul de fond iniţial cît şi în schiţele preliminare ale recomandărilor şi ale notei explicative, au fost citate acele standarde ale drepturilor omului care fac referire directă la limbă sau sînt legate de aceasta în mod evident. S-au făcut referiri mai ales la standarde privind în special de limba cum ar fi articolul 27 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (care menţionează că persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale au dreptul de a-şi folosi propria limbă), articolul 30 din Convenţia pentru drepturile copilului (care garantează dreptul copilului de a-şi folosi limba lui/ei maternă), articolul 2(1) din Declaraţia ONU cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale, etnice, religioase şi lingvistice (care proclamă dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor menţionate de a-şi folosi limba în mod public şi privat). Au mai fost citate şi alte standarde privind folosirea limbii, conţinute de instumente cu caracter regional, cum ar fi Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale şi Documentul de la Copenhaga. Experţii au pornit de la ideea că drepturi fundamentale cum ar fi libertatea de exprimare şi non-discriminarea vor fi respectate în orice circumstanţe şi vor reprezenta fundamentul pentru celelalte drepturi. Experţii au hotărît totuşi că Recomandările de la Oslo trebuie să facă o conexiune puternică şi demonstrabilă între drepturile lingvistice şi concepte de bază cum ar fi demnitatea persoanei umane şi noţiunea de egalitate fundamentală.²⁶ Dintre aceste precepte, drepturile care privesc limba au legătură şi cu alte libertăţi cum ar fi cele de asociere şi întrunire. Prin urmare, Recomandările de la Oslo subliniază că dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a folosi limba/limbile lor în sfera publică şi privată decurge din cele mai fundamentale drepturi şi libertăţi conţinute de documentele internaţionale.

5. Limba în sfera afacerilor

Se poate spune că consultările care au condus la setul final de recomandări au evoluat într-un ritm predominant echilibrat. Problema folosirii limbilor minoritare în afaceri a fost însă suficient de complexă şi controversată încît să încetinească desfăşurarea procesului. Cum au înaintat dezbaterile acestui subiect a apărut şi consensul. Conducerea unei afaceri private a fost, evident, privită de experţi ca aparţinînd în primul rînd sferei private. Majoritatea experţilor au susţinut imediat că statul nu are dreptul să impună restricţii sau cerinţe lingvistice neavenite în acest domeniu. Acest punct de vedere a fost totuşi contestat de unii experţi care au subliniat că o abordare atît de generală ar putea avea consecinţe neprevăzute şi nedorite în anumite circumstanţe. Exemplul statelor baltice a fost considerat un caz elocvent. În situaţii în care limba majorităţii a avut de suferit datorită unei lungi perioade de represiune şi se poate spune despre această limbă că este în curs de reabilitare (cum ar fi cazul Estoniei şi Letoniei), o astfel de abordare „liberală” ar putea submina interesul social general în direcţia folosirii unei limbi vorbite la scară largă — şi deci accesibilă tuturor — în domeniul afacerilor şi al administraţiei publice. În absenţa unei astfel de limbi cunoscute la scară largă au existat păreri cum că procesul de consolidare a statului şi de integare socială ar fi influenţat negativ, existînd şi posibilitatea ca limba majorităţii să fie ameninţată.

Experţii au ajuns la concluzia că problema trebuie analizată mai în amănunt şi au încredinţat FIER sarcina de a continua analiza. FIER a invitat un important om de ştiinţă neafiliat la nici un partid, Dr. Fernand de Varennes, să scrie o lucrare pe această temă, din perspectiva teoriei şi practicii dreptului internaţional şi comparativ. Lucrarea sa a fost pusă în circulaţie printre experţi, care au elaborat diferite formulări ale recomandărilor înainte de a se ajunge, în cele din urmă, la un acord. În cadrul acestui proces s-a acordat atenţie în special problemei metodelor eficace de aplicare a teoriei: Cum ar putea fi reglementată folosirea limbii în activităţile comerciale, respectînd drepturile omului (în special cel la confidenţialitate) şi libertatea iniţiativei? În final, experţii au ajuns la concluzia că, deşi statul nu poate impune restricţii lingvistice exagerate asupra administraţiei interne a unei companii private, acesta poate totuşi să pretindă acelei companii să se adapteze limbii sau limbilor oficiale ale statului în probleme în care compania respectivă trebuie să interacţioneze cu autorităţile publice, i.e în probleme care sînt legate de interesul public legitim. De exemplu, acest lucru ar însemna că, deşi o companie particulară îşi poate formula actele în limba pe care o alege, trebuie ca acestea să fie disponibile în limba oficială a statului cînd autorităţile cer acest lucru pentru bilanţul anual al impozitelor. Un alt exemplu: în cadrul unei companii şedinţele pot să se desfăşoare în orice limbă; acelaşi lucru se aplică şi dezvoltării proiectelor. Dar compania ar putea avea obligaţia să afişeze instrucţiunile de evacuare urgentă şi în limba sau limbile oficiale ale statului (în virtutea interesului public legitim de garantare a siguranţei la locul de muncă). Nota explicativă face referire la un număr de domenii în care compania ar putea fi obligată să folosească limba sau limbile oficiale ale statului. Printre acestea se numără cele care privesc: fiscalitatea, raporturile financiare, protecţia consumatorului, siguranţa şi igiena la locul de muncă, şi de asemenea transportul, asigurarea de şomaj şi domeniul sănătăţii (fiind asigurat de stat).

