Între sinceritate şi impresionarea Consiliului Europei

Renate Weber

Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 5 noiembrie 1992, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare poate fi considerată cel mai amplu instrument de protecţie a minorităţilor lingvistice sau naţionale existent la nivelul Consiliului Europei¹. Ea este, fără îndoială, mai elaborată decît Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, aceasta din urmă conţinînd mai mult prevederi programatice, decît articole de lege aplicabile ca atare în dreptul intern.

Citită de la un capăt la altul, Carta poate să pară drept instrumentul care răspunde aspiraţiilor minorităţilor lingvistice sau naţionale. Cred că aşa este ea văzută de către UDMR, care a invocat-o ca standard atît în Proiectul de lege privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome, din 1993, cît şi în Programul adoptat de către Congresul al IV-lea, din 1995. Îndrăznesc să afirm însă, spre dezamăgirea multora, că este o falsă impresie. În cazul României, ceea ce la prima citire pare minunat poate să devină la ratificare doar consfinţirea internaţională a ceea ce deja există în legislaţia internă. Poate puţin mai mult decît atît, şi în nici un caz la nivelul anterior perioadei 1990-1995. De aceea simt nevoia să-i avertizez pe cititori de la început, avînd în vedere ultimele evoluţii (involuţii) legislative din România în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale, că ratificarea Cartei (înţelegînd prin aceasta încorporarea ei în dreptul nostru in- tern) nu va determina nici o schimbare spectaculoasă a folosirii limbii materne a diferitelor minorităţi naţionale faţă de situaţia actuală. Să mă explic:

Carta solicită statelor ca la ratificare să aleagă 35 de paragrafe sau sub- paragrafe privind drepturi substanţiale, din cele peste 60 de existente, multe subparagrafe conţinînd cîte 3—4 alternative, din care unele reprezintă prevederi foarte largi, iar altele sînt minime. Este firesc să fie aşa, pentru că documentul se adresează unei Europe ale cărei state au situaţii dintre cele mai diferite. Luate în ansamblu, aceste prevederi, chiar şi numai cele minime, reuşesc să garanteze ceea ce s-a considerat esenţial: supravieţuirea minorităţilor şi limbilor minoritare sau regionale. Dar de la supravieţuire la afirmarea deplină a identităţii, la considerarea specificităţii minorităţilor ca pe ceva firesc (limba fiind un element esenţial), este un drum foarte lung. Parcurgerea lui este determinată nu numai de tradiţiile diferite ale fiecărei ţări, ci şi de voinţa politică a acestora. Care va fi voinţa politică a României în această privinţă? Nu cred că este greu de identificat şi de prezis, avînd în vedere evoluţia ultimilor ani. România a avut din punct de vedere legislativ. în ultimele decenii, standarde care se plasau peste nivelul mediu al Cartei. Ulterior ele au fost coborîte foarte mult.

Este cazul folosirii limbii materne în administraţie şi în justiţie. Acest lucru a devenit, dacă nu imposibil, în orice caz un lux. În aceste condiţii pregătirea şi angajarea personalului bilingv în aceste instituţii nu se mai specifică. Unele din restricţiile severe impuse prin recent adoptata Lege a învăţămîntului au coborît la un nivel foarte jos tradiţiile noastre în domeniu; inscripţionările bilingve sau multilingve, practicate zeci de ani, au fost lăsate la bunul plac al unor prefecţi naţionalişti, care le-au înlăturat printr-o simplă semnătură.

În situaţia în care Carta ar fi fost semnată înaintea acestor modificări legis- lative restrictive, România ar fi fost obligată să menţină propriile-i standarde ridicate. Dar chiar şi acum, în ciuda acestor restricţii, România se menţine, în mare parte, peste limita inferioară a prevederilor Cartei. Tocmai de aceea, semnarea ei acum obligă la foarte puţin. Şi cum aş putea crede că o ţară care, în ultimii ani, şi-a diminuat propriile standarde, ar putea dori să le ridice în urma semnării Cartei? Aşa ceva, deşi de dorit, nu este logic.

