Dreptul la exprimare în limba maternă în
Dreptul la exprimare
în limba maternă în
Europa Centrală şi în
Statele Unite ale
Americii. Similitudini
şi diferenţe
Miklós
Kontra
1. Repere introductive
Un fenomen curios,
în cazul diverselor discursuri despre drepturile lingvistice
sau bilingvism, este acela că ele utilizează argumente
aparent identice, invocate
însă în scopuri diametral opuse. De pildă,
s-a pretextat că absenţa serviciilor bilingve
de bază, adică serviciile în limba 1, la care este îndrituit un grup de
persoane a căror
limbă maternă diferă de limba oficială a
statului în care trăiesc, poate bloca adaptarea
lor la populaţia majoritară. (vezi: Nicolau şi Valdiviesco, din 1988/1992;
320). Pe de
altă parte, aceeaşi absenţă a serviciilor bilingve de bază este citată
şi drept cauza
posibilă a asimilării de către majoritate a
respectivei minorităţi. Spre exemplu, acest
din urmă caz, respectiv absenţa bilingvismului, ar intensifica sau chiar
promova
asimilarea, susţin maghiarii din Slovacia.
Opinia că absenţa bilingvismului blochează
adaptarea, a fost susţinută, pe de altă parte, în referirile la unii
vorbitori de spaniolă
din S. U. A. Astfel de paradoxuri aparente par să reprezinte o nefericită
caracteristică a numeroase discursuri populare şi politice consacrate
drepturilor de
exprimare într-o limbă, dar aceleaşi inconsecvenţe pot fi uneori detectate
inclusiv
în discursul lingviştilor.
În ce mă priveşte, am ajuns recent la
concluzia că riscul unor divergenţe între
— să zicem — un universitar din Europa Centrală şi unul din Europa de Vest sau
America de Nord sînt considerabil mai mari
decît se admite de obicei şi, în consecinţă,
este necesar ca universitarii să acorde maximă atenţie minimalizării
oricăror
neînţelegeri posibile. O parte a problemei
o constituie faptul că cercetătorii antrenaţi
în comunicarea ştiinţifică sînt vorbitori nativi ai unor limbi diferite,
iar competenţa
limitată în limba pe care o folosesc în lucrări conduce la o perturbare
imperceptibilă a comunicării. Mai mult decît atît,
perturbarea comunicării poate proveni şi din
diferenţele la nivelul informaţiei şi
percepţiilor de bază, care pot rămîne nedetectabile,
în ciuda celor mai bune intenţii din partea celor aflaţi în dialog. De
pildă, cuvîntul
englezesc democracy (democraţie) are toate şansele să provoace probleme
cînd e
folosit, să zicem, de un maghiar sau de un
englez, căci fiecare dintre ei îl poate folosi
cu înţelesuri foarte diferite. Un sociolog maghiar şi unul englez,
angajaţi în dialog,
pot, în ciuda celor mai bune intenţii, să eşueze lamentabil.
Divergenţele pot proveni şi din lipsa
de acurateţe a informaţiei tipărite şi, cu
cît publicaţia care oferă respectiva informaţie e mai prestigioasă, cu atît mai
mare
e şansa ca ea să fie luată de bună. De exemplu, pînă de curînd, am recurs cu
mult
folos la publicaţiile Minority Rights Group (Londra, Anglia), fără să am nici
un
fel de suspiciuni privind posibile inexactităţi. Recent, însă, am citit într-un
articol
referitor la Cehoslovacia următorul pasaj:
„În septembrie 1992, Consiliul
Naţional Slovac (CNB) a sprijinit
adoptarea unei constituţii pentru o republică independentă, bazată pe
principiile democraţiei parlamentare... Limba slovacă este limba oficială,
iar folosirea altor limbi va fi reglementată printr-o lege separată... Legea
limbii aplicată în Slovacia, acordă statut de limbă oficială unei limbi
minoritare dacă minoritatea etnică care o vorbeşte depăşeşte, într-o anumită
regiune, 20% din populaţie.” (Plichtová,
1993: 17)
Cititorul neprevenit al acestui text
va fi surprins să afle că în cea de-a
doua accepţiune a sintagmei limba oficială acoperă de fapt o situaţie în
care,
dacă minoritatea depăşeşte 20% din populaţia locală, limba respectivei
minorităţi
poate fi folosită în contactele oficiale oral, dar nu şi în scris, iar
oficialităţilor
locale nu li se pretinde prin lege să cunoască şi să utilizeze limba acelei
minorităţi. Aceasta a fost situaţia de fapt din Slovacia în momentul cînd a
intrat în vigoare Legea Limbii Oficiale în Slovacia, în octombrie 1990.
Secţiunea 6, paragraf 2 din această lege subliniază faptul că oficialităţile
locale
cît şi cele naţionale nu au obligaţia să cunoască şi să utilizeze limbile
minoritare
şi că documentele oficiale vor fi redactate în limba oficială, definită prin
lege a
fi slovaca (vezi, de exemplu, Zalabai 1995:324). Deci, termenul de limbă
oficială
e utilizat de Plichtová pentru a denumi referenţiale extrem de diverse: de
pildă,
oficialităţile guvernamentale trebuie să cunoască şi să folosească limba
oficială
(1), dar nu şi limba oficială (2), iar documentele oficiale sînt
întotdeauna
întocmite în limba oficială (1), însă niciodată în limba oficială
(2).
Nu mai puţin, comparaţii de genul celei
pe care o propun în cele ce
urmează, riscă să fie sortite eşecului ori unei înţelegeri eronate, dacă se
neglijează menţionarea clară şi repetată a diferenţelor istorice şi politice
dintre
regiunile comparate. Ne vom strădui să evităm aceste capcane prin punctarea
a ceea ce ni se pare a fi diferenţele pertinente dintre Europa Centrală şi
S.U.A.
Relaţiile dintre minorităţi şi majorităţi s-au schimbat radical în
Europa Centrală
în urma Tratatului de la Versailles, la sfîrşitul primului
război mondial. Monarhia
austro-ungară s-a prăbuşit, s-au trasat noi graniţe şi s-au creat noi state, precum
Cehoslovacia şi Iugoslavia. Minorităţile de altădată au devenit majorităţi şi
viceversa.(vezi:Slapnicka 1993). Noile
graniţe ale Ungariei au fost stabilite fără să se
ţină cont de graniţele etnice şi, ca
urmare, în jur de o treime din vorbitorii de limbă
maghiară au devenit cetăţeni ai uneia
din ţările vecine. (vezi: Magocsi 1993; 134-5).
Situaţia în care s-au trezit milioane
de maghiari după terminarea primului
război mondial ar putea fi asemănată stării jalnice a mexicanilor care „într-o
dimineaţă cînd s-au trezit s-au văzut cetăţeni ai S.U.A.” (Marshall 1986:40),
atunci
cînd S.U.A. au anexat New Mexico, în urma Tratatului de la Guadelupe Hidalgo,
în 1848. Primul aspect important de la care pornim este acela că minorităţile
maghiare din Slovacia, Ucraina, România, Iugoslavia, Croaţia şi Austria sînt
minorităţi indigene, întocmai precum vorbitorii de spaniolă ce au
devenit cetăţeni
americani, după ce teritoriul New Mexico a fost preluat de S.U.A. Ei nu sînt
priviţi
defel ca imigranţi (indiferent că acceptăm sensul propriu sau pe cel figurat al
cuvîntului). (Nu există emigraţie dinspre Ungaria către nici una dintre ţările
vecine,
nici chiar slovacii trăitori în Ungaria nu au emigrat în Slovacia). De aici
decurge
şi ţelul minorităţilor maghiare din afara graniţelor Ungariei, şi anume acela
al
menţinerii limbii şi
culturii şi opoziţia la
a se lăsa asimilaţi de către etnia majoritară
a ţării în care trăiesc. E
potrivit să menţionăm şi faptul că presiunile asimilaţioniste
exercitate asupra minorităţilor maghiare din statele ce
s-au format în urma
destrămării Imperiului Austro-Ungar, au tins să fie mult mai mari şi mai
directe
decît presiunile exercitate asupra minorităţilor imigrante din S.U.A. (vezi
Janics
Borsody 1982, Schöpflin & Poulton 1990, şi Distrugerea identităţii
etnice, 1989).
