Pact academic sau
Pact
academic sau
multiculturalitate „cu voie”?
Smaranda Enache
Cu cîţiva ani în urmă, o dispută excesiv şi unilateral
mediatizată a făcut din
statutul
Universităţii Babeş-Bolyai încă un subiect de duel politic, pe lîngă multe
altele care pervertesc dezbaterea publică despre legitimitatea şi şansele
diversităţii
în ţara noastră. Universitatea Babeş-Bolyai a fost, de-a lungul istoriei
moderne —
contrazicînd
însăşi esenţa sa universalistă —, obiectul unei concurenţe acerbe
dominată
de excese naţionaliste şi vendette etno-lingvistice.
Înfiinţată în 1581 de principele catolic Ştefan Báthori,
universitatea avea să
supravieţuiască
cu oarecari întreruperi disputelor religioase, pentru a deveni la
1872
(data înfiinţării universităţii moderne), o instituţie cu limba de predare
maghiară.
După 1918, universitatea este transformată într-o instituţie românească,
partea maghiară strămutîndu-se în ţara vecină. În perioada Dictatului de la
Viena,
universitatea
maghiară renaşte, cea românească strămutîndu-se la rîndul ei, în
„dispersare”
la Sibiu. După al doilea război mondial, în 1945 ia fiinţă în descen-
denţa
universităţii de la 1872, universitatea unilingvă maghiară Bolyai. Paralel,
universitatea
românească revenită la Cluj va fi botezată „Babeş”. După cum se
poate
lesne vedea, într-o istorie de mai puţin de un secol, universitatea avea să fie
succesiv
amputată, rebotezată, strămutată, sacrificată umorilor politicieneşti şi
comandamentelor
autoritare, devenind, ca urmare, obiect al unei duble frustrări:
pentru
maghiari, convertirea ei într-o instituţie românească a fost resimţită ca un
rapt dureros, pentru români ca o reparaţie istorică. Nicicînd Universitatea nu
a
beneficiat
de un pact academic care s-o pună la adăpost împotriva arbitrariului.
Comunismul i-a dat lovitura de graţie, alterîndu-i însăşi esenţa,
transformînd-o
într-un
instrument propagandistic, cu rare oaze de intelectualitate ce rezistau tă-
vălugului
ideologic. Ceauşescu s-a folosit de micimea unora din universitarii fă-
cuţi
pe puncte, dar şi de pretextul unui aşa-zis internaţionalism echidistant,
pentru
a
învrăjbi definitiv atîta cît mai rămăsese neatins din corpul academic. În
prezenţa lui,
s-a produs în 1959 unificarea forţată a Universităţii Bolyai cu Universitatea
Babeş, sub cinicul pretext al înfrăţirii. Cei care n-au marşat la acest plan
diavolesc
au fost fie eliminaţi, fie au emigrat, fie s-au sinucis. Pas cu pas, partea
maghiară a
universităţii
s-a atrofiat, pînă la a rămîne o simplă firmă fără fond. Aşa a prins-o
în
1989 revoluţia. Pentru maghiari, Universitatea Babeş-Bolyai a devenit simbolul
triumfului
naţionalismului agresiv al lui Ceauşescu asupra uneia din instituţiile-
cheie
ale comunităţii lor, de care este intim legată capacitatea ei de supravieţuire
culturală.
Pentru români, cel puţin pentru unii din ei, această invenţie ceauşistă,
criticabilă desigur, este totuşi o formulă ce nu trebuie aruncată la coş în
totalitate,
numai pentru că a fost zămislită de o minte bolnavă, miezul putînd fi reformat.
Întrebarea este: cum
?
Lăsînd deoparte falsurile, instrumentarea politică şi
tendenţiozitatea, ca şi
fanteziile
dacice ale unui anumit personaj local arhetipal, în sînul societăţii acade-
mice
clujene ne găsim în faţa cîtorva opţiuni, exprimate pe diferite canale de
repre-
zentanţi
ai celor două comunităţi, şi pe care le-am putea rezuma astfel:
1.