Efectul practic al acestor cerinţe legitime poate consta în faptul că ar uşura, în cele din urmă, funcţionarea acelei companii în ambele limbi. O altă alternativă ar fi ca respectiva companie să angajeze un număr mare de traducători, lucru care ar permite satisfacerea cerinţelor statului fără a se renunţa la limba folosită în cadrul companiei. În orice caz, experţii au considerat că este important să sublinieze în nota explicativă faptul că cerinţele lingvistice legitime înaintate de stat în această sferă preponderent privată trebuie să fie direct proporţionale cu importanţa interesului public în virtutea căruia sînt formulate²⁷. Statul trebuie să fie rezonabil şi nu poate emite cerinţe nerealiste sau discriminatorii la adresa proprietarilor de companii particulare.

Dificultatea de a ajunge la un consens în ceea ce priveşte problema complexă a folosirii limbilor minoritare în sectorul afacerilor a fost interesantă datorită aspectelor pe care le-a subliniat în cadrul acestui proces de consultări. Pe de o parte, intervenţia activiştilor de drepturile omului implicaţi în situaţii specifice ale statelor a însemnat un fel de „confruntare cu realitatea” în ceea ce priveşte un subiect care este în mod evident unul foarte spinos într-un număr de state. Acesta a fost un lucru bun. Contribuţia activiştilor de drepturile omului la procesul elaborării Recomandărilor de la Oslo a dus la o abordare mai amănunţită a problemei. Pe de altă parte, această experienţă a ilustrat în mod clar un punct de vedere general. Dezvoltarea principiilor de politică bazate pe dreptul internaţional al drepturilor omului/minorităţilor şi destinate aplicării generale într-o zonă eterogenă întinsă, cum ar fi cea acoperită de OSCE, nu trebuie să facă referire la sau să fie guvernată de considerente care sînt specifice unui context sau unei situaţii speciale. Desigur, în procesul implementării va trebui să se ţină cont de elementele specifice ale fiecărei situaţii. Cu toate acestea, aprecierea atentă a unor domenii complexe cum ar fi acela al afacerilor demonstrează că elaborarea principiilor practice este posibilă şi utilă.