Cu riscul unei simplificări grosiere,
voi încerca să caracterizez situaţia politicii
externe actuale din Bazinul Carpatic. De aproximativ un deceniu, mai bine zis
din
1988, Ungaria susţine că maghiarii care locuiesc în ţările învecinate ei
constituie
parte integrantă a naţiunii maghiare şi că statul ungar are o obligaţie
specială faţă
de ei (vezi Oltaz, 1992). Cel puţin trei dintre ţările învecinate (Slovacia,
România
şi Serbia) refuză ideea că statul maghiar ar avea vreo obligaţie faţă de
minorităţile
maghiare trăitoare în ţările lor. În România trăiesc aproximativ 2.000.000 de
maghiari şi poate 300.000 de mii în Voivodina, Serbia). Propaganda oficială din
ţările respective prezintă deseori pe ungurii din Ungaria şi pe maghiarii din
ţările
vecine ei, ca avînd pretenţii de revizuire a graniţelor, iar “pericolul
maghiar” este
parte integrantă a propagandei extremiste a acestor state, în ciuda faptului
că, de
cel puţin o jumătate de veac, nici un guvern ungar nu a exprimat vreodată pretenţii
teritoriale faţă de nici unul din statele vecine. O a doua realitate importantă
de
care trebuie ţinut cont este că problemele ridicate de drepturile minoritare şi
lingvistice din Europa sînt, prin definiţie, intim legate de politica
externă.
După prăbuşirea
comunismului, ţările central-europene şi-au manifestat
interesul să se alăture Consiliului Europei (CE). O importantă precondiţie
pentru
ca aceste state să fie admise în diversele organizaţii de integrare europeană
este
aceea ca ele să-şi rezolve toate diferendele prin semnarea de tratate
bilaterale.
Statul ungar s-a străduit să promoveze o politică de internaţionalizare a
revendicărilor minoritare (vezi Oltay 1992), exprimîndu-şi, bunăoară, o
profundă
preocupare în privinţa drepturilor minorităţilor din România, Slovacia şi
Serbia,
atît în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE),
cît şi
cu prilejul unor conferinţe internaţionale. Cu toate acestea, Slovacia, România
şi
Serbia susţin că minorităţile maghiare se bucură de drepturi egale cu ale
celorlalţi
cetăţeni şi că singura problemă este cea reprezentată de pericolul
separatismului
ungar. Ungaria şi Slovacia, dar nu şi România şi Iugoslavia, şi-au cîştigat
statutul
de membru asociat al Uniunii Europene, în decembrie 1991. Ca urmare, drepturile
minorităţilor şi drepturile lingvistice au constituit deseori un punct pe
ordinea de
zi a negocierilor dintre organizaţiile europene şi Ungaria, Slovacia, România
sau
— într-o oarecare măsură — Serbia. Deşi poate fi detectată o certă influenţă
europeană în privinţa sorţii minorităţii maghiare, e încă neclar în ce măsură
forţele
politice internaţionale vor afecta viitorul ei. Al treilea fapt de care e bine
să ţinem
seama — cel puţin teoretic — este că diversele organizaţii europene, cum ar fi
CE
sau OSCE, ar putea influenţa promovarea drepturilor
lingvistice ale minorităţilor
într-o direcţie general europeană.
Un ultim aspect se referă la termenul democraţie.
În opinia mea, politologul
american Barany are dreptate cînd susţine că: „Se pare că în Europa de Est de
azi
democraţia denumeşte în mod frecvent dominanţa majorităţii,
dublată de neglijarea
sau chiar discriminarea minorităţilor neprotejate.”
2. Metoda
Sursele folosite în
elaborarea acestui studiu nu sînt multe. O examinare
comparativă a legislaţiei discriminatorii („X-Only”, adică doar limba X poate
fi
oficială, limbă de stat ), aşa cum am promis-o din titlul acestei lucrări, ar
necesita
scrierea uneia sau chiar a mai multor cărţi. Prin urmare, în acest studiu voi
spicui
argumente ce stau la baza legislaţiei restrictive în domeniul drepturilor
lingvistice
minoritare, aşa cum apar ele în cinci lucrări de referinţă, cărora li se adaugă
alte
cîteva surse auxiliare de informare, în
special publicistice. Volumele la care mă refer
sînt următoarele:
Crawford, 1992 a. (Hold Your Tongue);
Crawford, 1992 b. (Language Loyalties);
Berényi, 1994 (Nyelvországlás, o
carte despre cauzele sociale şi istorice ce-au
dus la adoptarea Legii Limbii Oficiale din
Slovacia din 1990, redactată de un membru
maghiar al Parlamentului slovac);
Zalabai, 1995 (Mit
ér a nyelvünk ha magyar?) , o colecţie de documente din
presa maghiară din Slovacia despre „războiul tăbliţelor cu denumiri de
localităţi”
şi „războiul numelor de familie” în perioada 1990-1994);
„Legea Slovacă a Limbii de Stat şi
Minorităţile — Analiză critică şi
observaţii” ISBN 963 04 6102 1. Acest volum conţine o
traducere englezească a
Legii Limbii Oficiale a Statului Slovac din 1995, Justificarea (= un
comentariu ce
explică scopul legii) ataşată proiectului de lege prezentat Consiliului
Naţional al
Republicii Slovace în data de 24 octombrie 1995, precum şi analize critice (în
studiul de faţă cartea va fi abreviată SSLL).
O altă restricţie se impune acestui
studiu: nu numai că-mi limitez analiza la
datele oferite de volumele prezentate mai sus, mai mult, le voi utiliza într-o
manieră
selectivă. Numărul argumentelor referitoare la legislaţia lingvistică
restrictivă se
apropie de ordinul sutelor, ceea ce m-a forţat să aleg doar cîteva din ele
pentru
această lucrare. Limitele spaţiului m-au obligat şi ele să mă concentrez pe
Slovacia
şi să exclud din discuţie România şi
Iugoslavia. Un motiv esenţial ce susţine alegerea
Slovaciei constă în faptul că, în mai puţin de şase ani, au fost propuse
în această
ţară două legi ale limbii oficiale în stat: Legea nr. 428/1990 vizînd Limba
Oficială în
Republica Slovacă precum şi Legea Limbii Oficiale din Republica Slovacă,
adoptată
pe 15 noiembrie 1995. Ultima a revocat-o pe cea din 1990 şi a intrat în vigoare
la 1
ianuarie 1996.
Voi clasifica argumentele în două
categorii: cele similare se vor regăsi în
Secţiunea 3, iar cele contrare vor fi
cuprinse în Secţiunea 4, avînd mereu în atenţie
păstrarea distincţiei între argumentele care militează pentru o
legislaţie lingvistică
restrictivă, discriminatoare, şi cele care i se împotrivesc.
3.
Argumente similare
3.1.
Dreptul de a nu fi supus la discriminare lingvistică
S-a
susţinut că vorbitorii de limbă engleză sînt discriminaţi, de pildă, în ţinutul
Dade din Florida (vezi
Crawford 1992 b: 104-5). O membră a Parlamentului Slovac,
Eva Gorajová, a susţinut la rîndul ei, în cadrul
dezbaterilor pe marginea proiectului
de lege a limbii oficiale a statului slovac, că respectiva lege „ar trebui să
stopeze
discriminările lingvistice şi procesul de asimilare naţională a slovacilor”,
căci ea nu
reprezintă o ameninţare pentru nimeni şi „oferă o posiblitate de stabilire a
egalităţii
lingvistice şi sociale între toţi locuitorii Slovaciei” (SSLL: 18).
