Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL VIII. 2002., nr. 17-18 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Megleno-românii

Megleno-românii

Emil Ţîrcomnicu

Megleno-românii (vlaşii) reprezintă o comunitate etnică care se identifică, în principal, prin limba vorbită (dialect al limbii străromâne, mai apropiat de dialectul daco-român decît de cel aromân), situată în cîmpia Meglen (fostul Caragiova), la graniţa de nord a Greciei cu Macedonia. Partea de nord a ţinutului Meglen, cu trei comune Huma, Coinsco şi Sirminina (aproximativ 2000 de megleno-români, în mare parte slavizaţi), se află în Macedonia, restul de şapte comune, Lugunţa

(Langardia), Birislav (Periclea), Liumniţa (Skra), Cupa (Kupa), Oşani (Arhanghelos), Ţîrnareca (Karpi), Baroviţa şi orăşelul Nînta (Notia), fiind în Grecia. Pe lîngă faptul că megleno-românii s-au identificat cu aromânii în lupta acestora pentru cucerirea de drepturi naţionale, dialectul lor a fost descoperit relativ tîrziu, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, fiind socotiţi de unii autori ca făcînd parte din familia aromânilor.

Pericle Papahagi, în lucrarea Megleno-românii, vol I, 1902, realizează o trecere în revistă a scriitorilor care s-au ocupat de studiul megleno-românilor: Gustav Weigand, Die Vlaho-Meglen, Leipzig, 1892; N. Pompilian, Românii din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1885; Apostol Mărgărit, în „Convorbiri literare”, VIII, 1874; Ioan Neniţescu, De la Românii din Turcia Europeană, Bucureşti, 1895; B. Nicolaides, Les Turcs et la Turquie contemporaine, Paris, 1859; I.G. von Hahn, Reise durch die Gebiete des Drin und Wardar; Gopcevic, Makedonien und Alt-Serbien; V. Končev, ΜΑΚΕДОНИЯ, Sofia, 1900; I.C. Jirecek, Archiv fur slavische Philologie, XV, Über die Wlachen von Moglena. La aceştia se adaugă lucrarea monografică Megleno-românii, în trei volume, a lui Th. Capidan, 1925-1928.

Originea megleno-românilor. Th. Capidan, pornind de la studiul dialectelor aromân, istro-român şi megleno-român, dezvoltă o teorie interesantă în ceea ce priveşte geneza şi originea comunităţii megleno-române. Ovid Densuşianu şi C. Jirecek considerau că megleno-românii provin din amestecul românilor cu pecenegii — aşezaţi în această zonă după înfrîngerea lor de către împăratul bizantin Alexios Commenos la anul 1091 —, plecînd de la fizionomia asiatică (pomeţii obrajilor mai accentuaţi) a acestora. G. Weigand şi George Murnu1 considerau că megleno-românii sînt urmaşii Imperiului Româno-Bulgar al fraţilor Petru şi Asan (teorie cu care Jirecek nu era de acord) şi care s-ar fi retras în ţinutul Meglen. Th. Capidan nu este de acord cu nici una din aceste teorii. El pleacă de la asemănarea dialectului megleno-român cu limba română vorbită în nordul Dunării, afirmînd că este sigur că megleno-românii au stat o lungă perioadă în Rodope (datorită asemănării dialectului meglenit cu limba vorbită de bulgarii din Rodope)2 înainte de a se muta în ţinutul Meglen. Se observă, spun atît P. Papahagi cît şi Th. Capidan, că din dialectul aromân şi cel megleno-român lipseşte influenţa slavă, fiind prezentă în schimb influenţa grecească.

Megleno-românii sînt singura minoritate românească (şi latină) ai cărei reprezentanţi au trecut la islam. Acest lucru s-a întîmplat, după toate probabilităţile, în jurul anului 1650 (locuitorii din Nînta) cînd, în ziua de Paşti, ne spune Th. Capidan, fiind prinşi în curtea bisericii de către musulmani, au fost forţaţi, împreună cu preotul, să-şi lepede religia şi să devină musulmani. Drama acestor români musulmani se produce după războiul greco-turc, în anii 1921-1922, fiind expulzaţi de autorităţile greceşti în Turcia (regiunea Edirne-Adrianopol), cu tot protestul lor (se considerau români şi nu turci, iar statul român le-a refuzat cererea de a veni în România).