6. Autorităţile administrative şi serviciile publice

Referîndu-se la autorităţile administrative, documentele internaţionale se referă la dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a comunica cu autorităţile în limba/limbile lor (i.e. minoritare). Dar acest drept este aplicabil numai în cazurile în care minoritatea respectivă locuieşte pe acel teritoriu „în virtutea tradiţiei sau avînd un număr substanţial de membri” —implicînd drepturi exercitabile la nivel local şi/sau regional. Noţiunea de „tradiţie” indică în mod clar o perioadă foarte lungă de timp cu practici consacrate (înclinînd spre ideea unui drept recunoscut), pe cînd noţiunea de „număr substanţial” implică atît cantitatea cît şi densitatea — dintre care fiecare contează în estimarea posibilităţii de implementare. Desigur, comunicarea cu autorităţile locale în limba maternă sau libertatea exprimării orale la oficiile autorităţilor şi serviciilor publice admin- istrative sînt importante pentru promovarea intereselor individului. Dar, pe cînd acest fapt este incontestabil, măsura în care acestea pot fi invocate ca drepturi (cu obligaţii corespunzătoare din partea statului) presupune o evaluare a faptelor în situaţii specifice (i.e. dacă grupul care formulează cererea — sau persoana care aparţine unui astfel de grup — locuieşte pe teritoriul respectiv în mod „tradiţional” sau dacă grupul are un „număr substanţial” de membri). Experţii au fost de părere, de exemplu, că dacă se iau în considerare, împreună cu principiile fundamentale de egalitate şi non-discriminare, standardele cuprinse în documente cum ar fi Documentul de la Copenhaga (paragraful 34) sau Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (articolul 10, paragraful 2), deoarece acestea se referă la autorităţile administrative, se poate trage concluzia că autorităţile locale şi regionale, în anumite situaţii (i. e. în cazul în care populaţia minoritară are un număr semnificativ de membri şi compact privind distribuia geografică) trebuie să întreprindă demersuri pentru a oferi minorităţii naţionale în chestiune servicii sociale şi sanitare în limba ei. Folosirea limbii materne de către minoritate este importantă mai ales în sfera sanitară şi a serviciilor sociale. Oamenii trebuie să se poată exprima pe deplin şi neechivoc cînd se confruntă cu probleme de sănătate sau au nevoie de consultanţă sau de servicii elementare. După o intensă dezbatere, experţii au căzut de acord că relaţia dintre persoanele aparţinînd minorităţilor şi autorităţile publice implică mai mult decît dreptul celor dintîi de a se adresa autorităţilor în limba lor maternă şi de a primi un răspuns în această limbă. În anumite cazuri, poate include dreptul de a primi servicii oferite sau administrate de autorităţi în limba lor maternă. Obiectivul trebuie să fie acela de a organiza şi facilita prestarea de servicii în beneficiul maxim al unui număr cît mai mare de persoane — nu numai pentru vorbitorii limbii(ilor) oficiale ale statului. Experţii au remarcat că este de aşteptat ca persoanele aparţinînd minorităţilor să fie conside- rate contribuabili şi ca autorităţile publice să joace rolul de funcţionari publici, sensibili la nevoile întregii populaţii (inclusiv a persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale).

Prestarea serviciilor în limba unei minorităţi naţionale poate necesita o implicare bugetară substanţială şi poate provoca, în consecinţă, o reacţie negativă din partea majorităţii. Cu toate că ajunseseră la un consens cu privire la implicaţiile potenţiale ale egalităţii şi non-discriminării în prestarea delicată, din punct de vedere lingvistic, a serviciilor, experţii s-au gîndit la o abordare a acestei probleme prin prisma recomandărilor. Experţii au fost de acord că, în ceea ce priveşte serviciile, Recomandarea nr. 14 ar trebui concepută în termeni generali. Totuşi, în nota explicativă, au fost de acord că cele mai importante servicii (i.e. cele sanitare şi serviciile sociale) trebuie puse în prim-plan, dar acest lucru nu înseamnă excluderea altor servicii sau facilităţi. Este de reţinut în legătură cu acestea (ca o chestiune de ordin general) că pentru înţelegerea completă a părerii experţilor este necesară luarea în considerare a formulării exacte a unei recomandări şi corelarea acesteia cu textul relevant din nota explicativă, mai ales cînd este vorba despre probleme care privesc resursele.

7. Realităţile demografice şi falsificarea alegerilor

Nu au fost tratate în stadiile preliminare ale procesului de elaborare probleme cum ar fi falsificarea alegerilor sau modificarea arbitrară a compoziţiei demografice a unei regiuni prin evacuarea sau expulzarea populaţiei. Iniţial s-a considerat că, deşi aceste probleme sînt de o importanţă vitală pentru dezvoltarea intereselor minorităţilor naţionale, ele nu sînt legate în mod necesar de drepturile lingvistice.

Cu toate acestea, în timpul dezbaterilor, cîţiva experţi au atras atenţia asupra necesităţii abordării acestor subiecte. Experţii au considerat că aceste probleme sînt strîns legate de posibilitatea minorităţilor naţionale de a deveni şi rămîne puternice prin număr şi densitate într-o anumită regiune, şi că au consecinţe asupra drepturilor lingvistice ale minorităţilor. Dacă nu se acordă atenţie acestor probleme, drepturile pot fi subminate prin măsluiri electorale sau prin deplasări forţate ale populaţiei. În urma acestor preocupări, secţiunea recomandărilor legate de autorităţile administrative şi serviciile publice a fost extinsă pentru a include o recomandare cu privire la problema falsificării alegerilor şi la modificarea arbitrară a compoziţiei demografice a regiunilor. Datorită evoluţiei recomandărilor în timp, aceasta părea nepotrivită şi unii experţi au propus omiterea ei. La cea de-a treia şi ultima dezbatere, subiectul a fost abordat din nou. S-a reiterat punctul de vedere că ar trebui să se facă referiri la această problemă datorită importanţei sale pentru supravieţuirea minorităţilor. Pînă la urmă a fost propusă şi acceptată ideea că, deşi această problemă trebuie abordată, ea să nu fie formulată ca recomandare, ci tratată în secţiunea notei explicative referitoare la autorităţi adminis- trative şi servicii publice.