Dreptul
de a nu fi supus la discriminare lingvistică este un argument de care fac
uz atît cei care propun proiecte de lege lingvistică
restrictivă de tipul „numai limba
X”, cît şi oponenţii săi. Cei care,
în cazurile invocate, pledează pentru engleză sau
slovacă folosesc acelaşi argument, pe care îl utilizează şi „Mexican American
Legal
Defense and Education Fund” (vezi Crawford 1992a:151) sau maghiarii trăitori în Slovacia. Se pare că toţi cei implicaţi
în dezbateri de genul celei amintite recurg
inevitabil la acest argument şi totodată
fiecare dintre părţile implicate reclamă faptul
că doar ei sînt cei discriminaţi.
În mod cert, pentru ca acest argument
să fie utilizat într-o manieră rezonabilă,
este necesară o anume procedură pentru a se stabili care este grupul de
indivizi,
aflat într-un mediu lingvistic dat, realmente discriminat. Dreptul de a nu fi
supus
discriminării lingvistice poate fi citat
atît ca pro limba X-exclusiv, cît şi ca împotriva
legislaţiei de tipul limba X-exclusiv. În cele ce urmează, voi
încerca să delimitez
argumentele pro şi contra legate de legislaţia lingvistică restrictivă.
3.2.
Argumente similare în favoarea utilizării exclusive a unei limbi
3.2.1.
Acces egal la educaţie şi şanse egale de participare plenară la viaţa politică,
economică şi socială a ţării
S.U.A., dar şi ţări din
Europa Centrală (de exemplu Slovacia şi România) au
susţinut că legislaţia lingvistică restrictivă de tipul: utilizarea exclusivă a
limbii X
creează egalitate socială, aşadar că legislaţia respectivă
e singura bună.
Printre alţii, secretarul de stat al
S.U.A. pentru educaţie, William J. Bennett, a
susţinut că „alternativa” abordării nonbilingve în predarea noţiunilor de bază
ale
limbii engleze celor doritori să vorbească respectiva
limbă ar pregăti copiii pentru
participarea deplină la oportunităţile şi provocările societăţii
americane (Crawford
1992b; 358). În acest sens, engleza este o
limbă comună ce permite tuturor să participe
total şi să se integreze societăţii americane.
Justificarea din preambulul legii slovace demonstrează că Republica Slovacă
„oferă educaţie bilingvă în regiuni locuite de cetăţeni de mai multe etnii,
ceea ce
permite minorităţilor naţionale să
stăpînească într-o măsură suficientă limba oficială
a statului, contribuind la adîncirea înţelegerii.” (SSLL: 15). O
asemenea „garantare
a şanselor egale” le este oferită maghiarilor din Slovacia şi România,
indiferent dacă
ei şi-au manifestat ori nu dorinţa de a beneficia de respectivul drept. De
obicei, ei
nu optează pentru acest drept, după cum o demonstrează un recent reportaj din
presă (Vonyik, 1996), în care un cetăţean de etnie slovacă pretindea că:
„Maghiarii nu sînt deloc
discriminaţi dacă îşi însuşesc limba oficială. Aceasta
le permite să se descurce în orice zonă a ţării s-ar afla şi, ca urmare, nu vor
mai
fi legaţi de regiunea cu pricina.”
Răspunsul la acest argument pretinde o
simplă interogaţie retorică:
„De ce
credeţi că maghiarii ar dori să se mute? Au casele şi pămînturile lor aici...”
Acest tip de argument a fost inspirat
rezumat de către Joshua Fishman (1988/
1992b: 169): „noi nu vrem decît să-i eliberăm de sindromul închisorii etnice”.
O
recentă folosire a acestui argument se regăseşte într-o epistolă expediată de
către
Ministrul de externe slovac Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţile
Naţionale.
În această scrisoare, ministrul îi
explică lui Max van der Stoel că, în urma eşecului
versiunii slovace a „educaţiei alternative”, „această formă de educaţie nu va
fi
introdusă, din cauza lipsei consimţirii parentale (astfel respectîndu-se în
totalitate
principiul opţiunii voluntare, proclamat de
Guvernul Republicii Slovace) şi că metode
diferite de instruire în limba slovacă, declarată limbă oficială a statului,
vor fi aplicate
cu scopul de a se atinge — cu precădere în interesul viitorului copiilor
maghiari
minoritari — un standard adecvat presupus de limba slovacă.”
3.2.2.
Legislaţia restrictivă întăreşte armonia socială
S-a afirmat în S.U.A. că
stăpînirea exclusiv a limbii engleze „e necesară pentru
a promova armonia rasială” la locul de muncă (vezi Crawford 1992b: 279-80). Cu
toate acestea, judecătorul Curţii de Apel a
decis în 1988 că interzicerea exprimării în
limba maternă a angajaţilor poate contribui la acumularea de tensiuni
rasiale şi că
argumentul conform căruia acest demers ar asigura armonia rasială e nefondat.
Preambulul
Legii Limbii Oficiale a Statului Slovac arată că legea a fost adoptată
pentru a asigura „libertatea şi egalitatea în demnitate şi
în drepturi” a cetăţenilor
(SSLL, p.7).
Argumentul care susţine că legislaţia
lingvistică de tip restrictiv garantează
echilibrul social pare a fi unul popular.
3.2.3. Instruirea în limba minorităţilor deschide calea
ideologiei anti-majoritare
Argumentul
susţine că eliminarea instruirii în limba minorităţilor poate reduce,
ba chiar suprimă, ideologia anti-majoritară.
În anii
’20, în procesul Mezer versus Nebraska, Curtea Supremă a hotărît că „a permite
străinilor să-şi crească şi să-şi educe copiii în limba lor maternă are ca
urmare inducerea unor
idei şi sentimente străine de
interesele acestei ţări.” (Crawford 1992b: 235).
Justificarea la Legea Slovacă are observaţii de genul: „Un număr mare de
manuale şi rechizite provenind din Ungaria, cu conţinut iredentist, apar în
şcolile
din Sudul Slovaciei”, şi astfel „elevii nu sînt învăţaţi să respecte patria
slovacă în
care trăiesc”. (SSLL:15).
3.2.4. Minorităţile nu vor să înveţe limba ţării
în care locuiesc
Acesta este un
argument frecvent folosit în susţinerea utilizării exclusive a
limbii engleze (vezi Crawford 1992a şi 1992b). E de asemenea amintit şi în
cadrul
Justificării ce însoţeşte Legea Slovacă, însă în cazul respectiv apare
un element
imposibil de detectat în dezbaterea pe marginea utilizării limbii engleze, şi
anume
acela că dascălii vorbitori de limba slovacă-limbă maternă fac dovada unei
competenţe îndoielnice în propria lor limbă:
„O consecinţă a neglijării educaţiei în
limba oficială a statului este aceea că
în regiunile cu populaţie mixtă din Sudul Slovaciei, persoanele ce instruiesc
tînăra generaţie a minorităţii maghiare
consideră că stăpînirea limbii oficiale la nivel
minim nu este necesară; de fapt, se întîmplă ca etnicii maghiari şi chiar
dascălii de
etnie slovacă să nu fie familiarizaţi îndeajuns cu limba oficială a statului.”
(SSLL,
15)
3.2.5. Minoritatea nedorită ar trebui
să fie deja complet asimilată, sau
similitudinea insultelor
Negarea dreptului
populaţiei indigene dintr-un teritoriu de a-şi folosi numele
reprezintă o gravă insultă ce poate fi
întîlnită atît în S.U.A., cît şi în Europa Centrală.
