Pagini din reconcilierea româno-maghiară: 1989-1999. Rolul organizaţiilor civice

Gabriel Andreescu

Există sau nu un model de reconciliere româno-maghiară?

În plină campanie militară, William Clinton a dorit să explice concetăţenilor săi necesitatea intervenţiei americane în Iugoslavia. La cîteva zile după începutul bombardamentelor NATO în Serbia, preşedintele american a invocat printre argumente, în periplul său făcut în nordul Statelor Unite, posibilitatea concretă de a rezolva disputele dintre majoritate şi minoritate, dacă acest lucru se doreşte. România — a explicat Bill Clinton — dînd exemplu o altă ţară din Balcani¹ —, a ştiut să depăşească tensiunea dintre români şi maghiari. România a devenit un model pentru rezolvarea conflictelor interetnice.

Nu era prima dată cînd Bill Clinton făcea astfel de afirmaţii. În 1997, aflat într-o vizită fulger la Bucureşti, pe 9 iulie, la două zile după ce la Madrid Alianţa Nord- Atlantică nominalizase Polonia, Ungaria şi Republica Cehă pentru aderarea la NATO, dar nu România, Bill Clinton afirmase la fel: „Aţi tranformat vechi dispute în relaţii prieteneşti, în interiorul şi în afara frontierelor ţării. Aţi semnat tratatele cu Ungaria şi Ucraina. Pentru prima dată aţi împărţit responsabilităţile guvernării cu etnicii maghiari. Aţi făcut ca minorităţile să joace un rol mai important în construcţia viitorului. Împreună cu ei, reprezentaţi o nouă Românie”.

Ziarele româneşti au preluat imediat ştirea afirmaţiilor lui de Bill Clinton în turneul său de susţinere a intervenţiei în Balcani. Însuşi preşedintele Statelor Unite afirma — iată! — că ungurii trebuie să fie mulţumiţi de situaţia din România. Iar maghiarii de acasă, tot timpul nemulţumiţi!

De această dată, Markó Béla, preşedintele UDMR, partidul care, în toate alegerile din 1990 pînă astăzi a cîştigat cvasitotalitatea voturilor maghiarimii din România, a reacţionat. A organizat o conferinţă de presă pentru a face referire la comentariul preşedintelui american. „Nu este adevărat că în România putem vorbi despre o reconciliere”, a comentat liderul considerat până şi de criticii UDMR drept un autentic moderat.

Polemica peste Atlantic avea loc, repet, în primăvara anului 1999. De doi ani de zile, UDMR încerca să obţină recunoaşterea dreptului la existenţă a unei universităţi maghiare. Fără succes. În noiembrie 1996, fostele două coaliţii din opoziţie cîştigătoare în urma alegerilor — Convenţia Democratică din România şi Uniunea Social-Democrată — invitaseră UDMR să participe la guvernare. Promiseseră, în schimb, rezolvarea cererilor maghiare privitoare la utilizarea limbii materne în învăţămînt şi în administraţie. În luna mai 1997, Guvernul Ciorbea, rezultat în urma alegerilor, adoptase o Ordonanţă de urgenţă privind completarea şi amendarea Legii învăţămîntului. Solicitările UDMR fuseseră respectate. Dar ratificarea de către Parlament a acelui document s-a amînat continuu. Senatorii şi deputaţii coaliţiei — nu numai cei ai opoziţiei! —, au făcut UDMR-ului scene insuportabile. În disperare de cauză, UDMR a hotărît să adopte calea unor iniţiative parlamentare pe cont propriu. Atît prima, din vara anului 1998, de recreare a universităţii maghiare istorice — Universitatea Bolyai — cît şi a doua, din toamna anului 1998, de înfiinţare a unei universităţi multiculturale în limbile maghiară şi germană², au fost un insucces. Adăugate la constanta campanie antimaghiară a formaţiunilor şi ziarelor naţionaliste, care îşi strigau şovinismul nestingherite, acestea au iritat şi au obosit liderii UDMR. „Modelul de reconciliere româno-maghiar”, invocat mereu de Guvern şi Preşedinte cînd era vorba să legitimeze în cadrul unor discuţii internaţionale evoluţia democratică a României, arăta acasă, deseori, penibil. Pînă şi pentru secretarul de stat pentru învăţămîntul superior din Guvernul care includea şi UDMR, cererile maghiarilor erau „solicitări de segregare etnică, în forme instituţionale diverse”³! Unde era atunci reconcilierea?

La doar trei luni de la intervenţia preşedintelui Bill Clinton şi de la replica lui Markó Béla, Parlamentul a adoptat noua lege a învăţămîntului. În luna iunie 1999 principalele solicitări ale maghiarilor în cel mai important domeniu al intereselor lor erau adoptate. Forma finală introdusese cîteva mici compromisuri⁴, dar marea cotitură în relaţiile româno-maghiare, din 1996, dăduse roade.

Smaranda Enache

Seara de 29 ianuarie 1990, Bucureşti. La sediul Grupului pentru Dialog Social am auzit, prima dată, despre Smaranda Enache. „Ai văzut-o aseară pe doamna aceea din Târgu Mureş?”, m-a întrebat un vechi prieten, oprindu-mă pe culoar, vădit impresionat de o emisiune prezentată cu o zi înainte pe TVR1. Nu o văzusem. Smaranda Enache, co-preşedinta Ligii Pro Europa, creată la sfîrşitul lunii decembrie 1989 în oraşul transilvan, fusese intervievată pe 25 ianuarie de un reporter. Trimisă la Bucureşti, înregistrarea intrase pe TVR1 în seara zilei de 28. Intervenţia ei trăgea un semnal de alarmă asupra tensiunilor din Tîrgu-Mureş. „Nu trebuie să repetăm aici ceea ce se întîmplă în Nagorno Karabah. Evoluţia situaţiei din acest oraş”, spunea ea, „este o cheie a democraţiei româneşti”.

Ce se întîmpla la Tîrgu-Mureş? Cine era Smaranda Enache? Ce era Liga Pro Europa?

Tîrgu-Mureş este un vechi oraş secuiesc, cu o puternică tradiţie universitară şi de viaţă intelectuală, devenit, între 1948 şi 1959, capitală a Regiunii Autonome Maghiare. Asemenea marii majorităţi a oraşelor din Transilvania, Tîrgu-Mureş era majoritar unguresc. Pe vremea autonomiei, populaţia maghiară atingea cam 80%. Prin anii ’70 maghiarii mai reprezentau circa 70% dintre tîrgu-mureşeni. Din acel moment, programul de schimbare etnică a proporţiilor a intrat în linie dreaptă. S-au construit fabrici pentru care au fost aduşi muncitori din Regat. Medicii, profesorii şi alte categorii ale elitei sociale maghiare erau repartizaţi cît mai departe, în provinciile româneşti. În nici un caz în Tîrgu-Mureş. În 1989, românii şi maghiarii din oraş ajunseseră aproape la paritate. După revoluţie, la sediul Comitetului judeţenei de partid a fost găsit un plan detaliat al măsurilor de implantare de etnici români, pe ani, pentru schimbarea în continuare a proporţiilor. Planul era prima probă concretă a programului asimilaţionist al statului naţional-comunist controlat de regimul Ceauşescu.

Ultimii ani ai deceniului ’80 au cunoscut manifestarea violentă a politicii antimaghiare. Vorbitorii de limbă maghiară au fost excluşi din aproape toate poziţiile de conducere. Vechile manifestări bilingve, sau biculturale, cu care erau întîmpinate altădată sărbătorile oficiale, rămăseseră doar o amintire. Poezii în limba maghiară nu se mai recitau nici măcar la sfîrşitul anului şcolar. Scrierile maghiare erau obligate să folosească pentru toponimice exclusiv denumirile în limba română.

Acei ani au anunţat însă şi apariţia unei timide neobedienţe întemeiată pe atitudini democratice. Teatrul de Păpuşi din Tîrgu-Mureş fusese, în sensul acesta, un mediu privilegiat. În 1983, Smaranda Enache, secretară literară a Teatrului, absolventă a Facultăţii de Filologie Bucureşti, a fost numită directoarea instituţiei. Din acel moment Teatrul de Păpuşi a devenit spaţiul unor atitudini de contestare a regimului, pe cît de ingenioase şi amuzante, pe atît de marginale. Comitetul de partid îşi ieşea din pepeni dacă, cumva, într-o piesă, se întîlnea în scenă combinaţia culorilor roşu, alb şi verde⁵. Cînd simbolurile maghiare apăreau pe vreun afiş, acesta era dat la topit. Cenzura tăia la sînge orice trimitere naţional-maghiară. În 1989, controlul oricărui semn de indisciplină devenise isteric. La Teatrul de Păpuşi din Tîrgu-Mureş indisciplina, deci contestarea regimului, a însemnat solidarizarea unor români din instituie cu colegii lor maghiari.

Liga Pro Europa

Aşa se face că demonstraţiile din decembrie 1989, care au dus la răsturnarea regimului Ceauşescu, au găsit în Tîrgu-Mureş un grup româno-maghiar unit. În seara zilei de 21 decembrie, pe străzile Tîrgu-Mureşului s-a strigat „Nu există şovinism”. Smaranda Enache a fost invitată să facă parte din Consiliul judeţean al Frontului Salvării Naţionale, noua structură de conducere a oraşului.

În acele momente fierbinţi, grupul de intelectuali care-şi trăia în acea perioadă exilul interior la Teatrul de Păpuşi, devenit un fel de adăpost pentru gîndirea alternativă, se aduna zilnic. Compozitorul Boldizsár Csíky, fostul secretar muzical al Filarmonicii şi viitorul ei director, eseistul Elek Szokoly, viitorul director şi redactor al publicaţiilor Ligii, teatrologul Zeno Fodor, fostul secretarul literar al Teatrului Naţional şi viitorul său director general şi alţi cîţiva erau convinşi de nevoia creării unei asociaţii civice capabilă de reflecţie şi acţiune. La 30 decembrie 1989, 21 de tîrgu-mureşeni de etnii diferite s-au strîns în adunarea de constituire a Ligii Pro Europa. De unde numele? Fondatorii vedeau împlinirea aspiraţiilor democratice şi de convieţuire interetnică doar în cadrul unei Eu- rope unite. Ei considerau militantismul pro-european drept calea cea mai radicală a reformării societăţii româneşti.

Numai că la Tîrgu-Mureş semnele restauraţiei naţional-comuniştilor au apărut foarte devreme şi erau mai puţin ambigui decît în altă parte. Smaranda Enache a avut mari probleme, în seara zilei de 10 ianuarie (1990), să publice platforma Ligii în Cuvântul liber. Cotidianul tîrgu-mureşean cu acest nume nu era decît moştenitorul organului de partid Steaua Roşie, care în noaptea din 21 spre 22 decembrie îşi schimbase directorul, dar rămăsese cu redacţia intactă. Pe culoarele CJFSN local umblau dinozaurii care conduseseră anterior oraşul. Ioan Movilă, fostul secretar de partid judeţean, nu-şi ascundea prezenţa în locurile unde acum se desfăşura activitatea noii puteri. Umbra responsabililor pentru represiunea din decembrie — pe 21 seara se trăsese în Tîrgu-Mureş şi muriseră oameni —, printre care generalul Scrieciu şi colonelul Judea, se profila deasupra micii conduceri locale.

În primele zile ale lunii ianuarie, Consiliul Frontului Salvării Naţionale a dat o declaraţie care făcea trimitere la abuzurile regimului Ceauşescu faţă de minorităţile naţionale. CFSN promitea luarea unor măsuri pentru repararea vechilor abuzuri. Poziţia noii structuri de putere în chestiunea naţionalităţilor a dus la o evoluţie rapidă a revendicărilor comunităţii maghiare. În fruntea lor apărea demixtarea şcolilor. Fostele şcoli şi licee maghiare, adevărate instituţii de identitate comunitară a maghiarilor din Ardeal, fuseseră toate transformate în şcoli mixte. Aici, simbolurile maghiare dispăruseră cu desăvîrşire. Învăţămîntul maghiar nu rămăsese decît o anexă a învăţămîntului majoritar românesc. Procesul de românizare globală înaintase rapid în deceniul opt. Aceasta a făcut ca, imediat după revoluţie, strategia UDMR să pună în fruntea revendicărilor revenirea la fostele instituţii-şcoli. În cîteva oraşe din Ardeal, separarea s-a şi produs. CJFSN din Tîrgu-Mureş a decis în favoarea demixtării principalului liceu local, fostul liceu maghiar Bolyai. (Atunci, în 1990, liceul avea circa 25% elevi români.) Decizia CJFSN cerea ca demixtarea să se facă începînd cu luna septembrie, deci după vacanţa şcolară. Hotărîrea CJFSN a aprins spiritele. Părinţii români au contestat-o.