Chestiunea aromânească şi consecinţele pentru comunitatea meglenită.

Implicarea statului român în sprijinul cultural al comunităţilor de aromâni şi megleni, prin finanţarea şcolilor şi bisericilor româneşti din Balcani, începînd cu anul 1864, a dus la formarea unui curent naţional. Acestuia i s-a opus mişcarea panelenistă, care a dezvoltat ideologia cunoscută sub numele de Megalo-Ideea, considerînd că toţi creştinii din Imperiul Otoman sînt greci şi milita pentru extinderea teritorială a Greciei în spaţiul macedonean. Trupe de gherilă greceşti (de antarţi) au trecut la represalii împotriva fruntaşilor români, albanezi şi bulgari pentru a-i determina să se alăture curentului grecesc. Nu a fost ocolită nici mica comunitate meglenită, mai ales pentru faptul că erau expuşi uşor (într-o zonă agricolă) incursiunilor banditeşti. Au existat şi megleni care, alături de bulgari, albanezi şi aromâni, au dus o rezistenţă armată împotriva grecilor.

Emigrarea în Dobrogea. După Pacea de la Bucureşti din anul 1913, o politică a statelor balcanice a fost de a se uniformiza etnic prin schimbul de populaţie. Primul tratat s-a realizat între Turcia şi Bulgaria (29 septembrie 1913) prevăzîndu-se schimbul de populaţie de la graniţe pe o adîncime de 15 km de o parte şi de alta. Convenţia de la Neuilly (27 noiembrie 1919) între Bulgaria şi Grecia a dus la schimbul a 50000 de greci şi 70000 de bulgari. În urma războiului dintre Grecia şi Turcia, prin Convenţia de la Lausanne dintre aceste două ţări, se realizează schimbul de populaţie, 500000 de turci (şi vorbitori de limbă turcă printre care şi meglenoromânii musulmani, cu tot protestul acestora) pleacă (sau sînt expulzaţi) în Turcia, în locul lor venind 1200000 de greci din Asia Mică. O mare parte a grecilor veniţi au fost aşezaţi în Macedonia şi Tracia, mărind astfel densitatea acestor zone locuite de o parte a aromânilor şi megleno-românilor. Consecinţele economice şi sociale nu au întîrziat să apară, apărînd conflicte locale între aromâni şi populaţia grecească. Actele de intimidare ale autorităţilor greceşti au dus la formarea unui curent naţional printre aromâni şi megleno-români favorabil ideii emigrării în România (această idee se cristalizează între anii 1921-1923, iar centrele de emigrare au fost Meglenia, Veria şi Vodena)3.

Între anii 1925-1933 (loturi mici vin pînă în anul 1938) au emigrat în judeţele Durostor şi Caliacra aproximativ 5000 de familii de aromâni şi meglenoromâni. Megleno-românii au venit în anul 1926 (în cea mai mare parte) din satele Oşani, Liumniţa, Cupa, Lundzini, Birislav, Livezi şi au fost aşezaţi în satele din judeţul Durostor - Cocina, Cazimir, Capaclia, Bazarghian, Aidodu, Tatar Admagea, Uzungi Ozman, Strebîrna, Viskioi, Cadichioi, Haschioi (aproximativ 450 familii). În urma tratatului de la Craiova (7 septembrie 1940) şi a cedării Cadrilaterului s-a realizat schimbul de populaţie dintre Bulgaria şi România. În acest fel megleno-românii sînt colonizaţi compact în comuna Cerna, jud. Tulcea, în urma emigrării bulgarilor. Au venit 270 familii de megleno-români şi 158 familii de aromâni, între anii 1940-48 aromânii plecînd în alte comune din Dobrogea. 40 de familii meglene au fost deportate în judeţele Ialomiţa, Brăila şi Banat (anii 1947-48), doar o parte revenind în Cerna.

Elemente de etnologie meglenită. În Cîmpia Meglenului, cea mai fertilă din Grecia, populaţia se ocupa cu agricultura, creşterea viermilor de mătase, industria casnică, creşterea animalelor. Dar, elemente de cultură populară confirmă faptul că, în trecut, au fost oameni ai munţilor, venind probabil din Rodope sau Balcani. Ca şi aromânii, megleno-românii sînt reprezentaţii unei vechi civilizaţii carpato-dunăreano-balcanică, o civilizaţie a lemnului, în opoziţie cu cea mediteraneană a pietrei, purtători ai unor arhetipuri culturale străvechi traco-ilire. Există numeroase elemente care ne conduc la această ipoteză şi vom lua ca exemplu un obicei de Crăciun întîlnit la megleni, aromâni şi români, la unii bulgari, sîrbo-croaţi şi letoni (la bulgari şi sîrbi este evident că se păstrează de la substratul tracic).