Argumentul implicit ce se ascunde în spatele unor astfel de insulte ar
suna cam în
felul următor: minoritatea nedorită ar trebui să fie deja complet asimilată.
Cînd constituţia Californiei a fost
revizuită în 1878—79, drepturile lingvistice
ale minorităţii spaniole au fost şi ele
dezbătute, şi un anume domn Tinnin se lamenta
pe motivul că tone de documente fuseseră „publicate în spaniolă în
beneficiul
străinilor”. Această afirmaţie a provocat următorul schimb de replici:
Domnul Rolfe: „Numiţi populaţia
băştinaşă a acestui stat străină?”
Domnul Tinnin: „Au avut timp
suficient pentru a învăţa limba.” (Crawford
1992b: 53)
În iunie
1994, cîţiva politicieni slovaci au declarat că „nu mai există maghiari în
Slovacia, ci doar „cetăţeni slovaci vorbitori ai limbii
maghiare”, care sînt „slovaci
maghiarizaţi ce vorbesc ungureşte” (Vezi Zalabai 1995: 202
şi 211).
În 1993, un cetăţean de etnie maghiară
a ridicat vocea indignat, în legătură cu
alegerea limbii, opinînd, aşa cum o demonstrează următoarea traducere dintr-un
articol de ziar, că: „Totul depinde de
unghiul din care un individ alege să privească...
Pentru noi, maghiara nu este o limbă străină, pentru noi ea este limba
noastră
maternă şi — oricît de ciudat ar suna pentru unii — în ceea ce ne priveşte,
slovaca
este o limbă străină.
Susţin
respectuos faptul că noi vorbim maghiara nu pentru că nu ne-am însuşit
(încă) limba slovacă, ci pentru că sîntem maghiari. E
acest lucru atît de greu de
priceput?” (Zolczer 1995: 118—9).
3.3.
Argumente similare utilizate împotriva legislaţiei restrictive
3.3.1. Promovarea legislaţiei
în favoarea unei singure limbi insultă şi alienează
minorităţile
În examinarea
argumentelor în favoarea utilizării englezei ca limbă oficială,
Leibowicz notează că:
„Bazîndu-se pe o teamă nefondată de
separatism şi fragmentare culturală,
pasajul din E. L. A. insultă şi înstrăinează o parte semnificativă a societăţii
noastre în numele unităţii naţionale.” (1985/1991:
111).
O posibilă
consecinţă alienatoare dramatică a legislaţiei slovace restrictive a
fost semnalată de un primar maghiar din Sudul Slovaciei, într-un recent articol
de
ziar. Din 1 ianuarie 1996, s-a iscat o
controversă pe marginea legalităţii ori a ilegalităţii
utilizării limbii maghiare, alături
de slovacă, în contactele oficiale cu administraţia locală
din Sudul Slovaciei. Cîţiva primari
maghiari au propus ordonanţe locale pentru a-i face
pe cetăţenii de etnie maghiară egali
cu cetăţenii slovaci, în cadrul întîlnirilor oficiale din
municipiile lor. Primarii în cauză
susţin că ordonanţele au devenit necesare deoarece
Legea Limbii Oficiale în Stat a
revocat-o pe cea anterioară, care permitea o utilizare
oficială parţială a limbii minoritare
în localităţi unde populaţia minoritară ajunge la un
procent de cel puţin 20%. Fragmente
dintr-un articol semnat de primarul maghiar al
localităţii Zsitvaudvard/Dvory nad Zitavou,
József Száraz, se prezintă astfel:
„Cînd
am luat iniţiativa [cînd am propus respectiva ordonanţă prin care şi
maghiara poate fi folosită în contactele oficiale
ale municipalităţii], am avut ca
scop pur şi simplu reflectarea realităţii circumscrise de vieţile noastre,
realitate cu
care ne-am mulţumit de atîta vreme. Toţi
indivizii vorbesc în limba pe care o stăpînesc
cel mai bine şi prin intermediul
căreia se pot exprima pe ei înşişi în maniera cea mai
inteligibilă posibilă. Am respectat şi vom respecta şi de acum încolo
limba oficială
a statului. Toate documentele întocmite de oficialităţile locale, din care fac
parte,
sînt redactate într-o slovacă standard, cu o ortografie perfectă.
Tot
ce-am făcut a fost să reflectăm realitatea. Realitatea în cauză a reprezentat
mereu o simbioză perfectă
între plante, animale şi oameni (slovaci, maghiari, romi şi
evrei) în cel mai drag
nouă colţişor din lume, în oraşul nostru natal din sudul Slovaciei.
Pînă
acum n-am întîlnit pe nimeni care să fi învăţat cîinii să miaune, pisicile să
latre, sau care să
picteze în albastru minunata iarbă verde de pe malurile Dunării.
Vremurile s-au
schimbat şi multe lucruri sînt extrem de dificil de acomodat. Mulţi dintre
noi nu sînt capabili
să facă faţă acestor anomalii. Ei sînt nefireşti şi încearcă să ne
provoace să respingem ceva ce pînă azi era considerat de noi ca natural. Pentru
persoanele
bine-intenţionate, iubitoare de pace, nimic nu s-a schimbat, nici măcar acum.
Sper ca
nici unul dintre cei care permanent fac declaraţii despre europenizare,
democraţie şi
toleranţă să nu îmi pretindă pe viitor să renunţ la limba cea mai familiară
nouă, la limba noastră maternă pe care o folosesc
atunci cînd vorbesc cu părinţii
mei, cu vecinii sau cu mulţi dintre
vizitatorii primăriei care vin să-mi ceară sfatul.
Sper că nimeni nu are pretenţia ca eu să recurg la limba oficială a
statului cînd
vorbesc cu aceşti oameni...Ce mi-ar zice ei în acest caz este de netipărit...
şi asta pe
bună dreptate...” (Száraz,1996)
3.3.2 Legislaţia lingvistică restrictivă provoacă
dislocări culturale şi dezrădă-
cinări sociale
Unul dintre cele mai
puternice argumente contra legislaţiei restrictive vizînd
impunerea utilizării unei singure limbi
este acela că ea poate cauza pierderea identităţii unui grup de indivizi. În clasicul său
articol, Blestemul lui Babel, Haugen (1973/
1992: 407) declară următoarele:
„Limba nu e o problemă decît dacă e
folosită ca bază a discriminării şi, de
fapt, aşa a fost utilizată de cînd ne amintim. Atît în Suedia, cît şi în
S.U.A., tendinţa
este legată de o schimbare a limbii, schimbare ce-i vizează pe minoritari
pentru că
ei trebuie să fie mai deplin integraţi în viaţa naţională. Dar acesta este un
proces
care provoacă dislocări culturale şi dezrădăcinare socială, proces care
privează
minorităţile nu numai de identitatea lor de
grup, ci chiar şi de demnitatea lor umană.
În lupta sa împotriva consecinţelor
legislaţiei slovace restrictive, Pál Csáky
(1996), un membru maghiar al Parlamentului slovac, a afirmat că:
„A veghea la identitatea noastră a
devenit recent o chestiune primordială.
Aş putea mai degrabă reformula zicînd că aceasta a redevenit chestiunea
primordială. Aş putea de asemenea afirma că e păcat că a devenit o chestiune
primordială. Motivul atîtor nuanţe este atacul frontal îndreptat asupra
noastră,
atac aparţinînd celor ce deţin puterea.”