Părinţii maghiari, de teama anulării ulterioare a deciziei, o considerau prea tîrzie. Consideraseră că aşa cum fusese mixat cu treizeci de ani mai devreme de la o zi la alta, putea fi demixat în acelaşi mod „acum şi aici”. Copiii români şi maghiari erau puşi să reproducă argumentele părinţilor, cu ocazia diferitelor manifestări publice. Într-o zi, elevii români au găsit porţile liceului închise. După o zi-două populaţia română a oraşului a obţinut redeschiderea porilor liceului pentru copiii ei. Dar deja tensiunea dintre români şi maghiari atinsese cote critice.

Liga Pro Europa şi violenţele de la Tîrgu-Mureş

În tot acest timp, membrii Ligii Pro Europa încercau disperaţi să oprească degradarea relaţiilor dintre cele două comunităţi. Smaranda Enache a vorbit cu profesorii români şi maghiari şi cu elevii din şcoli. Exerciţii de mediere ratate. S-a adresat preoţilor ortodocşi. Aceştia au refuzat dialogul cu baptiştii, catolicii sau evreii. Nici intelectualitatea din Tîrgu-Mureş nu s-a arătat, cu foarte rare excepţii, mai responsabilă. Istoricii invitaţi să dezbată tema româno-maghiară au evitat la rîndul lor să-şi folosească autoritatea pentru a-i chema pe români şi pe maghiari la căutarea unei soluţii de detensionare a situaţiei. Apelurile repetate făcute de Smaranda Enache şi colegii ei — folosind accesul lor extrem de limitat la postul local de radio şi TVR — au sunat în deşert. În schimb, au început să-i fie transmise ameninţări scrise şi telefonice. Inclusiv în jurul părinţilor Smarandei Enache s-a făcut dintr-o dată un gol. Comunităţile tăiaseră legăturile dintre ele. Promotorii relaţiilor româno-maghiare, de genul Smarandei Enache, au început să fie consideraţi, de către conaţionalii lor, trădători.

Pe 17 martie (1990) Smaranda Enache a plecat la Budapesta, la întîlnirea intelectualilor români şi maghiari pentru reconcilierea istorică. Între timp, la 19 martie, au izbucnit la Tîrgu Mureş grave violenţe, prin descinderea în oraş a unor săteni din zona Gurghiului, complet dezinformaţi de liderii lor de opinie, care îi ameţiseră cu iminenţa pericolului maghiar. Atacul asupra sediului UDMR şi a partidelor politice democratice, sub privirile nepăsătoare ale organelor de ordine, care au privit pasive escaladarea atmosferei de linşaj, a făcut ca un număr de lideri maghiari, prizonieri în clădirea din Piaţa Bolyai, să fie agresaţi şi răniţi grav de cetele înarmate de săteni. Între victime s-a aflat şi unul din liderii de opinie cei mai respectaţi ai maghiarilor din Transilvania, scriitorul András Sütõ, care a fost bătut bestial (mai tîrziu, în ciuda eforturilor medicilor, avea să-şi piardă un ochi ). Atacul asupra UDMR şi linşajul asupra simbolului maghiarilor, în persoana lui Sütõ, au scos pe străzile Tîrgu- Mureşului, a doua zi, la 20 martie, douăzeci de mii de maghiari, adunaţi într-un miting de protest stăpînit de vehementă indignare. Mulţimea cerea venirea imediată la locul conflictului a preşedintelui ţării, Ion Iliescu. În loc de aceasta, un nou grup de săteni şi susţinători locali ai asociaţiei Vatra Românească au încercat să rupă rîndurile protestatarilor maghiari, mult mai numeroşi. În acest moment, între cele două grupări s-a declanşat o înfruntare de nestăpînit, o adevărată luptă de stradă, în care organele de ordine publică nu au intervenit în nici un fel. În infernul produs, cinci cetăţeni şi-au pierdut viaţa, alte sute au fost molestaţi şi răniţi.

La sfîrşitul lunii martie a fost creat Serviciul Român de Informaţii, în urma unei propuneri puse în gura unui grup de tineri revoluţionari inocenţi de însuşi Virgil Măgureanu, directorul de mai tîrziu al serviciilor, în timpul deplasării sale la Tîrgu Mureş, în marja acţiunilor de stingere a conflictului. Decizia, adoptată de Biroului CPUN era perfect ilegală — nefiind trecută prin CPUN. Campania unei părţi a presei nu făcea decît să confirme, alături de alte probe, că violenţele de la Tîrgu-Mureş fuseseră pregătite şi orchestrate⁶ de oamenii preşedintelui Ion Iliescu pentru a motiva intrarea pe scenă a noului serviciu de informaţii, SRI — la trei luni de la desfiinţarea, fără nici o judecată, a Securităţii lui Nicolae Ceauşescu, în urma revoluţiei din decembrie 1989.⁷

Pacifism interetnic după violenţe

Izbucnirea din 19-21 martie a schimbat pentru mulţi ani societatea românească. Liga Pro Europa nu mai avea cum să aducă oamenii la mitinguri. Și nici cuvintele banale despre bunele relaţii dintre români şi maghiari nu mai puteau suna în urechile tîrgu-mureşenilor decît fals. Oraşul îşi lingea rănile. Liga Pro Europa, învinsă în acest moment al existenţei ei, a trebuit să inventeze o altă strategie. În luna iunie 1990 a început acţiunea „bicicletele”. Copii români, maghiari, germani şi romi erau invitaţi să participe la o tabără în cadrul căreia să repare biciclete vechi aduse din Germania de un grup inimos de foşti concetăţeni (care constituiseră acolo Asociaţia Pro Romania Democratica), fiecare dintre participanţi primind ca premiu cîte o bicicletă. Septembrie 1990: seminar pe teme ecologice. Specialiştii invitaţi, români şi unguri, prezentau analizele lor alături de lectorii germani. Octombrie ’90, noiembrie ’90 ... ianuarie ’91... alte luni, alte acţiuni. În timpul verii 1991, Liga Pro Europa a preluat organizarea, împreună cu FIDESZ⁸, a Taberei şi Universităţii de Vară de la Bálványos. Din acest moment, tabăra a devenit un spaţiu privilegiat de cunoaştere şi dialog între elita românească şi cea maghiară.

La cîtva timp, Liga a publicat primul săptămînal local dedicat promovării toleranţei: Gazeta de Mureş. Mai tîrziu, în 1995, a dat naştere unui trimestrial, Altera, dedicat alterităţii, diversităţii şi problemelor teoretice legate de aceste domenii: drepturile colective, autonomia, autodeterminarea, federalismul, regionalismul, multiculturalitatea etc. Deja, prin această revistă, Liga Pro Europa lucra pentru specialişti. Ea demonstra şi astfel că problema locală a relaţiilor dintre tîrgu-mureşenii români şi tîrgu-mureşenii maghiari avea de fapt relevanţă naţională.

Alte bătălii locale: Cluj, Octavian Buracu şi Dialogul Interetnic

În Laudatio care a fost citit la 27 februarie 1999, cu ocazia acordării titlului post mortem de „Membru de onoare al Ligii Pro Europa” lui Octavian Buracu, apărea întrebarea retorică: Să fie de mirare că în interviul luat … în 1993 pentru Gazeta de Mureş, tocmai după ce Octavian Buracu fusese dat afară din serviciu (…) referindu-se la purificările etnice de la Cluj, acesta spunea: „eu ca român sînt mai revoltat decît maghiarii”? Oare nu tocmai această consecvenţă demnă este caracteristica cea mai firească de pe lume pentru un om de onoare? Ce putea fi mai demn pentru acest autentic patriot român şi european decît scuzele pe care le adresase minorităţilor în numele neamului său pentru inepţiile xenofobe ale primarului clujean? Ce putea fi mai firesc decît înţelepciunea pe care o mărturisise cu câteva luni înainte de moartea sa: „nu există în lume popoare bune şi rele, există doar oameni buni şi răi⁹.

Octavian Buracu fusese membru fondator al Alianţei Civice, al Fundaţiei Cultura Ardealului din Cluj, al Organizaţiei Româno-Britanice pentru Educaţie în Domeniul Drepturilor Omului, membru de onoare al Asociaţiei de Prietenie Maghiaro-Române din Pécs. Dar mai ales, îşi legase numele de Asociaţia Dialog Interetnic, căreia îi fusese fondator şi preşedinte.

Octavian Buracu iniţiase, începînd cu 1990, întîlniri, întruniri, asociaţii, seminarii, schimburi de opinii, luări de poziţie, declaraţii, comunicate, liste de semnături în numele prieteniei româno-maghiare. Devenise cea mai respectată dintre vocile româneşti din capitala Ardealului care se ridicau împotriva exceselor bolnăvicioase ale primarului Clujului, Gheorghe Funar; alături de vocea Doinei Cornea. Ca şi Doina Cornea, el nu arăta nici un dubiu, în ceea ce priveşte conexiunea dintre ultranaţionaliştii gălăgioşi şi grupul politic din jurul preşedintelui Ion Iliescu, care preluase puterea la Bucureşti. În ceea ce o priveşte pe cunoscuta disidentă a regimului Ceauşescu, ea fusese la fel de fermă cu provocările naţionaliste ale regimului de după revoluţia din 1989, cît fusese cu manifestările totalitare ale regimului comunist anterior. Iată ce scria Doina Cornea după ce Gheorghe Funar, primar al Clujului şi preşedintele PUNR deschisese în piaţa centrală a municipiului (Piaţa Unirii) şantierul arheologic¹⁰: „Sînt convinsă că diversiunea de la Cluj are o bătaie mai vastă decît cea strict locală. Funar nu este un nebun, cum se spune, ci un instrument în mîna Puterii şi la îndemîna ei (ca toţi ceilalţi extremişti din anturajul ei). Putem chiar vorbi de o voinţă de iugoslavizare a României, de inspiraţie KGB-istă, care serveşte intereselor meschine de autoconservare a puterii ”¹¹.

Începînd cu crearea Vetrei Româneşti şi a PUNR, în 1990, dar mai ales după alegerea lui Gheorghe Funar ca primar, Clujul, oraş cu populaţie maghiară majoritară pînă la al doilea război mondial şi avînd încă 23% maghiari astăzi, a fost sediul provocărilor antimaghiare. Acest centru nu numai al vieţii economice şi universitare, dar şi al competiţiei simbolice dintre români şi maghiari, a fost dominat, după 1992, de prezenţa primarului Gheorghe Funar — lider al celui de-al doilea partid ca importanţă parlamentară din România pînă în 1996, PUNR. Funar este un extremist naţionalist al cărui discurs atinge deseori limita patologicului. Sub mandatul său, în oraş au fost deteriorate monumente maghiare, au fost amendaţi arbitrar participanţi la mitingurile maghiare, s-a ameninţat cu mutarea statuilor, a fost furat steagul de pe consulatul maghiar, la îndemnul primarului (!), au fost vopsite băncile în roşu galben şi albastru etc. Maghiarii au protestat, au demonstrat, au participat la procesiuni, au pus în gardă, au reacţionat uneori cu reţinere, alteori cu mînie. Dacă totuşi Clujul nu a devenit sediul unor înfruntări sîngeroase, aceasta s-a datorat şi prezenţei cîtorva personalităţi româneşti care s-au asociat maghiarilor din Cluj. Poate nici un exemplu nu este mai semnificativ decît apelul Asociaţiei de Dialog Interetnic şi al filialei Alianţei Civice, de a mărşălui în 1994 alături de maghiari, într-unul dintre cele mai tensionate momente din viaţa oraşului. Contrademonstraţia extremiştilor Vetrei Româneşti, care-şi pregătiseră propriile lor coloane după anunţarea unui marş de protest maghiar, ar fi generat probabil o încăierare fatală, dacă nu ar fi existat gestul liderilor civici români.

Iată de ce Octavian Buracu, Doina Cornea, Dana Prelipceanu¹², Virgil Lazăr¹³, Marius Tabacu¹⁴, Liliana Bocu¹⁵ şi colegii lor, puţini la număr dar dînd viaţă principalelor organizaţii civice ale oraşului, au avut un rol considerabil pentru evitarea unor vărsări de sînge de genul celei întîmplate la Tîrgu-Mureş, în martie 1990.

Români militanţi ai comunicării interetnice au acţionat şi în alte oraşe din Ardeal. La Satu Mare a fost prezentă Anamaria Pop, o cunoscută traducătoare din limba maghiară în limba română¹⁶. Un oraş care nu poate fi omis este Timişoara — cel mai cosmopolit, mai multicultural oraş din România. Toate asociaţiile importante — filiala Alianţei Civice, Solidaritatea, Societatea Timişoara, filiala Uniunii Scriitorilor şi, în mod excepţional, liderii comunităţilor religioase de aici, au păstrat şi au manifestat tradiţia de toleranţă a locului.

GDS, „22”, Alianţa Civică, Uniunea Scriitorilor

Dar într-o ţară super-centralizată precum România, micile victorii de provincie ar fi contat prea puţin dacă podul dintre maghiari şi români nu ar fi fost menţinut la Bucureşti, acolo unde s-au jucat marile mize politice şi unde a trebuit să-şi conducă lupta politică pînă şi formaţiunea reprezentativă a maghiarilor, UDMR, deşi peste 90% din populaţia maghiară se află în Transilvania.

