|
Marosvásárhely,
1990: három napig
magyar
Puczi Béla
(TÎRGU-MUREş, 1990:
maghiar pentru trei ZILE)
Red. Bernáth Gábor, edit.
Roma Sajtóközpont
Könyvek, 2000
Naratorul evenimentelor, Béla
Puczi, este unul dintre acei romi care
în ziua de 20 martie 1990 au venit ajutorul maghiarilor
ce demonstrau în centrul oraşului Tîrgu-Mureş şi au fost atacaţi
de românii îmbătaţi, înarmaţi, aduşi din zona Reghinului.
Evenimentele
din Tîrgu-Mureş au fost prelucrate atît de autori români, cît şi
de maghiari. Această carte este prima care le prezintă din optica unui rom
implicat.
Dincolo
de datele, faptele istorice şi modul în care le-a trăit naratorul, ceea
ce atrage atenţia cititorului şi merită să fie analizat în mod special este
criza de
identitate, caracteristică nu doar pentru autor, dar şi mai multor comunităţi
de
romi. O criză de identitate care, în momentul unei alte crize, a unui conflict
între
două grupuri etnice, iese la suprafaţă.
Întrebările
care se pun referitor la participarea romilor la conflictul din martie
2000 sînt: De ce s-au implicat romii într-un conflict româno-maghiar? De ce
s-au
implicat de partea maghiarilor? Cum au fost „răsplătiţi”?
Romii
din Dumbrăveni (satul natal al lui Béla Puczi) şi-au asumat o identitate
aparte, folosind limba maghiară ca limba maternă. („Bunicii mei vorbeau
ţigăneşte
cu mama, dar eu deja învăţasem să vorbesc în maghiară; acolo, în acea vreme, a
început să devină demodată limba ţigănească. Am învăţat ţigăneşte atunci cînd
bunicul şi unchiul meu jucau filcău, sau de la cele două bunice, cum aranjau
curtea.”) Cum de jure nu era recunoscută existenţa romilor (nu doar
datorită
sintagmei „maghiari, germani şi alte naţionalităţi”, dar şi din cauza ignorării
complete, spre exemplu
cu ocazia recensămintelor, a acestei comunităţi), cei din
Dumbrăveni se
considerau aparţinînd naţiunii maghiare. Românii şi romii vorbitori
de romanes, la fel, îi considerau pe aceşti romi ca fiind maghiari (jigninu-i
cu
termenul de „bozgor”). Maghiarii erau împărţiţi: „au fost maghiari care ne
considerau ţigani, iar alţii spuneau: voi sînteţi maghiari, aici cu toţii
sîntem
maghiari. În anii şaptezeci şi ţiganii au început să înveţe, şi atunci a
început să se
formeze duşmănia, ca să spun aşa, între maghiari şi ţigani”. Iată educaţia ca
sursă
de conflict: pînă cînd romii nu erau competitivi, au fost acceptaţi mai uşor de
comunitatea înconjurătoare. „Au fost maghiari care nu agreau că noi, ţiganii,
învăţăm. Nu vedeau cu ochi buni dacă un ţigan devenea meseriaş, în sat nu erau
mai mulţi de 20-30 de meseriaşi. şi multor maghiari le sărea în ochi dacă
umblam
la costum, că mama mă îmbrăca foarte frumos. Erau invidioşi, strigau după noi:
oricum nu vei fi popă.” În mod evident, comunitatea de romi din Dumbrăveni (şi
nu numai) trăia această dramă a identităţii: încerca să se asimileze la o altă
minoritate (cea maghiară), nici ea cu o condiţie prea uşoară, comunitate care
însă
avea de multe ori reţineri sau chiar repulsie faţă de această tendinţă.
În
aceste condiţii, actul romilor din 20 martie 1990 a fost o declaraţie de
fidelitate, de devotament; ei s-au solidarizat cu comunitatea maghiară într-o
situaţie
deosebit de gravă, în plin conflict cu comunitatea majoritară.