Cînd Csáky
formulează în termenii unui „atac frontal asupra minorităţii maghiare
din Slovacia”, el se referă la încercările susţinute de a
interzice denumirile maghiare
de localităţi şi, ca urmare, de a legifera scrierea denumirilor localităţilor
exclusiv în
limba slovacă. Asta înseamnă doar denumiri slovace în hărţi, în manuale, în ziare,
uneori în discursurile crainicilor radio
sau TV, dar pînă acum (încă?) nu în interviuri
(vezi Zalabai 1995:82). Într-un articol de ziar publicat
în 1993, avocatul de etnie
maghiară József Gyönyör (1993/1995: 101—2) scria:
„Cred că e imposibil de imaginat că
denumirile geografice pot fi învăţate
exclusiv în slovacă, căci asta ar face ca nume vechi, de origine maghiară, să
se
scufunde în uitare. Este absolut imposibil de imaginat ca nume [ungureşti] cum
sînt Csallóköz, Bodrogköz, Mátyusföld, sau numele munţilor, dealurilor şi
cîmpiilor să rămînă necunoscute de către generaţiile viitoare. Dacă aceasta
s-ar întîmpla, Slovacia şi totodată Europa ar fi mai sărace.”
Acest argument demonstrează că
legislaţia lingvistică restrictivă produce
dislocări culturale, înstrăinare şi pierderea idetităţii, fiind aşadar greşită.
3.3.3. Legislaţia restrictivă face comunicarea
ineficientă şi generează
resentimente
Se poate demonstra
că dacă indivizii sînt forţaţi să folosească limba pe care o
stăpînesc mai greu, comunicarea poate să nu fie atît de fructuoasă cum ar fi
dacă ei
ar fi lăsaţi să se exprime în limba lor maternă. Un caz extrem, dar deloc
neobişnuit
este cînd vorbitorilor monolingvi ai L1 li se oferă anumite servicii vitale
doar în L2.
Trebuind să recurgă la o limbă în detrimentul celeilalte, cînd ambele ar putea
fi
folosite — acest fapt poate genera
resentiment şi poate duce la o violare a drepturilor
fiecărui om de a se exprima în limba sa maternă. În mod încurajator, nu
citesc prea mult în primul principiu al recentei
declaraţii a Linguistic Society of America
privind drepturile lingvistice cînd presupun că motivaţia ce se ascunde în
spatele
său poate fi asemănătoare cu ce am afirmat aici. Acest prim principiu din
recenta
declaraţie a Societăţii de Lingvistică Americană susţine că:
„Tuturor
rezidenţilor S. U. A. le vor fi garantate cel puţin următoarele drepturi
lingvistice:
A. Să se
exprime, în particular sau în public, în limba aleasă de ei.” (Buletinul L.
S. A., nr. 151, martie 1996)
Oraşul Šamorin/Samorja în sudul
Slovaciei, într-o recentă ordonanţă care
stipula egalitatea între limbile maghiară şi slovacă în comunicarea oficială în
oraşul în care cam 70% din cei 12.000 de locuitori sînt etnici maghiari, a
aplicat principiul potrivit căruia fiecare trebuie să aibă dreptul de a folosi
limba pe care o alege:
„Toţi cetăţenii şi reprezentanţii
oraşului Samorja au dreptul de a utiliza limba
în care ei consideră că se pot exprima cel mai bine oral şi scris în
comunicarea
oficială.” (Új Szó, 29 ianuarie, 1996, p. 3)
Această ordonanţă mandatează staful
consiliului orăşenesc să folosească în
contactele cu cetăţenii limba în care aceştia i se adresează.
4.
Argumente contrare ce sprijină legislaţia restrictivă
Căutînd argumente care se
deosebesc, în Europa Centrală, de cele din S.U.A.,
oricine poate identifica: (a) argumente ce par să fie absente din ambele
contexte şi
(b) argumente care, deşi aparent similare, în realitate sînt distincte.
4.1.
Greşelile trecutului istoric trebuie îndreptate
Deşi oricine poate susţine
că între situaţia din S.U.A. şi cea din Republica
Slovacă există asemănări, în sensul că ambele populaţii majoritare ale
respectivelor
ţări reprezintă majorităţi considerabile, există deosebiri istorice enorme care
demonstrează că realităţile celor două ţări sînt extrem de distincte. Ba mai
mult, o
lungă perioadă din istoria lor, slovacii n-au beneficiat de propria lor ţară
independentă (vezi, de pildă, Karpat 1993). Slovacii şi ceea ce Slovacia
înseamnă
azi au aparţinut regatului ungar şi Imperiului multinaţional Austro-Ungar pînă
în
1920. Mai apoi, timp de peste şapte decade au făcut parte dintr-o federaţie,
alături
de cehi. Rivalităţile etnice şi tensiunile de intensitate variată fiind o
caracteristică
a Bazinului Carpatic de-a lungul secolelelor, nu ne surprind desele referiri
din
discursurile politice la „dreptatea istorică” şi la rănile din trecut.
Prima parte a Justificării ce
însoţeşte Legea Limbii Oficiale a Statului Slovac
din 1995 (SSLL, pp. 12-3) a fost redactată în acest spirit:
„De la finele veacului al 18-lea, limba
slovacă a trebuit să reziste la presiunea
crescîndă exercitată de limba maghiară.
Maghiarizarea
forţată de pe vremea Ungariei istorice, ca şi dintre anii 1938-
1945, cînd Ungaria a ocupat o largă porţiune din Sudul Slovaciei, a cauzat răni
ce
au rămas deschise pînă azi”.
Acest argument istoric pare a fi
baza raţională a legii vizînd protejarea limbii
oficiale în Slovacia, o ţară cu o populaţie ce cuprinde mai mult de 80%
slovaci,
cam 11% maghiari, precum şi comunităţi mai mici formate din romi, cehi, ruteni,
ucrainieni, nemţi şi polonezi. Cu toate acestea, aşa cum Jouko Lindstedt
(Helsinki)
sublinia într-o discuţie purtată prin poşta electronică din 30 aprilie 1996:
“Oprimarea limbii slovace în Imperiul Austro-Ungar n-a avut bineînţeles nimic
de-a face cu drepturile lingvistice ale actualilor maghiari din Slovacia. Dacă
Slovacia crede că da, rezultatul este sortit să fie nesatisfăcător din
perspectiva
drepturilor fundamentale ale omului.”
În S.U.A. a fost susţinută ideea că
engleza ar fi atacată de celelalte limbi, dar
după cîte ştiu eu, nimeni nu a invocat nedreptăţi istorice suferite de
americani drept
justificare pentru alegerea englezei ca limbă oficială.
4.2. Stăpînirea perfectă a limbii — condiţie
esenţială de acordare a cetăţeniei
Unul dintre principiile de bază ale
statului american, unde limba oficială este
engleza, susţine că:
„Toţi candidaţii la cetăţenia S.U.A. vor trebui
să-şi demonstreze capacitatea de
a înţelege, vorbi, citi şi scrie engleza elementară precum
şi cunoaşterea elementară
a sistemului nostru de guvernare.” (Crawford 1996:145)
Cînd Legea
Limbii Oficiale a Statului Slovac a fost adoptată, în noiembrie 1995,
un articol şi o scrisoare de la un cititor, publicate în
ziarul The New York Times, au
sugerat ambasadorului slovac la Washington
DC „să prezinte în ansamblu legislaţia
slovacă”. Citez, substanţial, primul paragraf din scrisoarea
ambasadorului:
„Scopul principal al legii în discuţie
este de conservare a formei actuale a
limbii, ţel întîlnit în multe ţări europene, cum ar fi Franţa, Belgia sau
Olanda.
Stăpînirea limbii oficiale a unui stat este o cerinţă obligatorie în vederea
obţinerii
cetăţeniei în toate ţările lumii. [Sublinierea mea, M.K.] Pentru a trăi
plenar şi
pentru o implicare în viaţa socială şi economică a Republicii Slovace, e
necesar ca
limba slovacă să fie vorbită, ba mai mult:
să fie vorbită bine. Cetăţenii minoritari au
posibilitatea şi totodată obligaţia să-şi conserve limba culturii lor
originare.”