S-a întîmplat ca, în chestiunea relaţiilor româno-maghiare, o atitudine decisivă să o aibă grupul de intelectuali care au format, la sfîrşitul anului 1989, Grupul pentru Dialog Social şi revista editată de acesta, care-şi alesese ca titlu data căderii regimului comunist: „22”. Format din foşti disidenţi (Doina Cornea, Mircea Dinescu, Radu Petrescu, Radu Filipescu etc.) şi din intelectuali care refuzaseră explicit ideologia comunistă (Radu Popa, Andrei Pippidi, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mihai Şora, Mariana Celac…), aceştia au avut, imediat după revoluţie, datorită trecutului lor, un imens prestigiu. Orientaţi spre o gîndire democratică, cei mai mulţi liberală, ei au intrat imediat în relaţie cu omologii lor din Ungaria, participînd la mai multe întîlniri- evenimente, desigur, cu o mare valoare simbolică în acea perioadă — incluzînd dialogul româno-maghiar din 17-23 martie 1990.

Dar „ideologia” Grupului în această materie a fost cel mai bine sintetizată şi, într-un fel, valorificată, prin Revista 22. Încă din primele numere, revista a avut drept colaboratori minoritari (Szász János, Helmuth Britz), aici au fost publicate apelurile privind reconcilierea româno-maghiară¹⁷. În timp ce şovinismul, limbajul urii, umpluseră ziarele feseniste, articolele din 22 chemau la dialog, îi prezentau pe colegii lor germani, maghiari, armeni, eleni etc. În luna martie a apărut primul articol despre ţigani, iar în continuare revista avea să utilizeze exclusiv cuvîntul „rom” — absolut exotic pentru majoritatea populaţiei din ţară.

O instituţie a intercomunicării a fost, în perioada amintită, Uniunea Scriitorilor. Uniunile scriitorilor au avut un statut deosebit în raport cu toate celelalte organizaţii în întregul sistem comunist. Percepîndu-le drept instituţii principale de propagandă, recunoscînd forţa scriitorilor de a domina spaţiul simbolic, acestor uniuni li s-au oferit condiţii şi privilegii. În România, în Bulgaria sau fosta URSS, scriitorii erau printre puţinii cetăţeni care aveau şansa să viziteze ţările din Occident. Aveau acces la resursele uniunilor — împrumuturi, vile pentru vacanţă etc. Toate acestea nu au făcut decît să crească vizibilitatea uniunilor scriitorilor în societate.

Cu atît mai mult, spaţiul simbolic controlat de scriitori juca un rol decisiv în momentul răsturnării logicii societăţii româneşti, la sfîrşitul anului 1989. Adunarea generală a scriitorilor, desfăşurată la sfîrşitul lui decembrie 1989, l-a ales ca preşedinte pe Mircea Dinescu. Unul dintre cei mai cunoscuţi disidenţi ai epocii Ceauşescu, extrem de popular pentru stilul lui de comunicare, Mircea Dinescu era şi a rămas o persoană liberală. Imediat după revoluţie, scriitori maghiari de la Budapesta şi din Bucureşti au stabilit contacte şi proiecte¹⁸. Sistematic, Uniunea Scriitorilor a refuzat să se implice în propaganda naţionalistă, spre care o invita regimul şi unii dintre scriitorii colaboraţionalişti ai regimului Iliescu. Cu greu poate fi subestimată această distanţare de politica naţionalistă a Uniunii Scriitorilor din România, de naţionalişti. (O realizăm mai bine, dacă facem comparaţia cu rolul instituţiei omoloage din Iugoslavia.) Deşi Uniunea Scriitorilor nu a fost o asociaţie militantă, în sens propriu, pentru promovarea bunelor relaţii româno-maghiare, ea a asigurat legături, un spaţiu de întîlnire, un cadru al proiectelor comune.

În toamna anului 1990 s-a format cea mai largă organizaţie din România, Alianţa Civică. Nevoia unei forţe populare care să apere valorile fundamentale ale democraţiei a devenit evidentă după acţiunea minerilor din 13-15 iunie 1990¹⁹. Atunci România a fost aproape de a cădea, din nou, într-o dictatură. Partidele considerate pro-democratice erau încă marginale în lupta politică. Existau în toată ţara mai multe organizaţii civice care îşi arătaseră devotamentul pentru drepturile omului şi pacea interetnică. Dar ce puteau face ele în faţa unor forţe politice care îşi aserviseră întreaga administraţie, inclusiv instituţiile militare? Începînd cu sfîrşitul lunii iulie 1990, sediul Grupului pentru Dialog Social a devenit locul de unde s-a pregătit înfiinţarea Alianţei²⁰. De aici m-am adresat principalelor grupuri, din marile oraşe ale ţării: GDS şi Grupul Independent pentru Democraţie, în Bucureşti; Societatea Timişoara din oraşul unde a început revoluţia din decembrie 1998; Asociaţia 15 Noiembrie din Braşov; Agora din Iaşi, Liga Pro Europa din Tîrgu-Mureş. În luna noiembrie a fost creată Alianţa Civică, prin cooperarea organizaţiilor amintite, cu un impact naţional din primul moment. La chemarea AC din decembrie 1990, în Bucureşti au răspuns circa 200.000 de oameni, alte zeci de mii în principalele oraşe. O astfel de mobilizare nu se realizase niciodată pînă atunci.

În primul consiliu director al Alianţei Civice au fost invitate personalităţi cum erau Smaranda Enache şi Péter Bányai. În filialele AC din Tîrgu-Mureş şi Covasna, românii şi ungurii s-au adunat împreună, un fapt excepţional, avînd în vedere tensiunea care i-a distanţat, printr-o elaborată manipulare, ani de zile. Gîndită de la început ca o mişcare multietnică, Alianţa a reuşit în această primă perioadă să arate că o mişcare amplă, la nivel naţional, îi poate aduna din nou pe români şi maghiari. În ianuarie 1991, AC a elaborat şi adoptat un document asupra Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale²¹, iar în iunie 1991, o Declaraţie asupra drepturilor minorităţilor naţionale²².

Alianţa a avut o spectaculoasă intervenţie în toamna anului 1991, cînd o periculoasă incitare era cît pe ce să aprindă Transilvania.

Toamna anului 1991: stare de urgenţă în Armata a IV-a din Transilvania

În toamna anului 1991, Parlamentului României îi fusese înaintat un proiect de lege privind organizarea Serviciului Român de Informaţii, moştenitorul vechii Securităţi. În proiect, SRI cerea dreptul de a urmări indefinit pe oricare cetăţean, de a elimina eventualele plîngeri împotriva Serviciului, de a avea şi utiliza întreprinderi comerciale şi activităţi economice proprii. Prerogative excesive, antipatizate de populaţie, căreia aceste puteri îi aminteau de autoputernicia vechii Securităţi. Iată de ce SRI trebuia să îşi demonstreze din nou utilitatea, ca în luna martie 1990. În plus, în aceeaşi perioadă, se finaliza adoptarea Constituţiei României. Introducerea unei optici naţionaliste în Constituie era o altă miză a jocului²³.

Pentru a invoca din nou ameninţarea maghiară, în Parlament a fost adus „Raportul Covasna-Harghita”. „Raportul” era un document prin care se incrimina colectiv populaţia maghiară, majoritară în cele două judeţe, de a fi ameninţat şi alungat pe românii din regiune. O schemă urmînd perfect propaganda contra populaţiei albaneze din Kosovo, de a-i fi alungat pe sîrbi, prin care s-a deschis calea represiunii²⁴. Zile întregi reprezentanţii partidelor extremiste au perorat de la tribuna Parlamentului contra pericolului maghiar. Acuzele despre ce se întîmpla în Covasna şi Harghita erau rizibile, dar eficace. Televiziunea le transmitea în direct, permanent. S-a creat brusc, din nimic, o atmosferă incendiară. Fiecare nou pas al partidelor naţionaliste şi al instituţiilor dominate de acestea era menit să amplifice instabilitatea. Reprezentanţii minorităţii maghiare au hotărît să protesteze. Neliniştea creştea în Ardeal. Gestul ultim a fost trecerea Armatei a IV-a din Transilvania, condusă de un general apropiat de partidele naţionaliste româneşti, în stare de alarmă. În aer plutea incidentul. Într-un loc sau altul din Ardeal urma să se producă o scînteie. Focul din urma ei, care ar fi produs iar morţi — între români, maghiari —, ar fi argumentat adoptarea legii, dînd SRI puteri sporite.

În acest moment, Alianţa Civică din Covasna a făcut un apel la reconciliere. A invitat pe români şi maghiari să se adune, împreună, într-un miting de protest împotriva incitărilor la ură interetnică. A organizat totul făcînd mari eforturi pentru a implica liderii comunităţilor. Ca vice-preşedinte al Alianţei, am plecat de la Bucureşti, la reşedinţa judeţului Covasna, Sfîntu-Gheorghe, unde era deja prezentă Smaranda Enache, pentru a ne adresa oamenilor din oraş. Localitatea era înţesată de oameni în uniforme: militari şi poliţişti. Mitingul a adunat între 3.000 şi 5.000 de oameni. În plină furie naţionalistă, români şi maghiari s-au putut aduna pentru a susţine dorinţa lor de a trăi paşnic împreună! Să ne ducă oare evenimentul aminte de demonstraţiile din Sarajevo, înaintea tragediei? Dar în România, mitingul pentru dialog interetnic a marcat o cotitură salvatoare în evoluţia evenimentelor. Brusc, tensiunea a scăzut. Prin acţiunea de la Sfîntu-Gheorghe, Alianţa Civică a reuşit atunci, în cel mai periculos moment al perioadei de după confruntarea din martie ’90, să evite vărsări de sînge cu urmări ireversibile pentru români şi maghiari. Acesta a fost poate momentul cel mai spectaculos al implicării acestei organizaţii de masă, care era Alianţa Civică, în tema raporturilor interetnice. Mai tîrziu, orientarea ei multietnică avea să devină secundară.

Intervenţia Comitetului Helsinki Român

Dezbaterii din societatea românească pe marginea temei minorităţilor naţionale, atît cît a ajuns ea să se poarte, îi lipsea însă o cunoaştere în adîncime a lucrurilor; practică şi teoretică. Multiculturalismul, raporturile interetnice, autonomiile şi statutele speciale rămăseseră subiecte exotice pentru oamenii de cultură români. Autorii aflaţi prin universităţi şi în Ministerul Afacerilor Externe nu au fost în stare să producă decît teze stupide de genul „teoria că standardele internaţionale sînt minime este periculoasă”. Reprezentanta unui anemic „Centru de studiu al minorităţilor...” creat sub egida Academiei României în 1991, a susţinut chiar, la o întîlnire avută la Braşov în anul 1995, cu preşedintele de atunci, Ion Iliescu de faţă, că „minorităţile naţionale” nici nu există²⁵. („Cercetătoarea” îşi contesta propriul ei obiect de studiu!)

Cea mai mare parte a oamenilor de cultură români au dat dintotdeauna puţină importanţă temei culturilor eterogene şi societăţii civile. S-au tot învîrtit în jurul identităţii naţionale — a românilor — şi a raporturilor dintre România şi marile sisteme culturale. Mitologia statului naţional unitar a dominat cultura română. În perioada interbelică acest subiect a fost uneori pus în discuţie de către intelectuali din Transilvania²⁶, dar astfel de excepţii nu au schimbat tendinţa. Cu atît mai puţin a fost păstrată în memoria culturală această temă în perioada celor 50 de ani de comunism.

După 1989, politica intelectualilor reuniţi în jurul Grupului pentru Dialog Social şi al revistei 22, a celor din Uniunea Scriitorilor şi, o perioadă, din jurul Alianţei Civice, au avut ca motivaţie mai ales atitudini umaniste. Pro „minoritarismul” lor era expresia unui comportament decent şi educat, nu a unei viziuni adecvate despre specificul unei societăţi multiculturale. Apelurile, declaraţiile, articolele exprimînd filozofia prieteniei semnate de intelectualii din jurul Grupului pentru Dialog Social nu aveau cum să acopere însă spinoasele chestiuni, ori tensiunile între interese, dintr-o societate multiculturală cum e cea românească — în ciuda refuzului majorităţii româneşti de a recunoaşte acest fapt.

Doar transilvănenii erau mai în cunoştinţă de cauză. Aminteam de scoaterea — după 1995 — a excelentei reviste, Altera, de către Liga Pro Europa, revistă gîndită ca spaţiu de analiză a conceptelor multiculturalismului, minorităţilor, autonomiilor, federalismului. Dar pînă la impunerea trimestrialului ardelean mai urma un drum lung, care trecea prin intrarea Comitetului Helsinki pe „piaţa” temei minorităţilor.

