Recenzii

Anul 1989 a constituit un moment de cotitură în destinul întregii Europe şi nu e o exagerare să-l comparăm cu momentele cruciale ale anilor 1848 sau 1918. Acesta este anul în care, vestindu-se „apocalipsa inevitabilă” a unui foarte apropiat sfîrşit de mileniu, Europa de Est, cea care o jumătate de secol s-a simţit sedusă şi apoi brutal abandonată de Europa de Vest (dar mai ales de americani!), a fost bulversată de revoluţii mai mult sau mai puţin de catifea, mimate sau autentice, televizate sau nu... Istoria întregului continent a făcut, sau a crezut cu naivitate că face, o întoarcere de 180 de grade spre trecutul conceput drept viitor. Unele ţări au crezut că trebuie să înceapă cu recuperarea trecutului, încet, tacticos, pentru ca într-un tîrziu, cătinel-cătinel, să-i ajungă, vezi doamne, din urmă pe cei mai iute de picior care, sperau ele, poate se vor întinde o vreme la umbra unui copac, precum iepurele fraier care pierde competiţia cu broasca ţestoasă doar pentru că a tras un zdravăn pui de somn, dintr-o prea mare autosuficienţă... Este cazul ţării noastre. Alte ţări au spus „acum ori niciodată!”, au ales arderea etapelor, au strîns cureaua etc, şi sînt mult mai aproape de liman, de „luminiţa de la capătul tunelului”.

Printre atîtea personaje, de-acum celebre, care se făceau că fac revoluţie, care se făceau că trag, care se făceau că fac procesul Dictatorului sau al comunismului, care se făceau că instaurează democraţia, libertatea etc, sau pur şi simplu se făceau că muncesc, Doina Cornea, personalitate incomodă (prin rectilinearitate) şi ca atare deja controversată, era de mult timp un om liber. Ea nu şi-a cîştigat libertatea, cea mult clamată în decembrie 1989, odată cu răsturnarea regimului ceauşist. Libertatea ei interioară era deja un bun pe care nici un „body- guard” proţăpit la poartă nu i-o putea lua. (Unii dintre noi nu ne-am cîştigat-o nici măcar azi!) Vocea Doinei Cornea, care poate că şi pe mine m-a contrariat, la un moment dat, aşa cum era ea, firavă, iritantă, dar limpede, răspicată şi fermă, s-a făcut auzită încă din anul 1982, odată cu lansarea primului protest la postul de radio Europa Liberă. Și nu a fost ultima audiţie... aşa încît, încet-încet, pentru români, Doina Cornea a devenit un simbol, unul dintre puţinele pe care ni le puteam permite să le mai avem.

Talentul românilor de a se raporta la simboluri nu a scăpat ocazia de a face din Doina Cornea o Ioana d’Arc a României, ba chiar o Cassandră ale cărei profeţii au ajuns să fie considerate nişte prăpăstii. O asemenea personalitate nu poate fi privită decît cu patetism, e şi asta o caracteristică a noastră. Și de la mitizare la miticism este, vai, doar un pas. Iar tratarea viscerală a unei persoane, ba chiar, nu o dată, în mod grobian, nu ajută la nimic. Iată că avem acum prilejul s-o cunoaştem parcurgînd paginile volumului pe care ne propunem să-l recomandăm atenţiei opiniei publice.

În aceste dialoguri sub formă de memorii, „una dintre cele mai celebre şi autentice opozante ale dictaturii lui Ceauşescu evocă ultimii şase ani de luptă, în serviciul libertăţii şi al dificilei cuceriri a democraţiei.”

Versiunea franceză a acestor pagini este onorată de prefaţa Daniellei Mitterrand care, cu acest prilej, pe lîngă un elogios portret pe care-l face Doinei Cornea, ne surprinde cu unele observaţii pertinente, de bun simţ, dar şi de politi- cian lucid şi rafinat, referitoare la România, la situaţia sa politică, economică şi socială, la minorităţi, şi mai ales la volumul propriu-zis pe care se dovedeşte că l-a parcurs cu multă atenţie. Și pe care-l caracterizează astfel, în finalul cuvîntului introductiv: „Ce pledoarie extraordinară pentru o democraţie inspirată de popoarele bogate într-o cultură impregnată de moralitate!”