(Lichardus 1995)
Referirea la obţinerea cetăţeniei din
acea declaraţie pare ciudată din moment
ce relativ puţine persoane imigrează în Slovacia şi cer cetăţenie slovacă în
aceste
zile. Minorităţile naţionale şi etnice din Republica Slovacă sînt cetăţeni ai
acestei
ţări de la Tratatul de la Trianon încoace
(cu excepţia anilor 1945-1948, cînd nemţii şi
maghiarii au fost lipsiţi de toate drepturile civile, inclusiv de
cetăţenie; vezi, de
exemplu, Janics/Borsody 1982).
Dacă referirea
ambasadorului slovac la pretenţia de stăpînire a limbii drept
condiţie esenţială în acordarea cetăţeniei nu-i vizează doar pe străinii care
cer
cetăţenie slovacă acum, sau o vor face în viitor, atunci avem de-a face cu un
argu-
ment radical diferit de cel care explica alegerea limbii engleze ca limbă
oficială în
S.U.A. Americanii afirmă că o persoană trebuie să-şi însuşească engleza de
bază
dacă doreşte să devină cetăţean al S.U.A. Ambasadorul slovac afirmă
că o persoană
trebuie să vorbească bine slovaca dacă acea persoană este cetăţean
slovac. Dacă
americanii ar fi să adopte această orientare logică, ei ar trebui cu siguranţă
să
militeze pentru programe federale care să-i înveţe, de pildă, pe toţi cetăţenii
din
New Mexico să vorbească engleza corect. Un popor cucerit ar fi astfel învăţat
în
mod forţat să vorbească bine limba cuceritorilor.
4.3.
„Limba este lege mai presus de orice altă lege”
Legislaţia care militează
pentru adoptarea unei singure limbi oficiale este
preocupată, cel puţin în S.U.A., de limba anume pe care un individ o foloseşte
în
comunicarea orală şi scrisă. După cîte ştiu eu, americanii nu s-au arătat
preocupaţi
de implicaţiile opţiunii pentru o limbă, adică de modalitatea în care un
individ ar
trebui să o folosească, mai exact: care cuvinte, care expresii sînt adecvate şi
care nu,
cum să fie ele pronunţate... Acest aspect îi deosebeşte de unele ţări din
Europa
Centrală. Acestea din urmă s-au străduit nu numai să
legifereze obligativitatea unei
singure limbi oficiale în anumite situaţii de comunicare,
ci şi au impus formele
lingvistice particulare ce trebuiau folosite.
În anii premergători adoptării, în
Slovacia, a Legii privind Registrul Stării
Civile (din 1994), s-a desfăşurat, printre altele, o dezbatere îndîrjită care
viza
acordarea sau nu a permisiunii pentru femeile care nu erau de etnie slovacă de
a-şi ortografia numele în conformitate cu legile şi tradiţiile limbii lor
materne,
punctul de divergenţă constituindu-l obligaţia impusă de normele ortografice
slovace de a adăuga sufixul „-ová” ca terminaţie a numelor lor.
Argumentul adus
în cursul dezbaterii a fost că „limba e o lege mai presus de lege” („jazyk je
zákon
nad zákonom”) adică „legea limbii slovace” care cere folosirea sufixului „-ová”
la sfîrşitul numelor feminine trebuie să fie deasupra oricăreia dintre
reglementările
europene, cum ar fi:
„Fiecare persoană aparţinînd unei
minorităţi va avea dreptul să-şi folosească
atît numele de familie cît şi prenumele, aşa cum figurează în limba sa maternă,
şi să
ceară recunoaşterea lor oficială.” (Recomandarea 1201 din 1993 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, articolul 7, paragraful 2).
După părerea lui Jernudd, o astfel de
încercare, dacă ar fi pusă în practică, ar
constitui o violare a drepturilor
lingvistice ale oricărui individ. Jernudd (1994:130) a
argumentat în mod convingător că
„ajustarea forţată a numelor este o metodă de a nega
existenţa unui grup” şi „dovedeşte
dorinţa vizibilă de asimilare a grupurilor etnice prin pretenţia
de schimbare a numelor.” Dacă luăm în considerare reportajele din presă
(vezi, de pildă Zalabai 1995: 199-201), aflăm că un grup
de lingvişti slovaci şi-au
sprijinit guvernul în evidenta lui tentativă de a asimila în mod forţat grupuri
etnice.
În acest caz, eforturile de impunere în
exclusivitate a limbii slovace ca limbă
oficială au eşuat, căci Consiliul Europei a
luat atitudine şi, în consecinţă, femeile non-
slovace au acum dreptul să-şi
înregistreze numele fără sufixul final -ová, dacă o doresc.
Cu toate acestea, există situaţii
recente în cazul cărora proiectul limbii slovace
depăşeşte graniţele propriu-zise ale limbii slovace, iar lingviştii slovaci
joacă un rol
activ într-un astfel de demers. Poate că exemplul cel mai evident se regăseşte
în
normele ortografiei slovace (Pravidlá
slovenského pravopisu), concepute de lingviştii
de la Institutul Lingvistic din cadrul Academiei Slovace de ªtiinţe şi
definitivate în
1991. În conformitate cu aceste norme,
ortografierea numelor personale iniţial scrise
cu litere latine este interzisă în
limba slovacă, cu o singură excepţie. Anumite denumiri
istorice maghiare trebuie re-ortografiate, de exemplu Rákóczi — Rákoci
şi Pálffy —
Pálfi. Astfel de reortografieri se impun dacă purtătorul numelui este privit în
mod
oficial ca aparţinînd „erei maghiare din istoria Slovaciei”. De vreme ce William
Shakespeare nu se încadrează aici, numele său nu va fi reortografiat: Viliam
Sekspir
(Vezi Zalabai 1995: 193). După părerea
mea, aceasta e o dovadă clară a discriminării
lingvistice. Situaţia este cu atît mai
deplorabilă, cu cît normele concepute de lingviştii
slovaci şi publicate în 1991
vor servi de acum drept bază legală unor măsuri implicite
de politică lingvistică, urmare a adoptării Legii Limbii
Oficiale în stat din 1995. În
conformitate cu Secţiunea 2, Paragraful 2 al acestei legi „forma standard a
limbii
oficiale a statului e decretată de Ministerul Culturii Republicii Slovace care
va ţine
cont de propunerile făcute de institutele
specializate de lingvistică”. Paragraful următor
subliniază că: „nici o formă de
interferenţă în normele limbii oficiale, care nu se aliniază
acestor reguli, nu se admite.” În stricta interpretare a acestei legi,
dacă o placă
comemorativă de pe o clădire conţine un text slovac cu nume ungureşti
ortografiate
în maghiară, (de exemplu Pálffy în loc de
Pálfy), proprietarul clădirii poate fi amendat
de „consultanţii lingvistici” ai
guvernului slovac.(Vezi: din II Rákoczi Ferencből
—
František Rákoci II.?)
5.
Divinitatea supremă al gramaticii slovace
De vreme ce tradiţia
americană a codificării limbii (şi în genere cea anglo-
saxonă) este total diferită de tradiţia Ungariei, a Slovaciei ori a României
(nu există
o instituţie centrală care să normeze limba engleză), lingviştii americani nu
pot juca
un rol similar celui jucat de lingviştii slovaci. De pildă, ei nu pot stabili
reguli
ortografice care să poată deveni o bază
legală de implementare a politicilor favorabile
legislaţiei lingvistice restrictive, discriminatoare sau nu. Expertiza
lor lingvistică nu
poate fi folosită de guvern drept „justificare ştiinţifică” a legislaţiei
restrictive de
tipul limba engleză-exclusiv.
