|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||
|
Mişcările xenofobe şi dilemele „includerii” şi „excluderii”: cazul minorităţii maghiare din România Michael Shafir Istoria contemporană, alături de ştiinţele politice, fac disticţie între „statul civic” şi „statul-naţiune”. Dacă primul s-a dezvoltat acolo unde autoritatea statului a putut fi impusă înainte ca „suveranitatea demos-ului” să devină baza fundamentării statale — şi deci a permis includerea ulterioară a membrilor demos-ului ca actori politici bucurîndu-se de egalitatea deplină în drepturi —, lucrurile stau altfel acolo unde „naţiunea” a precedat democraţia. Aici, reclamarea egalităţii s-a făcut nu la nivel naţional, de stat, ci la nivel internaţional şi interstatal. Se spunea că „naţiunile” trebuie să fie egale între ele, iar popoarele să aibă dreptul la statul lor propriu, separat. În aceste ultime cazuri, apartenenţa la un grup etnic devine o condiţie pentru a te bucura de drepturi civile, acordate numai acelui grup. În modelul ideal al statului naţional, nu există nici o diferenţă între cetăţenie şi naţionalitate. E de la sine înţeles că diferenţa între cele două moduri de a concepe statul are o importanţă uriaşă pentru procesul democratizării în general, dar mai ales, pentru cursul pe care îl urmează formele de guvernare post-comuniste, în curs de conturare. Literatura de specialitate e prea vastă pentru a putea fi citată aici, totuşi punctul de plecare al unui demers centrat pe acest aspect ar trebui să fie originala carte a lui Liah Greenfeld despre cele „cinci drumuri către modernitate” (1995). Pot fi abordate două strategii alternative: una „de includere”, prin includerea tuturor cetăţenilor unui stat ca avînd drepturi egale, indiferent de apartenenţa lor etnică — sau „de excludere” care, dusă pînă unde o cere logica sa interioară, ar necesita „epurarea etnică”. Totuşi, acele strategii în care „naţiunea” şi nu demos-ul îi defineşte pe membrii comunităţii, situaţia e mai complexă, deoarece opţiunile de „construcţie a statului” sînt ele însele rezultatul unor opţiuni prealabile de „construcţie a naţiunii”. Aici, cei doi poli sînt din nou „excluderea” şi „includerea”. Aşa cum arată Juan J. Linz şi Alfred Stepan (1996:28), acolo unde principiul dominant al cetăţeniei este ius soli (cetăţenie acordată în virtutea naşterii în ţara respectivă), etnicitatea sau naţionalitatea nu joacă practic nici un rol nici în definirea naţiunii, nici a cetăţeniei. De fapt, nu e nici o diferenţă între cele două, deşi acest lucru se întîmplă numai dacă pays légal şi pays réel coincid. Dar, acolo unde principiul este ius sanguinis sau cetăţenie prin descendenţă (ca în Germania sau Israel), acordarea cetăţeniei non-etnicilor e o „favoare” şi depinde de decizia discreţionară a guvernului şi/sau electoratului. Nu întîmplător, protestatarii din fosta Republică Democrată Germania strigau „Wir sind das Volk ” (noi sîntem poporul) şi nu „Wir sind die Staatsbürger” (noi sîntem cetăţenii). Dacă o situaţie similară ar fi existat în România, oamenii ar fi strigat „noi sîntem neamul”, noţiunea de „neam” avînd exact aceeaşi conotaţie „organică”, Blut und Boden, ca şi cea de Volk. Acest lucru a fost, totuşi, mult mai greu de făcut în Timişoara, pe 16 decembrie 1989, în faţa locuinţei lui László Tõkés. Tõkés, pastor reformat care i s-a opus lui Ceauşescu, „a aprins scînteia revoluţiei române”, dar a fost etichetat apoi ca „răufăcător” de către partidele şi mişcările xenofobe româneşti. Imediat după decembrie 1989, în România se striga „noi sîntem români”. Acest slogan „de excludere” exprimă un construct mai complex, deoarece ascunde o afirmaţie implicită: numai noi sîntem români, deci numai noi avem dreptul la exprimarea opţiunilor. Într-adevăr, „noi sîntem români” rimează cu „noi sîntem aici pe veci stăpîni”. Cu alte cuvinte, constructul recunoaşte existenţa „celorlalţi”, dar refuză să recunoască egalitatea lor. Nu reflectă — sau cel puţin încă nu reflectă — susţinerea „epurării etnice”, fiind o simplă declaraţie care afirmă „eu sînt în propria mea casă, pe cînd voi sînteţi toleraţi”. Un tolerat nu e neapărat privat de drepturi. El/ea va beneficia de acele drepturi pe care „toleratorul” doreşte să i le acorde, dar „dreptul de a-şi cere drepturile” nu va figura niciodată printre ele. Acest construct „noi sîntem români” reflectă perfect strategiile de „construcţie naţională” adoptate de elitele politice româneşti după Unirea Principatelor din 1859 şi, mai ales, între 1918 şi 1923 (vezi Livezeanu, 1995). Lucrarea de faţă va prezenta pe scurt aceste strategii, pe fundalul atitudinilor faţă de cererile celei mai puternice şi numeroase minorităţi naţionale din România (1,6 milioane), cea maghiară, mai precis faţă de cererile susţinute de Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR). În acest scop am făcut distincţie între partidele „mainstream” şi acele mişcări xenofobe şi formaţiuni politice pe care, în cîteva studii publicate cu vreme în urmă, le-am numit „partide ale continuităţii radicale” (Shafir, 1994b, 1999). Aceste partide (spre deosebire de cele ale „revenirii radicale”, care se revendică, în căutarea rădăcinilor lor istorice, de la formaţiunile fasciste sau proto-fasciste) sînt o continuare, într-o formă exacerbată, a strategiilor „naţional comuniste”, care urmăresc, în general, în regimurile din Europa Centrală şi de Est şi, în special în România, ceea ce numim Ersatzlegitimation. Scopul meu este de a examina dacă - şi în ce măsură - partidele „mainstream” pot fi considerate diferite de partidele „radicale” (fără a lua în calcul originea lor), în atitudinea faţă de dilema „excludere-includere”, dar şi de a cerceta în profunzime ezitările şi limitele cultural determinate ale formaţiunilor moderate în făurirea unui „stat civil”. În acest scop voi folosi matricea tipologică dezvoltată de Linz şi Stepan (1996:428 - 433), în analiza făcută construcţiei naţionale, statului şi democraţiei, în statele baltice postcomuniste. Această tipologie, cred, poate fi aplicată întregului spectru al sistemelor foste comuniste. Economia acestei lucrări nu permite, fireşte, prezentarea istoricului individual, nici al UDMR, nici al altor formaţiuni asupra cărora mă voi opri. Aşa-numita „mişcare culturală” Vatra Românească, Partidul Unităţii Naţionale Române (PUNR) şi Partidul România Mare (PRM) sînt formaţiunile xenofobe pe care le voi analiza, deşi lista organizaţiilor de acest fel din România este mult mai lungă. Strategia de „construcţie naţională” se bazează pe premisa că „demos-ul” şi „naţiunea” trebuie să se suprapună (vezi tabelul). Aceasta, oricum, este în ochii lor „situaţia ideală”, cea pentru înfăptuirea căreia statul trebuie să lupte, dar care nu există de facto. De aici rezultă că „strategiile de excludere” îndreptate către minorităţile naţionale în procesul construcţiei statului combină, în cazul acestor mişcări, strategiile de Tipul I, de eliminare sau măcar de încurajare sistematică a opţiunii de „exit” a acelor minorităţi, cu strategiile de Tipul II, care se reflectă în constructul „noi sîntem români”, izolînd minorităţile naţionale de procesul politic prin garantarea unor libertăţi civile, dar nu şi a drepturilor politice.