8. Accesul la justiţie

Documentele internaţionale legate de protecţia drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale conţin puţine referiri privind accesul la justiţie în limba maternă. Cu toate acestea, experţii au considerat că justiţia şi accesul la aceasta în limbile minoritare reprezintă o problemă care trebuie abordată. De aceea, Recomandările de la Oslo conţin patru recomandări cu privire la această problemă.

Recomandarea 16 se referă la crearea de instituţii naţionale independente cum ar fi tribunale ale drepturilor omului sau instituţia ombudsman-ului al căror scop este să ofere posibilitatea recursului non-judiciar persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale şi ale căror drepturi lingvistice au fost violate. Deşi au recunoscut importanţa pentru minorităţi a accesului la un astfel de recurs, experţii nu au avut prea multe standarde privind drepturile minorităţilor la care să facă referire. Principalul punct de referinţă a fost Convenţia Internaţională cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, care stipulează în articolul 1(1) că termenul de discriminare rasială nu se limitează doar la rasă, ci include şi discriminarea bazată pe origine etnică. Articolul 6 al Convenţiei cere statelor-părţi să asigure tuturor celor aflaţi în jurisdicţia lor protecţie şi remedii eficiente „prin intermediul tribunalelor şi altor instituţii competente ale statului, împotriva oricăror acte de discriminare rasială care violează drepturile omului şi libertăţile fundamentale, contrar acestei convenţii...”

Conform recomandărilor 17 şi 19 care tratează limbile minorităţilor în procesul judiciar, experţii au făcut referiri la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ambele tratînd administrarea justiţiei mai mult într-un context general decît într-unul special pentru minorităţi. Într-o manieră mai exactă, articolul 9 al Cartei Europene a limbilor regionale sau minoritare oferă un şir de alternative pentru a asigura utilizarea limbilor minoritare în faţa autorităţilor judecătoreşti. Anumite tratate bilaterale protejează în mod expres astfel de drepturi²⁸. Menţionînd aceste standarde, experţii au încercat să stabilească conexiuni între acestea şi alte drepturi fundamentale care privesc persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale, acestea fiind în special măsurile de prevedere împotriva discriminării şi dreptul la compensaţii efective.

În special în elaborarea acestor recomandări, experţii s-au ghidat după îndemnul Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale „de a fi curajoşi şi creativi şi de a ţine cont de parametrii legislaţiei internaţionale a drepturilor omului”. Experţii au fost conştienţi de faptul că recomandările propuse de ei în legătură cu autorităţile judecătoreşti ar putea contribui la consolidarea drepturilor de care se bucură minorităţile naţionale în această privinţă. În consecinţă, aceste recomandări au necesitat mult timp de reflecţie şi dezbatere. În final, experţii au elaborat recomandările menţionate mai sus pe baza unei combinaţii de standarde, fiind vorba în special de principiile de non-discriminare şi egalitate în faţa curţii de justiţie, combinate cu alte standarde specifice legate de procese juridice, toate acestea adăugîndu-se la principii de participare democratică şi guvernare eficientă. 9. Privarea de libertate

În dezbaterea problemelor legate de detenţie şi încarcerare, experţii s-au confruntat cu o situaţie similară cu cea întîlnită în elaborarea recomandării legate de justiţie. Nu există standarde explicite privind drepturile minorităţilor care să se refere la acest subiect. După lungi dezbateri, recomandările acceptate referitoare la privarea de libertate au fost fundamentate pe standarde universale cum ar fi Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor al ONU ²⁹(1955), în combinaţie cu alte standarde universale cum ar fi cele cu privire la egalitate şi non-discriminare, libertatea de exprimare şi dreptul folosirii limbii materne atît în public cît şi în particular, toate acestea ţinînd cont de densitatea numerică şi cererile exprimate. A fost considerată necesară sublinierea faptului că interesele publice legitime de a priva persoanele de libertate cu scopul protejării comunităţii (şi de a pedepsi delincvenţii) nu trebuie să echivaleze cu sau să ducă la privarea de identitate culturală a celor sancţionaţi. În consecinţă, autorităţile publice trebuie să întreprindă eforturi în direcţia respectării drepturilor culturale chiar şi (sau mai ales) în cazuri de privare de libertate.