Revenirea la o universitate unilingvă maghiară, prin crearea unei
universităţi independente de stat unilingve
maghiare, care s-ar desprinde din corpul
actualei UBB sau ar lua naştere
autonom. Această soluţie este susţinută în special
de acele medii academice maghiare
care consideră că nu mai au nici un motiv să
creadă în sinceritatea propunerilor
colegilor lor români, nu o dată aflaţi, cu puţine
excepţii, la remorca presiunii
naţionaliste. O universitate autonomă unilingvă ma-
ghiară ar soluţiona, în opinia
acestor cercuri, două chestiuni: (unu) reparaţia istorică
ce i se cuvine comunităţii maghiare
căreia i-a fost confiscată o instituţie esenţială,
şi (doi) garantarea instituţională a supravieţuirii sale culturale autonome pe
termen
lung. Fiind vorba de o
instituţie-simbol, renaşterea ei ar fi semnul bunăvoinţei şi
al bunei credinţe mutuale pe care le
presupune o reconciliere autentică.
Oricît de complicată ar fi o asemenea soluţie (separare,
costuri, resurse umane
etc),
consider că nu există baza morală de a i se refuza comunităţii maghiare această
aspiraţie:
tradiţiile, talia şi importanţa acestei minorităţi care a constituit cîndva
element
de statalitate în Transilvania şi atinge în acest teritoriu aproape 25% din
populaţie
(semnificativ mai mult decît acel 7% din totalul populaţiei care se invocă
frecvent!)
îi dau dreptul să aspire la o instituţie autonomă, aşa cum se văd destule
exemple în Europa sau
America de Nord.
Singurul obiect de negociere, în opinia mea, ar putea fi
nu dreptul, ci
oportunitatea (academică, financiară etc) de a purcede acum la
această soluţie,
înainte de a-i fi studiat în detaliu toate avantajele şi dezavantajele. Este
nefondată
temerea
că o asemenea instituţie ar înlocui principiul academic cu cel etnic,
deoarece
universitatea ar fi unilingvă maghiară, şi nu etnic maghiară, de vreme ce
ar putea-o frecventa — cum o făcuse şi în perioada cît funcţionase — orice
cetă-
ţean
vorbitor de limbă maghiară, fie el român, sas, rom, şvab sau albanez. Singurul pericol serios pe
care-l presimt criticii acestei opţiuni este acela că promotorii săi
ar putea accepta la o adică înfiinţarea unei astfel de universităţi în afara
Clujului.
Declaraţii contradictorii ale unor înalţi demnitari din România şi Ungaria par
să
indice că există posibilitatea unui asemenea troc. Consecinţele ar fi
dezastruoase:
exclusă din capitala Transilvaniei, surghiunită undeva în Secuime, universitatea
s-ar provincializa şi, abia atunci, s-ar rupe definitiv de mediul academic
românesc,
de spiritul transilvan al Clujului
(Înfiinţarea universităţii private maghiare Sapientia
nu schimbă obiectivul înfiinţării unei universităţi de stat pentru
comunitatea
maghiară). O defazare în dezvoltarea a două comunităţi ce trăiesc pe acelaşi
teritoriu poate avea consecinţe greu de prevenit.
2.
Constituirea unei secţii autonome maghiare în cadrul actualei
Universităţi
Babeş-Bolyai. Aceasta ar însemna că, fără a rupe relaţiile universitare
orizontale,
ierarhia verticală a celor două universităţi s-ar putea separa, punînd astfel
în valoare
principiul subsidiarităţii, deciziile urmînd a fi luate la nivelul cel mai
apropiat de
cel al acelora pe care ele îi vor afecta. Este în primul rînd opinia acelor
universitari
care pleacă de la analiza realistă a situaţiei actuale şi percep toate
obstacolele
subiective şi obiective ale înfiinţării unei universităţi autonome unilingve
maghiare.