***

Primul ziar care a anunţat apariţia Comitetului Helsinki Român a fost … The New York Times. Numărul din 6 ianuarie 1990²⁷. Am creat această organizaţie împreună cu mai mulţi prieteni, după vizita organizaţiei Helsinki Watch în România — făcută ca să sprijine apariţia unei organizaţii prietene. Pentru crearea unei asociaţii de drepturile omului fusesem anterior contactat şi ajutat de reprezentanţi ai Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului de la Paris, de militanţi ca Sanda Stolojan şi Mihnea Berindei.

Comitetul a primit o recunoaştere juridică în aprilie 1990, sub numele Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România — Comitetul Helsinki, după ce se lansase deja în cîteva investigaţii. Comitetul Helsinki a avut o evoluţie cu adevărat importantă după ce în el au intrat cîteva persoane înzestrate cu forţă şi competenţă, în primul rînd, Renate Weber, în toamna anului 1990, apoi Manuela Ștefănescu²⁸, în 1991. Comitetul a realizat cîteva lucruri spectaculoase, blocarea unor proiecte de lege antidemocratice, elaborarea unor politici publice alternative.

Desigur, oamenii Comitetului făcuseră referiri la minorităţile naţionale şi pînă atunci. Ele se menţineau în limitele militantismului civic, corect dar semnificativ mai mult prin atitudine decît prin subtilitate. În toamna anului 1994, Renate We- ber şi cu mine am fost invitaţi la Tuşnad, la o reuniune a conducerii Uniunii Democratice a Maghiarilor din România cu principalii lor specialişti. Subiectul: proiectul de lege privind drepturile minorităţilor naţionale şi comunităţile autonome depus de UDMR în Parlament.

Atunci a devenit evident că nici un progres de substanţă nu e posibil fără o aprofundare a concepţiei maghiarilor asupra drepturilor minorităţii maghiare şi a conceptelor minorităţilor în general. Ajunşi la Bucureşti, am lansat împreună cu Renate Weber şi Valentin Stan o cercetare în chestiunea proiectului de lege a UDMR, care aştepta deja de peste un an de zile la Parlament să fie luat în seamă.

La trei luni de zile de la lansarea planului nostru, a apărut sub egida Comitetului Helsinki²⁹ „Studiul asupra Concepţiei UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale”. După încă trei luni, sub egida Centrului era publicat, în urma rezultatelor studiului, un proiect de lege privind drepturile minorităţilor naţionale, singura „ofertă” de acest gen făcută, pînă astăzi, de autori români.

Gyula. „Evoluţia concepţiei UDMR”

Consiliul pentru Minorităţile Naţionale, creat sub autoritatea Secretariatului general al Guvernului, a răspîndit studiul în sute de exemplare. Ambasade, instituţii au cerut lucrarea noastră. Maghiarii au folosit-o în elaborările lor şi în luările de poziţie. Acest material a strîns legătura noastră cu analiştii UDMR, cum ar fi Anton Niculescu ori Miklós Bakk. Atitudinea acestor specialişti asociaţi formaţiunii politice a maghiarilor a fost la fel de importantă pentru păstrarea legăturilor cu românii pe cît a fost de importantă activitatea românilor democraţi³⁰.

De la o zi la alta rolul pe care începea să-l joace studiul nostru devenea mai vizibil. Între 12 şi 13 mai (1995) toţi trei autorii am fost invitaţi la Gyula — localitate din estul Ungariei, locuită şi de români . Tema seminarului avea un titlu pe măsură: „Statul naţional şi autonomia etnică”. Fusese organizat de către Fundaţia Pro Minoritate a FIDESZ-ului, Friederich Naumann ca sponsor şi Liga Pro Europa, ca prieten. Prezenţa maghiară a fost neaşteptată: Zsolt Németh, care era vicepreşedinte al FIDESZ; Gáspár Bíró unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în chestiunea minorităţilor (mai tîrziu, bun prieten); Gergely Pröhle etc. Din ţară sosise Attila Varga, care reprezenta UDMR-ul în discuţiile legate de proiectul lor de lege. Smaranda Enache era şi ea prezentă. Seminarul fusese de fapt dedicat studiului publicat sub egida Centrului de la Bucureşti. Surpriza: Concepţia UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale fusese tradus de către organizatori în limba maghiară, în revista fundaţiei. Și iată, l-am auzit cu acea ocazie pe vicepreşedintele FIDESZ afirmînd că studiul reprezintă cel mai important text apărut în România în problema minorităţilor, după 1940. Să fi fost acesta un comentariu exagerat de politicos? Cumva, o ironie?³¹

După cîtva timp a trebuit să scriu cu Renate Weber „Evoluţia concepţiei UDMR...” şi să facem corecturile de rigoare asupra textului elaborat anterior. Dar acum, la trecerea cîtorva ani, cred şi eu că studiul a fost capul unei serii care a contat în schimbarea fondului dezbaterilor politice din România şi, implicit, în evoluţia cadrului negocierilor dintre România şi Ungaria. Studiul Concepţia UDMR privind drepturile minorităţilor naţionale a iniţiat o suită de cercetări teoretice, cu aplicaţie directă asupra problemelor de fond ale minorităţilor din România. Fără o astfel de doctrină a minorităţilor dezvoltată „din mers” ar fi fost foarte greu să poată fi găsite răspunsuri, în anii care au urmat, multelor provocări pregătite să tulbure ori să aprindă viaţa publică.

Anul marilor crize: 1995

Alegerile din toamna anului 1992 aduseseră la putere PDSR, condus de Ion Iliescu şi grupul de partide extremiste PUNR, PRM, PSM. După acea dată, presiunea asupra maghiarilor din România a fost un exerciţiu sistematic al vieţii politice de zi cu zi. Totuşi, partidul maghiarilor, UDMR, se afla în cadrul coaliţiei Opoziţiei, Convenţia Democratică din România. Acest fapt avusese o valoare simbolică aparte: democraţii maghiari şi democraţii români se aflau împreună, agresaţi de forţe care amestecau naţionalismul şi anti-democratismul. În acest sens, linia de despărţire rămînea una politică, şi nu etnică. Puţini lideri politici din CDR erau conştienţi de rolul considerabil al acestei asocieri. Unirea UDMR, a PNŢCD, a PNL, a PSDR, a PAC etc, în cadrul Convenţiei Democratice a fost posibilă datorită presiunii continui, pînă în anul înfiinţării (1991), a asociaţiilor civice — în primul rînd, a Alianţei Civice — şi a receptivităţii celei mai mari personalităţi politice a Opoziţiei, Corneliu Coposu.

Mai mult: în anul 1993, cînd la conducerea UDMR candidau două tendinţe, una moderată, a lui Béla Markó, cealaltă, radicală, a lui László Tõkés, liderii CDR au venit la Congres să susţină prima echipă. Un ajutor important, dat tot cu împingerea de la spate a organizaţiilor civice româneşti. Valoarea venirii la conducerea UDMR a unei echipe moderate a fost, într-o perspectivă post-factum, considerabilă. Dialogul cu elita politică maghiară, cu rolul lui în influenţarea cel puţin subliminală a Congreselor UDMR, nu ar fi fost posibil dacă partidele româneşti şi UDMR nu ar fi participat la aceeaşi coaliţie.

Iată însă că începutul anului 1995 a adus o schimbare bruscă şi radicală în atmosfera din interiorul CDR. Un număr de membri ai Consiliului Naţional au început să critice poziţia UDMR, afirmînd că opţiunile maghiarilor nu respectă Constituţia. Aceştia au ajuns să preia acuzaţiile Puterii, chiar sloganul că maghiarii nu ar fi loiali statului român. UDMR se vedea acum contestată de întregul eşichier politic românesc. CDR a cerut UDMR să facă o declaraţie de loialitate, şi de asemenea, una de recunoaştere a Constituţiei³². Dacă nu, trebuie să îşi dea demisia din coaliţie.

Atlanta

Tulburarea care avea loc în cadrul CDR era se pare semnul unei strategii mult mai subtile. Guvernul român se afla pe ultima sută de metri în negocierile cu partea ungară pentru încheierea Tratatului de bază şi în discuţii confidenţiale cu guvernul Meciar, pentru a trage clapa Ungariei. Presiunea internaţională asupra României era în schimb foarte mare. Uniunea Europeană, Consiliul Europei, dar şi Statele Unite, vroiau să pună o dată capăt acestei surse de insecuritate care era problema maghiară în România. Raportul lui Dennis Sammut: „The Romanian and Hungarian Communities in Romania. Conflict and Reconciliation?”³³ nota: „The sensivity of the political leaderships to nationalistic discourse, the impact of military and church leaders on the sway of political debate and the fragility of the situation on the ground means that a small incident (...) may very well spark of larger incidents. The lesson from other countries teaches us that the spiral of violence once started is difficult to stop”. Dar autorul care făcuse o călătorie în luna mai 1994 în România şi avusese discuţii cu oficialii români spera că „... some progress will be registered soon, leading perhaps to the signing of the Romanian - Hun- garian Friendship Treaty”.

Domnul Sammut nu avea, după cum se vede, puterea de a imagina că Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti pregăteşte de zor cartea înfruntării împreună cu colegii slovaci, nici lovitura de graţie care urma să fie dată oricărei reconcilieri cu maghiarii prin adoptarea ofensatoarei Legi a învăţămîntului nr. 84, din 1995. Pînă una- alta, o punere la zid a UDMR, de către întreaga clasă politică românească oferea un atu important naţionaliştilor din România. Maghiarii nu erau respinşi numai de Ion Iliescu, Funar, Vadim sau Verdeţ, ci chiar de partidele de Opoziţie, autointitulate „democratice”!

Caracterul sofisticat al strategiei antimaghiare din acea primă parte a anului 1995, în pregătirea bătăliei interne şi internaţionale care lua proporţii de toată frumuseţea, a determinat probabil autorităţile române să accepte o mediere propusă de grupul american, Project for Ethnic Relations, mediere desfăşurată sub egida fostului preşedinte Jimmy Carter tocmai la Atlanta. Masa rotundă desfăşurată între 14 şi 15 februarie 1995, la Centrul Carter din Atlanta, avea o componenţă demnă de notat: Viorel Hrebenciuc, secretar general al Guvernului; Traian Chebeleu, purtătorul de cuvînt al Preşedintelui; Ovidiu Șincai, consilierul lui Adrian Năstase, în acel moment primul om din PDSR; Liviu Maior, ministrul învăţămîntului; Nicolae ţăran, vicepreşedinte al Partidului Alianţei Civice. Radu Vasile, chemat şi el ca vicepreşedinte al Senatului României nu a răspuns în final invitaţiei. Din partea UDMR era prezentă toată conducerea: preşedintele en titre Béla Markó; preşedintele de onoare László Tõkés; preşedintele executiv Csaba Takács; liderul grupului parlamentar UDMR, György Tokay; senatorii György Frunda şi József Csapó; unul din fruntaşii comunităţii universitare, Árpád Kelemen.

Surprinzător, societatea civilă era prezentă şi de astă dată, în ciuda caracterului eminamente politic al dezbaterii. Am fost invitat la întîlnirea de la Atlanta înşirîndu- mi-se toate poziţiile: Alianţa Civică, Grupul pentru Dialog Social şi Comitetul Helsinki. Mai erau prezenţi, desigur, organizatorii: Allen Kassof, Livia Plaks şi alţii membri ori invitaţi ai Project for Ethnic Relations.

În timpul întîlnirii nu s-a putut cădea de acord nici măcar asupra unui comunicat comun. Dar prezenţa societăţii civile a evitat, totuşi, ca întîlnirea să se termine cu o gravă criză, cu o tensiune mai mare la sfîrşit decît la început.

Eşecul Tratatului cu Ungaria

Pe 21 martie 1995, şefii de stat ai Uniunii Europene urmau să se întrunească, la Paris, cu omologii lor din ţările care ceruseră aderarea. Cu doi ani înainte, Uniunea Europeană lansase un Pact de Stabilitate, destinat rezolvării crizelor regionale din Europa. UE dorea semnarea tratatelor de bază între ţări vecine precum Ungaria şi Slovacia sau Ungaria şi România. Liderii Uniunii foloseau dorinţa de integrare a ţărilor pentru a le forţa să pună capăt principalelor surse de instabilitate sub-regionale. Eşecul lamentabil al Uniunii Europene în faţa crizei iugoslave stătea, fără doar şi poate, la originea acestei presiuni.

În martie 1995, în întîmpinarea summit-ului de la Paris, Bill Clinton şi Uniunea Europeană au transmis preşedinţilor României, Ungariei şi Slovaciei mesaje prin care, în termeni diplomatici, atrăgeau atenţia asupra importanţei semnării tratatelor de bună vecinătate.