Identitatea
etnică nu a fost indiferentă nici pentru anchetatori („într-o noapte
a intrat un ofiţer, care mi-a cerut să-i spun sincer ce sînt: român, maghiar
sau ţigan”),
nici pentru deţinuţii din penitenciar („deţinuţii români erau foarte porniţi
împotriva noastră”).
Ar
fi urmat ca după cele întîmplate comunitatea maghiară să ofere un sprijin
romilor arestaţi. Ajutorul a fost parţial.
„Avocaţii au fost aleşi de UDMR”... dar...
„soţia a vîndut televizorul să poată plăti”. După eliberare, sprijinul a
fost, la fel, nu
numai superficial, dar de multe ori şi
jignitor. „După masă a venit preotul, să mergem
la biserică. Am fost aşezaţi în faţă, s-a spus o rugăciune pentru noi şi
am primit un
plic; ruşine care nu poate fi spălată de pe noi. În plic erau cincisute de
lei.”
În
aceste condiţii, Béla Puczi şi-a încercat norocul în Ungaria. A dorit să
obţină statutul de refugiat. „Nu prea mă pricepeam la legile cu privire la
statutul
de refugiat, şi se ţineau în secret faţă de noi: drepturi nu au fost, obligaţii
pe mai
multe pagini.” Umilirile datorate diferenţei dintre identitatea asumată şi cea
atribuită nu au luat sfîrşit. Funcţionarii care completau formularele
refugiaţilor îl
întrebau ce este. „Am zis, normal, că sînt maghiar. [...] Vedeţi, doamnă, am
scris
totul în maghiară, vorbesc maghiara, normal că sînt maghiar. La care ea: aşa
ştie
că am altă naţionalitate. Mi-a poruncit să părăsesc biroul, să aştept afară,
strigînd
după mine: dumneata de ce ai venit aici, din ăştia avem şi noi destui. Acest
lucru
m-a durut mult. Am stat pe coridor. Pînă la urmă a ieşit şi a spus doar atît:
să mă
întorc la Bicske şi să mai aştept. Aşa a fost. Nu mi-a sosit statutul de
refugiat.” A
fost trimis în
România dar s-a întors în tabăra de refugiaţi. Unde autorităţile
maghiare s-au
comportat cu el aproape ca şi cei de la închisorile din România.
„Am avut impresia că pe noi, ţiganii, vor să ne scoată de acolo.” După ce a
primit,
în sfîrşit, statutul de refugiat, Béla Puczi a fost forţat de circumstanţe să
plece mai
departe, în Franţa. În ciuda celor
întîmplate, a simţit nostalgia apartenenţei asumate.
„Mi-a lipsit maghiaritatea mea. Sînt şi ţigan, dar m-am născut şi am
crescut printre
unguri.” Între timp, autorităţile maghiare i-au retras statutul de refugiat, pe
motivul
că ar fi perturbat liniştea taberei de la Bicske... într-o perioadă în care
Béla Puczi
nici măcar nu era în Ungaria! Neprimind
statutul de refugiat în Franţa, a fost retrimis
în Ungaria. Aşteptînd să i se soluţioneze situaţia, a lucrat din loc în
loc. Astfel a
avut posibilitatea de a experimenta o altă identitate: cea a cetăţeanului
român.
„Ardeleanul nu are ce căuta aici. Ardeleanul, care vine aici, oricum e văzut ca
fiind român. şi mie mi-au spus de repetate ori: oricum, eşti doar un român
puturos.”
Dacă
la început Béla Puczi se bucura de mai multe identităţi, a început să
simtă şi cum e să rămîi fără identitate. „Nu am mai avut oraşul meu, ţara mea,
casa
mea, familia mea.” Naraţiunea se termină în acest ton al omului care a pierdut
totul: „Nu pot să fac nimic. M-am înjosit în aşa hal, că nu am curajul să spun
că
mai trăiesc. Dar să fiu în stare să ţin o familie, să cresc copii, să fac
cadouri pentru
nepoţi! Nu am curajul să spun.”
István
Haller
|