Cîteva exemple sînt necesare pentru a dovedi că afirmaţiile anterioare nu sînt simple speculaţii „răuvoitoare”. Articolul 7 al Cartei conţine obiectivele şi principiile acesteia. Printre ele există unele care funcţionează deja în România: recunoaşterea aportului limbilor regionale sau minoritare la îmbogăţirea patrimoniului cultural, posibilitatea de a învăţa şi studia limbile minoritare la toate nivelele educaţionale, cercetarea în domeniul limbilor minoritare în universităţi sau instituţii echivalente, etc. În acelaşi timp paragrafele 2—5 ale aceluiaşi articol conţin cîteva prevederi interesante, cum ar fi instituirea ca obiectiv al sistemului educaţional a toleranţei lingvistice, a respectului faţă de limbile minoritare, şi încurajarea presei în promovarea unei asemenea atitudini; obligaţia statelor de a lua în considerare dorinţele şi nevoile exprimate de grupurile minoritare în elaborarea deciziilor interesînd limbile minoritare, încurajarea grupurilor pentru a forma consilii pe lîngă autorităţi, cu rol consultativ în luarea deciziilor care privesc limbile minoritare. Dar statele au posibilitatea de a face rezerve la adoptarea acestor prevederi, ceea ce înseamnă că totul depinde de bunăvoinţa lor.

În ceea ce priveşte capitolul referitor la educaţie, din care în mod obligatoriu trebuie acceptate trei paragrafe sau subparagrafe, el nu va ridica nici o problemă României. Opt din paragrafele articolului 8 al Cartei există deja ca prevederi in- terne: există învăţămînt în limba maternă la nivel preşcolar, primar, secundar; a fost introdusă, ca disciplină de studiu, istoria şi tradiţiile minorităţilor; există învăţămînt în limba maternă la nivel universitar, ca şi posibilitatea perfecţionării cadrelor didactice; învăţarea limbii materne sau învăţămîntul în limba maternă este posibil şi în alte părţi decît cele locuite tradiţional de minorităţi. Este adevărat că recent a fost desfiinţat învăţămîntul vocaţional şi profesional în limba maternă, la acest capitol România fiind sub prevederile Cartei, dar ea nu va fi obligată să accepte acest subparagraf Ar fi neraţional să speri în voinţa politică a celor care l-au desfiinţai acum cîteva luni. Ar fi însă interesant de văzut dacă va fi acceptată constituirea unui organism care să supravegheze modul în care sînt respectate prevederile acceptate şi să analizeze progresul.

Din articolul 9, care se referă la folosirea limbii materne în sistemul judiciar. statele trebuie să accepte un paragraf sau subparagraf. De la sistemul instituit de Statutul naţionalităţilor din 1945, de Constituţia din 1965, care permitea folosirea limbii materne ca limbă a procedurii judiciare, s-a ajuns, prin Constituţia din 1991, la folosirea limbilor materne numai prin interpret, serviciile acestuia fiind gratuite numai în cauzele penale. Este foarte puţin, dar compatibil cu una din alternativele propuse de Cartă. Mi-e foarte greu să cred că standardele mai înalte pe care le propune Carta vor fi acceptate, atît timp cît acest lucru nu este obligatoriu. Cum aş putea s-o cred. cît timp învăţămîntul vocaţional în limba maternă nu mai există, iar în universităţile de stat nu se vor constitui facultăţi de drept în limba minorităţilor. Vor fi. probabil, acceptate unele prevederi care constituie o practică în România, deşi nu există legislaţie care să le conţină. Astfel, documente legale ce ţin de sfera dreptului privat sînt acceptate în justiţie, iar unele legi importante sînt publicate şi în limba minorităţilor. Acceptînd aceste paragrafe, care fără îndoială au importanţa lor, România ar putea să aibă 5—6 paragrafe acolo unde i se cerea, ca obligaţie, numai unul singur. Dar marea problemă, aceea a acceptării limbii materne ca limbă a procedurii judiciare, nu va fi rezolvată, şi nu va fi rezolvată nici chestiunea dreptului la interpret — pe cheltuiala statului — în cauze civile şi penale. Deci este posibil să nu se schimbe nimic faţă de practica actuală.

În articolul 10. referitor la autorităţile administrative şi serviciile publice. se prevede ca obligatorie acceptarea unui singur paragraf sau subparagraf. Trebuie făcută precizarea că, în ceea ce priveşte folosirea limbii materne în administraţie, prevederile din România sînt categoric inferioare standardelor minime ale Cartei.

Dar există totuşi, trei paragrafe care funcţionează deja la noi şi a căror ratificare n-ar ridica probleme: dreptul de a avea şi folosi numele de familie în limba maternă; publicarea, de către autorităţile locale şi regionale, a principalelor lor hotărîri şi în limba minorităţilor. Deci toate prevederile de mare eficienţă ale Cartei, care fac folosirea limbii materne funcţională, privind adresarea de cereri către autorităţi în limba maternă şi primirea răspunsurilor în aceeaşi limbă, asigurarea unor servicii de traducere pe cheltuiala statului, pregătirea şi angajarea personalului bilingv etc., pot să rămînă în afara opţiunii Parlamentului român.