Structura versiunii franceze, din anul 2000, respectă, cu excepţia Anexelor, structura şi conţinutul versiunii româneşti care a precedat-o (în anul 1999): şapte capitole ample, al căror material este, în mare parte, ordonat cronologic (I: Semnificaţia actului mărunt : Intelectualii între dispersie şi coeziune; Comunismul nu trece pe lîngă oameni fără să lase urme; Începutul unirii forţelor democrate: Forumul Democrat Antitotalitar; II: Convenţia Democrată: Clasa politică, societatea civilă în drumul lor anevoios spre democraţie; Domnul Coposu; III: Călătorii... Întîlniri... Conferinţe,cuprinzînd agenda de lucru a anilor 1990, 1991, 1992, Întîlnirile neonorate ale anului 1993, dar şi anul 1994; IV: Despre maghiari şi relaţiile româno- maghiare; V: Despre monarhia constituţională; VI: Biserica greco-catolică în destinul meu;şi, în fine, VII: În loc de concluzii )

Cele zece anexe ale prezentului volum în limba franceză reprezintă o selecţie din cele 18 anexe ale versiunii româneşti, dovadă de luciditate şi modestie: sînt eliminate multe dintre scrisorile trimise de Doamna Doina Cornea unor proeminente personalităţi politice româneşti şi europene, precum şi răspunsurile la aceste scrisori. Păstrarea lor ar fi constituit o probă de vanitate, căci în versiunea românească acestea făceau dovada activităţii neobosite a Doinei Cornea şi a poziţiei sale intransigente în toate chestiunile care au învolburat societatea românească postdecembristă. Documentele eliminate erau menite să-i convingă — dacă se mai putea — pe unii compatrioţi cîrcotaşi care se declaraseră sastisiţi de prea tenacea activitate a Doinei Cornea. În versiunea franceză, care este îndeosebi în atenţia noastră, ele nu-şi mai aveau rostul. Aşa încît conlocutoarele (Doina Cor- nea - Rodica Palade) au păstrat doar zece anexe cuprinzînd documente, scrisori, cuvîntări, luări de poziţie, grupate pe următoarele probleme: 1. Despre unirea forţelor opoziţiei; 2. Proclamarea Forumului Democratic Antitotalitar — Cluj; 3. Despre campania electorală; 4. Programul Doinei Cornea; 5. Grupaj de texte privind situaţia politică din România; 6. Cazul Ilie Ilaşcu; 7. Despre problema maghiară; 8. Drepturile Bisericii greco-catolice; 9. Drepturile regelui Mihai; 10. Despre extremism.

Avem aşadar în faţă o istorie subiectivă a perioadei 1990-1999, în care toate faptele sînt privite din punct de vedere moral: naşterea primelor organisme democratice, a puhoiului de partide politice, apariţia şi evoluţia unora dintre oamenii politici ai momentului, alegerile, mineriadele, fenomenul „Piaţa Univrsităţii”; vorbe frumoase şi calomnii, eforturi pentru a crea o imagine favorabilă peste hotare pentru România, remarcabile portrete ale unor personalităţi ale vremii, pledoarii pentru libertate, democraţie, egalitate a tuturor şanselor pentru toţi cetăţenii , fără deosebire de origine etnică sau confesiune religioasă. Paginile dedicate lui Corneliu Coposu dezvăluie aspecte surprinzătoare ale personalităţii acestui atît de contestat, la început, iar apoi cu atît mai regretat — post mortem — om politic.

Într-un capitol aparte, Istoriografie şi memorie, aflăm povestea creării Memorialului de la Sighet, dar şi a divizării lui, parcă pentru a nu se dezminţi adînc înrădăcinata meteahnă romînească a dezbinării. În ce priveşte istoriografia românească, rolul acesteia trebuie să fie acela de repunere în drepturi a adevărului istoric, chiar neplăcut — uneori — , iar nu acela de a mitiza nişte întîmplări sau domnitori, ajungîndu-se chiar pînă la ridicola sfinţire a lui Ştefan cel Mare.