Tabel (Sursă: J J. Linz şi A. Stepan, Probleme ale tranziţiei şi consolidării democraţiei: Europa de Sud, America de Sud şi Europa Post-comunistă; Baltimore, London: The Johns Hopkins University Press, 1996, p.429.) Strategiile de Tipul I pot fi adînc înrădăcinate în „memoria istorică” şi datorate suspiciunilor. Cînd, la începutul anului 1990, minoritatea maghiară a încercat să recîştige pentru copiii săi fostele şcoli în limba maghiară desfiinţate de regimul Ceauşescu odată cu curentul românizării Transilvaniei, intelighenţia etniei majoritare din regiune a fost cuprinsă de panică. Apelurile membrilor acelei intelighenţii, pentru salvarea „leagănului ancestral al naşterii noastre, Transilvania, cea atît de adesea înecată în sînge” (citat de Deletant, 1991: 31), lansate de recent înfiinţata Vatra Românească, aveau să găsească un teren propice în oamenii simpli, beneficiari ai „migrării interne” care urmărea schimbarea structurii etnice a regiunii. Pe fundalul acestor suspiciuni reciproce, fosta poliţie secretă comunistă (Securitatea) avea să joace rolul moaşei Vetrei Româneşti, să însceneze ciocnirile etnice de la TîrguMureş şi, într-un sfîrşit, să-şi atingă scopul autointeresat de a renaşte ca noul Serviciu Român de Informaţii. Secole întregi de politică asimilaţionistă a Ungariei, dinainte de pierderea provinciei în 1918, îndreptată împotriva etnicilor români din regiune, au ajuns astfel să se răzbune în atitudini pe care mulţi români le percep ca pur şi simplu „de apărare” şi ca reacţii la „provocări”. Să luăm, de exemplu, cazul lui Radu Ceontea, primul preşedinte al PUNR. Înfiinţat în martie 1990, PUNR-ul a fost considerat multă vreme un fel de „armă politică” a Vetrei Româneşti. Iniţialele sale, VR, sînt înscrise în emblema oficială a partidului. Într-adevăr, încă de la început, Ceontea descrie PUNR ca pe un „partid care îmbrăţişează ideile generale acoperite de platforma-program a Vetrei Româneşti” şi, aşa cum avea să recunoască ceva mai tîrziu, PUNR era „fiul Vetrei, pentru că s-a născut din Vatră” (citat de Gallagher, 1997:29, 31). Ceontea va da curînd frîu liber percepţiei cultural-moştenite faţă de minoritatea etnică maghiară, ca şi părerilor asupra felului cum trebuie să arate viitorul României post-comuniste. Într-un interviu datat sfîrşitul lui decembrie 1990 - începutul lui ianuarie 1991, el povesteşte cum s-a născut „într-un cătun de pe Valea Mureşului, care a suferit toate relele posibile de pe urma ungurilor.” Tatăl său, spune el, a fost „măcelarul satului” şi l-a învăţat că „fiecare ungur are o funie în buzunar” cu care „sugrumă românii”. Cînd merge la Bucureşti pentru a participa la dezbaterile Parlamentului, spune Ceontea: „N-am curaj să mănînc.la restaurantul hotelului, căci mă tem că ungurii m-ar otrăvi.” Mai mult, în timpul absenţei sale, apartamentul lui din Tîrgu-Mureş era „păzit 24 de ore din 24 de doi poliţişti, fiindcă nu vreau ca soţia şi fiica mea să fie violate şi apoi ucise” (Baricada, 25 decembrie 1990). Dar Ceontea n-a fost multă vreme preşedintele PUNR, ci a fost înlocuit în octombrie 1992 de naţionalistul extremist, primar al Clujului, Gheorghe Funar. Prea puţini au fost înclinaţi să-l ia în serios pe Ceontea cînd, după excluderea lui, el avertiza că în curînd „veţi regreta moderaţii ca noi” (România liberă, 6 octombrie 1992). Dar avea dreptate. Ceauşescu, va sublinia Funar în repetate rînduri, a fost „un bun român”, dar a acordat „prea multe privilegii minorităţii maghiare” (citat în Gallagher, 1992:16). Membrii acestei minorităţi, va afirma el în repetate rînduri, nu numai că subminau securitatea statului român, avînd, printre altele, organizaţii paramilitare secrete, dar erau şi agenţi ai unor puteri oculte, urmărind să cumpere Transilvania. Membrii PUNR susţineau că provincia era confruntată acum cu acelaşi pericol ca şi Palestina cînd evreii au început să cumpere pămînt acolo (Gallagher, 1997:31-32). La un moment dat, Funar sugerează ca Ungaria să înfiinţeze un „minister al absorbţiei”, pentru a uşura întoarcerea „etnicilor maghiari”, a căror comunitate, spune el, a fost „un focar de instabilitate şi ură” de-a lungul „celor cîteva secole de diasporă” (Ziua, 25 iulie 1995). şi, adresîndu-se susţinătorilor săi, în 1996, la un miting de la Alba Iulia, Funar acuză UDMR că pune la cale „iugoslavizarea” României, lăsînd pe seama celor care-l ascultau să-şi imagineze care ar putea fi răspunsul potrivit unor asemenea planuri (citat de Shafir, 1997:151-152). Soluţii similare, de Tipul I, au fost adesea susţinute de Corneliu Vadim Tudor, unul din foştii poeţi de curte ai lui Ceauşescu, conducătorul PRM, partid înfiinţat în noiembrie 1990. De ce să ne mai mirăm atunci că, în noiembrie 1998, urmînd unei rupturi în PUNR, Funar avea să se alăture PRM-ului, ca secretar general. „Noi nu credem - scria Tudor, în stilul său binecunoscut şi plin de ură, în septembrie 1990 în România Mare, unul din cele două săptămînale ale PRM - în varianta voastră (a UDMR) de Casă Comună Europeană. Aşa sîntem noi: mai ţărănoi, mai primitivi, nu ne place să fim servitorii şi valeţii altor popoare, vrem să fim stăpîni în casa sufletelor noastre.” Dacă ungurilor nu le place, n-au decît să „colonizeze stepele alea ale voastre sau să vă închiriaţi pămînturi în Siberia şi Asia, dar să vă intre bine-n cap că Transilvania va fi pe veci românească” (România Mare, 21 septembrie 1990, citată în Andreescu, 2000). Dacă UDMR nu termină cu „provocările”, scria ceva mai devreme Tudor, „va veni o vreme cînd forţele sănătoase ale acestei ţări vor cere un referendum naţional, ca să hotărască dacă aceşti trădători dovediţi mai pot sta aici sau nu, şi dacă nu, să fie expulzaţi odată pentru totdeauna! Pentru pacea a 20 de milioane de români, merită să scăpăm de gunoiul ăsta, indiferent ce-ar spune cercurile oculte ale Occidentului” (România Mare, 3 august 1990, citată în Andreescu, 2000). Începînd cu anul 1991, declarat de România Mare „Anul Internaţional de Luptă împotriva Terorismului Maghiar”, săptămînalul a publicat în fiecare număr cel puţin o pagină dedicată incitării împotriva minorităţii maghiare şi a ungurilor, într-o rubrică distinctă. Cel mai bine ar fi dacă aşa-zisa „conspiraţie” maghiară ar putea fi prezentată împreună cu ale celorlalţi „duşmani tradiţionali”. Astfel, în 1991, România Mare publică o caricatură în care UDMR era scris „Jude-MR” (Shafir, 1991a). Cînd cursul maghiar şi iugoslav al rîului Tisa a fost poluat cu cianuri, în februarie 2000, incidentul ducînd la proteste internaţionale, Tudor, adresîndu-se unui public vatrist, într-unul din atacurile sale antiglobalizante, pune incidentul pe seama „vînzării” lacome a bunurilor României investitorilor străini (în cazul în speţă, australienilor). Dar adaugă apoi că acest incident este minor comparat cu „otrăvirea de milenii a fîntînilor sufletului românesc, de către cianura maghiară”. Politica Ungariei faţă de România, spune el, rimînd, s-a mişcat întotdeauna între „ură şi cianură” (subliniat, în original, în România Mare, 3 martie 2000).1 PRM, PUNR şi Vatra Românească au susţinut încă de la început scoaterea UDMR în afara legii. Dacă s-ar fi dat curs unor asemenea strategii, ele puteau fi încadrate în Tipul II al tipologiei Linz şi Stepan. Garantarea de „libertăţi civile, dar nu şi de drepturi politice” are, şi ea, o dimensiune simbolică, iar aceasta din urmă, dincolo de aparenţe, e consubstanţială conflictului interetnic din Transilvania. E îndreptată, în aceeaşi măsură, şi spre trecut, şi spre viitor. Decizia lui Funar de a picta băncile publice din Cluj în culorile steagului românesc poate avea o alură comică, „postmodernă”, aşa cum nu lipsită de ridicol a fost şi apariţia lui într-o dezbatere televizată a candidaţilor la preşedenţie, în 1996, cu trei pahare de plastic în faţă, în aceleaşi trei culori. Dar culorile naţionale româneşti pe băncile publice într-un oraş cu o minoritate maghiară de peste 20% seamănă prea mult cu inscripţiile Für Juden verboten (interzis evreilor), de pe băncile din parcurile Germaniei naziste. În 1997, cînd steagul naţional al Ungariei, arborat la recent inauguratul consulat maghiar din Cluj, a fost dat jos de funcţionari ai primăriei, din ordinul lui Funar, Tudor a anunţat că partidul lui îi va premia pe acei funcţionari cu un milion de lei şi, mai mult, că oferă trei milioane de lei oricui va arde în public steagul maghiar (RFE/ RL Newsline, 28 iulie 1997). Mai important, poate, primarul Clujului a încercat în cîteva rînduri să combine demolarea unor monumente atestînd prezenţa maghiară în oraş (între care cele mai importante erau catedrala romano-catolică şi statuia ecvestră a regelui din secolul al XV-lea, Matei Corvin, vezi Shafir 1994a), cu ridicarea