4. Observaţii finale

Cînd analizăm Recomandările de la Oslo cu privire la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale trebuie să luăm în considerare faptul că ele nu sînt — şi nu s-a intenţionat niciodată să reprezinte — standarde noi. Ar trebui mai degrabă privite ca o încercare de a oferi o specificitate mai accentuată în aplicarea standardelor internaţionale existente. În acest scop, experţii au încercat să interpreteze şi să detalieze standardele existente, printr-o interpretare coerentă şi consecventă a legislaţiei internaţionale a drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale. Obiectivul final a fost cel de a oferi autorităţilor interne un punct de reper în direcţia elaborării legilor şi politicilor în raport cu aplicarea practică şi integrală a drepturilor lingvistice ale minorităţilor. Cîteva recomandări (de exemplu cele care privesc numele) sînt în mare măsură o reiterare a standardelor deja existente cu privire la drepturile minorităţilor, acestea fiind reformulate ca recomandări, pentru a li se conferi mai multă greutate şi vizibilitate. Alte recomandări (cum ar fi cele cu privire la autorităţile judiciare) sînt versiuni uşor modificate ale unor standarde universale care nu sînt legate neapărat de drepturile minorităţilor ca atare, dar au o importanţă specială pentru persoanele care aparţin minorităţilor naţionale/lingvistice. În foarte multe cazuri, recomandările sînt privite în nota explicativă prin prisma altor standarde cu aplicare universală cum ar fi principiile de egalitate şi non-discriminare. Alte recomandări (de exemplu cele care privesc viaţa economică şi instituţiile naţionale independente) sînt rezultatul multor discuţii şi al consensului dintre experţi, fapt care contribuie la o înţelegere mai profundă a implicaţiilor legislaţiei internaţionale existente pentru legislaţia şi politica internă.

Drepturile lingvistice ale persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale pot avea o influenţă foarte mare şi este de presupus că afectează categorii de aspiraţii umane care nu au fost subliniate în cadrul recomandărilor. Experţii ar fi putut concepe categorii suplimentare de recomandări cu scopul de a le lărgi sfera de referinţă. Cu toate acestea, au considerat că pentru a avea legitimitatea şi autoritatea necesară, recomandările trebuiau să fie în concordanţă cu standardele internaţionale ale drepturilor omului deja existente. În caz contrar, ar fi putut fi respinse în mod arbitrar ca un document subiectiv şi nefondat. Recomandările au trebuit să fie privite de asemenea ca o unealtă flexibilă de prevenire a conflictelor pe care Înaltul Comisar să o poată folosi în diverse contexte. În special, trebuiau luate în considerare realităţile politice şi limitările practice în ceea ce priveşte noile state democratice din Europa Centrală şi de Est şi fosta Uniune Sovietică în care Înaltul Comisar îşi desfăşoară activitatea.

Recomandările de la Oslo nu au fost concepute pentru a epuiza subiectul drepturilor lingvistice ale minorităţilor naţionale³⁰. Domeniul drepturilor omului/ minorităţilor este unul care se află într-o continuă dezvoltare. Astfel, în ultimii ani au apărut mai multe standarde şi instrumentele internaţionale. Aceste declaraţii, rezoluţii, pacturi şi convenţii oferă un cadru de promovare şi protecţie a drepturilor minorităţilor în întreaga lume. În acest context, Recomandările de la Oslo încearcă să faciliteze o interpretare coerentă şi consecventă a acelor standarde şi instrumente care sînt legate în mod direct sau indirect de drepturile lingvistice ale persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale din regiunea OSCE. Este de dorit ca un astfel de punct de referinţă să fie util Înaltului Comisar în activitatea sa de prevenire a conflictelor. Este de asemenea de dorit ca statele să consulte Recomandările în încercarea de a dezvolta acţiuni politice şi programe cuprinzătoare şi echitabile cu privire la limbile minoritare. Experţii care au elaborat Recomandările de la Oslo au considerat că aplicarea în regiunea OSCE a acestora în forma lor actuală ar creşte stabilitatea şi siguranţa, iar probabilitatea de apariţie a conflictelor interetnice ar scădea considerabil. Ca să nu mai amintim de dezvoltarea socială pozitivă generală şi de perspectiva prosperităţii, care sînt incontestabil legate de preocupările paşnice şi complementare generate de diverse interese, tradiţii şi culturi. Din această perspectivă, afirmaţia din articolul 1 al Declaraţiei universale a drepturilor omului³¹ potrivit căreia „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate” ar putea începe să aibă o semnificaţie concretă pentru persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale prin menţinerea şi dezvoltarea culturii şi identităţii lor lingvistice pe baza liberului arbitru. □