În capitolul Despre maghiari şi relaţiile româno maghiare, se aduc interesante clarificări despre manipularea atît a românilor cît şi a maghiarilor pentru escaladarea unor deja celebre conflicte interetnice care au murdărit atît de mult imaginea ţării. Cantitatea de jeg pe chipul ţării nu a fost egalată decît de mineriade sau de interdicţia impusă, în mai multe rînduri, regelui Mihai de România de a călca pe pămîntul natal... Oricum, conflictele interetnice precum şi cele interconfesionale au fost provocate, întreţinute şi aţîţate în mod continuu de forţe obscure (poate aceleaşi care au terorizat populaţia în zilele lui decembrie 1989-ianuarie 1990), tocmai pentru a legitima menţinerea în structurile de conducere ale ţării a fostei nomenclaturi securisto-comuniste. Doina Cornea face o analiză lucidă a „radicalismului” maghiar („Escaladarea pretenţiilor este aproape întotdeauna consecinţa unor frustrări”), dar şi a intoleranţei românilor care, precum s-a constatat la alegerile din noiembrie 2000, s-a îndreptat în mod foarte primejdios către ex- tremism: „Trăim în cadrul unor reglementări internaţionale în care factorul demografic prevalează asupra celui istoric; e însă tot atît de adevărat că şi drepturile omului prevalează asupra absolutismului naţional”. În ce priveşte conflictele interconfesionale, Doina Cornea afirmă cu convingere: „creştinismul este modelul universalităţii, al respectării alterităţii. Nu poţi fi în acelaşi timp creştin şi xenofob. Spre deosebire de iudaism, unde prevalează comunitatea în faţa lui Dumnezeu, în creştinism prevalează persoana în faţa lui Dumnezeu: omul ales ia locul poporului ales. De aceea orice relaţie personală se bazează pe înţelegere şi pe un efort continuu de a o cultiva.”

În paginile dedicate monarhiei constituţionale, Regele este considerat pro- tector al valorilor democratice, şi aflăm activitatea susţinută a Doamnei Cornea în apărarea dreptului Regelui de a veni în România. Parlamentele vin şi pleacă, guvernele se mai remaniază, pe cînd Regele reprezintă simbolul durabilităţii şi al continuităţii: „Legile [Parlamentul] sînt abstracte. Iubirea [pe care poporul o poartă Regelui] este o relaţie vie, iar conducătorul nu este o entitate abstractă. Îi iubesc pe acei conducători în care am încredere şi care îmi oferă certitudinea că nu mă vor înşela”.

În privinţa controversatei probleme a repunerii în drepturi a Bisericii greco-catolice, precum şi a restituirii proprietăţilor sale, ideea avansată este că, dacă Statul a luat prin decretul 358 din 1 decembrie 1948, tot Statul va trebui să repare abuzul ca să nu lase cele două Biserici naţionale surori să îşi privească neputincioase credincioşii cum se păruiesc prin faţa sau chiar în lăcaşurile sfinte.

Desigur că bogăţia de idei, de opinii (cu unele s-ar putea chiar să nu fim cu totul de acord), ne ispitesc la alte şi alte citate. Ne vom rezuma, şi ca o invitaţie la lectura integrală, fie a variantei româneşti fie a celei franceze, să reproducem viziunea foarte personală şi plastică pe care Doina Cornea o are despre mult pomenitul tunel cu acea luminiţă de la capătul lui, care se tot îndepărtează precum fata morgana: „...nu vom da niciodată de capătul lui, dacă lăsăm timpul să treacă peste noi cu a sa haotică înşiruire de evenimente şi, dacă ne lăsăm folosiţi de viaţa din jur, în loc să ne folosim noi de potenţialul vieţii noastre. Eu cred, pînă la urmă, că adevăratul tunel se află în sufletul nostru — adesea, insuficient pregătit... Un tunel zidit de noi înşine, ceas cu ceas, fără să ne dăm seama... Dacă ne-am regîndi viaţa şi am reclădi-o pe alte temeiuri, tunelul s-ar lumina, tunelul s-ar topi” (...), căci, parafrazîndu-l pe Monseniorul Vladimir Ghika, „nu tunelul contează, ci cum îl parcurgem”.

Cornelia Cistelecan