unor monştri arhitecturali continuînd realismul socialist, sub forma unor monumente dedicate eroilor naţionali români. Strategii „de excludere” de ambele tipuri sînt, oricum, întîmpinate cu rezerve şi presiuni de comunitatea internaţională, în contextul „democratizant” de după 1989. Este puţin probabil astăzi ca vreuneia din cele două mişcări, de continuitate radicală (exemplul iugoslv e cel mai elocvent) şi de revenire radicală (ilustrată de reacţia Uniunii Europene la aderarea „Partidului libertăţii” austriac la coaliţia guvernamentală, în 2000), să li se dea carte blanche, fie că e vorba de Europa Centrală şi de Est, fie de Occident. Epoca „suveranităţii depline” pare că a luat sfîrşit, chiar dacă încă nu i s-a semnat certificatul de deces. Dar mai greu e să te descurci cu strategiile „de includere” de Tipul III, nu în ultimul rînd pentru că şi anumite „democraţii consacrate” aplică, parţial sau total, asemenea strategii. Dificultăţile provin de asemenea şi din graniţa fragilă care desparte uneori partidele extremiste de cele aparent moderate. Să luăm, de exemplu, Frontul Salvării Naţionale (FSN) sub conducerea (în toate, mai puţin numele) fostului preşedinte Ion Iliescu. Constituit ca partid politic în 1990, Frontul îşi va schimba numele pînă la urmă în Frontul Democratic al Salvării Naţionale şi, finalmente, în Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR). După alegerile din 1992, partidul intră într-o coaliţie neoficială, devenită mai apoi oficială, cu PRM şi PUNR. Comparat cu poziţiile acestor două partide de continuitate radicală, partidul lui Iliescu poate într-adevăr să pară un partid moderat de stînga. Această impresie a fost adesea intensificată de conflictele din interiorul coaliţiei privind minoritatea maghiară şi Ungaria, în general. După încheierea tratatului de bază cu Ungaria, PUNR-ul a părăsit, în semn de protest, coaliţia a cărei majoritate era formată din PDSR. Dar acest lucru poate fi doar o impresie, dovedind, dacă e să dovedească ceva, doar recunoaşterea, din partea conducerii PDSR, a imposibilităţii de a mai aplica strategii „de excludere” într-un context internaţional schimbat. De fapt, la sfîrşitul lui 1999 s-a aflat că Iliescu fusese unul dintre „părinţii fondatori” ai Vetrei Româneşti. El şi-a păstrat, se pare, calitatea de membru in petto, deoarece statutul lui prezidenţial nu-i permitea să se identifice cu asemenea organizaţii. Iar în 2000, după ce PUNR-ul a pierdut mare parte din suportul electoral, datorită conflictelor interne, liderii organizaţiei au ales să candideze pe listele parlamentare ale PDSR, înţelegerea oficială între partid şi Vatra Românească fiind parafată pe 19 decembrie (Adevărul, 20 decembrie 1999). Quod erat demonstrandum. În tipologia Linz şi Stepan, strategiile PDSR faţă de minoritatea naţională maghiară se potrivesc perfect în strategiile „de includere” de Tipul III (vezi Tabelul 1). Cu alte cuvinte, ele au fost elaborate încercînd asimilarea minorităţii în cultura majorităţii, fără nici o recunoaştere specială a drepturilor politice sau culturale minoritare. Aşa cum descriu în amănunt Linz şi Stepan, aceste strategii includ garantarea libertăţilor de expresie, adunare şi organizare, de a-şi forma propriile partide politice şi a propune candidaţi pe listele electorale, acordate minorităţilor culturale. Trebuie, totuşi, să ne reamintim mereu că aceste libertăţi sînt condiţionate de „disponibilitatea membrilor minorităţii de a renunţa la propria identitate, limbă şi cultură, în folosul naţionalităţii dominante” (Linz şi Stepan, 1996:430). Contradicţia e doar de suprafaţă: libertăţile garantate de către strategiile de includere de Tipul III perpetuează inegalităţile existente prin omiterea oricărei „discriminări pozitive” (sau „acţiuni afirmative”) care ar duce la dispariţia statutului de inferioritate numerică a minorităţilor. Să luăm, de exemplu, prevederile Constituţiei României, document adoptat de Parlament — reunit ca Adunare Constituantă postcomunistă — în noiembrie 1991 şi aprobat într-un referendum pe 9 decembrie, acelaşi an. Adunarea a fost dominată din plin de formaţiunea lui Iliescu, încă numită pe-atunci FSN. Articolul 1 din documentul fundamental stipulează că „România este un stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil”, iar Articolul 4 stipulează că „Baza statului o constituie unitatea poporului român” (s.a.). Natura unitară a statului era prevăzută şi de Constituţia din 1923, şi de cea adoptată sub Ceauşescu, în 1965. Sub Ceauşescu, termenul era interpretat ca însemnînd că minorităţile naţionale nu existau deloc în România. De fapt, limba oficială a înlocuit termenul „minoritate naţională”, la început cu „naţionalitate conlocuitoare”, pentru ca apoi să se vorbească despre „români de naţionalitate maghiară”. Dar chiar sub Constituţia democrată din 1923, termenul semnifica guvernare centralizată, făcînd dificilă, dacă nu de-a dreptul imposibilă, devoluţia atribuţiilor statului. şi, cu siguranţă, omitea orice formă de autonomie bazată pe specificul naţional al unei regiuni. Reprezentanţii UDMR în Adunarea Constituantă nu au pus, oricum, sub semnul întrebării, caracterul unitar al statului, o greşeală pe care au ajuns s-o regrete. Dar ea a izvorît mai ales din nevoia de a contrazice prevederea „naţional”, înscrisă în Constituţie. Ei au arătat că un stat care are 14 (astăzi 16) minorităţi naţionale recunoscute, nu are dreptul să se autodescrie ca „naţional”, cu atît mai mult cu cît termenul a fost adoptat în secolul XIX, dar a dispărut între timp din constituţiile democrate moderne. (Shafir, 1991b). Aşa cum arată co-preşedintele Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH), Gabriel Andreescu, termenul de „stat naţional” a fost interpretat de „părinţii fondatori” ai Constituţiei, ca purtător nu al unei interpretări „civice” (putem aici vorbi de consociaţional) — care ar considera toţi cetăţenii statului ca membri egali într-o comunitate mixtă, indiferent de originea lor etnică —, ci ca purtător al sensului de „comunitate stabilită pe o [unică] bază etnică” (Andreescu, 2000). Într-adevăr, cei şase autori ai documentului fundamental aprobat de referendumul din decembrie 1991, resping în mod explicit interpretarea caracterului statului ca bazat pe ceea ce ei numesc „termenul ambiguu de populaţie”. Mai degrabă, subliniază ei, noţiunea trebuie să transmită o „trăsătură psihologică”, una capabilă să exprime „o comuniune de origine etnică, limbă, cultură, religie, factori psihologici, de viaţă, tradiţii şi idealuri, dar mai presus de toate [o comuniune] de trecut istoric [unic] şi dorinţa de a sta pentru totdeauna pe acest teritoriu” (Constantinescu et al., 1992: 6-7). Desigur că nu e o întîmplare faptul că definiţia statului e foarte asemănătoare cu ceea ce mulţi autori percep ca fiind trăsăturile definitorii ale etnicităţii. Prevederea „statului unitar”, a Articolului 4 care lasă în afara comunităţii pe cei care nu se identifică etnic cu „poporul român” şi, mai ales, definirea României ca „stat naţional”, avea pînă la urmă să se ciocnească de cererile UDMR de recunoaştere a autonomiei şi a maghiarilor ca „naţiune parteneră” sau „element co-constituent”. Aceste cereri au fost toate incluse în programul din 1995 al UDMR (vezi Buletin informativ al UDMR, 31 mai 1995), pe care PDSR şi partenerii săi de continuitate radicală l-au respins ca fiind „extremist” şi ca punînd în pericol caracterul naţional al României, ca şi integritatea sa teritorială. Pentru înţelegerea circumstanţelor adoptării acestui program, trebuie să ne întoarcem puţin la evoluţia relaţiilor majoritate-minoritate, imediat după schimbarea de regim din 1989. La 5 ianuarie 1990, FSN-ul declară „solemn” că va „garanta drepturile şi libertăţile individuale şi colective ale minorităţilor etnice.” Declaraţia condamna politica lui Ceauşescu faţă de minorităţi, accentuînd că „trista moştenire lăsată nouă de dictatură” face necesară „elaborarea de garanţii constituţionale pentru drepturile şi libertăţile colective ale minorităţilor etnice.” Declaraţia afirma de asemenea că, pentru a garanta aceste drepturi, va fi înfiinţat un Minister al Minorităţilor Etnice. Asta nu s-a întîmplat atîta vreme cît partidul lui Iliescu a fost la putere. „Sîngele vărsat în comun”, se spunea în declaraţie, „a arătat că politica de instigare la ură, bazată pe politica şovină a asimilării forţate, ca şi încercările succesive de a defăima Ungaria vecină şi pe maghiarii din România, n-au reuşit să distrugă încrederea, prietenia şi unitatea dintre poporul român şi minorităţile naţionale.” (Rompres, 5 ianuarie 1990). Dar FSN a descoperit în scurtă vreme că apelul la naţionalism şi alianţele încheiate cu exponenţii săi extremi, erau