Sancţionarea tuturor formelor de
Sancţionarea tuturor formelor de
discriminare
István Haller
În România
ultimilor zece ani au fost adoptate unele măsuri speciale pentru
protecţia minorităţilor naţionale, cum ar
fi spre exemplu asigurarea reprezentării în
Parlament. Aceşti paşi au fost deosebit de pozitiv apreciaţi de către
comunitatea
internaţională. În acelaşi timp însă nu s-au luat măsurile necesare într-una
din
problemele de fond, cea a non-discriminării.
Conform Constituţiei României,
cetăţenii sînt egali doar „în faţa legii şi a
autorităţilor publice” (art. 16)1. Prin urmare, Codul penal,
la art. 247, prevede:
„îngrădirea, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a
exerciţiului
dreptului vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor situaţii de
inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie, se pedepseşte
cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani” (s.n.). Încălcarea principiului de
egalitate şi de
nediscriminare de către o persoană care nu este funcţionar public nu se
consideră,
nici conform Consituţiei, nici conform Codului penal, faptă
ilicită.
Declaraţia
universală a drepturilor omului, la art. 7 formulează, în mod semnificativ,
diferit: „Toţi oamenii
sînt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o
egală protecţie a
legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei
discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi
împotriva oricărei provocări la o
asemenea discriminare.” Se subînţelege din această formulare
necesitatea unei legislaţii
care protejează împotriva
oricărei discriminări. Convenţia internaţională privind
eliminarea tuturor
formelor de discriminare rasială2 prevede
expres: „fiecare stat
parte trebuie, prin toate mijloacele
corespunzătoare, inclusiv, dacă împrejurările o
cer, prin măsuri legislative, să interzică discriminarea rasială3 practicată de
persoane, de grupuri sau de organizaţii şi să-i pună capăt” (art. 2, lit. d).
Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale4,
prin art. 14, interzice discriminarea5, dar
acest articol nu poate fi invocat decît împreună
cu un alt articol, satisfăcînd astfel condiţia lezării unui drept recunoscut de
CEDO. Protocolul nr. 12 aduce o
modificare semnificativă faţă de această practică.
Art. 1, alin. 1 se referă la
respectarea oricărui drept prevăzut de legislaţia internă a
statelor semnatare, fără
nici o discriminare, indiferent dacă dreptul este sau nu prevăzut
în CEDO şi indiferent dacă cel care ar comite
discriminarea este sau nu o autoritate
publică. Alineatul 2 interzice în mod expres
discriminarea din partea autorităţilor publice.
CEDO, ca şi
alte tratate internaţionale în domeniu, pornind de la filosofia
drepturilor omului, ocroteşte individul în faţa autorităţilor. Comiterea unei
discriminări din partea unei persoane fizice nu înseamnă o încălcare a
drepturilor
omului în acest sens, dar statul, prin legi, este obligat să asigure ca astfel
de
evenimente să nu aibă loc, iar dacă au loc, să fie pedepsite. Inexistenţa unei
astfel
de legi poate fi considerată încălcarea art. 1, alin 1. al Protocolului nr.
12.6
Este
remarcabil şi planul de activitate al Uniunii Europene în domeniul combaterii
discriminării pentru perioada 2001-20067, care
specifică: „legislaţia [împotriva
discriminării] este o componentă cheie a strategiei, dar nu şi singura”. Strategia
prevede atît studiul problematicii discriminării, colaborarea internaţională
pentru
combaterea acestui fenomen, cît şi monitorizarea şi evaluarea permanentă a
programului, deschis nu numai statelor membre dar şi celor în curs de integrare.
Prin
urmare, măsurile efective de combatere a
discriminării în statele candidate la aderare
vor fi urmărite consecvent.
România a
fost criticată la foruri internaţionale în repetate rînduri pentru lipsa unei
legislaţii care să prevină
şi să sancţioneze discriminarea8. Ordonanţa nr. 137 din 31
august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare,
adoptată, la 30 de ani de la aderarea la Convenţia internaţională privind
eliminarea
tuturor formelor de discriminare rasială, soluţionează această problemă.
În
Capitolul I, Ordonanţa stabileşte principiile şi definiţiile care dau
cadrul de
aplicabilitate. Elementele cele mai semnificative sînt:
•
clarificarea sferei persoanelor care au obligaţia
de a respecta legea, incluzînd
şi persoanele fizice;
•
definirea discriminării, exceptînd măsurile
pozitive ce vizează protecţia
grupurilor defavorizate9;
•
antrenarea răspunderii contravenţionale a persoanei
care încalcă legea, dacă
nu intră sub incidenţa legii penale.
La o
întîlnire cu lideri ai comunităţii de romi, s-a pus în discuţie dacă
răspunderea
contravenţională este în
măsură să protejeze împotriva discriminării, sau ar fi nevoie
de răspundere penală. Avînd în vedere faptul că
funcţionarul public răspunde penal, iar documentele internaţionale, inclusiv Protocolul nr. 12, fac o
distincţie
evidentă între discriminarea comisă de persoane private şi cele comise de
autorităţi,
prevederea Ordonanţei este corespunzătoare (mai ales că s-a întrodus şi
o a treia
categorie în Ordonanţă, cea a persoanelor juridice, care, aplicînd
discriminări, îşi pot pierde autorizaţia de funcţionare).