Ministerul Afacerilor Externe făcea politica unui guvern rezultat dintr-o coaliţie naţionalistă. Bucureştiul a încercat să se coordoneze cu guvernul Meciar — de asemenea demagog şi naţionalist — astfel ca întreaga responsabilitate a blocării tratatului să fie aruncată pe umerii Ungariei. MAE român a zis „nu” ofertei maghiare în momentul în care slovacii declarau că este puţin probabil să semneze tratatul cu Ungaria. Imediat ce ministrul de Externe român Teodor Meleşcanu a anunţat eşecul negocierilor cu Budapesta, slovacii au trădat înţelegerea, acceptînd semnarea tratatului „lor”. România devenea „elevul cel rău”.

În faţa unui eşec diplomatic atît de usturător, Guvernul a încercat să salveze aparenţele. El a încercat să obţină susţinerea poziţiei sale de către opinia publică românească. În acest scop, a acuzat Ungaria că a introdus cererea introducerii în tratatul de bună vecinătate a Recomandării 1201 — un document privitor la protecţia minorităţilor naţionale adoptat de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1993. El a reuşit să asmută aproape întreaga presă românească împotriva acestui document care, de fapt, nu conţinea nimic îngrijorător. Numeroase personalităţi publice au fost aduse la canalele de televiziune ca să înfiereze Recomandareea 1201. şi iată că, în primul moment, Guvernul de atunci a obţinut felicitări pentru poziţia sa nu numai din partea politicienilor coaliţiei naţionaliste, ci şi a Opoziţiei. Prin declaraţia sa de susţinere, Opoziţia prelua o parte din responsabilitatea coaliţiei aflate la putere.

În această atmosferă care ar fi aşezat pentru mult timp un zid între societatea românească şi cea ungară, s-a dovedit foarte importantă o iniţiativă lansată cu circa un an de zile mai devreme. Împreună cu Renate Weber fondasem un Centru de Studii Internaţionale, primul think-tank destinat relaţiilor externe, independent. Centrul a fost prezent la televiziune, pe posturi de radio, în presa scrisă, explicînd caracterul pozitiv al Recomandării 1201 şi motivaţia acestei manipulări a opiniei publice absolut impresionante³⁴. Am obţinut mai multe semnături de solidaritate pe o Declaraţie care condamna manipularea opiniei publice, prin prezentarea de informaţii false sau trunchiate. Dar cel mai important a fost succesul în a convinge Opoziţia să se distanţeze de poziţia Guvernului de atunci, de sabotare a tratatului cu Ungaria.

Adoptarea Legii Învăţămîntului nr. 84

Prima parte a anului 1995 arătase ca o campanie continuă îndreptată împotriva maghiarilor din România — ca şi a celor din Ungaria. UDMR spera să dea totuşi o minimă satisfacţie electoratului său maghiar printr-un succes în ceea ce privea noua formă a Legii învăţămîntului. Se aştepta ca legea să fie adoptată pînă la începutul verii 1995. Capitolul privitor la utilizarea limbii materne în educaţie reprezenta cel mai important domeniu al intereselor identitare maghiare.

Şi într-adevăr, legea învăţămîntului nr. 84/ 1995 a trecut. O catastrofă! Nu numai că maghiarii nu obţinuseră ameliorările dorite, faţă de legea anterioară³⁵, dar pierduseră chiar drepturi de care se bucurau pînă atunci. Legea introducea ca disciplină de studiu „Istoria românilor”, în locul „Istoriei României”, ceea ce era evident o ofensă adusă minorităţilor. Învăţămîntul de specialitate în maghiară şi în cîteva domenii de importanţă majoră devenea practic inaccesibil minorităţilor naţionale. Accesul la învăţămîntul superior în limba maternă, în universităţi de stat, a fost limitat la numai cîteva domenii. Dar cea mai rea prevedere a legii se referea la limitarea susţinerii examenelor de admitere în limba maternă. A interzice candidaţilor din rîndurile minorităţilor naţionale să-şi susţină examenele în limba maternă — în care studiaseră — însemna a-i pune într-o poziţie net inferioară celorlalţi concurenţi. Singura modalitate de a evita un asemenea dezavantaj ar fi fost urmarea (cel puţin a) ultimului ciclu de studii dinaintea universităţii în limba română. Efectul probabil: scăderea dramatică a copiilor maghiari doritori să urmeze şcoala în limba maghiară. Iată, deci, o lege cu prevederi categoric inferioare celor din legea învăţămîntului valabilă pînă în 1995. O sfidare! De data aceasta, maghiarii au reacţionat într-o solidaritate ameninţătoare. Lobby-ul maghiar a obţinut imediat o rezoluţie de condamnare a adoptării Legii, din partea Parlamentului European. „The Euro- pean Parliament … calls on the Romanian Senate and the Chamber of Deputies to introduce a law seeking to overturn the discriminatory law already enacted”, ³⁶ enunţa, fără echivoc, rezoluţia acestuia din 13 iulie 1995.

În două săptămîni, UDMR a reuşit să obţină aproape 500.000 de semnături pe un nou proiect de lege privind învăţămîntul în limba maternă. Aproape întreaga populaţie adultă maghiară! Studenţi maghiari au plecat pe biciclete la Consiliul Europei, în semn de protest. Apropierea anului şcolar anunţa un conflict major.

Într-o asemenea atmosferă, Înaltul Comisar al OSCE, Max van der Stoel, a venit în grabă la Bucureşti. A discutat cu guvernul, cu maghiarii, a discutat şi cu Comitetul Helsinki Român, al cărui comunicat dat publicităţii la 21 august 1995 analizase şi condamnase decizia Parlamentului. Rezultatul acestor negocieri masive a fost amînarea punerii în aplicare a legii. Prevederile referitoare la studiul în limba maternă din Legea învăţămîntului nr. 84 nu s-au aplicat de fapt nici o zi. Schimbările politice din toamna anului 1996 aveau să scoată complet din joc incitarea legislativă pusă la cale de coaliţia naţionalistă din 1995.

De ce România nu a ajuns ca Serbia?

Misiunea americană a lui Dennis Sammut din 13 iulie 1994, despre care am povestit, a încercat să sintetize în patru anexe: (1) principalele măsuri de securitate pozitive care ar fi fost luate de principalii actori din România; (2) acţiunile acestora, percepute drept ostile; (3) preocupările principalilor actori; (4) aspiraţiile lor. Dar care era lista „actorilor” contînd, în perspectiva misiunii americane, în rezolvarea raporturilor interetnice din România? Iat-o: Guvernul României; Guvernul Ungariei; liderii minorităţii maghiare din România; Grupările naţionaliste.

În Raportul prezentat la masa rotundă din 1994, misiunea americană nu a amintit nimic despre organizaţiile civice din România. A mai adăugat doar, la lista anterioară, organizaţiile internaţionale.

Dacă doar actorii amintiţi ar fi existat în România, este destul de posibil ca ţara să fi devenit centrul unui conflict interetnic şi regional de proporţii. Exemplul conflictului din R.F. Iugoslavia este nu neapărat un model, dar rămîne o sugestie asupra a ceea ce se putea întîmpla în România. Asemănările dintre regimul Slobodan Miloşevici şi regimul Ion Iliescu sînt departe de a rămîne superficiale.

În R.F. Iugoslavia există 1,8 milioane de albanezi. În România există circa 1,8 milioane de maghiari. Primii se bucură de sprijinul Albaniei şi de posibila asistenţă a statelor arabe. Ceilalţi, de sprijinul Ungariei şi de o indiscutabilă simpatie internaţională. Ambele comunităţi, cea albaneză din Iugoslavia şi cea maghiară din România manifestă o puternică solidaritate internă. Ambele au reuşit să menţină, ani de zile, o singură formaţiune reprezentativă. Ambele au proiecte elaborate, mizînd — inclusiv maghiarii din România — pe autodeterminarea internă.

Şi în România şi în Iugoslavia evoluţia politică de după 1989 a fost dominată de problema legitimităţii forţelor interesate de putere. La Belgrad, în momentul prăbuşirii comunismului, Slobodan Miloşevici, membru al nomenclaturii, a mizat pe cartea naţionalistă. Și a cîştigat. La Bucureşti, după revoluţia din decembrie 1989, în fruntea nolui organism de putere — Consiliul Frontului de Salvare Naţională —, au apărut patru foşti lideri comunişti, apropiaţi ai Moscovei. Pentru a se salva de contestaţiile care dominau capitala ţării, într-un context foarte fragil, au lansat o amplă campanie xenofobă şi naţionalistă. Au utilizat pentru asta întreaga presă şi administraţia pe care le aveau la dispoziţie. În Iugoslavia, Miloşevici a folosit forţele secrete pentru manipulări, şantaj, crime. Orice acţiuni ce i-au părut necesare pentru desfăşurarea strategiei sale naţionaliste. Forţele care formau armata ocultă a lui Ion Iliescu, interesate de salvarea membrilor fostei Securităţi, nu s-au sfiit să declanşeze confruntările sîngeroase de la Tîrgu-Mureş. Dar cea mai mare şi spectaculoasă asemănare dintre regimul Ion Iliescu şi cel al lui Slobodan Miloşevici este folosirea unor forţe cu caracter paramilitar, împotriva celor care se opuneau politicii lor aventuroase. De patru ori a chemat preşedintele de atunci, la Bucureşti, miile de mineri din Valea Jiului, pentru a-şi rezolva tensiunile politice. Prima dată în ianuarie 1990, pentru a-i intimida pe cei care-i contestau poziţia; a doua oară, în februarie 1990, pentru a-i zdrobi pe demonstranţi. A treia oară, pe 13-15 iulie, minerii au fost din nou aduşi în Bucureşti pentru a pune Opoziţia sub teroare. În septembrie 1991, minerii au venit din nou pentru a da jos un guvern care îi părea deja prea reformator.

Exemplele acestea arată că şi în România, ca şi în R.F. Iugoslavia, regimul lui Ion Iliescu nu şi-a impus nici o limită în ceea ce priveşte utilizarea violenţei, în scopul păstrării puterii. Și cum regimul Ion Iliescu a pedalat, ca şi regimul din Sud-Vest, pe opţiunea naţionalist-antiminoritară, ar fi fost gata să ducă conflictul cu maghiarii, pe care i-a incitat constant în aceşti ani, pînă la cele mai sîngeroase confruntări.

Nu spun prin această argumentare că o escaladare a conflictului interetnic în România ar fi urmat patternul iugoslav. Diferenţe fundamentale, precum participarea maghiarilor (spre deosebire de albanezii kosovari), la viaţa politică, ori dispersia minorităţii maghiare în Transilvania — unde oricum nu reprezintă decît 25% — ca să nu mai vorbim despre absenţa unei tradiţii a utilizării armelor sînt elemente decisive pentru configuraţia eventualului conflict. Susţin doar că o escaladare sîngeroasă ar fost foarte posibilă, ar fi căpătat o proporţie naţională şi ar fi destabilizat întreaga regiune.

Asemănarea dintre România şi Serbia există, din păcate, şi din punctul de vedere al opoziţiei politice la regimul naţionalist. O Opoziţie slabă, fragmentată, mediocră, confuză. Crearea Convenţiei Democratice din România, în 1991 — coaliţia Opoziţiei— a fost realizată în ciuda şi nu în virtutea voinţei a numeroşi lideri de partid. Doar presiunea pînă la ameninţare a unor organizaţii neguvernamentale prestigioase, în primul rînd, a Alianţei Civice, a permis acest mariaj. Campania electorală din 1996, incluzînd controlul sistemului electoral, care a asigurat victoria Opoziţiei din 1996, a depins decisiv de efortul aceloraşi organizaţii. Mai mult decît atît, ani de zile partidele fostei Opoziţii au încercat să cîştige electoratul puterii, prin declaraţii naţionaliste. Preocuparea acesteia pentru „idealul” României Mari nu a fost mult mai puţin fermă decît vecinii noştri o arătau pentru Serbia Mare.

Scrisorile

Ceea ce ar mai trebui adăugat la toată această istorie a eforturilor de reconciliere este întoarcerea de cîteva ori a degetului şi spre politicienii maghiari. În toamna anului 1996, UDMR a avut neinspirata idee de a se opune public semnării tratatului de bază dintre România şi Ungaria. Înainte de alegeri, coaliţia la putere în România acceptase să facă acest gest de politică externă datorită, posibil, concurenţei din ce în ce mai agresive a PUNR şi, se pare, lobby-ului american. Argumentul UDMR, că textul tratatului nu oferă suficiente garanţii privind drepturile minorităţii maghiare din România era superficial. Urmarea: UDMR putea fi acuzată, şi dacă tratatul reuşea să fie încheiat, şi dacă era ratat. Într-o scrisoare deschisă adresată liderilor maghiari, am făcut aceste observaţii. Din fericire, după prima reacţie de opunere, poziţia UDMR s-a schimbat, încet-încet, în următoarele săptămîni.