mai profitabile. Şi, cum promisiunile făcute la apusul regimului comunist n-au fost niciodată îndeplinite, UDMR a căutat ajutor în altă parte. A devenit membru al organizaţieiumbrelă, de opoziţie, a Convenţiei Democratice din România (CDR). Deşi, în paralel, însuşi UDMR a suferit un proces de radicalizare. Aşa cum observă Linz şi Stepan (1996:431), „aderarea majorităţii la un proces de asimilare necruţătoare, poate duce la frustrarea minorităţii, la radicalizarea ei, la rupturi între moderaţi şi radicali şi la lipsa de loialitate a unora din membrii săi.” Exact aşa s-a întîmplat în interiorul UDMR, unde o aripă „radicală”, condusă de László Tõkés se opune unei aripi mai „moderate”, încercînd mai întîi să adopte strategii mai uşor de acceptat de mentalitatea majorităţii etnice. Deşi „radicalii” erau în minoritate, influenţa lor a crescut pe măsură ce „moderaţii” eşuau în încercarea de a dovedi că strategia lor era capabilă să asigure îndeplinirea cererilor minimale ale minorităţii. În decembrie 1994, Béla Markó, preşedintele şi liderul facţiunii „moderate”, afirma că autonomia teritorială, o cerere „radicală”, era unul dintre scopurile principale ale organizaţiei sale. Cu gîndul la experienţe istorice recente2, aceasta era „anatema” pentru majoritatea românilor, şi UDMR s-a trezit curînd în faţa unui ultimatum: ori să jure fidelitate Constituţiei în general şi Articolului 1 în particular, ori să părăsească CDR. Evident, trebuiau să opteze pentru a doua variantă (Shaffir, 1995). Incidentul a demonstrat în ce măsură atitudinile induse cultural şi suspiciunile treceau peste diferenţele dintre partide, punînd sub semnul întrebării încă o dată, şi într-o măsură şi mai mare, diferenţele reale între formaţiunile radicale şi partidele „mainstream”. În martie 1995, UDMR a dat semne de „instituţionalizare” a cererilor sale mai radicale, odată cu aprobarea programului său de triplă autonomie (personală, administrativă şi teritorială), la al patrulea congres al său (Monitorul U.D.M.R., nr.8, iulie 1995). Din acestea, cea de-a doua era cea mai puţin controversată, deoarece nu urmărea decît descentralizarea sau devoluţia, pentru întărirea prerogativelor administraţiei locale. Totuşi, cei care doreau neapărat, puteau să vadă în asta o încălcare a prevederii constituţionale a „statului unitar”. În cazul „autonomiei personale”, lucrurile arătau altfel. Această parte a programului stipula că toţi membrii minorităţii etnice maghiare din România, indiferent unde erau stabiliţi pe teritoriul ţării, aveau dreptul să participe în alegerea unui corp reprezentativ al minorităţii pe care, într-o formulare foarte neinspirată, „radicalii” UDMR s-au grăbit să-l numească „un fel de parlament”. Nu le-a trebuit mai mult membrilor suspicioşi ai majorităţii etnice, ca să citească în asta dorinţa de a produce dezmembrarea teritorială a României. În ceea ce priveşte autonomia teritorială, aşa cum am spus mai înainte, aceasta era o chemare care îi făcea pe majoritatea românilor să se unească, în ciuda diferenţelor dintre ei. Pe acest fundal, nu e de mirare că promulgarea de către Parlamentul României a Legii Educaţiei (Legea nr. 84/1995) ilustrează clar strategiile „de includere” de Tipul III. Susţinerea acestei legi de către mulţi dintre deputaţii şi senatorii CDR arată odată mai mult că împărţirea partidelor în „radicale” şi „mainstream” e mult prea simplistă. Legea era departe de a fi o „abordare civică” a problemelor minorităţilor naţionale. Într-adevăr, aşa cum au arătat reprezentanţii parlamentari ai UDMR, unele din prevederile acesteia erau cu un pas în urma legii comuniste a învăţămîntului, din 1978. De exemplu, şcolile profesionale în limbile minorităţilor erau acum interzise, ca şi dreptul, anterior existent, al membrilor minorităţilor naţionale de a da examene de admitere la facultăţi în limbile materne. Luînd în considerare faptul că mulţi dintre candidaţi erau absolvenţi ai şcolilor cu predare în limbile minorităţilor, acesta era evident un „stimulent negativ” pentru părinţii care voiau ca, în viitor, copiii lor să urmeze asemenea şcoli. şi pe urmă, predarea istoriei şi geografiei din clasa cincea (de la unsprezece ani în sus) urma să fie făcută numai în limba română şi, mai mult, materia predată nu era Istoria României, ci „a românilor”. (La acest punct, se menţinea o schimbare făcută în programa şcolară, sub Ceauşescu.) Cu alte cuvinte, în timp ce copiii minorităţilor naţionale erau privaţi de dreptul de a învăţa despre istoria şi tradiţiile lor, copiii etnic majoritari erau implicit socializaţi în stipulaţiile Articolului 4 al Constituţiei (unitatea poporului român), făcînd mai simplă manipularea tinerei generaţii cu ajutorul celor ce ar urma să practice retorica extremă a naţionalismului, exact aşa cum făcuse şi regimul naţional-comunist. Mai mult, în localităţile unde un singur copil (sau părinţii lui) dorea să studieze în limba oficială a ţării, era obligatorie înfiinţarea de clase speciale. Pe de cealaltă parte, minorităţile nu se bucură de dreptul la educaţie în limba maternă la toate nivelurile educaţiei publice (de la şcoli primare la universităţi). Mai degrabă, educaţia universitară în limba maternă urma să fie limitată la facultatea de medicină în limba maghiară, la teatru şi pedagogie. În sfîrşit, nu a fost acceptată nici cererea UDMR de a se permite cultelor religioase să organizeze şcoli laice, respectîndu-se astfel tradiţiile istorice din Transilvania, interzise de comunism (cf. Textului legii din Dimineaţa, 13 iulie 1995, vezi de asemenea Shafir, 1994a şi 1996). Un exemplu de legislaţie adiţională promulgată ca urmare a strategiilor de Tipul III este Legea nr. 69/1991, care stabileşte cadrul de funcţionare legală a administraţiei locale. Reflectînd o interpretare rigidă a „statului unitar” şi a prevederilor constituţionale stipulînd (cf.Art. 13) că „Limba oficială în România este limba română”, legea nu permite folosirea limbii materne în contactul, discuţiile şi actele oficiale promulgate de autorităţile locale. Chiar în localităţile cu majoritate absolută a populaţiei neaparţinînd etniei majoritar româneşti, membrii minorităţilor naţionale trebuiau să se adreseze oficialităţilor numai în limba română şi dezbaterile consiliilor locale, ca şi deciziile lor, trebuiau să se desfăşoare sau să fie promulgate numai în limba română. Formarea noului cabinet condus de Victor Ciorbea în decembrie 1997, ca urmare a „renaşterii” electorale din luna anterioară, a constituit un reper istoric. Nu numai că PDSR-ul şi/sau aliaţii săi extremişti s-au aflat, pentru prima oară în analele postcomuniste, fără putere şi fără influenţă asupra puterii, dar, aşa cum remarca Andreescu, „pentru prima oară în istoria ţării...reprezentanţi ai maghiarilor din România erau parte acum în guvernarea ţării (Andreescu, 1999)”. Alăturîndu-se guvernului, împreună cu CDR şi Uniunea Social-Democrată (USD), UDMR şi-a văzut imediat împlinită una din cererile cele mai vechi: înfiinţarea unui Departament pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale. Departamentul era cît pe-aci să devină un Minister în toată puterea cuvîntului şi, deşi acest lucru nu s-a întîmplat, capul său, un reprezentant al „aripii moderate” a UDMR, avea statut de ministru plin. Mult mai important este faptul, nemaintîlnit de cînd Transilvania a devenit parte a României în 1918, că o altă „premieră istorică” se ivea la orizont: introducerea Tipului IV de strategii „civice”, în politica faţă de minorităţile naţionale ale ţării. Acestea, să ne aducem aminte, ceruseră autorităţilor statului „să facă un efort maxim de acomodare a minorităţilor, prin instrumentarea unor aranjamente politice şi civile care recunosc drepturile minorităţilor” (vezi Tabelul I). Mai bine zis, era vorba de o reciprocitate tacită: UDMR va renunţa la susţinerea publică a cererilor sale de triplă autonomie. Într-adevăr, la congresul din octombrie 1997 al organizaţiei, nu s-a mai pomenit nimic de autonomie. Dincolo de calculele politice (fără UDMR, majoritatea guvernamentală în parlament ar fi fost cel puţin fragilă), doi factori adiţionali au contribuit la această schimbare promiţătoare: un factor internaţional şi unul intern, cel dintîi covîrşindu-l, ca impact, pe al doilea. Înlocuirea lui Ion Iliescu, la conducerea statului, de către Emil Constantinescu şi formarea unui cabinet compus din partide pînă atunci considerate ca aparţinînd la ceea ce se chema „opoziţia democrată” nu numai că a fost aplaudată în cercurile occidentale, dar venea într-un moment în care NATO se extindea spre Est şi Uniunea Europeană începea de asemenea să simtă presiunea unei asemenea extinderi. „Stimulentul extern” a jucat astfel un rol important în schimbarea