NOTE

1. Cu privire la problema complexă a definiţiilor şi implicaţiilor acestora, vezi: J. Packer, On the Definition of Minorities în J. Packer şi K. Myntti (eds.) — The Protection of Ethnic and Linguistic  Minorities in Europe (Turku/Abo, Abo Akademy University Institute of Human Rights, 1993), pp.23-65; J. Packer, Problems in Defining Minorities în B. Bowring şi D. Fottrell (eds.) — Minority and Group Rights in the New Millenium (Haga, Kluwer Law International, 1999) pp.223-273; şi J. Packer ‘The Meaning of “Minority” in International Relations and Law’, lucrare nepublicată prezentată la conferinţa pe tema „Naţionalism, identitate şi drepturile minorităţilor”, în perioada 16-19 septembrie 1999, la Universitatea din Bristol.

2.    Pentru descrierea şi analiza pe larg a mandatului Înaltului Comisar OSCE, vezi R. Zaagman, The OSCE High Commissioner on National Minorities: An Analysis of the Mandate and the Institutional Context, în A. Bloed (ed.), The Challenges of Change: The Helsinki Sum- mit of the OSCE and Its Aftermath (Dordrecht: Martinus Nijhoff Publishers, 1994), pp. 113- 175. Pentru istoria elaborării mandatului, vezi R. Zaagman, The OSCE High Commissioner on National Minorities: Prehistory and Negotiations, în A. Bloed (ed.), ibid., pp. 95-111.

3.    Aceasta este esenţa noţiunii de „minoritate naţională”, i.e. relaţia unei minorităţi cu un „stat înrudit” sau mère-patrie. De asemenea, ea pune imediat în lumină natura internaţională şi interstatală a problemei.

4.    Pentru textul integral al Documentului de la Copenhaga vezi A. Bloed (ed.), The Con- ference on Security and Co-operation in Europe; Analysis and Basic Documents (Dordrecht: Martinus Nijhoff Publishers, 1993), pp. 439-465.

5.    Pentru cîteva analize ale acestor angajamente sub-regionale, vezi J. Packer, ‘The Mean- ing of “Minority” in International Relations and Law, (supra, nota 1).

6.    Pentru un scurt rezumat al principalelor probleme recurente în activitatea Înaltului Comisar, vezi J. Packer, ‘The OSCE High Commissioner on National Minorities’, în: G. Alfredson, G. Melander şi B. Ramcharan (eds., 2001) pp. 633-647, Human Rights Monitoring Procedures: A Textbook on How to Petition and Lobby International Organizations (The Hague: Kluwer Law International, 1999.)

John Packer & Guillaume Sieminski

7.    P.Ó Riagáin şi Nic Shuibhne, ‘Minority Language Rights’, Annual Review of Applied Linguistics, vol. 17, pp. 11-29 at 12.

8.    Pentru o tratatare amănunţită a acestei probleme, vezi F. de Varennes, Language, Minori- ties and Human Rights (The Hague: Martinus Nijhoff Publishers, 1996). Vezi S. Trifunovska (ed.), Minority Rights in Europe; European Minorities and Languages (The Hague: T. M. C. Asser Press, 2001), care include o descriere a activităţilor desfăşurate de importante organizaţii internaţionale de protecţie şi promovare a folosirii limbilor minorităţilor naţionale împreună cu un sondaj al activităţilor naţionale în această privinţă în regiunea OSCE.

9.    Pentru textul complet al Pactului, vezi A Compilation of International Instruments, vol. I (Partea întîi), (New York şi Geneva: United Nations Publications, 1994), pp. 20-40. Pentru textul integral al Pactului, vezi ibid., pp. 8-19.