Bodnicul (la aromâni babnic) este un obicei care se desfăşoară în ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie. Bărbatul (capul gospodăriei) mergea în pădure şi aducea o buturugă de stejar.4 Acest butuc era pus în vatră şi ars cîte puţin pînă la Bobotează.5 Cenuşa era pusă la rădăcinile pomilor fructiferi (pentru rod), aromânii o dădeau la vite (pentru vindecare). Însemnătatea acestui obicei este următoarea: butucul6 reprezintă zeul ajuns la bătrîneţe, care moare, este incinerat şi reînvie.

Demografie şi etnografie. La megleni naşul nu pune numele copiilor7, materialul de teren confirmînd acest lucru. Primul născut, dacă este băiat, ia numele socrului mare, iar dacă este fată ia numele soacrei mici (regula nu mai este respectată în ultimii ani, mai ales la familiile mixte).

Vîrsta mai mare a fetei nu este un impediment în contractarea căsătoriei, lucru sesizat şi de Th. Capidan în anul 1925 (noi am folosit o metodă de lucru cu arbori genealogici). Spre deosebire de megleno-români la aromâni se întîlnesc foarte puţine cazuri cînd vîrsta soţiei este mai mare decît a soţului.

Comportamentul tradiţional. Aşa cum semnalau P. Papahagi şi Th. Capidan, vîrsta la căsătorie la meglenoromâni era între 15-18 ani, maxim 20 ani. La 15 ani băiatul era numit „cupilaş”, adică bun de însurătoare, iar după 18 ani „bichiar”, adică trecut, tomnatic (la aromâni vîrsta băiatului la căsătorie era mult mai mare, între 20-26 ani). Astăzi, vîrsta la căsătorie a urcat cu trei, patru ani.

Rudenia (de sînge/ spirituală). Interdicţii la căsătorie privind rudele erau pînă la trei generaţii (gradul trei). Aşa cum relata Suca Atanase (86 ani), neverificat, datorită numărului mic al meglenilor au început căsătorii între rude de gradul trei. Cu rudele naşului erau interdicţii să se căsătorească pînă la nouă, zece generaţii. Copiii botezaţi în aceeaşi scaldă erau consideraţi fraţi de cruce toată viaţa, iar dacă erau fată şi băiat nu se căsătoreau. Privitor la rudenii spirituale la megleni exista obiceiul legării de frăţii, în faţa preotului: între fete (S. G.) şi, curios, între fată şi băiat (S.A.). Alte interdicţii la căsătorie: religia, neamul (etnia), averea. Obiceiul încuscririi de la naşterea copiilor, întîlnit la aromâni, la megleni lipseşte.

Autoidentificare şi imaginea celuilalt. Este interesant faptul că meglenii din Cerna se consideră olteni, plecaţi din părţile Olteniei. Ei şi-au construit o imagine comparativă faţă de aceştia, încercînd să adune argumente care să le susţină opiniile. Această idee a înrudirii cu oltenii este generalizată în satul Cerna.

Faţă de aromâni meglenii se simt în inferioritate (este explicabilă această inferioritate prin numărul mic al comunităţii meglene). Ei se raportează la ocupaţiile tradiţionale: meglenii au fost agricultori, pe cînd aromânii păstori, negustori; meglenii au locuit în cîmpie, pe cînd aromânii în munţi. Ocupaţiile şi-au lăsat amprenta asupra capacităţii de întreprindere (în activităţile economice) şi al curajului de a înfrunta pericolele.

Este evident că diferenţierea s-a remarcat în limbă, în dialectul vorbit, ca şi în obiceiuri.