Dar scrisori deschise către liderii UDMR au trebuit repetate mai ales după 1996, atunci cînd UDMR a ameninţat de mai multe ori cu ieşirea de la guvernare. Desigur, nemulţumirile maghiarilor faţă de partenerii din coaliţie erau motivate. Dar părăsirea coaliţiei ar fi dus la căderea Guvernului, cu consecinţe catastrofale pentru stabilitatea politică. Consecinţe catastrofale ar fi avut această decizie şi asupra maghiarilor. Ei ar fi reuşit să concentreze antipatia şi a foştilor parteneri, şi a adversarilor politici tradiţionali. Iată de ce, în ciuda temerii interpretării acestor apeluri deschise ca dovadă de megalomanie, mi s-a părut obligatorie lansarea unor mesaje pe care adresanţii nu le mai puteau evita: responsabilizarea liderilor UDMR în faţa opiniei publice. Importantă a fost asocierea, la aceste scrisori deschise, unele citite în timpul procesului de decizie, a Smarandei Enache. Respectul de care se bucura între maghiari — Smaranda Enache este şi o cunoscătoare a limbii şi culturii maghiare — a dat, cred, acelor scrisori, o anumită pondere. Politicienii maghiari aveau un motiv în plus să analizeze cît de înţeleaptă ar fi fost decizia ieşirii lor din Guvern.

Pînă la urmă UDMR a rămas la putere, motivele de intensă frustrare au trecut. Pentru unii dintre ei abia după ce s-au stabilizat lucrurile din punct de vedere legislativ a devenit limpede cît de iraţională ar fi fost părăsirea Guvernului de către maghiari — pe care o promiseseră periodic, în 1997, 1998 sau 1999.

Alegerile din 1996 şi schimbarea relaţiilor interetnice în România

La o întîlnire pe care o propusese în martie 1999 cu cîţiva lideri de organizaţii neguvernamentale din România, pentru a le cere ajutorul în procesul de reformă, preşedintele Emil Constantinescu a început cu următoarea afirmaţie: „pînă în 1996 societatea civilă a asigurat educarea democratică a populaţiei. Fără ea nu ar fi fost posibilă includerea UDMR în guvern şi nu ar fi fost posibilă semnarea tratatului cu Ucraina…”.

Era, iată, prima recunoaştere la nivel oficial a rolului pe care l-au avut bătăliile celor cîţiva militanţi pentru bunele relaţii româno-maghiare şi, mai general, al bunelor relaţii cu vecinii României, pentru harta politică de după alegerile din 1996. Într-adevăr, în urma alegerilor din 1996, cîştigate de către Convenţia Democratică din România şi candidatul acesteia la preşedinţie, Emil Constantinescu, UDMR a fost cooptat în coaliţia majoritară şi la guvernare. Era prima dată în istoria ţării, din 1918 pînă în 1996, cînd reprezentanţii maghiarilor din ţară participau la împărţirea puterii. Partidele naţionaliste, PUNR şi PRM au intrat în opoziţie. Imediat, noul guvern a făcut paşi importanţi în tratarea relaţiilor cu vecinii. Sub ministrul de Externe Adrian Severin, relaţiile româno-maghiare au trecut repede la un parteneriat strategic şi, peste puţin timp, tratatul de bază cu Ucraina, extraordinar de complicat, a fost semnat şi ratificat de cele două ţări. A fost înfiinţat un Departament pentu Protecţia Minorităţilor Naţionale, condus de un maghiar cu rang de ministru. În mai şi iunie, prin două ordonanţe de urgenţă, Guvernul Ciorbea a stabilit noi norme în domeniul utilizării limbii materne în educaţie şi administraţie, la înaltele standarde cerute de UDMR, răspunzînd principalelor doleanţe ale maghiarilor din România.

Aceste evoluţii au fost simple, aproape fireşti, ca şi cum istoria ultimilor 7 ani ar fi fost doar un vis urît şters deja pe jumătate. Clasa politică păruse să preia ştafeta societăţii civile şi să ducă la capăt ceea ce timp de şapte ani aceasta insistase că se poate, trebuie şi merită a fi făcut. La începutul lunii iulie, înainte de întîlnirea de la Madrid a Consiliului Nord-Atlantic, care urma să ia în discuţie lărgirea NATO, România nu trecuse la necesarele măsuri radicale de reformă economică. Dar ea îndeplinise, într-un mod absolut spectaculos, condiţiile politice privitoare la minorităţi şi la relaţiile cu vecinii, adică, a principalelor surse de insecuritate internaţională.

La Madrid au fost invitate la aderare Polonia, Ungaria şi Republica Cehă. S-a anunţat continuarea lărgirii NATO şi recunoaşterea de către Alianţă a progreselor făcute de România şi Slovenia în sensul acoperirii criteriilor de integrare. Deci, pentru România, un „nu” urmat de o politicoasă anunţare a unei speranţe.

Criza universităţii în limba maghiară

Guvernul Ciorbea rezolvase prin ordonanţele de urgenţă privind învăţămîntul şi administraţia locală cele mai importante cereri ale comunităţii maghiare. Mai trebuiau ratificate de Parlament. În ciuda tuturor regulilor de funcţionare ale unei formaţiuni politice, cîţiva parlamentari ai coaliţiei aflate la putere s-au aliat opoziţiei naţionaliste şi au respins ordonanţele. Prima sesiune a noului for legislativ cu majoritate CDR-USD-UDMR s-a terminat în vara lui 1997 cu criza penibilă creată de respingerea actelor normative promise maghiarilor. În toamnă s-a declanşat criza guvernamentală care a dus în final la căderea guvernului Ciorbea. În iarna 1997- 1998 ea a atins apogeul. Criza a pus în umbră tematica etnică. Dar în vara anului 1998, jocurile politice s-au orientat din nou spre relaţiile româno-maghiare.

La sfîrşitul lunii iunie 1998, patru parlamentari maghiari din Cluj au depus un proiect de lege privind reînfiinţarea Universităţii Bolyai, „forţînd” raporturile dintre UDMR şi partenerii de coaliţie. Totul s-a făcut fără o pregătire corespunzătoare a demersului, fără o evaluare a consecinţelor. Propunerea maghiară a oferit muniţie politicienilor naţionalişti şi presei. Vara parlamentară, în lipsă de alte can can-uri politice, propunea un scandal pe tema universităţii maghiare.

Îngrijorător şi semnificativ era că aproape întreaga comunitate universitară românească nu a identificat un obiectiv mai demn pentru sine decît opunerea la dorinţa maghiarilor de a avea o universitate de stat proprie. Imediat după depunerea proiectului de lege de reînfiinţare a Universităţii Bolyai, organizaţia Forumul Civic Naţional Român a dat publicităţii un comunicat vehement împotriva instituţiei independente maghiare. La scrisoarea deschisă a Forumului au aderat 48 de universităţi. În luna iulie, profesori vorbind în numele Societăţii Române de Știinţe Fundamentale susţineau că statul român nu are nici un interes moral sau material, să producă specialişti de limbă maghiară (!).

În anvangarda acestei mişcări era chiar noul ministru al Educaţiei Naţionale, Andrei Marga. Sub semnătura lui Mihai Korka, secretar de stat pentru învăţămîntul superior din Ministerul Educaţiei Naţionale, a fost emis un document oficial intitulat „Segregarea etnică a învăţământului superior din România nu este oportună! ”. Conţinutul era la fel de iritat şi agresiv ca şi titlul.

Ca reacţie la această campanie, UDMR a ameninţat cu ieşirea de la guvernare, hotărîre întărită de sabotarea în continuare, în Parlament, a proiectului de modificare a Legii învăţămîntului. Întrunit de urgenţă, Consiliul Reprezentanţilor Unionali a anunţat că dacă ordonanţa Guvernului Ciorbea nu se va adopta în forma ei iniţială, pînă pe 30 septembrie 1998, UDMR părăseşte coaliţia. Pe 8 septembrie, liderii CDR şi PD au făcut o nouă ofertă UDMR-ului: o universitate maghiaro-germană.

Avînd în vedere complicatul mecanism parlamentar, adoptarea ordonanţei în cele trei săptămîni avute la dispoziţie era, practic, imposibilă. În ultimul moment, în noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie 1998, membrii guvernului au ajuns la o soluţie. Printr-o Hotărîre Guvernamentală au iniţiat procedura de înfiinţare a unei universităţi cu limbile de predare în maghiară şi germană (Universitatea Petõfi- Schiller). La 4 octombrie, Consiliul Reprezentanţilor Unionali, întrunit în şedinţă ordinară, a hotărît că UDMR va rămîne la guvernare. Spargerea coaliţiei aflată la putere fusese din nou amînată.

Relaxarea venită după tensionata lună septembrie nu a durat mult. Pe 15 octombrie, Consiliul Naţional al Rectorilor din România a dat publicităţii o declaraţie susţinînd că Hotărîrea Guvernului ar fi neconstituţională şi ilegală. În întîmpinarea poziţiei rectorilor, decanii facultăţilor de drept din principalele patru oraşe ale ţării au făcut cunoscută opiniei publice „analiza lor critică”. Ei suţineau că „înfiinţarea unei Universităţi maghiaro-germane ar constitui o măsură de discriminare raportat la cetăţenii români de etnie română şi la celelalte minorităţi ”. Ei calificau hotărîrea Guvernului drept ilegală şi criticau implicarea în această chestiune a Departamentului pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale.

În această atmosferă care deruta opinia publică — doar în privinţa universităţii maghiare se exprimau rectorii universităţilor şi decanii facultăţilor de drept! — Comitetul Helsinki a trebuit să lanseze o contra-campanie. Comunicatele sale, trimise instituţiilor şi presei, au venit la timpul oportun. Analiza amănunţită, riguroasă a indicat erorile şi falsificările comise în argumentele lor de rectori şi decani. Desigur, vocea Comitetului Helsinki era firavă în corul general, ridicat împotriva cererilor pentru o universitate de stat în limba maternă. Dar Comitetul a subminat tocmai valoarea simbolică a intervenţiei universitarilor: presupusa lor competenţă. Actorii politici aveau acum din nou proba esenţială: societatea românescă nu era un monolit şovin.

Prin astfel de dezbateri şi negocieri s-a cîştigat de fapt timpul necesar pentru ca procesul să evolueze. Izbucnirea, între timp, a războiului din Kosovo şi intervenţia NATO a demonstrat opiniei publice româneşti că problemele minorităţilor schimbă logica vieţii internaţionale. Avînd un partid minoritar la guvernare şi invocînd capacitatea ei de rezolvare a situaţiei minorităţilor — amintită şi de preşedintele american —, România a optat mai firesc spre susţinerea acţiunii NATO. Peste puţin timp, principalele obiective legislative de pe agenda UDMR au fost atinse într-o formă apropiată de dorinţa iniţială. Confruntarea politică din interiorul şi din exteriorul coaliţiei adusă la putere de alegerile din 1996 se finalizase — în raport cu tema naţionalistă — printr-un succes.

Minoritatea romă: un ochi spre experienţa americană?

Am tot vorbit anterior despre evitarea unei crize profunde a democraţiei din România, între 1990 şi 1999, lucru care s-ar fi produs dacă tensiunea dintre români şi maghiari s-ar fi transformat într-un conflict intern şi regional —, în logica, chiar dacă nu în forma conflictului din R.F. Iugoslavia. Ca urmare, raporturile dintre români şi maghiari au fost, în aceşti ani, cele mai importante pentru realităţile interetnice din România şi din regiune. Nu este o ironie ci doar o confirmare a acestei afirmaţii, comportamentul Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale, Max van der Stoel. El a făcut naveta în România pentru a trata cu autorităţile chestiunea relaţiilor dintre români şi maghiari.

În schimb grava problemă a romilor a intrat doar marginal pe agenda sa, deşi pînă în 1996 se înregistraseră 35 de atacuri îndreptate împotriva unor comunităţi de romi din satele României — unele soldate cu morţi, cu case arse — şi doar una, cea din martie 1990, între români şi maghiari³⁷.

În plus faţă de aceasta, situaţia minorităţii maghiare a necesitat cele mai importante ajustări în materie legislativă şi a constituit, drept urmare, locomotiva normelor şi concepţiilor în materie de minorităţi.

Dacă problema relaţiilor româno-maghiare este esenţial de natură politică, asta face ca şi instrumentul de rezolvare a ei să fie tot politic. În consecinţă, depăşirea contenciosului dintre comunităţi are o schemă de soluţionare relativ simplă: esenţialmente, un act de voinţă cuplat cu unul de cunoaştere. Asta explică şi de ce un număr de organizaţii neguvernamentale din România, care au dominat zona simbolică şi de specialitate pe această temă, au putut juca rolul pe care l-au jucat în relaţiile româno-maghiare.