10.     Pentru textul integral al Convenţiei, vezi ibid., pp. 174-195.

11.     Pentru textul integral al Convenţiei, vezi A Compilation of International Instruments, vol. I (Partea a doua), (New York şi Geneva: United Nations Publications, 1994), pp. 554-593

12.     Pentru textul integral al Convenţiei, vezi mai sus (nota 9), pp. 66-79

13.     Pentru textul integral al tratatului, vezi European Treaty Series No. 148

14.     Pentru textul integral al tratatului, vezi European Treaty Series No. 157

15. Pentru textul integral al Convenţiei, vezi Human Rights in International Law (Strasbourg: Council of Europe Press, 1992), pp. 159-181. Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit în cazul Problema lingvistică în Belgia (procesul din 23 iulie 1968, seria A, vol.6, p.33) că, în timp ce articolul 14 care interzice discriminarea ‘nu are o existenţă independentă, în sensul în care, în termenii articolului 14, are legătură doar cu „drepturi sau libertăţi expuse în Convenţie”, o măsură care este ea însăşi în conformitate cu revendicările articolului care consacră dreptul sau libertatea în discuţie poate totuşi încălca acest articol cînd este luat în considerare împreună cu articolul 14 pe motiv că este de o natură discriminatoare’ (inter alia, pe baze lingvistice)

17.     Pentru textul integral al Declaraţiei, vezi A Compilation of International Instruments, (mai sus, nota 9), pp. 140-143.

18.     Pentru o analiză amănunţită a Declaraţiei şi pentru istoria elaborării sale, vezi P Thornberry, ‘The UN Declaration on the Rights of Persons Belonging to National or Ethnic, Religious and Linguistic Minorities: Background, Analysis, Observations and an Update’, în A. Philips şi A. Rosas (eds.), Universal Minority Rights (Turku/Abo: Abo Akademi University Institute on Human Rights, 1995), pp. 13-76.

19.     Pentru textul integral al Recomandărilor de la Haga, analize şi comentarii asupra strategiei politice, vezi ediţia specială a International Journal on Minority and Group Rights, vol. 4, nr. 2 (1996-1997)

20. Grupul de lucru pentru minorităţi a ONU a primit Recomandările de la Haga cu mare interes şi le-a pus în circulaţie într-un cadru larg, aşteptînd comentarii, „în scopul de a le face universal aplicabile”; vezi documentul ONU E/CN.4/Sub.2/1997/18/ paragraf 111, şi referatul pregătită de G. Sieminski pentru sesiunea din 1997 a Grupului de lucru pentru minorităţi a ONU, reprodusă în documentul ONU E/CN.4/Sub.2/ AC5/1997/WP3. Înaltul comisar pentru minorităţile naţionale consemnează că, de exemplu, ministrul educaţiei din Letonia a afirmat la o conferinţă în Riga, în aprilie 1997, că Recomandările de la Haga vor sta la baza politicii şi legislaţiei letone; vezi M. Van der Stoel, ‘The Role of the OSCE High Commissioner in Conflict Prevention’, în: C. Crocker, F. Hampson şi P. Aall (eds.) pp. 65-83, Herding Cats: The Management of Complex International Mediation (Washington: United States Institute of Peace, 1999), în curs de publicare.

21.     Acest lucru este amplu demonstrat de rezultatele anchetei în cadrul OSCE în legătură cu procedura de stat, anchetă condusă de înaltul comisar; vezi Report on the Linguistic Rights of Persons Belonging to National Minorities in the OSCE Area (The Hague: OSCE HCNM, martie 1999).

22. Există o jurisprudenţă considerabilă în ceea ce priveşte această problemă, în special din partea Curţii europene a drepturilor omului, (care tratează problema în funcţie de elementele subsidiare ale Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, i.e. ca amestecul să fie „prevăzut prin lege”, „conform legii” şi „necesar într-o societate democratică”; vezi P. Van Dijk şi G.J.H. van Hoof, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, ediţia a treia (The Hague: Kluwer Law International, 1998), pp. 761-773, în special la pp. 765-773.