Slovacia prezintă
caracteristici aparte, iar lingviştii slovaci au un rol total
diferit de cel al americanilor. Istoria recentă a Slovaciei a dat naştere unei
situaţii
în care promulgarea legislaţiei limbii, poliţia lingvistică, este supervizată
de
lingvişti profesionişti. Acest rol semi-legal al lingviştilor a fost clar
precizat de
ministrul culturii Dusăn Slobodník, în iulie 1993. Cînd guvernul slovac a decis
să
returneze parlamentului slovac legea privind numele de persoane, ministrul a
spus,
într-o conferinţă de presă:
„În nici un caz aceasta nu reprezintă o
încălcare a cererii Consiliului Europei
(CE) privind libertatea numelor, iar Consiliul Europei, pur şi simplu, nu poate
să ne
impună anumite lucruri.” El a răspuns în
acest fel cererii minorităţii maghiare de a nu
fi obligaţi să adauge sufixul -ová (o regulă gramaticală de
derivare în limba slovacă
pentru formarea numelor de persoane feminine). Limba slovacă acceptă cu
uşurinţă
unele elemente din alte limbi. Dar există anumite limite pe care nici o limbă
nu le
poate depăşi şi nimeni nu poate exercita presiuni asupra noastră cu orice
pretext, a
spus Slobodník.
El a adăugat că decizia guvernului
slovac se bazează pe necesitatea prezervării
principiului gramaticii slovace. Consiliul Europei nu ne poate impune gramatica
şi
asta nu intră în competenţele sale. Aceasta ţine de competenţa divinităţii
supreme
a gramaticii slovace, L’udovít Štúr Language Institute, a accentuat Slobodník
(FBIS-EEU-93-133)
Ceea ce Slobodník numea „suprema
divinitate în privinţa gramaticii slovace”,
reprezentată de Institutul de Lingvistică
L’udovít Štúr din cadrul Academiei Slovace
de ştiinţe, este cel mai important institut de cercetare a limbii
slovace. Lingviştii
acestui institut au fost cei care au conceput normele discriminatorii ale
ortografiei
slovace publicate în 1991. ªi tot foştii şi
actualii directori ai acestui institut se numără
printre membrii „Consiliului Central Lingvistic”, înfiinţat în martie
1996, de către
guvernul slovac. Ziarul maghiar Új Szó relata în 22 martie 1996 că:
„Ieri, ministrul culturii Ivan Hudec
i-a numit pe membrii Consiliului Central
de Lingvistică în Bratislava. Aceştia sînt: Ján Dovul’a, Ján Kaèala, Milan
Majtán,
Ivan Masár, Jozef Mistrík, Jozef Mlacek, Simon Ondruš, Mária Pisárèikova, Matej
Pova•aj, Ivan Ripka şi Ján Sabol. Intră în atribuţiile lor să ia măsuri pentru
mai
buna punere în aplicare a legii vizînd protejarea limbii oficiale a statului şi
să-şi
exprime opiniile cu privire la propunerile de modificare a formei actuale a
limbii
oficiale. De asemenea, sarcina lor este de a emite opinii de expert în
problemele
contencioase privind folosirea limbii oficiale, de a monitoriza activitatea
diferitelor
comitete de stabilire a terminologiei din cadrul corpurilor administraţiei
publice
şi de a superviza activitatea unor lingvişti consultanţi”.
O astfel de cooperare strînsă între
corpurile legiuitoare, politicienii şi lingviştii
academicieni în crearea practicilor lingviste reprezintă probabil mai
degreabă o
excepţie decît o regulă în majoritatea ţărilor lumii de azi. Cu toate că o
detaliere minuţioasă a cazului slovac ar putea
oferi multora dobîndirea unei perspicacităţi
în aplicarea lingvisticii, aici spaţiul limitat nu ne permite decît punctarea
fundamentării teoretice a tendinţei politicii şi legislaţiei lingvistice
slovace. Cartea
la care ne referim a fost scrisă de un fost director al Institutului Lingvistic
L’udovít
Stúr, Jan Kaèala, (1994) şi este intitulată Slovenèina-vec politická? (Limba
slovacă
— o problemă politică?)
În
cele ce urmează, voi proceda la o trecere în revistă fugitivă a acestei cărţi.
Capitolul V/3 (162-168) are în centrul
său „suveranitatea lingvistică”. Printre
altele, aflăm că suveranitatea lingvistică e strîns legată de suveranitatea
statală şi
naţională. Supremaţia lingvistică se manifestă atît prin filtrarea aspectelor
împrumutate din alte limbi, cît şi prin luarea în considerare a modalităţii în
care
numele altor ţări sînt formate în limbă. Vulnerabilitatea acestei „abordări
teoretice”
a fost clar demonstrată de primul ministru slovac V. Meèiar, în ianuarie 1966,
cînd
a încercat să influenţeze guvernul Germaniei unificate în alegerea denumirii
ţării
în limba slovacă. Potrivit unui raport recent (OMRI Daily Digest, 22
ianuarie
1966), primul ministru slovac „i-a spus ministrului afacerilor externe german,
Kinkel, că Germania poate decide singură care să fie denumirea oficială a ţării
în
limba slovacă, potolind astfel o dispută care bloca semnarea mai multor tratate
bilaterale. Guvernul lui Meèiar insistase iniţial asupra numelui adoptat în
timpul
Războiului Rece: Republica Federală Germană, dar denumirea preferată de
Germania a fost: Republica Federală a Germaniei.”
În opinia lui Kaèala, suveranitatea
naţională şi lingvistică presupune de
asemenea posibilitatea ca o naţiune să decidă cu responsabilitate atunci cînd
soluţionarea problemelor legate de situaţia şi folosirea limbii naţionale
reclamă o
legislaţie lingvistică.
Capitolul V/5 (172-176) discută
noţiunea de limbă literară şi implicaţiile ei
politice, oferind o bază solidă pentru conturarea preambulului la Legea privind
Limba Oficială a Statului din 1995, unde limba slovacă este denumită „cea mai
valoroasă piesă a moştenirii culturale şi expresie a suveranităţii Republicii
Slovace
şi un mijloc general valabil de comunicare pentru cetăţenii săi, care le
garantează
libertatea şi egalitatea în drepturi pe teritoriul Republicii Slovace.”
Capitolul V/7 (178-185) oferă o bază
istorică legii din 1995. Cea dintîi schiţă
a unei legi privind limba oficială slovacă a fost publicată de către directorul
de
atunci al Institutului Stur, în cotidianul Pravda,
la 8 mai 1968. Nevoia unei legislaţii
lingvistice, susţine Kaèala, a fost îndeosebi resimţită nu numai de
către lingvişti,
ci şi de către vorbitorii obişnuiţi ai limbii slovace, mai ales cei care s-au
simţit
ameninţaţi în însăşi identitatea lor de slovaci. Ni se spune că în amestecul
etnic
(maghiari şi slovaci) regiunile slovace sînt supuse discriminării şi
presiunilor
asimilaţioniste. De aceea este nevoie de o legislaţie care să îi protejeze pe
slovaci
în propria lor ţară, împotriva presiunilor lingvistice externe şi interne.
Afirmaţia conform
căreia slovacii sînt asimilaţi într-un proces forţat de
maghiarizare, în sudul Slovaciei de astăzi, serveşte mai degrabă ca fundament
ideologic al Legii din 1995, dar nu a beneficiat niciodată de cercetări
serioase şi
substanţiale. De fapt, numărul maghiarilor ce locuiesc în Slovacia a scăzut de
la
650.600 (21,7%) în 1921 la 566.700 (10,8%) în 1991 (vezi Plichtová 1993: 18).