Această soluţie ar necesita reforma profundă a Universităţii Babeş-Bolyai, care
ar trebui să se transforme într-o universitate bilingvă, aşa cum sînt
destule de
acest fel în — iarăşi trebuie s-o spunem — Europa şi America. Prin trecerea la
această nouă configuraţie, Universitatea Babeş-Bolyai ar răspunde onorabil
cîtorva
exigenţe morale: ar pune în valoare dreptul la învăţămînt autonom
universitar,
drept pe care comunitatea maghiară l-a revendicat limpede şi prin forme
referendale
convingătoare; ar valorifica principiul egalităţii şanselor, respectiv
al egalităţii
limbilor (nu numai în amfiteatre, dar şi în administraţia şi managementul
UBB),
ar respecta accesul egal la decizie, pe care actuala structură
asimetrică a voturilor
nu o poate garanta, în lipsa unui drept de veto, sau a altor tipuri de
corective. Am
văzut funcţionînd o asemenea universitate bilingvă în cantonul bilingv franco-
german Fribourg din Elveţia. E drept că este vorba de o universitate de
dimensiuni
mai modeste, dar ea arată, simplificat, cam aşa: există în paralel două secţii
auto-
nome, fiecare cu limba sa de predare, cu toate secţiile şi specializările „în
oglindă”;
cele două secţii sînt permeabile pe orizontală, ceea ce înseamnă că un
student
poate opta să urmeze un curs în oricare din cele două limbi, după cum îi
convine
profesorul şi în funcţie de acceptul acestuia; profesorii bilingvi predau la
ambele
secţii, în funcţie de nevoi şi disponibilitate; „baza materială” — laboratoare,
biblioteci, campus — este comună, tinerii nefiind separaţi în nici un mod;
senatul
universităţii cuprinde o reprezentare
egală a celor două secţii, indiferent de numărul
de studenţi, şedinţele sale desfăşurîndu-se în ambele limbi, cu
asigurarea traducerii
simultane pentru universitarii unilingvi; funcţia de rector este desigur
eligibilă,
dar este obligatorie alternarea mandatelor între germanofoni şi
francofoni. O unitate de
autonomii, cu evidente avantaje, dintre care nu în ultimul rînd cel al
domolirii suspiciunilor.
3.
Universitatea multiculturală este acum opţiunea comunităţii academice
române (liberale). Este un corectiv demn de toată lauda, care a fost adus
Universităţii Babeş-Bolyai după decembrie 1989 şi se datorează deschiderii,
tena-
cităţii şi profesionalismului rectorului Andrei Marga. Andrei Marga, unul din
cele
mai talentate spirite reformatoare, a reuşit în cîţiva ani să şteargă urmele de
ceauşism
de pe obrazul universităţii, a repus la locul cuvenit demnitatea spiritului
academic,
a introdus secţii şi facultăţi noi (noi în întregul învăţămînt superior din
România),
a conectat instituţia la surse de finanţare şi cooperare care i-au deschis
orizonturi
extrem de profitabile. Sub conducerea lui Andrei Marga şi a excelentei echipe
de
manageri din jurul său, Universitatea Babeş-Bolyai a devenit una din
instituţiile
cele mai dinamice şi flexibile din România, demnă de titulatura de primă
universitate a Transilvaniei. Tot lui Andrei Marga i se datorează acest nou
statut
de multiculturalitate pe care îl are Universitatea Babeş-Bolyai actualmente şi
care
grosso modo înseamnă coexistenţa a trei linii de studii: una în limba
română, una
în limba maghiară şi a treia în limba germană, cărora li s-a adăugat şi un
acces
rezervat romilor. Conştient de forţa modelului la originea căruia se află,
Andrei
Marga îl caracteriza, într-un articol apărut în aprilie 1997, în următorii
termeni:
„Niciodată
în principala universitate a Transilvaniei nu au studiat mai mulţi
maghiari. Niciodată nu au fost mai multe structuri pentru studii în limba
germană.
Niciodată atît de mulţi tineri nu au studiat ebraica şi istoria răsăriteană a
evreilor
Niciodată în acestă universitate nu au fost cuprinse, ca astăzi, teologiile ce
reprezintă numeroasele biserici din Transilvania.” Tot în acelaşi articol,
autorul
avertizează că modelul multicultural are adversari versaţi: „Nu numai
mentalităţile
statului distributiv al socialismului răsăritean, ci şi un nou conservatorism,
ce se
drapează cu devizele liberalismului, se ascunde acum sub confuzia mai mult sau
mai puţin conştientă dintre «democraţia universitară» şi democraţia civilă.”