Forţele de coeziune ale acestor comunităţi ţin de istorie şi tradiţie. Pentru cei veniţi în România, identitatea de soartă i-a unit, atît pe megleno-români cît şi pe aromâni. Aromânii, prin natura ocupaţiilor, care au creat la ei o psihologie specială, şi prin numărul mare al comunităţii, au reuşit să se impună în societatea românească, conservîndu-şi tradiţiile specifice şi prezervîndu-şi neamul. Foarte rar întîlnim căsătorii mixte între aromâni şi români în comunele locuite de aromâni. În schimb, la megleno-români, numărul mic al comunităţii a făcut ca după anii ’50 să apară numeroase căsătorii mixte. Dar datorită greutăţilor prin care a trecut această mică comunitate, datorită presiunilor din afara grupului, unitatea ei a rămas puternică.

Ca şi aromânii, la megleni sentimentul naţional este foarte pronunţat. La steagul de nuntă (furgliţă) se arborează tricolorul. Toţi subiecţii chestionaţi au relatat aceasta, foarte greu amintindu-şi de eşarfa albă sau roşie tradiţională. Al doilea exemplu ţine de autoidentificare. Se consideră români, „mai români decît românii”.8

Informatorii se raportează frecvent la istoria comunităţii din care provin (identitate, loc de provenienţă, imaginea mentală a spaţiului, traseul urmat în emigrare, cauze ale emigrării, durabilitatea/alteritatea obiceiurilor tradiţionale). Comunitatea premerge individului şi îşi lasă amprenta pe evoluţia lui indiferent de spaţiul în care-şi trăieşte viaţa. Anii de luptă pentru păstrarea identităţii (limbă şi biserică), anii copilăriei în satul natal, poveştile şi cîntecele spuse în familie, actele rituale de socializare a copiilor şi tinerilor se întipăresc în subconştientul individual, marcîndu-l indisolubil, devenind o contrapondere la cultura

masificatoare din spaţiului social învecinat. Identificarea individului cu o naţiune nu este voluntară ci decisă de un destin format de generaţiile ante rioare în lupta lor pentru supravieţuire. Pentru membrii acestor comunităţi nu se mai putea trăi în locurile natale, nu atît datorită ameninţării cu exter minarea (cu toate că aceste comunităţi au fost confruntate cu dese acte de barbarie din partea neamurilor conlo cuitoare, în decursul istoriei formîndu şi evident un reflex de supravieţuire, dovadă faptului că şi acum există în spaţiile respective, mai puţin acolo unde sate întregi au fost deportate forţat), ci mai ales a faptului că nu mai putea supravieţui ideea naţională în care se formaseră („şi pămîntul şi soarele  deveniseră  greceşti”  cum   spune

un informator). Ei nu au fost constrînşi să emigreze, ei au dorit aceasta şi au stăruit pe lîngă autorităţile româneşti să-i primească. Au rămas cu nostalgii pentru locurile natale pe care unii n-au putut să le mai revadă datorită împrejurărilor istorice nefavorabile prin care a trecut România postbelică.

Această mică comunitate nu are viitor, datorită numărului mic. Istoria a dus la împărţirea ei între patru state (Turcia, Grecia, Macedonia şi România), şi între două religii (creştină ortodoxă şi musulmană). Nu sînt recunoscuţi ca minoritate etnică în Grecia şi Turcia (aici este greu pentru că au fost expulzaţi pe criteriu religios, fiind consideraţi turci), neputîndu-se impune social datorită numărului redus. Ei prezintă însă, pentru cercetarea românească, un deosebit interes, datorită limbii vorbite (practic face legătura între aromână şi română). Pe plan european trebuie prevăzute măsuri pentru prezervarea acestui dialect, ameninţat cu dispariţia (în comuna Cerna se vorbeşte fluent, după spusele localnicilor, mai corect decît în Grecia).

Dăm în următorul tabel numărul megleno-românilor, din diferit e surse, indicînd anul şi satele respective. În majoritatea acestor sate se aflau şcoli şi biserici româneşti.

Localitate

G. Weigand9

V. Končev10

I. Neniţescu11

P. Papahagi12

Th. Capidan

(1892)

(1900)

(1895)

(1902)

(1925)

Nînta

3900

3500

10400

5500

5000

Birislav

450

380

660

560

500

Lugunţa

900

700

900

1400

1350

Oşani

1500

1500

2150

2100

2320

Liumniţa

3000

2600

3000

3045

3000

Huma

700

490

700

980

850

Sirminina

500

480

500

700

?

Coinsco

850

560

850

1050

?

Cupa

800

600

800

945

900

Ţîrnareca

800

400

800

1070

800

Boroviţa

1000

750

1000

1400

?