Dar, exact la fel cum se prezintă lucrurile în dezbaterea pe marginea opţiunii
exclusive pentru limba engleză, tot aşa, în discursurile politice ale
slovacilor
referitoare la problema limbii, faptele nu contează
6. De unde toate aceste similitudini?
Există asemănări frapante
între argumentele care susţin engleza-exclusiv şi cele
care susţin slovaca-exclusiv [“numai limba X”]. Reprezentanţi ai englezei americane
şi unii dintre proiectanţii Legii Limbii Oficiale Slovace
din 1995 au avut chiar unele
contacte directe. Singurul ziar maghiar publicat în Slovacia, Új Szó, relata,
pe data
de 5 octombrie 1995, că o delegaţie americană a vizitat Slovacia pentru a-i
întîlni pe
autorii proiectului de lege şi pe membrii opoziţiei maghiare din parlamentul
slovac.
Potrivit ştirii din ziar, preşedintele
delegaţiei, Mauro Mujica, a încercat să-şi convingă
ascultătorii că în Statele Unite: „performanţa academică a elevilor care
beneficiază
de programe educaţionale bilingve este săracă; astfel de copii sînt înlăturaţi
de
competiţia socială şi sînt sortiţi să rămînă în ghetouri.”
Delegaţia
engleză din America a fost capabilă să convingă cel puţin un membru
maghiar din parlamentul slovac de faptul că: „organizaţia
pe care o reprezintă U.S.
English a fost înfiinţată în special pentru
a-i ajuta pe imigranţii porniţi spre America”
(pentru detalii, vezi Kontra, 1995/1996).
Nu mult
după vizita acestei delegaţii în Slovacia, Justificarea ataşată
proiectului
de lege înaintat Consiliului
Naţional Slovac în 24 octombrie 1995 conţinea următorul
text: În conceperea proiectului acestei legi a limbii de
stat, am ţinut cont de
reglementările avînd forţă de lege în mai multe ţări europene, în special în
Franţa,
Lituania, Belgia şi Olanda.
Următoarea informaţie, provenind din S.U.A., este
esenţială:
Tobi Roth, congresman republican, a
înaintat Congresului un proiect de lege
care punea în discuţie oportunitatea desemnării limbii engleze ca limbă
oficială în
SUA. Legea avea în vedere educaţia
simultană terminală bilingvă în şcolile elementare
şi secundare ca şi problemele privind alegerea educaţiei multilingve. În
opinia sa,
procedurile privind obţinerea cetăţeniei americane trebuiau să se desfăşoare în
engleză. Propunerea avea deja un număr de 150 de susţinători şi urma să fie
dezbătută şi votată în linişte pînă la [mai bine zis, votată în timpul acestui
an, M.K.]
sfîrşitul anului. Pe lîngă faptul că engleza este proclamată limbă oficială în
stat,
proiectul de lege declară de asemenea că limba engleză este forma preferată de
contact [mai bine zis: în comunicare, M.K.] dintre cetăţenii SUA, fapt care va
fi sprijinit de guvern. Relaţiile de
serviciu cu cetăţenii [mai bine zis: comunicarea
de serviciu cu cetăţenii, M.K.] se vor desfăşura tot în limba engleză.
Cetăţenii au
obligaţia să înveţe să scrie, să citească şi să vorbească în engleză, fiecare
după
posibilităţile sale fizice şi intelectuale. Instituţiile care se ocupă de
naturalizare
vor cere candidaţilor la cetăţenie un nivel standard de însuşire a limbii
engleze.
[sic,M.K.] (Legea Limbii Oficiale a Statului Slovac şi Minorităţile, 14).
Cu toate acestea, apropierile şi
referirile la engleza-exclusivă [Englisn-Only]
nu trebuie să sugereze faptul că Legea 101, trecută prin Adunarea Naţională a
Quebecului, a putut să furnizeze unele idei în schiţarea legii slovace din
1995.
Asemănările dintre cele două legi sînt
deseori izbitoare, în ciuda enormelor diferenţe
dintre istoria şi relaţiile dintre francofonii din Quebec (o majoritate
în provincia
Quebec în 1977 şi o minoritate în Canada) şi slovacii din Slovacia (o
majoritate
impresionantă într-un stat naţional).
Concluzii
Legislaţia restrictivă
vizînd alegerea limbii oficiale într-un stat şi drepturile
fiecărui om de a se exprima în limba maternă au ajuns în centrul atenţiei
forurilor
internaţionale. Aşa cum se întîmplă de prea multe ori, informaţia care nu este
uşor
accesibilă în engleză sau în altă limbă de circulaţie internaţională este
frecvent
ignorată. În acest studiu, am
încercat să prezint golurile de informaţie din discursurile
internaţionale concentrate pe drepturile lingvistice,
comparînd cîteva argumente
în favoarea alegerii unei singure limbi oficiale în SUA şi în Europa Centrală.
Am
încercat să identific cîteva dintre virtualele capcane ale unei comparaţii de
acest fel
între argumentele pro drepturi lingvistice şi legislaţia diferitelor ţări şi
culturi.
Totodată îmi exprim convingerea că e absolut necesară o extindere a preocupării
internaţionale, preocupare care să vizeze în principal drepturile de exprimare
în
limba maternă, pe de o parte, şi drepturile lingvistice fundamentale, pe de
altă parte.
Adendă
(ianuarie 2001)
Acest studiu se bazează pe
discursul meu ţinut la University of Illinois at
Urbana-Champaign (SUA), în martie 1996, şi a apărut în volum în 1998. În cei
cinci ani care au trecut de atunci au avut loc mai multe schimbări în politica
lingvistică, evenimente care — deşi nu au devalidat esenţa studiului —, trebuie
luate în considerare.
Azi ştim că poliţia lingvistică, menită
să implementeze Legea din 1995 a
limbii de stat din Slovacia, nu a fost în realitate pusă în funcţiune de către
guvernul
slovac. Ca urmare a alegerilor din septembrie 1998, guvernul lui V. Meèiar a
căzut
şi a ajuns la putere un nou guvern de coaliţie al cărui membru este şi Partidul
Coaliţiei Maghiare. După schimbarea de guvern, relaţiile slovaco-maghiare s-au
detensionat în mod considerabil. La 10 iulie 1999 parlamentul slovac a aprobat
Legea nr. 184 din 1999 cu privire la
folosirea limbilor minoritare în relaţiile cu
autorităţile, care a lărgit oarecum drepturile lingvistice ale minorităţii
maghiare.
Doresc să atrag atenţia cititorilor şi asupra noilor apariţii în domeniul
drepturilor lingvistice, în primul rînd asupra revistei care se preocupă
integral de
drepturile lingvistice ale minorităţilor naţionale, International Journal on
Minor-
ity and Group Rights, anul VI, nr. 3 (Kluwer Law International, 1999), în
al doilea
rînd asupra volumului Kontra, Miklós, Robert Phillipson, Tove Skutnabb-Kangas,
Tibor Váradi, red., Language: A Right and a Resource. Approaching Linguistic
Human Rights (Budapest: Central European University Press, 1999). □
Traducere de Ioana-Maria Cistelecan
*
Miklós KONTRA, profesor la Universitatea
József Attila, Departamentul de Filologie şi
Lingvistică Aplicată Seghedin, autor a numeroase cărţi, studii şi articole de
referinţă, printre
care:
„Don t Speak Hungarian in Punblic!” — A Documentation and Analysis of Folk
Linguistic
Rights”,
„Nyelvmentés vagy nyelvárulás? Vita a kisebbsági magyar nyelvhasználatról” ,
„On
the right to use the
Language of One s Choice in Slovakia”.
Miklós KONTRA, Language
Rights Arguments in Central Europe and the USA: How
Similar
are They?,
preluat cu permisiunea autorului.