Politically
correct! În
orice universitate ce se respectă, ba chiar în orice mediu
politic sau de reflecţie ce se revendică de la valorile unanim acceptate, un
asemena
discurs nu poate decît să se bucure de o unanimă preţuire. Dar, probitatea
morală
ne obligă să reluăm cîteva din întrebările pe care le pun criticii acestui
model,
subliniind de la început că orice critică cinstită pleacă de la premisa că „altera
pars” este şi ea de bună-credinţă, punîndu-şi eventual aceleaşi întrebări.
Iată, cîteva!
Este caracterul multicultural o opţiune profundă sau una conjuncturală,
o soluţie
fashionable menită să eludeze adevărata dezbatere privind soarta
învăţămîntului
superior în limba maghiară şi să tempereze aprehensiunile corpului academic
maghiar? Prin introducerea liniei de studii germane şi perspectiva unor linii
de
studiu în engleză şi franceză, se caută o alternativă sau un complement la
linia de
studii în limba maghiară? De ce nu se deblochează mecanismele accesului la decizie, de ce
„colegii maghiari” sînt mai degrabă pe post de grup căruia i se fac
concesii, decît pe acela de partener egal? De ce nu există o egalitate a
limbilor în
toată universitatea, inclusiv în management, acte de studii etc? De ce
planurile de
dezvoltare, cooperare, informaţia, sînt apanajul unui singur grup? De ce
simbo-
listica, memoria colectivă academică, serbările universitare nu
reflectă şi ele
caracterul declarat multicultural? De ce, avînd în vedere tradiţiile,
solicitările şi
nevoile, linia de studii în limba maghiară se opreşte mereu la forme hibride,
fără a
se coagula în facultăţi, fie şi în limitele posibilităţilor? Răspunsurile
veni-vor, să
sperăm, tot de la Cluj.
Universităţile,
cele care îşi merită numele, sînt adevărate think tank-uri în
care minţile cele mai luminate ale naţiunilor, în spiritul valorilor
universale,
prefigurează viitorul, demolînd literalmente prezentul cînd acesta este
neîncăpător.
Cum să interpretăm, în acest context, o frază a aceluiaşi autor din acelaşi
articol,
în care se afirmă că între principiile ce călăuzesc reforma iniţiată la
Universitatea
Babeş-Bolyai este şi „extinderea studiilor complete în maghiară şi germană, pînă
la limitele permise de legislaţie” (sic!). O legislaţie care arată cum
arată, adoptată
de parlamentul dominat de foştii comunişti şi de ultranaţionaliştii care au
condus
România pînă în noiembrie 1996. O pată în soare sau o profesiune de credinţă
care se leagă de fraza citată cu cîteva rînduri mai sus şi pe care îmi permit
s-o
reiau: „... confuzia mai mult sau mai puţin conştientă dintre «democraţia
universitară» şi democraţia civilă”. Îmi cer scuze, dar nu pot să-mi
reprim
neliniştea: o multiculturalitate cu voie...?
Închei, exprimîndu-mi speranţa că democraţia universitară
nu va fi mai puţin,
ci dimpotrivă, mai
mult decît democraţia civilă, că pactul academic de la Cluj-
Kolozsvár-Klausenburg se va impregna de smerenia acestui sfîrşit de veac cînd
nici un om cinstit nu-şi poate odihni liniştit capul pe pernă dacă nu-l trece
fiorul
poverii de a se simţi răspunzător pentru soarta celuilalt. □
Smaranda ENACHE (n. 1950), absolventă a Facultăţii de limbi romanice, clasice şi
orientale, secpa franceză-maghiară din cadrul
Universităţii Bucureşti. Este membră fondatoare
şi copreşedintă a Ligii Pro Europa, membră fondatoare a
Alienţei Civice şi a Grupului pentru
Dialog
Social. A fost ambasador al României în Finlanda şi Estonia. A publicat mai
multe
articole, studii, analize, interviuri axate pe tematica democraţiei pluraliste,
drepturile
minorităţilor, reconcilierea istorică
româno-maghiară, interculturalitate, civism, naţionalism,
integrare europeană în publicaţii din ţară şi în străinătate; este
coordonatoare a volumului
România
şi minorităţile.