de atitudine şi nu întîmplător preşedintele Statelor Unite, Bill Clinton, a apreciat pozitiv în cîteva ocazii participarea UDMR la guvernare, ca fiind principalul indicator al noii „căi democratice” a ţării. „Factorul intern” s-a bucurat rareori de atenţie din partea observatorilor, dar importanţa lui nu trebuie trecută cu vederea. Între 1990-1996, cîteva organizaţii civile şi ONG-uri au făcut ca „uşa dialogului” cu minoritatea maghiară să rămînă deschisă şi să împrăştie tensiunile încurajate de guvern, inclusiv prin strategiile de Tipul III şi prin încercări „fripturiste” de a abate atenţia opiniei publice de la problemele sociale şi economice ale ţării, către debuşeurile tradiţionale ale „învinovăţirii străinilor dintre noi” (Andreescu, 19993). Cele două măsuri de importanţă capitală semnalînd o schimbare spre „strategii civice” au fost „ordonanţele de urgenţă” guvernamentale nr.22 şi nr.36 din 1997. Prima ordonanţă, emisă la 18 mai, înlătura prevederile restrictive ale Legii nr. 69/ 1991. Ea permitea folosirea limbii materne a minorităţilor în contact cu autorităţile, în localităţile unde populaţia minoritară se găseşte într-un procent de cel puţin 20%. Mai mult, folosirea limbii minorităţilor era acum permisă în dezbaterile consiliilor locale unde o treime sau mai mult din membri aparţineau unei minorităţi etnice, cu condiţia să existe o traducere ulterioară în limba română a celor discutate. Informaţiile de interes public aveau să fie publicate în limbile minorităţilor, în localităţile cu o populaţie etnic minoritară de minimum 20%. În sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, inscripţiile stradale şi în locuri publice, bilingve (uneori trilingve), aveau să fie permise. Toate acestea satisfăceau, în mare parte, cererile UDMR, privitoare la administraţia locală. Problema cu ordonanţele guvernamentale este că, deşi ele intră în vigoare imediat, trebuie totuşi să fie aprobate şi de parlament. Aşa cum era de aşteptat, naţionaliştii din PDSR, PUNR şi PRM s-au opus noii legislaţii. PUNR a făcut apel la Curtea Supremă care, pe 24 februarie 1998, a decis că ambele ordonanţe, nr. 22 şi nr. 36, erau neconstituţionale. Curtea a acceptat argumentul partidului naţionalist că amendarea legislaţiei existente prin ordonanţe este invalidă atunci cînd afectează aşa-numita „legislaţie organică”, cea care trebuie aprobată de majoritatea absolută a deputaţilor şi senatorilor pentru ca să intre în vigoare sau să fie schimbată (RFE/ RL Newsline, 25 februarie 1998). Conform unui studiu bazat pe grupuri de lucru, efectuat de Alina MungiuPippidi în 1996-1997 printre subiecţi ardeleni ai ambelor grupuri etnice4, poziţia partidelor xenofobe privind inscripţiile bilingve nu se bucură de susţinerea majorităţii etnicilor români, iar cei care aprobă măsura sînt totuşi numai o minoritate a populaţiei româneşti. Numai 16,1% din etnicii români au avut fie o atitudine „foarte pozitivă”, fie una „pozitivă” în privinţa introducerii inscripţiilor, în timp ce 39,1% au avut una „negativă” şi „foarte negativă”. Mai mult de unul din cinci subiecţi au fost „indiferenţi” (20,4%) şi 22,1% nu au răspuns. (Mungiu-Pippidi, 1999:156). Oricum ar fi fost, capacitatea coaliţiei de a asigura majoritatea constituţională necesară pentru schimbarea Legii nr.69/1991 era tot mai îndoielnică, din motive care nu aveau nimic de-a face cu UDMR şi natura cererilor sale. Ordonanţa de urgenţă nr.22 schimbase de asemenea prevederile legii care interzicea ca primarii să fie membri ai guvernului, făcînd astfel posibil ca Ciorbea, care fusese ales primar al Bucureştiului în 1996, să devină premier. Dar Partidul Democrat, principalul component al alianţei USD, voia acum ca Ciorbea să fie înlocuit, un scop pe care avea să şi-l atingă în aprilie 1998, cînd Ciorbea a fost înlocuit cu Radu Vasile şi întreg cabinetul, remaniat. Democraţii ameninţau astfel că vor vota în parlament împotriva ordonanţei, şi asta nu din pricina prevederilor referitoare la minorităţile naţionale. Între timp au existat incidente în cîteva locuri, inclusiv la Tîrgu-Mureş şi Cluj, unde inscripţiile bilingve au fost înlăturate. Era de aşteptat ca naţionaliştii români să se opună acestora. Problema reală a UDMR, cel puţin în ceea ce-l privea, era aceea a atitudinii afişată de guvernanţi, adică de partenerii de coaliţie ai UDMR. Astfel, în Tîrgu-Mureş, după ce autori necunoscuţi au mînjit semnele bilingve în culorile steagului naţional românesc, în iulie 1997, prefectul local, Dorin Florea, membru al PNŢCD, s-a opus reinstalării şi a trebuit să fie chemat la ordine de către guvern. şi mai ciudată a fost atitudinea ministrului de interne, Gavril Dejeu — cu alte cuvinte, a omului care trebuia să ducă ordonanţa la îndeplinire. Vizitînd Clujul — al cărui primar, Funar, tocmai trimisese scrisori deschise lui Ciorbea şi ministrului de externe de-atunci, Adrian Severin, cerîndu-le ca guvernul să anuleze ordonanţa Dejeu, spune, pe 4 august 1997, că autorităţile locale din Transilvania ar trebui să procedeze „cu prudenţă” în implementarea acesteia. El atrage atenţia că ordonanţa nu a fost încă adoptată de parlament şi spune că trebuie să dăm dovadă de „înţelepciune”, să evităm „conflictele care pot să semene cu cele din fosta Iugoslavie” (RFE/RL Newsline, 5 august 1997). Cel care era pe-atunci ministru de interne părea să-i ţină şi el partea lui Funar, care dispusese ca angajaţii primăriei să dea jos steagul arborat la recent inauguratul, în oraş, consulat maghiar (vezi mai sus). Dejeu consideră că deschiderea consulatului în centrul Clujului e „o greşeală”, spunînd că ar fi trebuit găsită o altă clădire, mai puţin centrală, în scopul de a evita o „situaţie de conflict”. Dar „uită” să menţioneze că primăria n-a oferit nici o clădire consulatului, el fiind găzduit pînă în ziua de azi într-un birou aflat în proprietatea Episcopiei Bisericii Reformate Maghiare. În spatele acestei poveşti se ascunde mai mult decît o simplă anecdotă. Dejeu era membru al PNţCD, principalul partid al CDR. El aparţinea „aripii transilvane”, ai cărei numeroşi membri îşi revendică identitatea politică din tradiţiile de familie care traversează generaţii. Aripa respectivă — fostul Partid Naţional Român — a fost asociată întotdeauna cu lupta românilor împotriva dominaţiei Ungariei în Transilvania. Chiar după unirea regiunii cu România, în 1918, şi joncţiunea cu Partidul ţărănesc, în 1926, liderii ardeleni ai PNţCD, inclusiv Iuliu Maniu, n-au reuşit niciodată să treacă peste suspiciunea faţă de unguri. Aceste inhibiţii culturale au făcut ca mulţi ţărănişti (dar şi parlamentari din Partidul Naţional Liberal, al doilea mare segment al CDR) să-şi susţină adversarii PDSR în promulgarea prevederilor anti-maghiare ale Legii nr. 84/1995 (Legea Educaţiei). Ele nu puteau dispărea peste noapte şi nici nu s-a întîmplat astfel. Un factor conjunctural a determinat, totuşi, împingerea lor în planul al doilea. Acesta era speranţa că România va fi a) primită în NATO, în primul val şi b) acceptată din start la negocierile pentru admiterea în Uniunea Europeană. În Bucureşti se credea cu tărie (şi pe drept cuvînt) că, pentru ca acestea să se petreacă, România trebuia să-şi îmbunătăţească rapid relaţiile cu vecinii, în general, şi cu Ungaria, în special, şi să renunţe la strategiile de Tipul III. Odată cu abandonarea speranţelor, n-a fost greu ca naţionalismul „de includere” al PNţCD şi PNL să renască. Factorul cultural nu murise — ci doar dormise o vreme. Aceste involuţii, din ce în ce mai marcate de soarta ordonanţei nr. 36, aveau să ameninţe unitatea unei coaliţii şi-aşa foarte fragilă, din cauza unor factori care depăşesc subiectul de faţă (vezi Shafir, 2000). UDMR avea să mai ameninţe din cînd în cînd că va părăsi guvernul. Ceea ce l-a oprit a fost lupta internă dintre „moderaţi” şi „radicali” şi faptul că părăsirea coaliţiei ar fi însemnat implicit o victorie a „radicalilor”. Al doilea factor care juca un rol în deconsilierea UDMR la a renunţa la speranţă erau apelurile organizaţiilor civile sau ale personalităţilor societăţii civile, ca de exemplu fosta dizidentă anti-Ceauşescu şi locuitoare a Clujului, Doina Cornea, care îndemna părţile să ajungă la un compromis (Andreescu, 1999). În cazul ordonanţei nr. 22, acest lucru a devenit posibil cu mai mare uşurinţă decît în cazul ordonanţei nr. 36. Actul a fost adoptat de Camera Deputaţilor la 29 iunie 1999, după ce a fost aprobat de Senat, pe 25 mai, acelaşi an. Un apel al PDSR, PUNR şi PRM la Curtea Constituţională împotriva prevederilor acestuia a fost respins pe 20 decembrie, din motive de procedură, deoarece fusese înaintat după ce Preşedintele Constantinescu semnase promulgarea lui ca lege (RFE/RL Newsline, 26 mai, 30 iunie şi 