23.    În timp ce conţinutul limbii este desigur limitat, se pare că opţiunea pentru o anume limbă ca vehicul de comunicare este un drept absolut. S-a ajuns la această concluzie, în parte, ţinîndu-se seama de posibila limitare a libertăţii de exprimare în raport cu alegerea limbii: atît Tomuschat cît şi Parker au susţinut că este foarte greu de găsit vreun motiv plauzibil pentru o asemenea derogare, indicînd astfel în mod implicit caracterul nelimitabil (i.e. absolut) al dreptului. Vezi: C. Tomuschat, ‘Protection of Minorities under Article 27 of the International Covenant on Civil and Political Rights’, în Völkerrecht als Rechtsordnung Internationale Gerichtsbarkeit Menschenrechte — Festschrift für Hermann Mosler (Berlin: Springer-Verlag, 1983), pp.949-979 la p. 977; şi J. Packer United Nations Protection of Minorities in Time of Public Emergency: The Hard-Core of Minority Rights, în: D. Premont (ed.), Non-Derogable Rights and States of Emergency (Brussels: Etablissements Emile Bruylant, 1996), pp. 501-522 la pp. 513-514.

24. Acest lucru decurge din motivele limitate de restricţie specificate în mod expres în articolul 19 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi în articolul 10 al Convenţiei europene pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

25. Pentru aspecte importante nesoluţionate ale acestei probleme, vezi J. Packer, ‘Problems in Defining Minorities’ (supra, nota 1), pp. 227-229 (pentru exemple de cazuri) şi p. 232 (pentru probleme nesoluţionate).

26. Vezi contribuţia lui M.Kusy la această ediţie specială a IJMGR, ‘Innate Dignity, Cultural Identity and Minority Language Rights’, pp. 299-306.

27.     Regula proporţionalităţii este preluată din principiile generale legislative şi, în raport cu legislaţia internaţională drepturilor omului aplicabilă în mod specific, a fost aplicată de Curtea europeană a drepturilor omului, inter alia, în Cazul Sunday Times, hotărîrea din 26 aprilie 1979, Seria A, vol. 30, pp. 38 ff.

28.     Vezi, de ex., articolul 15(2)(g) al Treaty of Good Neighbourliness and Friendly Co- operation between the Slovak Republic and the Republic of Hungary.

29. Pentru textul integral al documentului, vezi supra (nota 9), pp. 243-262

30. În timp ce Recomandările de la Oslo încearcă să ofere politologilor şi politicienilor o interpretare coerentă şi consistentă a standardelor internaţionale referitoare la drepturile omului şi promovarea folosirii limbilor minoritare, varietatea de situaţii concrete implică în mod necesar o gamă largă de alternative de formulare a strategiilor politice şi legislaţiei în cazuri specifice. Respectul deplin pentru drepturile lingvistice ale minorităţilor şi determinarea celei mai bune soluţii în fiecare caz nu depinde numai de o evaluare a circumstanţelor concrete, ci şi de o înţelegere evoluată a practicilor. Din păcate, după cum Ó Riagáin şi Nic Shuibhne (supra, nota 7, p. 22) subliniază în această privinţă, „Există foarte puţine cercetări ştiinţifice care să abordeze fezabilitatea (garantării) statutului oficial, sau să fixeze mijloacele optime de intervenţie a statului”. În consecinţă, ar fi folositoare studii ştiinţifice de analiză comparativă.

31. Pentru textul integral al Declaraţiei universale, vezi supra (nota 9), pp. 1-7.

 

Traducere de Anda Cadariu

John PACKER, director al Oficiului Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale (HCNM) al OSCE din Haga, este autorul mai multor cărţi, articole, studii privind problematica drepturilor omului, coeditor al Human Rights Law Journal. Fost demnitar al Oficiului Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului al ONU din Geneva, mandatat cu studierea situaţiei drepturilor omului, inter alia, din Irak, Myanmar (Burma), este licenţiat în Studii Politice şi Drept, specialist în drept internaţional.

Guillaume SIEMINSKI, absolvent al Universităţii McGill, Facultatea de Studii Ruse şi Slavone în 1976, licenţiat în studiul Rusiei contemporane al Universităţii Sorbonne Nouvelle din Paris. Desemnat în 1995 de către Guvernul Canadei la Oficiul Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale, a fost însărcinat cu coordonarea elaborării şi publicării Recomandărilor de la Haga referitoare la drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale.

*

John Packer & Guillaume Sieminski, The Language of Equity: The Origin and Development of the Oslo Reccomendations Regarding the Linguistic Rights of National Minorities, articol publicat în International Journal on Minority and Group Rights 6: pp. 329-350 (1999), editat de Kluwer Law International şi preluat cu permisiunea editurii.