Nimic asemănător în ceea ce priveşte minoritatea roma din România. Gravitatea provocărilor pe care romii le pun societăţii româneşti este atît de mare încît, dacă vedem lucrurile din acest punct de vedere, tema romilor domină complet problematica minoritară în România. Ea nu va putea fi „rezolvată” de către specialiştii şi militanţii bunelor intenţii români în dialog cu militanţii romi. Doar procese ample, cum ar fi construcţia internă a comunităţii — în plin proces, datorită apariţiei liderilor civici şi politici ai comunităţii — şi dezvoltarea unor largi strategii la nivelul politicilor centrale şi locale ar putea să ofere o speranţă acestei minorităţi.

În principal, romii ridică două teme: cea a discriminării şi cea a unei identităţi culturale problematice.

Pentru că am ajuns la tema discriminării romilor, aş nota următorul citat:

„… by the time desert came around something had caused me to venture into the perileous subject of the Romanian’s treatment of the Roma, and how I saw such an incredible similarity to the Romanian attitude towards Roma and the attitude that had been prevalent towards blacks and Indians in America.

‘Oh, no! Absolutely not,’ said my host. ‘One simply cannot make any comparison to the situation with Tigani’s and the American black. It’s just not at all the same.’

I told my host that I thought it was precisely the same. First of all because racial prejudice was racial prejudice, and that the same things were said about blacks and Indians, that they were ignorant, incapable of learning, unclean, lazy, and were only good for entertainment and sex etc. And I went on to talk about how the internalization of these prejudicial ideas damages the hearts and minds of its victims as I had seen not only in my own family (Here I must say that I am a person of mixed blood, African-American, Anglo-Saxon, but predomi- nantly Native-American Indian Cherokee. And I am a psychological victim, from a family of generations, conflicted by racial self-hatred) but that I had seen this with blacks and Indians throughout Latin America, principally southern Mexico in the state of Oaxaca where I have lived nearly twenty-years”.³⁸

Acest scurt pasaj aparţine eseului pe care Roger Parham-Brown l-a susţinut în 1999, cu ocazia unui simpozion (la Bucureşti) şi pe care apoi l-a publicat în Revista 22. Scriitorul american a sintetizat cît se poate de bine, după doi ani de viaţă în România, problema de mentalitate care apare în relaţiile dintre români, maghiari (membrii altor naţionalităţi) şi ţigani. El a enunţat cu multă empatie stereotipiile nemiloase care afectează membrii aceastei comunităţi.

Desigur, la aceste stereotipii se adaugă datele socio-economice. Procentul de şomeri în rîndul romilor este cel mai mare, procentul copiilor care termină şcoala primară este cel mai mic. Romii în România au un standard de viaţă semnificativ inferior majorităţii.

Aceste date privind viaţa socială îşi au originea într-o discriminare istorică. Romii au fost robi pînă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Discriminarea actuală nu este mai puţin evidentă. Romii sînt primii daţi afară din serviciu. Mai există încă anunţuri: „nu angajăm romi”, „nu servim romi” etc. Nu doar am aflat despre astfel de comportamente insultătoare, ci şi am fost de faţă la manifestarea lor.

Mi s-a întîmplat să fac de mai multe ori referire, în dialog cu liderii romi, cu ocazia unor seminarii, la exemplul afro-americanilor³⁹. Liderii roma au fost de fiecare dată reticenţi la comparaţia cu modelul Statelor Unite. Dar iată, Roger Parham- Brown insistă asupra analogiei. Eseul pe care l-am citat constituie cea mai fermă asociere făcută pînă acum între cele două experienţe. Venind chiar din America, analogia ar putea fi privită cu mai puţină suspiciune chiar de liderii roma.

Ce s-ar putea învăţa din experienţa americană a luptei împotriva discriminării?

Sistemul de protecţie american este expresia imanentă a evoluţiei sistemului constituţional american⁴⁰. În acest sens, produsul unui extrem de puternic sistem de justiţie şi a flexibilităţii sale în a răspunde marilor schimbări de realitate şi mentalitate din societatea americană. Din acest punct de vedere, există, indiscutabil, cîteva „învăţăminte” pentru promovarea situaţiei romilor din România.

În primul rînd, rolul sistemului de justiţie în tot procesul emancipării comunităţilor de romi. Scrierea şi adoptarea de legi pro-minoritare rămîne inutilă dacă acestea nu se transformă în acte practice prin care se face dreptate. Normele din România sînt mai ferme şi mai precise decît litera Amendamentului 14 la Constituţia americană sau a Civil Act-ului din 1964. Deci, nu avem nevoie numai de o dezvoltare legislativă. Ci de gîndire şi acţiune practică în cazurile de discriminare a romilor. O presiune, din acest punct de vedere, din partea societăţii civile, ar putea avea un rezultat. Inţiative au avut loc, prin încercarea Comitetului Hesinki, APADO Braşov, Liga Pro Europa, de a motiva avocaţi să participe în procesele cu ţigani. În această direcţie sînt încă de parcurs paşi uriaşi.

În al doilea rînd, ceea ce ne învaţă experienţa americană este rolul pozitiv pe care îl are tratarea discriminării individuale pentru viaţa comunităţii ca atare. Nu trebuie să accentuăm neapărat dimensiunea colectivă a drepturilor. Ea creşte, într-o măsură apreciabilă, din statutul fiecărui membru.

În al treilea rînd, trebuie remarcată şi invocată unitatea sistemului de justiţie. Nu pot fi făcute progrese numai pentru romi. Evoluţia sistemului democratic, în sensul respectării principiilor sale, este indispensabilă pentru promovarea politicii faţă de romi în particular şi faţă de minorităţi în general. Relaţia inversă este deasemeni valabilă. Nu poţi avea o democraţie în România dacă sistemul de justiţie nu acoperă şi cazul romilor.

Dincolo de discriminare, romii din România ridică şi tema pe care am numit-o anterior „identitate culturală problematică”. Prin această formulă înţeleg o realitate culturală care intră în conflict cu legile generale ale statului, expresie, la rîndul ei, a unei ordini mai largi care reflectă statutul cetăţeanului în Europa sfîrşitului de secol. Statul este chemat să aplice legea sa internă, şi implicit, să aducă cetăţeanului beneficiile ei.

O problemă a comunităţilor de romi ar fi opoziţia dintre unele obieceiuri ce ţin de specificitatea lor profundă şi legi referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale.

Aş enumera, între atitudinile problematice, ţinerea acasă a fetelor. Pentru anumite comunităţi tradiţionaliste, şcoala ar fi o sursă de viciere (de „impurificare”) a potenţialelor eleve roma; o ameninţare pentru identitatea lor. O altă temă ar fi opoziţia violentă a unor bărbaţi la educaţia sexuală în general şi la planningul familial, în particular. Sistemul vinderii fetelor sau băieţilor — în funcţie de regiune — şi căsătoria la vîrsta de 13-14 ani — sub limita pe care o prevede legea — constituie un alt exemplu-problemă.

Modelul american constituie un exemplu în măsura în care dominanţa drepturilor individuale şi principiul statului de drept nu sînt puse în discuţie. Cred că în privinţa problematicii romilor, această perspectivă asigură necesara emancipare a comunităţii romilor şi, nu mai puţin, a întregii societăţi româneşti.

Toamna anului 1999: minorităţile naţionale, activismul civic şi ştiinţele sociale

Activismul civic, prin excelenţă vizînd interesul public, nu poate face abstracţie de datele psihologiei personale. Unii oameni sînt tentaţi spre radicalitate, alţii spre evitarea conflictelor. Poate radicalismul era absolut necesar să te descurci într-o lume grea, nemiloasă, aşa cum era România înainte de 1989. Dar în planul vieţii publice trebuie respinsă tentaţia radicalismului. Micul grup care s-a dedicat militantismului pro-minoritar a trebuit să facă apel la compromis, la soluţia de mijloc, la ideea salvatoare, la ieşirea din impas. De asta a fost nevoie să se negocieze cu liderii recunoscuţi şi cu cei nerecunoscuţi; cu ipocriţii şi cu oportuniştii, cu cei tari şi cu cei slabi. Nici o şansă nu trebuia ratată, dacă ea ar fi împins căruţa înainte.

La capătul a zece ani de militantism pro-minoritar se poate spune că au fost împlinite scopurile esenţiale. Întîi-şi-ntîi, a fost evitată escaladarea distructivă a conflictului dintre români şi maghiari. Nu spun că România putea deveni o Serbie a lui Miloşevici. Dar putea deveni o Românie a lui Iliescu, Vadim Tudor şi Gheorghe Funar, cu un conflict intern fierbinte şi o tensiune în relaţiile externe, marginalizînd complet ţara⁴¹.

Dar nu numai că a fost oprită escaladarea. S-a mai cîştigat ceva cu miză adevărată: progresul substanţial în logica statului român „naţional şi unitar”. Minorităţile au devenit o prezenţă în conştiinţa publică nu numai în sens negativ, ameninţător şi străin. Ele au ajuns să facă parte din lumea în care trăim, arătînd pentru deja mulţi români faţeta lor pozitivă.

Prezenţa la guvernare a UDMR a constituit un fapt simbolic şi practic excepţional. Sîntem încă prea aproape de acest moment, pentru a evalua întreaga importanţă a faptului că o formaţiune politică maghiară a fost chemată la conducerea României. Știm, în orice caz, că această experienţă a deschis, pentru prima dată, tema unei posibile democraţii consensuale în România.

În ceea ce priveşte garanţiile legislative pentru drepturile minorităţilor naţionale din România, ele corespund astăzi, după părerea mea, cu ceea ce cadrul constituţional românesc şi al măsurilor speciale poate să-l ofere. Maghiarii nu au obţinut studiul geografiei şi istoriei patriei lor în limba lor maternă, la liceu. La fel, universităţi de stat pot fi multiculturale, nu şi în limba unei singure minorităţi naţionale. Dar aceste limitări ale proiectului lor iniţial rămîn, totuşi, detalii absolut periferice faţă de chestiunea de fond, a învăţămîntului în limba maternă.

Dacă acceptăm că strategiile pro-minoritare au dat rezultate palpabile, la capătul a zece ani, are sens şi întrebarea următoare: cui i se datorează succesul? Acţiunii politice? Intervenţiei externe? Logicii, conceptelor şi teoriilor? Militantismului civic?

Am arătat că viaţa politică, cîmp al luptei pentru putere în vidul lăsat de căderea comunismului, a fost marele generator al tensiunilor, confruntărilor şi manipulărilor interetnice. Faptul excepţional, că partidul reprezentativ al maghiarilor a fost integrat, o perioadă, unei coaliţii politice româneşti s-a datorat unei presiuni din afara spaţiului politic. S-ar putea aminti că lucrul acesta s-a mai întîmplat în Bulgaria şi Slovacia. Dar, în toate cazurile, cooperarea inter-etnică a fost un fenoment tîrziu şi conjunctural.

În ceea ce priveşte intervenţia externă pentru promovarea păcii interetnice în România, ea a fost importantă, dar condiţionată de existenţa actorilor interni. Trebuie notat că forţele şovine româneşti erau şi xenofobe. Cei care au manipulat ura etnică erau şi cei care se opuneau prezenţei externe. Pentru ei, cu adevărat interesantă era cooperarea cu mafiile şi autoritarismele din fosta URSS. Cazul Serbiei a arătat că intervenţia externă nu însemna nimic fără o contrapondere internă.

Iată de ce cred că tot ceea ce a fost povestit pînă acum face credibil rolul activismului civic pentru afirmarea interculturalităţii în România. Se pune însă şi întrebarea: ce poate realiza activismul civic fără forţa conceptelor? Ce poate el să spună, dacă nu este hrănit cu ştiinţa academică?

Ca să răspundem la această întrebare, aş invoca una dintre notaţiile acestui minunat filozof care este Richard Rorty: „human rights need passion and courage, not reason and theory”⁴². Pentru el, „the quest for secure philosophical foundations of human rights practice is philosophically doomed to fail and is practically useless”.

Cum să-l înţelegem pe Rorty? Desigur, nu ad litteram. Statutul minorităţilor⁴³ într-o societate multiculturală nu este atît de simplu de înţeles şi de descris. Pentru învingerea stereotipiilor ai nevoie de argumente, nu doar de voinţă. Dar — asta spune experienţa acestor ani — conceptele apar dacă există dorinţa vie de a le folosi pentru evitarea răului. Nu cred că vreunul dintre oamenii numiţi pînă acum în această panoramă asupra căutării păcii interetnice au deţinut, la început, o cunoaştere academică a doctrinei minorităţilor. Și totuşi, aceşti oameni au dezvoltat actuala concepţie asupra raporturilor interetnice din România şi nu universităţile sau alte instituţii academice. Din contră, lumea universitară din România s-a purtat absolut mizerabil cînd a deschis subiectul minorităţilor naţionale.

Cele spuse mai sus au legătură cu tema operaţionalităţii conceptelor noastre. Prea mult ştiinţele sociale şi-au permis să rămînă la un obiect abstract, rămas mult în urma dezbaterilor reale de pe scena publică. Ele pot fi calificate drept mature numai dacă ajung să opereze. Poate şi din acest motiv ele devin din ce în ce mai mult integrate în noua paradigmă a ştiinţei conflictelor.