21 decembrie 1999). Dar atunci, relaţiile dintre partenerii coaliţiei şi UDMR erau foarte diferite de ce fuseseră la începutul anului 1997. Ordonanţa de urgenţă nr. 36, aprobată la 9 iulie 1997, permitea instruirea în limba maternă la toate nivelurile educaţionale şi desfiinţa prevederile Legii nr. 84/ 1995 care impunea studiul istoriei şi geografiei în limba română. Alte măsuri la care UDMR avusese obiecţii erau modificate în aşa fel încît să satisfacă cererile minorităţii maghiare. Înaintea plecării sale în prima lui vizită în străinătate, premierul Ciorbea anunţase, în martie 1997, că Universitatea maghiară Bolyai, unită cu forţa cu Universitatea română Babeş din Cluj, va fi redeschisă. Această cerere se număra printre cele mai dureroase ale UDMR, întoarcerea minorităţii la propriile instituţii căpătînd dimensiuni simbolice, mai presus de orice: pentru etnicii maghiari din România, o universitate separată simboliza restituirea drepturilor lor culturale. Din această perspectivă, ea era la fel de importantă ca restituirea proprietăţilor deţinute de bisericile maghiare tradiţionale din Transilvania. Aşa cum au spus mulţi vorbitori maghiari, universitatea din Cluj a fost ultima proprietate maghiară naţionalizată de comunişti. Prefectul Clujului şi membru al PNţCD, Alexandru Fărcăşan, a protestat imediat, ca şi Andrei Marga, rectorul universităţii Babeş-Bolyai, unificată în 1959, care avea să devină în 1998 ministrul ţărănist al educaţiei. Sensibilitatea la această problemă a fost ilustrată de o mişcare neobişnuită a Preşedintelui Constantinescu, imediat distanţîndu-se de premier şi spunînd că BabeşBolyai trebuie să rămînă o instituţie unificată, eventual împărţită într-o secţie autonomă română şi una autonomă maghiară. (RFE/RL Newsline, 13 şi 14 martie, 1997). Cît de populare şi/sau nepopulare erau schimbările preconizate, în ochii celor două grupuri etnice transilvane? Numai o minoritate redusă, de 14,8% dintre majoritari, după studiul lui Mungiu-Pippidi, era de acord ca istoria şi geografia să fie predate în limba maghiară, în loc de română. Peste 12% erau indiferenţi şi aproape majoritatea (43%) se opuneau acestei măsuri. O proporţie largă de unu la patru subiecţi din acest grup (25,3%) au fost incapabili să răspundă. De partea maghiară, cei „fără răspuns” au fost ceva mai puţini (20,6%), dar o largă majoritate de 61,1% considerau măsura ca binevenită. O foarte mică parte, de 6,1%, s-a declarat împotrivă, iar „indiferenţii” au dublat cifra (Mungiu-Pippidi, 1999:157). A devenit curînd evident că legislativul nu va dansa cum cîntă guvernul. Că opoziţia se opunea legislaţiei propuse de guvern, asta nu era o surpriză. Dar cea mai puternică rezistenţă a dovedit-o senatorul PNţCD, George Pruteanu. El s-a opus mai ales eliminării prevederii predării istoriei şi geografiei în limba română şi garantării dreptului la universităţi finanţate de stat, pentru minorităţi, în propria lor limbă. Dar Pruteanu se opunea şi unor concesii mult mai mici, ca de exemplu predarea limbii române şi a literaturii române după manuale speciale, mai potrivite abilităţilor lingvistice mai puţin dezvoltate ale elevilor provenind din rîndul minorităţile naţionale. De fapt, Pruteanu era mai aproape de poziţia fostului preşedinte al comisiei pe care o prezida el acum, senatorul PDSR Gheorghe Dumitraşcu, decît de strategiile pe care propriul său partid le susţinuse la începutul coaliţiei. şi a reuşit să convingă majoritatea senatorilor CDR să-i susţină poziţia. Într-adevăr, textul legii aprobate de Senat la 16 decembrie 1997 era exact „varianta Pruteanu” şi excludea majoritatea amendamentelor introduse de ordonanţa 36. şi mai important, predarea istoriei şi geografiei în limba română redevenea obligatorie, dreptul minorităţilor la educaţia universitară se restrîngea la „grupuri şi secţii”, iar bisericile istorice ale Transilvaniei tot nu-şi puteau deschide şcoli laice. În sfîrşit, în martie 1998 Pruteanu a fost exclus din PNţCD, după ce susţinuse poziţia democraţilor în privinţa ordonanţei nr. 22 (vezi mai sus). La sfîrşitul zilei, el a aterizat în PDSR, nu înainte de a fi flirtat cu PUNR, care se pare că i-a oferit candidatura la preşedenţie în alegerile din 2000 (vezi RFE/RL Newsline, 17 decembrie 1997, 15 ianuarie 1999 şi 25 februarie 2000). Singurul mod de a mai proteja legea (şi implicit apartenenţa UDMR la coaliţie) era acum de a convinge Camera Deputaţilor să aprobe o versiune total diferită de cea aprobată de Senat şi să asigure preeminenţa primei variante asupra celei de-a doua, în procedura de „mediere”. Oricum, UDMR întîmpina opoziţii serioase în două puncte esenţiale. Mai întîi, prevederea „asimilaţionistă de includere” care stipula ca istoria şi geografia să fie predate în limba română, cîştigase între timp susţinere aproape universală printre partenerii săi de coaliţie. În al doilea rînd, Marga, acum ministru al educaţiei, se opunea ferm separării universităţilor. Ministrul a mers atît de departe încît a avertizat împotriva „efectelor nedorite” care puteau rezulta din acceptarea „separatismului” în educaţia universitară, folosind astfel o terminologie nu numai similară celei a extremiştilor anti-maghiari, dar enunţînd o culpabilizare practic bazată pe etnicitate. şi, întocmai ca Dejeu înaintea lui, a avertizat că o universitate de stat separată, în limba maghiară, ar putea deveni „o sursă de conflict interetnic, asemănătoare cu cea din fosta Iugoslavie” (RFE/RL Newsline, 12 şi 23 iunie 1998). Se subînţelegea că intelighenţia maghiară din Transilvania era, prin definiţie, neloială României. şi alegînd exemplul iugoslav pentru a-şi ilustra argumentul, Marga cel „mainstream” îmbrăţişa exact aceleaşi imagini cu care extremistului Funar îi plăcea să-şi ilustreze discursul urii (vezi mai sus). Pentru a contracara pericolele aşa-zisului „separatism”, Marga îşi promovează propriul model de aşa-zis „multiculturalism”, introdus la Babeş-Bolyai, deşi acest model lăsa neschimbată dominaţia românească în universitate şi în corpurile ei decizionale, ca să nu mai vorbim despre aspectul „simbolic” al cererii. Unul din principalele praguri psihologice către o universitate maghiară este punerea sub semnul întrebării (deschis sau în alt fel) a „statului-naţiune”, definit pe criterii etnice.5 Datorită bănuielii că o universitate maghiară ar deschide calea unor cereri care ar depăşi autonomia culturală sau chiar teritorială (a se citi federalizare sau chiar secesiune), majoritatea etnicilor români (conştient sau nu) tinde să respingă această idee. Poate cel mai clar exprimat a fost acest lucru de către deputatul PNŢCD Emil Săndulescu, în timpul dezbaterilor din cadrul Comisiei pentru Educaţie a Camerei Deputaţilor, care s-a opus amendării Legii Educaţiei de către propriul partid, afirmînd răspicat că „România este un stat unitar, nu unul federal” (RFE/RL Newsline, 3 septembrie 1998). Se pare că în această problemă, „clasa politică” românească e mai aproape de „credinţa populară” decît în cazul inscripţiilor bilingve sau al predării istoriei şi geografiei (aşa cum am menţionat, în timp ce majoritarii etnici, în general vorbind, nu susţin aceste măsuri, nici nu li se opun cu mare vehemenţă). Dacă 72% din români se opun unei universităţi maghiare şi 24,1% sînt pentru, printre etnicii maghiari ideea este susţinută de 84%, în timp ce 12,2% se opun (Mungiu-Pippidi, 1999: 212). Confruntaţi cu eşecuri repetate în rezolvarea problemei, în iunie 1998, patru deputaţi UDMR au propus un proiect de lege în favoarea reînfiinţării Universităţii Bolyai. Aşa cum era de aşteptat, iniţiativa a eşuat din nou, la nivel de comisii, dar a dat ocazia „prejudecăţilor culturale” anti-maghiare din subcultura politică românească să iasă la iveală cu şi mai multă putere decît înainte. Aşa cum arată Andreescu, aproape întreaga comunitate academică susţinea un proiect de scrisoare a organizaţiei PDSR, Forumul Civic Naţional, care denunţa cu vehemenţă această iniţiativă. Însuşi Ministrul Educaţiei conducea corul, aşa cum o demonstrează un document oficial al ministerului, conceput de ministrul-adjunct Mihai Korka. Titlul documentului era grăitor în sine: „Segregarea etnică în educaţia universitară din România nu este oportună” (Andreescu, 1999). Începuse, se pare, numărătoarea inversă a participării la coaliţie a UDMR. La întîlnirea din 30 septembrie, liderii coaliţiei au ajuns totuşi la o soluţie de compromis: guvernul condus de Vasile avea să emită o altă ordonanţă, făcînd posibilă înfiinţarea universităţilor „multiculturale”, avînd cursuri în maghiară şi germană. Universitatea proiectată avea să se numească „Petõfi - Schiller”(Andreescu, 1999; RFE/RL Newsline, 1 octombrie 1998). Dar Ministerul Educaţiei s-a opus în