Total

14000

11960

21700

20000

14720

Livezi

(aromân)

2000

2100

4300

2500-3000

3000

Împrejurimi

?

?

4960

1450

?

NOTE

1.    George MURNU, Istoria românilor din Pind, Vlahia Mare 980-1259, Bucureşti, Institutul de arte grafice şi editură, 1913, p. 229-230

2.    Teodor CAPIDAN, Meglenoromânii, Istoria şi graiul lor, vol I, Bucureşti, Cultura Naţională, 1925, p. 56

3.    Constantin NOE, Colonizarea Cadrilaterului, în revista Sociologie Românească, anul III (1938), nr. 4-6, Bucureşti, ISR, p. 119-159

4.    La megleni, bărbatul cu buturuga în braţe, împreună cu familia, ieşea în curte. În unele sate (Huma, Birislav) butucul purta numele de cloşcă. Copiii veneau cu rămurele în mîini, reprezentînd puii. Aceste rămurele se ardeau împreună cu butucul.

5.    Textul subliniat aparţine operatorului de interviu. „Există obiceiul, am întîlnit, de Crăciun să se ia un butuc şi să se bage ...? Ha, ha, ha, ha. Ce e cu butucul ăsta? Din ce era făcut? Ce reprezenta? Uite ce se întîmplă. De exemplu în seara de Moş Crăciun cînd venea, femeia pregătea acolo masă, bărbatul lua cel mai mare butuc de stejar. «Hă-hai, a venit Moş Crăciun, dedă Bodnicul a venit», adică cu butucul ăla. Cum se numea? Bodnicul, Moş Crăciun, bodnicul. Moşul era butucul? Butucul da, Bodnicul. şi veneau cu butucul ăla şi îl puneau în foc. şi cît timp ardea? Pînă dimineaţă, acolo. Cu cenuşa ce se făcea? Cu cenuşa? Era bună la ceva? Nu ştiu, se arunca prin curte poate, dar asta era obiceiul, adică în seara aia venea Moş Crăciun.” (Inf. N.H.)

„Era obiceiul ca în seara de Crăciun să se bage buturuga...? Ooo! În seara de Crăciun ce făceau? Se duceau şi adunau rămurele mici, tăiate, tăiate, tăiate şi spuneau că ăştia sînt pui. Se duceau şi tăiau un lemn mare şi-l duceau. şi ăla, buturugul şi cu puii ăia ardeau pînă în Bobotează. şi purta un nume buturuga asta? Bodnicul. Moş Bodnicul. Dedu Bodnicul. Dedu, adică bunicul. Dar buturuga din ce trebuia să fie? Din stejar. Aduceau buturuga aia, o puneau în foc, o scoteau iar, şi-o ţineau pînă la Bobotează.” (Inf. S. A.)

6.    Buşteanul reprezintă mortul („L-am găsit buştean”, l-am găsit mort). Este „substitutul zeului fitomorf, specific civilizaţiei lemnului, reprezentat de un trunchi obţinut din tăiatul (moartea) unui brad (stejar, n.n.), ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, la moartea şi renaşterea anuală a divinităţii precreştine” (Ion GHINOIU, Panteonul Românesc, Ed. Enciclopedică, 2001, p. 32)

7.    Cu toate că P. PAPAHAGI, Megleno-românii, 1902, p. 125, afirma că naşul alege numele copiilor.

8.    „- De cîte feluri sînt machedonii? Noi sîntem machedoni, născuţi în Macedonia. Dar sînt două feluri, aromâni şi megleno-români. Noi, megleno-românii, sîntem mai aproape de dialectul daco-român. Eu spun mamă, ei spun mamu [aromânii], eu spun ahmă, ei spun tora, greceşte tora. Dar am înţeles că megleno-românii ar spune că sînt olteni. Cam aşa. Eu am o nepoată care e prin Italia. «Bunicule, eu cred că sîntem de prin Oltenia. Aromânii după port sînt cam ardeleni ceva.» Ăştia [aromânii] erau crescători de animale, noi nu ne încuscream cu aromânii, nu ne încuscream. Nu dădeam fata, ferească Dumnezeu, la ei.” (Inf. S.G.)