O situaţie asemănătoare este cea privind presa. Tot numai un paragraf trebuie acceptat, în vreme ce la noi funcţionează cîteva prevederi care acoperă 3 paragrafe. Din nou ar fi interesant de observat dacă se va accepta, ca un lucru în plus, mecanismul de consultare a organizaţiilor minorităţilor, pentru luarea în considerare a intereselor minorităţilor. Este posibil să se considere că acest lucru se realizează deja prin intermediul Consiliului pentru minorităţile naţionale, ceea ce în opinia mea, ar diminua sensul prevederii din art. 11, paragraful 3 al Cartei.

Trei paragrafe trebuie acceptate din articolul privind activităţile şi facilităţile culturale. Carta conţine cîteva prevederi care ar avea forţă şi eficienţă, precum: angajarea unui personal care să fie foarte bun cunoscător al tradiţiilor minoritare sau regionale, încurajarea participării directe a reprezentanţilor grupurilor minoritare la planificarea activităţilor culturale; iniţierea, promovarea şi finanţarea unor servicii de traducere şi cercetare terminologică în vederea menţinerii şi dezvoltării unui limbaj adecvat în limba minorităţilor în domeniul administrativ, comercial, economic, social, tehnic, juridic. Va accepta Parlamentul României aceste prevederi? Sau se va mulţumi cu acelea care deja există şi funcţionează? Din nou, răspunsul ţine de voinţa politică.

În fine, aceeaşi este situaţia şi cu articolul referitor la viaţa economică şi socială, unde există obligaţia acceptării unui paragraf, dar ale cărui prevederi — în mare parte — sînt deja o practică la noi.

Ceva în plus aduce articolul 14, referitor la schimburile transfrontaliere, dar nu există obligaţia acceptării nici unei prevederi de aici.

Ca mecanism de monitorizare a respectării angajamentelor asumate prin Cartă se instituie obligaţia elaborării de către ţară a unor “rapoarte periodice”, către Secretarul general al Consiliului Europei. Rapoartele sînt publice. Ele vor fi examinate de un comitet de experţi şi vor putea fi comentate şi de organizaţii şi asociaţii neguvernamentale, formalizîndu-se astfel o practică ce există în cadrul Consiliului Europei.

În concluzie, Carta poate să aducă foarte mult, sau să nu schimbe mai nimic. Depinde de ceea ce determină statele să o accepte. În cazul României depinde dacă este vorba de dorinţa sinceră de protejarea limbilor minoritare sau doar de un gest menit să impresioneze Consiliul Europei, prin dovedirea disponibilităţii României de a accepta un document preţuit de instituţia pan-europeană. Fiind preţuit documentul va fi preţuit şi gestul, chiar dacă în esenţă nu se va produce decît o modestă schimbare. Spuneam la început că părerea mea ar putea să şocheze: eu cred că România a avut o politică de coborîre a propriilor sale standarde şi a semnat Carta intenţionat numai după aceea, pentru a nu mai fi obligată să le menţină (conform art. 4 din Cartă, ea n-ar mai fi putut face acest lucru după adoptarea Cartei). Cel mai bun argument este faptul că documentul a fost semnat la cîteva săptămîni după adoptarea Legii învăţămîntului, cînd, practic, toată legislaţia internă privind minorităţile era deja adoptată. Ceea ce se va întîmpla în Parlament la momentul ratificării va dovedi în acelaşi timp dacă România înţelege şi spiritul, nu numai litera legislaţiei internaţionale şi drepturilor omului. □

NOTĂ:

1. Inexistenţa unei definiţii a minorităţilor naţionale mă face să prefer în aceste comentarii formula „minorităţi lingvistice şi naţionale”, considerînd că o minoritate naţională nu poate fi redusă numai la dimensiunea ei lingvistică.

*

Renate WEBER — Avocată, absolventă a Facultăţii de Drept, Bucureşti, 1979. Co- preşedintă a Comitetului Helsinki Român, vicepreşedintă a Federaţiei Internaţionale Helsinki pentru Drepturile Omului (Viena), director executiv al APADOR-CH. A publicat numeroase studii şi articole pe problemele drepturilor omului şi minorităţilor, în presa de specialitate.