continuare compromisului, Korka afirmînd că ministerul se va opune înfiinţării universităţii multiculturale, atîta timp cît româna nu va fi de asemenea introdusă ca limbă de predare. Aceasta, de altfel, era şi poziţia lui Marga. Ministrul respinsese ceva mai devreme propunerea Ungariei de a înfiinţa o universitate maghiară particulară - o măsură care ar fi anulat argumentul că o universitate de stat în limba maghiară nu se putea crea pe temeiuri bugetare. Educaţia în România, a spus Marga, ca reacţie la această propunere, se desfăşoară în funcţie de decizia Parlamentului naţional propriu al României şi numai a lui. În ceea ce-l privea, el personal nu putea fi de acord cu „separatismul educaţional”. Încă o dată, respingerea indignată reflecta sensul „statului naţional”, cu atît mai mult cu cît, în avansarea propunerii, Zsolt Németh, ministrul adjunct de externe, a arătat că Ungaria nu se mai putea considera „stat naţional”, într-un context geopolitic în care atîţia maghiari trăiau acum dincolo de graniţele sale (RFE/RL Newsline, 31 iulie şi 2 octombrie 1998 şi Shafir, 1998). Hotărîrea a fost, în mod previzibil, atacată în tribunal de PUNR şi PDSR, ambele partide reclamînd neconstituţionalitatea ei, deoarece introducea „discriminarea pozitivă a unei singure minorităţi”, iar majoritatea etnică nu se bucura de un tratament egal. Curtea de Apel din Bucureşti a acceptat argumentul PUNR în decembrie 1998, susţinînd că decizia încălca de asemenea şi Legea Educaţiei din 1995. Dar acea hotărîre a fost respinsă de Curtea Supremă în aprilie 2000 (RFE/RL Newsline, 11 decembrie 1998 şi 5 aprilie 2000). În sfîrşit, şi după multe animozităţi inutile care nu vor dispărea prea curînd, Legea Educaţiei a fost aprobată în formă amendată, cam la doi ani după ce cabinetul Ciorbea dăduse ordonanţa de urgenţă nr. 36. Legea adoptată la 1 iulie 1999 prevede ca istoria şi geografia să fie predate în limba maternă la nivelul primar şi în limba română, la gimnaziu. Examenul de admitere la facultate poate fi susţinut în limbile minorităţilor naţionale. Mai mult, chiar dacă documentele şcolare se tipăresc în limba română, celelalte documente pot fi scoase în limbile de predare şi, mai important, la cerere, şcolile şi universităţile sînt datoare să traducă dosarele în limbile minorităţilor. Acest lucru e important pentru acei elevi şi studenţi care doresc să-şi continue educaţia în Ungaria. Programa pentru limba şi literatura română e aceeaşi, dar manualele sînt diferite, pentru a corespunde nevoilor minorităţilor. Limba maternă a fost reintrodusă în şcolile profesionale, cu atenţionarea că învăţarea terminologiei în limba română este obligatorie. Dreptul minorităţilor naţionale la „orice tip de învăţămînt superior” a fost recunoscut, dar nu şi dreptul de a înfiinţa universităţi de stat în respectivele limbi. Dar restricţia din 1995 de a se studia în limba maternă numai în „secţii şi grupe” la universităţile existente a fost completată pentru a include şi „colegii şi facultăţi” şi, chiar mai mult, a fost permisă înfiinţarea „universităţilor multiculturale”, funcţionarea lor urmînd a fi stabilită printr-o legislaţie separată. Mai important, noua lege stipulează că „Persoanele aparţinînd minorităţilor naţionale sînt îndreptăţite să-şi înfiinţeze şi să-şi organizeze propriile instituţii de învăţămînt superior.” În fine, legea stipulează că „cultele religioase recunoscute oficial la nivel de stat pot să-şi înfiinţeze şi să-şi organizeze instituţii private de educaţie.”6 Una peste alta, era un compromis cu care UDMR se putea prezenta în faţa electoratului său. Înseamnă asta oare că „civismul” a învins pînă la urmă în România strategiile de excludere şi pe cele de asimilare-includere? Cu îngăduinţă, asta ar fi o exagerare grosolană. Ar fi probabil mai înţelept să se aştepte dezvoltările de pe cele două fronturi — posibil — paralele. Pe de o parte, foarte probabila revenire la putere a PDSR la viitoarele alegeri poate transforma episodul 1996-2000 într-o excepţie. „Prejudecata culturală” rămîne şi continuă să se reflecte în mare măsură în media care, în loc să încurajeze „civismul” joacă mai degrabă pe mîna extremiştilor şi a aliaţilor lor prezentîndu-i ca fiind „curentul dominant”. Proba de foc a civismului va consta în negarea sau, dimpotrivă, afirmarea sa de către noii conducători ai ţării în cazul cînd previzibila schimbare guvernamentală va avea loc. Dar chiar şi în cazul unui scenariu improbabil în care forţele de centru-dreapta din PNţCD, PNL şi alte partide vor continua să guverneze în coaliţie cu UDMR, implementarea legislaţiei „civice” agreată de comun acord, poate întîmpina noi dificultăţi. La urma urmelor, universitatea „Petõfi-Schiller”, a cărei înfinţare a fost aprobată în 1999, aşteaptă încă aşezarea pietrei de temelie. Celelalte evoluţii asupra cărora merită să ne oprim au de-a face cu schimbările în cadrul UDMR. Există semne destul de substanţiale că puterea „radicalilor” ar creşte, dar nu le putem discuta aici în detaliu. Unul dintre motive este că această aripă a fost clar favorizată, în raport cu „moderaţii”, de cabinetul naţional-conservator Viktor Orbán, care a venit la putere în Ungaria în 1998 şi care, mai mult, include naţionalişti de nădejde ca József Torgyán, liderul Partidului Micilor Proprietari. Legăturile cu „ţările prietene” pot fi de importanţă crucială în evoluţia ambelor strategii, şi raportate la minorităţile naţionale, dar şi ale acestora din urmă, aşa cum a fost demonstrat pe larg de Rogers Brubaker (1996). Cabinetul Orbán a alocat două miliarde de forinţi (7,2 milioane USD) pentru înfiinţarea unei universităţi particulare în limba maghiară, în Transilvania. Dar o parte importantă a acestor fonduri a mers către facţiunea „radicală” a UDMR, cu episcopul Tõkés ca preşedinte al unei fundaţii care urmează să înfiinţeze „Universitatea Creştină Partium” de pe lîngă seminarul teologic al lui Tõkés, din Oradea. Aripa „moderată” din UDMR şi-a ascuns cu greu nemulţumirea. În ciuda faptului că înfiinţarea unei universităţi private a devenit posibilă sub legislaţia amendată, atîta vreme cît Marga sau unul ca el va fi ministru al educaţiei, Universitatea Creştină va avea şi mai multe probleme în aprobarea programei şcolare de către minister. În sfîrşit, nici una din cele două aripi ale UDMR nu vrea să uite cererea de a se înfiinţa, pe lîngă „Partium” sau „Petõfi Schiller”, o universitate subvenţionată de stat în limba maghiară, iar acest lucru este o invitaţie la noi conflicte cu puterile viitoare, oricare ar fi culoarea lor politică. Ar fi probabil prematur să vorbim despre „un model românesc al relaţiilor interetnice”, aşa cum s-a făcut la Bucureşti, între 7-8 iulie, sub auspiciile Ambasadei SUA, USAID şi ale celor două ONG-uri cu sediul în Cluj (Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală şi Centrul de Cercetări ale Relaţiilor Interetnice). Scepticismul meu nu priveşte discuţia în sine, ci utilizarea termenului „model”, ceea ce implică o demnă de urmat emulaţie. Un sondaj ale cărui rezultate au fost făcute publice cu această ocazie a arătat că 43,4% din subiecţii etnici români şi 62,8% din cei unguri au fost de părere că relaţiile interetnice s-au îmbunătăţit după 1998, pe cînd 35,8% din români şi 27,6% din unguri sînt convinşi că, dimpotrivă, relaţiile s-au înrăutăţit (TVR, 8 iulie 2000). Dar o primă impresie este că problema are contururi cel mult neconcludente şi că românii sînt, pînă la urmă, mai puţin convinşi de noul „civism” decît maghiarii. Acei români care sînt totuşi convinşi nu reprezintă, cu siguranţă, majoritatea. Iar dacă ţinem seama că românii sînt, la urma urmelor, majoritari, nu trebuie să trecem cu vederea nici „partea goală a paharului”, mai ales cînd ea se apropie de două treimi. □ REFERINŢE BIO-BIBLIOGRAFICE Adevărul (Bucureşti) 1999. Andreescu, G., Pages from the Romanian-Hungarian Reconciliation 1989-1999: The Role of Civic Organizations, Institute for International Education, Washington, D.C., lucrare de atelier. Andreescu, G., 2000, Shadow Report, lucrare de atelier, Ombudsman* for National Minorities. Baricada (Bucureşti), 1990, 1991. Brubaker, R., 1996, Nationalism Reframed: Nationhood and the National Question in the New Europe (Cambridge: Cambridge University Press). Buletin informativ al UDMR (Bucureşti), 1995. Constantinescu, M., 1992, Constituţia României - Comentată şi adnotată - (Bucureşti: Regia Autonomă „Monitorul Oficial”). Deletant, D., 1991, The Role of Vatra Românească in Transylvania, Report on Eastern Europe, Vol. 2, no. 5, pp. 28-37. Dimineaţa (Bucureşti), 1995. Gallagher, T., 1992, Electoral Breakthrough for Romanian Nationalists, RFE/RL Research Report, Vol. 1, no. 45, pp. 15-20. Gallagher, T., 