„– Acum, ce credeţi, cum se definesc megleno-românii? Noi sîntem români. Români. Români de unde? Ce se întîmplă. În istoria nostră spune aşa: noi românii care sîntem toţi plecaţi din partea Olteniei, că pe timpul barbarilor, noi am trăit 500 de ani sub turci în Grecia. În Grecia acolo sub bei trăiau. şi eu sînt oltean, sîntem rude atunci? Da, da. De ce sînteţi oltean, care e legătura? Apu la apă. Pîni la pîine. Înţelegi, 500 de ani sub turci şi sub bulgari, limba românească s-a reintrodus şi cu alte cuvinte. Dar de ce cu oltenii şi nu cu moldovenii? Domne cam aşa e după port, că părinţii mei cînd au venit încoa stăteau şi la joc, şi la joc joacă oltenii hei ... Asta cînd, după ce au venit în România şi-au dat seama? Nu, păi ai noştrii jucau şi în Grecia cînd am venit jucau şi oltenii. Dar aromânii? Aromânii, domne ăştia au fost emigranţi, aromânii ăştia erau acum în Yugoslavia şi apoi în Bulgaria, erau cu oile. Noi eram agricultori. Nu plecam prin comune, iar aromânii ăştia aveau 5-6000 de oi, revolver avea femeia aicea şi el aicea, trecea graniţa atunci înţelegi. Dacă spuneai ceva pac te-mpuşca. Eu am întrebat pe unul cu cazane care era în Bucureşti. «Domne de ce aromânii sînt atît de curajoşi şi noi meglenii nu sîntem? Ăsta: părinţii noştrii şi copiii cînd greşesc ceva pac, pac. Autoritate. Dă-i măi, bate-l măi, bine i-ai făcut.» Înţelegi? Aveau curaj.” (inf. N.H.)

„- Cine sînt megleno-românii, de unde se trag ei? Megleno-românii se trag din Oltenia. Noi avem multe cu oltenii. Noi spunem ai la usturoi şi ei spun pe olteneşte tot ai. Însă, în timpul cînd un copil a mîncat ai şi cînd l-a usturat a începul să strige „mă ustură, mă ustură!”, şi a rămas usturoi. Dar mulţi din Oltenia tot ai îi zic. Cred că din teritoriul ăsta al Olteniei. Aromânii sînt cam din Maramureş. Cam de acolo. Cu obiceiurile se cam aseamănă.” (inf. S.A.)

Informatori: Noice Hristu, n. 1925 în Lugunţa, Grecia. În anul 1926 vine cu părinţii în comuna Doi Muşlari, satul Cafaclia, Durostor. Din 1940 în Cerna. Studii: 4 clase. Simiti Gheorghe, n. 1910 în Liumniţa (Grecia). Studii: 4 clase şcoala greacă. Limbi străine: greacă, turcă, bulgară. A venit în luna aprilie, anul 1926 în România, satul Haschioi, plasa Doi Muşlari, Durostor. În anul 1940 a fost evacuat în jud. Ialomiţa, iar mai apoi în Cerna. Suca Atanase, n. 1915, în Liumniţa (Grecia). Vine în România în comuna Viscăioi (Durostor) la 14.04.1926. În anul 1940 este evacuat 3 luni în Ialomiţa, comuna Mănăsia, iar apoi în Cerna. Studii: 3 clase şcoala greacă, 5 clase şcoala românească.

9.   G. WEIGAND, Die Vlaho-Meglen, Leipzig, 1892, p. XXVI

10. V. KONČEV, ΜΑΚΕДОНИЯ, Sofia, 1900, p. 146.

11. Ioan NENIŢESCU, De la Românii din Turcia Europeană, Studiu etnic şi statistic asupra armînilor, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1895, p. 389

12. Pericle PAPAHAGI, Megleno-românii, Studiu etnografico-istoric, Bucureşti, Ed. Institutului de arte grafice „Carol Gobl”, 1902., p. 44

*

Emil ŢÎRCOMNICU (n. 1971), absolvent al Facultăţii de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie, Bucureşti, cu masterat în sociologie politică şi politica bunăstării, doctorand la Facultatea de Geografie, Bucureşti (tema Minorităţi româneşti sud-dunărene. Studiul etnologic al aromânilor), cercetător al Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”, Academia Română, coautor al volumelor Slătioara, un sat de sub măgura, Enciclopedia valorilor reprimate. Războiul împotriva culturii române 1944-1999.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006