Dintr-un alt punct de vedere, se cere ca
anumite fapte, cum ar fi insulta şi calomnia, incluse în Codul penal, să
intre sub
incidenţa răspunderii contravenţionale; în aceste circumstanţe nu se explică
aplicarea pedepsei penale pentru discriminarea comisă de persoane private.
Capitolul III conţine cîteva elemente
deosebit de importante:
•
constituirea Consiliului Naţional pentru Combaterea
Discriminării10, care să
constate şi să sancţioneze discriminarea;
•
posibilitatea de a
acţiona în justiţie, cerînd despăgubiri, împotriva persoanelor
care aplică discriminări11;
•
recunoaşterea
calităţii procesuale active a organizaţiilor neguvernamentale12 care
au ca scop protecţia
drepturilor omului, chiar dacă ele nu sînt victime ale discriminării.
Un singur aspect negativ cu privire la Ordonanţa
nr. 137/2000: conform
dispoziţiilor finale, Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării trebuia să se
constituie în termen de 60 de zile de la data publicării Ordonanţei în
Monitorul
oficial, adică cel tîrziu la 1 noiembrie 2000. Ceea ce nu s-a întîmplat,
pornindu-se cu
stîngul în respectarea acestei norme juridice. □
NOTE
1. Similar, la art. 6 alin. 2, numai măsurile luate de
stat trebuie să fie conforme cu principiile
de egalitate
şi de nediscriminare
2.
Convenţia
internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială
a fost
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 21 decembrie 1965, iar România a aderat
la ea prin Decretul nr. 345 din
14 iulie 1970.
3.
Conform
art. 1 al Convenţiei, „expresia «discriminare rasială» are în vedere
orice
deosebire,
excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă
sau origine
naţională sau etnică”.
4.
Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,
cunoscută şi sub titlul de Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO),
adoptată la
Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de
România prin Legea 30 din 18 mai 1994, publicată în
Monitorul oficial nr. 135 din 31 mai 1994.
5.
Textual:
„exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie
trebuie
să fie
asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare,
limbă, religie, opinii
politice
sau orice alte opinii, origine naţională, avere, naştere sau orice altă
situaţie”.
6.
Este interesant cum
formulează Comentariile asupra dispoziţiilor protocolului,
afirmînd iniţial la pct. 25 că articolul 1 „nu
are intenţia să impună Părţilor obligaţia generală
pozitivă de a lua măsuri de evitare sau remediere a tuturor cazurilor de
discriminare în relaţiile
dintre particulari”, dar pe urmă revenind şi considerînd că „în ce
priveşte, în special, relaţiile
între particulari, absenţa
protecţiei împotriva discriminării în aceste relaţii ar putea fi atît de netă
şi de gravă încît să angajeze în mod
clar responsabilitatea statului” (pct.
26). Astfel se face o
distincţie dintre situaţia lipsei
totale a unei legislaţii care să pedepsească discriminarea şi situaţia
existenţei unei legi, dar care nu
are în vedere toate aspectele discriminării.
7. Documentul cu numărul 599PC0567.
8.
Semnatarul
prezentului studiu şi-a exprimat în mod constant părerea conform căreia în
România este
necesară o lege care pedepseşte discriminarea şi în relaţiile dintre
particulari, propunînd Grupului de lucru ONU pentru minorităţi, în 1998 şi 1999, să
urmărească acest aspect. Ordonanţa
137/2000 este rezultatul şi al lobby-ului susţinut de
societatea civilă.
9. Constituţia României nu face o distincţie evidentă
între discriminare şi măsuri pozitive,
ci din contră, permite interpretări prin care pare să protejeze majoritatea de
minorităţi: „măsurile
de
protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
persoanelor
aparţinînd minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de
egalitate şi de
nediscriminare
în raport cu ceilalţi cetăţeni români”. Pe baza acestui articol, formulat
inadecvat,
au fost atacate spre exemplu, ca fiind neconsituţionale, măsuri pozitive prin
care s-au alocat locuri
studenţilor
maghiari şi romi la diferite facultăţi. Formularea din Ordonanţă are ca
punct de pornire
Convenţia internaţională
privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială.
10.
Activitatea
Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării poate fi comparată
oarecum cu cea a Oficiilor pentru Protecţia Consumatorilor care, în situaţiile
în care constată
abateri, aplică amenzi. Astfel poate verifica respectarea drepturilor consumatorilor
din proprie
iniţiativă sau pe baza sesizărilor
primite.
11.
Acest
aspect e foarte important, pentru că astfel persoana discriminată nu depinde în
exclusivitate
de activitatea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ci poate
acţiona,
în mod
direct, în justiţie, cerînd plata daunelor rezultate din discriminare.
12.
Această
Ordonanţă este singura normă juridică care are o astfel de prevedere. A
fost
nevoie de
includerea acestei dispoziţii datorită faptului că în majoritatea cazurilor
persoanele
discriminate
ori s-au obişnuit cu acest tratament, ori nu au curajul, perseverenţa sau
priceperea de
a se prezenta în faţa instanţei.
*
István HALLER (n. 1962) a absolvit
Facultatea de Geologie din Cluj. După 1990 a fost
reporter şi redactor la mai multe reviste (Erdélyi Figyelő, Gazeta de Mureş etc).
Din 1993 este
coordonatorul
Biroului pentru Drepturile Omului din cadrul Ligii Pro Europa. A publicat
studii
şi
articole în reviste din România, Ungaria şi Germania (Revista 22, Beszélő, Korunk).