1995, Romania After Ceausescu (Edinburgh: Edinburgh University Press). Gallagher, T., 1997, Nationalism and Post-Communist Politics: The Party of Romanian National Unity, 1990-1996, în Stan, L. (ed.), Romania in Transition (Aldershot: Dartmouth), pp. 25-47. Greenfeld., L., 1995, Nationalism: Five Roads to Modernity (Cambridge: Harvard University Press). Hungary Around the Clock (Budapest), 2000. Linz, J.J. and Stepan, A., 1996, Problems of Democratic Transition and Consolidation: Southern Europe, South America and Post-Communist Europe (Baltimore: The Johns Hopkins University Press). Livezeanu, I., 1995, Cultural Politics in Greater Romania: Regionalism, Nation Building & Ethnic Struggle, 1918-1930 (Ithaca: Cornell University Press). Monitorul U.D.M.R. (Bucureşti), 1995. Mungiu-Pippidi, A., 1999, Transilvania subiectivă (Bucureşti: Humanitas). RFE/RL Newsline, 1997-2000. Televiziunea română, 2000 România liberă (Bucureşti), 1992 Rompres (Bucureşti), 1990. Shafir, M., 1985, Romania: Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change (London: Frances Pinter). Shafir, M., 1989, Xenophobic Communism: The Case of Bulgaria and Romania, The World Today, Vol. 45, No. 12, pp. 208-12. Shafir, M., 1991a, Anti-Semitism without Jews in Romania, Report on Eastern Europe, Vol. 2, No. 26, pp. 20-32. Shafir, M., 1991b, Romania’s new Institutions: The Draft Constitution, Report on Eastern Europe, Vol. 2, No. 38, pp. 22-33. Shafir, M., 1994a, Ethnic Tension Runs High in Romania, RFE/RL Research Report, Vol. 3, No. 32, pp. 24-32. Shafir, M., 1994b, The Post-Communist Era în Braham, R. L. (ed.), The Tragedy of Romanian Jewry (New York: Columbia University Press), pp. 333-86. Shafir, M., 1995, Agony and Death of an Opposition Alliance, Transition, Vol. 1, No. 8, 1995, pp. 23-28. Shafir, M., 1996, Controversy Over Romanian Education Law, Transition, Vol. 2, No. 1, 1996. Shafir, M., 1997, Romania’s Road to ‚Normalcy’, Journal of Democracy, Vol. 8, No. 2, pp. 144158. Shafir, M., 1998, End Note: Irrational Rationality in the Carpathians, RFE/RL Newsline 4 August. Shafir, M., 1999, The Mind of Romania’s Radical Right, în Ramet, S. (ed.), The Radical Right in Central and Eastern Europe Since 1989 (University Park: The Pennsylvania State University Press), pp. 213-32. Shafir, M., 2000, The Ciorbea Government and Democratization: A Preliminary Assessment, în D. Light, D. Phinnemore (eds.), Post-Communist Romania: Coming to Terms with Transition (London: Macmillan), în curs de apariţie în 2000. Ziua (Bucureşti), 1995. NOTE 1. Lucrurile nu evoluau diferit nici de cealaltă parte a graniţei, unde liderul partidului extremist-naţionalist Calea Dreptăţii şi Vieţii Maghiare, István Csurka, s-a folosit de poluarea rîului din partea românească pentru a-i lua în răspăr pe acei „Rothschilds” care au finanţat compania australiană de exploatare minieră Esmeralda, acţionarul majoritar al minei de aur care cauzase poluarea şi, totodată, pentru a lansa un apel la revizuirea frontierelor. Conform lui Csurka, respectivii „Rothchilds” (sinonimul pentru evrei şi presupusa lor putere financiară internaţională) „finanţează pentru un pumn de aur, cea mai crudă distrugere a mediului de pe teritoriul fostei Ungarii Mari”. „Trianonul (tratatul care a condus la dezmembrarea Ungariei după primul război mondial) se revarsă în Tisa cu o nestăvilită indiferenţă răsăriteană”, remarca el cîteva zile mai tîrziu, ca apoi să uzeze imediat de ocazia sărbătoririi la 15 martie a Revoluţiei din 1848 pentru a chema la „o Transilvanie independentă” ca soluţie împotriva poluării rîurilor ungare. Vorbind în Parlament la 20 martie, Csurka descria poluarea ca „un război ofensiv fără focuri de armă”, îndreptat împotriva „spaţiului vital (élettér)” ungar, recurgînd la terminologia de sorginte nazistă. Csurka a susţinut că poluarea s-a constituit într-un act îndreptat spre „exterminarea” naţiunii ungare (bagatelizarea implicită a Holocaustului nefiind accidentală) şi a chemat la măsuri imediate, militare, economice şi ecologice de protecţie împotriva unor viitoare poluări (Hungary Around the Clock, 17 şi 29 februarie, 16 şi 21 martie 2000). 2. O Regiune Autonomă Maghiară (RAM) a existat în România între 1952 şi 1968. A fost un aranjament nesatisfăcător atît pentru minoritatea maghiară cît şi pentru majoritatea românească. Cea dintîi l-a privit ca insuficient deoarece numeroşi membri ai minorităţii maghiare trăiau în fara regiunii; într-adevăr, Bucureştiul era supranumit „al doilea oraş maghiar după Budapesta”, ceea ce era, desigur, o exagerare. Tocmai de aceea, UDMR a introdus mai tîrziu conceptul de „autonomie personală” (vezi mai jos). De altfel, nu putea fi vorba de o autonomie reală sub un regim stalinist, iar RAM nu a fost nimic altceva decît un transplant al modelului sovietic al „regiunilor autonome”. Pe de altă parte, majoritatea românească percepea RAM ca „stat în stat”, respingînd-o, ca şi preeminenţa unor etnici maghiari în conducerea din acea vreme a PCR. Autonomia maghiară a început să fie gradual amputată spre sfîrşitul anilor ’50, în cadrul unui proces evolutiv care a condus la ascensiunea „naţional-comunismului”, întîi sub fostul conducător PCR Gh.Gheorghiu-Dej, şi apoi sub Ceauşescu, cînd „naţionalcomunismul” a fost transformat în „comunism xenofob” (Shafir, 1989). În cursul acestui proces, RAM a fost desfiinţată (după ce fusese supusă mai întîi denaturării prin înlocuirea treptată în funcţii a majorităţii maghiarilor cu etnici români); întreaga Transilvanie a fost supusă unui proces de „românizare” datorat emigrării interne şi imigrării planificate şi susţinute de centrul de la Bucureşti; a avut de suferit în special educaţia în limba maghiară cu transformarea claselor, apoi a unor întregi şcoli din instituţii maghiare în instituţii de limbă română. Abolirea Universităţii Bolyai din Cluj din 1959 nu a fost prin urmare o măsură singulară, chiar dacă a fost cea mai dureroasă (Shafir, 1985:158-165; Gallagher, 1995: 50-58). Aceste iniţiative ale autorităţilor centrale au dus, de altfel, la deteriorarea relaţiilor dintre Bucureşti şi Budapesta care în perioada Ceauşescu au atins un prag la limita confruntării militare. 3. Un rol deosebit a revenit Ligii Pro Europa din Tîrgu-Mureş, Asociaţiei pentru Dialog Interetnic din Cluj, respectiv APADOR-CH şi think-tank-ului înfiinţat de acesta. În lucrarea citată, Andreescu menţionează şi omagiază activitatea unui număr de alte organizaţii civice evitînd totuşi să specifice că evoluţia atitudinii lor faţă de minoritatea maghiară a fost mult mai sinuoasă decît s-a văzut din afară. Această constatare este valabilă mai cu seamă pentru Alianţa Civică care, în multe privinţe, a fost incapabilă să depăşească „prejudecăţile culturale” discutate mai jos, în ciuda contribuţiei sale iniţial remarcabile la stingerea tensiunilor interetnice. 4. Acest studiu a fost primit cu mult criticism, dar nu sînt întrutotul sigur că respectivii critici, din care unii au pus sub semnul întrebării reprezentativitatea eşantionului, au dreptate în criticismul lor, respectiv că studiul nu face distincţie între „grupul ţintă” şi „sondajul de opinie”. Poate că, la urma urmelor, criticismul a fost porovocat de stăruinţa exagerată a studiului asupra chestiunilor metodologice. 5. Nu este întîmplător că singura ţară europeană unde minorităţile se bucură de ample drepturi culturale (în acest caz, minoritatea suedeză) este Finlanda. 6. Apelul adresat Curţii Constituţionale de către PUNR-PDSR de invalidare a legii prin invocarea faptului că ar viola stipulările privind caracterul „naţional” şi „unitar”, ca şi stipulările privind „limba oficială a ţării”, a fost respins la 20 iulie. (RFE/RL Newsline, 22 iulie 1999). Traducere de Alina Nelega-Cadariu Michael SHAFIR, este analist principal pentru Europa Centrală şi de Sud-Est, la Radio Europa Liberă Praga, şi editorul revistei East European Perspectives, difuzată prin Internet de aceeaşi instituţie. Este autorul volumului Romania: Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change şi a peste 200 de articole despre probleme ale ţărilor comuniste şi post-comuniste publicate în reviste de specialitate şi în volume colective editate în SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Olanda, România, Israel şi Ungaria. Xenophobic Movements and the Dillemas of ’Inclusion’ and ’Exclusion’: the Case of the Hungarian Minority in Romania, studiu prezentat în cadrul atelierului nr. 309, Practici de excludere: mişcările xenofobe şi statul (15 august 2000), cu ocazia ‘Conferinţei Societăţii Internaţionale pentru Studiul Ideilor Europene’ (Bergen, Norvegia, 14-18 august, 2000) |
|||||||||||||
   
|
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006