Nu poţi gîndi raporturile din interiorul societăţii americane fără să ai în vedere că nativii americani au fost consideraţi, de la început, drept popoare înzestate cu drepturi. Cînd Francisco de Vitoria, sfătuitorul împăratului Spaniei, a concluzionat în 1532 că nativii din America au dreptul asupra pămînturilor lor, el a introdus un element care a determinat, pas cu pas, ce s-a întîmplat mai tîrziu. Doctrina lui Vitoria a contat în sensul că europenii au căpătat „respect for the tribes as societies of people”⁴⁴. Iar mai tîrziu, pe această logică, s-a ajuns ca statele americane să încheie tratate cu triburile de indieni, capitol ce a făcut ca un rol covîrşitor în reglarea situaţiei indienilor să îl aibă preşedintele Statelor Unite.⁴⁵ Pe aceeaşi linie s-a construit spaţiul de negociere de astăzi dintre indieni şi autorităţile federale şi statale. Gîndirea care a produs soluţii pentru realizarea unui raport de echilibru între comunităţile umane de pe teritoriul american a trebuit să ţină seamă de toate aceste fapte anterioare. Vine Deloria Jr. şi Clifford Lytle au transcris acest adevăr sub forma: „the ability of the law to incorporate customs within its intelellectual framework”⁴⁶. A ţine cont de detalii înseamnă a ţine cont de viaţa reală. Iată de ce cred că ştiinţele sociale trebuie să fie mai intim legate de activismul civic şi politic. Știinţele sociale nu sînt decît dimensiunea mentală a efortului la care sîntem datori pentru a face mai decentă lumea în care trăim. Istoria acestor ani, a salvării raporturilor etnice în România, este şi istoria felului în care s-a reuşit împlinirea, cu ajutorul conceptelor, a unei voinţe pozitive. □

NOTE

1.     Este foarte probabil ca de pe pământ american, ţările din Europa de Sud-Est să fie etichetate, toate, drept balcanice. În sens geografic şi politic, cel puţin, România nu este o ţară balcanică. Dacă este sau nu o ţară a Europei Centrale - idee promovată de către fostul ministru de Externe, Adrian Severin -, aceasta rămîne o dezbatere neîncheiată.

2.  Universitatea urma să poarte numele „Petõfi-Schiller”.

3.     Este vorba despre Mihai Korka, care făcuse astfel de declaraţii şi într-un material publicat sub egida Ministerului Educaţiei Naţionale şi în presă.

4.  În clasele cu educaţie în limba maternă, Istoria (Românilor) şi Geografia se predau în limba română. Prin lege, se pot crea şi universităţi multiculturale.

5.     Culorile steagului maghiar. Cum cele trei culori de bază nu puteau fi complet eliminate, frunzele copacilor trebuiau vopsite adesea în alte culori.

6.     Aflat în spital, Mihăilă Cofariu, una dintre victime, admitea că preotul trăsese clopotele în satul lor, cu cîteva zile înainte de evenimente, anunţîndu-i să se pregătească pentru a descinde la Tîrgu Mureş, ca să pună capăt „iredentismului maghiar”.

7.  Unul dintre actorii esenţiali ai acelor evenimente a fost chiar directorul SRI, Virgil Măgureanu. Există informaţii privind rolul său determinant în iniţierea Vetrei Româneşti. O şedinţă pregătitoare, în care Virgil Măgureanu a explicat necesitatea preluării stindardului naţionalist înainte ca acesta să fie descoperit de partidele istorice, a avut loc la începutul formării CPUN - chiar într-una din sălile de lîngă şedinţa de Consiliu.

8.     FIDESZ a intrat în Parlament în 1990, iar din 1998 este partid de guvernămînt. FIDESZ a dat întotdeauna importanţă relaţiilor româno-maghiare. Iniţial însă o făcea de pe o platformă mult mai liberală decît o arată astăzi.

9. Szokoly Elek, „Laudatio pentru Octavian Buracu”, Gazeta Pro Europa nr. 2/1999, pag. 6-7. Primarul xenofob al Clujului era Gheorghe Funar, preşedinte al PUNR între 1992 şi 1996.

10. Intenţia era mutarea statuii lui Matei Corvin, cel mai important monument maghiar din toată Transilvania.

11. Doina Cornea, „Conflictul de la Cluj nu este un conflict interetnic ”, 22, nr. 28, 8 iulie 1994.

12.   Dana Prelipceanu a devenit cunoscută prin solidaritatea ei cu Doina Cornea pe vremea regimului Ceauşescu. Este actuala preşedintă a Asociaţiei de Dialog Interetnic.

13.   Virgil Lazăr era şi corespondent al ziarului naţional România liberă. Articolele sale au avut o importanţă considerabilă pentru prezentarea corectă, de către acest ziar aliniat Opoziţiei între 1990 şi 1996, mai ales după ce s-au accentuat tendinţele naţionaliste ale acestuia.

14.   O perioadă ziarist la TV Cluj.

15. Liliana Bocu a avut şi iniţiativa rară de a lansa programele pentru copiii de romi.

16. Devenită, în 1994, coordonatoare a Filialei Ligii Pro Europa, iar la sfîrşitul anului 1999, directoarea Centrului Cultural de la Budapesta.

17. Printre altele, Apelul către politicienii români democraţi al Comitetului Helsinki Maghiar.

18. Un rol decisiv l-a avut însă Pomogács Béla, scriitorul maghiar devenit preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Ungaria în anul 1996, iniţiator al multor întîlniri dintre scriitori şi intelectuali români şi maghiari.

19. Între 14 şi 15 iunie 1990, populaţia Bucureştiului a fost terorizată de circa 12 000 mineri, dirijaţi de membri ai serviciilor secrete, chemaţi de preşedintele de atunci, Ion Iliescu, pentru a anihila o îndelungată demonstraţie împotriva regimului.

20. După Marea demonstraţie din Bucureşti, din luna iulie 1990, îndreptată împotriva regimului Iliescu, Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Sorin Dumitrescu şi alte câteva personalităţi care vor juca un rol important în viitorul Alianţei Civice, s-au întîlnit la sediul cotidianului România liberă pentru a gîndi împreună o formulă de solidaritate civică. Acest grup a fost invitat să participe la strategia lansată la Grupul pentru Dialog Social.

21.     La care au lucrat juristul Doru Cosma şi viitorul ministru de Justiţie, Valeriu Stoica, pe baza unei iniţiative venite din Franţa, de la Mihnea Berindei.

22.     Iniţiatoarea era Smaranda Enache.

23.     În final, în Constituţie au intrat principii ca „ România este stat naţional unitar” şi „.. fundamentul statului este unitatea poporului român”.

24. Studii recente au demonstrat falsitatea acestei teze.

25.     Desigur, limbajul doamnei în cauză nu avea nimic dintr-un discurs elevat care să ridice tema doctrinelor, conceptelor ş.a.m.d.

26.     Au fost promovate inclusiv teorii federaliste.

27.     Celestine Bohlen, „Ex-Dissidents Will Monitor Bucharest on Rights”, The New York Time INTERNATIONAL, Saturday, January 6, 1990.

28.   Ea s-a specializat de-a lungul timpului pe monitorizarea alegerilor şi abuzurile poliţiei.

29.     De fapt, a noului Centru pentru Drepturile Omului care fusese creat între timp sub egida APADOR-CH.

30.     Acest studiu-povestire nu aduce în discuţie importanţa considerabilă pe care a avut-o asupra relaţiilor româno-maghiare alegerea în fruntea UDMR a unui grup de politicieni moderaţi.

31.     La cîtva timp, am primit premiul Pro Minoritate al statului ungar şi am descoperit astfel că nu a fost ironie.

32.     Iniţiativa anti-UDMR a fost lansată de PSDR şi de PAC.

33.     Round table discussion hosted by the Verification Technology Information Centre at Chatham House: 13 July 1994.

Comunităţile române şi maghiare din România. Conflict şi reconciliere? nota: „Sensibilitatea conducerii politice pentru discursul naţionalist, impactul liderilor militari şi bisericeşti în influenţarea dezbaterilor politice şi fragilitatea situaţiei în acest domeniu înseamnă că un incident minor (...) poate foarte uşor aprinde scînteia unor incidente mai mari. Lecţia celorlalte ţări ne învaţă că cercul violenţei odată declanşat este dificil de

oprit.” [...] „............................progrese vor fi în curînd înregistrate, datorită poate semnării Tratatului de prietenie româno-ungar”

34.  Dintre politicieni, doar Adrian Severin, Dinu Zamfirescu şi Horia Rusu au exprimat o atitudine raţională.

35.  Legea anterioară data din 1978.

36.  „Parlamentul European... solicită Senatului şi Camerei Deputaţilor din România să introducă o lege care să înlocuiască legea discriminatorie deja promulgată”

37. Statutul Înaltului Comisar îi dă acestuia competenţe de atenţionare şi prevenire a conflictelor interetnice şi are în vedere pericolul pentru stabilitatea internaţională pe care acestea îl prezintă.

38. „... în timpul desertului ceva m-a împins să mă aventurez pe terenul alunecos al atitudinilor şi comportamentului românilor faţă de romi şi am afirmat că mi se pare că există o similaritate incredibilă între ceea ce se întîmplă aici şi atitudinea dominantă pentru multă vreme faţă de negrii şi indienii din America.

O, nu! În nici un caz!, a reacţionat gazda mea. Nu se poate face nici un fel de comparaţie cu negrii din America, pur şi simplu nu este acelaşi lucru!.

I-am explicat gazdei mele că eu cred că este exact acelaşi lucru. În primul rînd pentru că prejudecăţile rasiale sînt prejudecăţi rasiale oriunde, iar apoi pentru acelaşi lucru se spune despre negri şi indienii americani: că sînt ignoranţi, incapabili să înveţe, murdari, leneşi, că sînt buni numai de distracţie şi sex etc. Apoi am continuat, accentuînd asupra consecinţelor nefericite pe care interiorizarea acestor idei preconcepute le are asupra minţii şi sufletului victimelor sale, consecinţe pe care le-am putut observa atît în propria-mi familie (cu precizarea că sînt de origine afro-americană şi anglo-saxonă, dar predominant american-indiană şi am crescut într-o familie măcinată de mai multe generaţii de complexe rasiale ce m-au făcut o victimă în termeni psihologici) , cît şi în cazul indienilor sau negrilor din America Latină, mai ales în sudul Mexicului, în Oaxaca, unde am trăit aproape 20 de ani.”

39.    Îmi amintesc, în particular, un seminar organizat de RomaniCriss în 1997.

40.    Sistemul constituţional american a suferit un proces continuu de dezvoltare dar sistemul de protecţie al minorităţilor a atins marea cotitură în anii ’60. Punctul de referinţă al acestei evoluţii a fost Civil Rights Act of 1964, considerat cel mai acoperitor act legislativ de după cel de-al doilea război mondial, adoptat de Congresul Statelor Unite la 2 iulie 1964.

41.    Cumva, în sensul conflictului dintre autorităţile din Turcia şi kurzi, blocînd sistemul democratic la un nivel foarte jos.

42.    Richard Rorty, „Human Rights, Rationality and Sentimentally”, in Stephen Shute & Susan Hurley eds., On Human Rights, 1993.; „drepturile omului necesită curaj şi pasiune, nu raţiune şi teorie.” Pentru el „căutarea unei fundamentări filozofice stabile a practicii drepturilor omului este filozofic sortită eşecului şi practic inutilă”

43.    În fromula drepturilor omului trebuie să cuprindem şi drepturile minorităţilor, la care, atunci, Rorty se referă implicit..

44.    Vine Deloria Junior, Jr., Clifford M. Lytle, American Indians, American Justice, Univer- sity of Texas Press, Austin, 1983, p. 3

45.      Datorită competenţelor sale în domeniul tratatelor. „respect pentru triburi ca societăţi de oameni/populaţie”

46.      Vine Deloria Jr. şi Clifford Lytle. Op.cit., p. 60 „capacitatea legii de a incorpora limite în cadrul său intelectual”

*

Gabriel ANDREESCU, membru fondator al Comitetului Helsinki Român, membru fondator al Grupului de Dialog Social, director executiv al Revistei Române de Drepturile Omului, direc- tor al Centrului de Studii Internaţionale. A publicat numeroase articole şi studii, este autorul volumelor: „Sisteme axiomatice ale logicii limbajului natural”. Funcţii şi operaţionalizare, „Cel mai iubit dintre ambasadori”, „Despre filozofia disidenţei”, „Patru ani de revoluţie”, „România versus România”, „Naţionalişti, antinaţionalişti… o polemică în publicistica românească”, „Problema transilvană”. Pentru activitatea sa a fost distins cu numeroase distincţii între care premiile Pro Amicitia, acordat de Asociaţia Ziariştilor Maghiari din România şi Pro Minoritate, acordat de Guvernul Ungariei, membru de onoare al Ligii Pro Europa.