|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||
|
Ceangăii din Moldova1 Vilmos Tánczos 1. Denumirea În judeţele moldoveneşti Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Vaslui şi Vrancea, conform recensămîntului din 1992, trăiesc în jur de un sfert de milion (mai precis: 243 133) de catolici. Literatura de specialitate maghiară şi internaţională a ajuns la concluzia unanimă că populaţia catolică a Moldovei — cu excepţia unui număr nesemnificativ de români, germani, polonezi, italieni şi romi asimilaţi — este de origine maghiară. Acest fapt este recunoscut şi de cercetători de prestigiu români.2 Mai mult, pare verosimil ca şi o anumită parte a populaţie româneşti de religie ortodoxă să fie de asemenea de origine etnică maghiară, dar nu putem vorbi de cercetări ştiinţifice propriu-zise referitoare la acest subiect.3 În absenţa unor cercetări convingătoare astăzi putem doar bănui că asimilarea catolicilor maghiari din Moldova în secolele XVI-XVIII a fost nu numai de natură lingvistică ci şi religioasă: populaţia anumitor sate — datorită presiunilor boiereşti şi domneşti, cît şi a lipsei preoţilor — şi-a pierdut nu numai limba ci şi religia. Toponimicele unor aşezări din Moldova4, toponimia generală a zonei, materialul patronimic, precum şi relatările cronicarilor ne permit să tragem în mod neîndoielnic astfel de concluzii. Asimilarea inversă, adică a populaţiei ortodoxe de limbă română în populaţia maghiară romano-catolică a fost probabil mult mai redusă, prezenţa numelor de origine română în satele catolice ne atrage însă atenţia şi asupra posibilităţii unui astfel de proces. Atît literatura de specialitate cît şi conştiinţa publică îi reţine pe catolicii din Moldova sub denumirea de ceangăi. (În afara acestora sînt denumiţi ceangăi şi populaţiile maghiare din Strîmtoarea Ghimeş şi cei din şapte Sate (Săcele) de lîngă Braşov, uneori chiar şi secuii care emigraseră la sfîrşitul secolului XVIII în Bucovina, reaşezaţi ulterior în Bazinul Carpatic. Etimologia denumirii acestei populaţii constituie o importantă adendă la istoria ceangăilor înşişi: dintr-un punct de vedere ştiinţific larg susţinut, dar insuficient demonstrat, denumirea de ceangău izvorăşte din verbul csang/csáng, ceea ce înseamnă „a pribegi”, „a vagabonda”, „a hoinări” etc, şi trimite cu claritate la caracterul de populaţie dislocată, colonizată a ceangăilor.5 Comunitatea etnică maghiară din Moldova însă nu este unitară nici din punct de vedere istoric, nici etnografic sau lingvistic. Majoritatea cercetătorilor consideră eronată însăşi denumirea unificatoare de ceangău, făcînd distincţia între populaţia maghiară aşezată mai demult, în evul mediu, şi refugiaţii secui sosiţi în valuri mai mici sau mai mari în secolele XVII-XIX (îndeosebi la sfîrşitul secolului al XVIII-lea). Unii vorbesc de maghiarime din Moldova, alţii de secuime din Moldova6, alţii consideră că deosebirile pot fi descrise cel mai bine prin termenii de maghiari ceangăi sau maghiari secui.7 Utilizarea generalizată a denumirii de ceangăi este astăzi acceptată nu numai în discursul cotidian ci şi în mediul istoricilor, etnografilor şi lingviştilor. Procesele de asimilare şi aculturaţie care se desfăşoară în Moldova şterg tot mai mult deosebirile culturale existente în cultura populară tradiţională, în limbă sau în conştiinţa istorică, astfel că populaţia de origine secuiască, care mai demult nu se considerase defel a fi ceangău, pare să accepte astăzi şi în privinţa sa această denumire. Astăzi acest termen desemnează pentru ambele comunităţi o lipsă de apartenenţă, o distanţare atît de comunitatea românească cît şi de cea maghiară, purtînd totodată în sine şi sensul peiorativ de corcitură, mixtură, imperfecţiune. 2. Problema originii. Răspîndirea regional-istorică a ceangăilor Maghiarii din Moldova sînt amintiţi de către izvoarele istorice începînd cu secolul XIII. În privinţa originii lor nu există însă nici pînă astăzi o poziţie ştiinţifică unitară. Concepţia romantică conform căreia ceangăii descind din cumani,8 precum şi cea care îi considerase drept stratul de bază al fragmentelor de triburi maghiare din timpul descălecării rămase înafara arcului Carpatic, au fost abandonate.9 Astăzi este general acceptată opinia că maghiarii moldoveni au sosit în zonele aşezărilor lor actuale nu dinspre Răsărit, ci dinspre Apus, din Bazinul Carpatic, cîndva în cursul evului mediu.10 Opiniile diferă însă atît în privinţa momentului istoric, respectiv a motivului primelor aşezări în Moldova, cît şi a zonei lingvistice maghiare de unde a avut loc această colonizare. Majoritatea cercetătorilor găseşte o înrudire a populaţiei ceangăilor cu maghiarii din Valea Someşului sau chiar a Tisei Superioare.11 O teorie bazată pe geografia lingvistică susţine însă că majoritatea ceangăilor provine din maghiarimea din Cîmpia Transilvană.12 Se poate presupune că alături de populaţia maghiară de origine nesecuiască, la colonizarea spaţiului moldovenesc au participat încă din evul mediu şi secuii, prezenţa lor fiind perceptibilă mai ales în partea de sud, pe cursul inferior al Siretului şi Trotuşului.13 Este un punct de vedere general acceptat că venirea strămoşilor ceangăilor în Moldova se datorează unei politici programatice a statului ungar, misiunea lor fiind apărarea şi controlul hotarelor de răsărit ale regatului. Această frontieră se întinde de-a lungul liniei Siretului, ceea ce dovedeşte că expansiunea etnicului maghiar spre Răsărit nu s-a oprit pe linia Carpaţilor. Regii unguri căutaseră să stăpînească din punct de vedere militar şi teritoriile de dincolo de fîşia de securitate împingîndu-şi punctele de observaţie şi pază, precum şi cetăţile de graniţă pînă pe linia Nistrului şi Dunării. (Chilia/Kilia, Cetatea Albă/Dnyeszterfehérvár, Orhei/Őrhely etc.) Colonizarea programatică în scopul apărării graniţelor de răsărit nu poate fi mai timpurie decît finele veacului XIII. Primele aşezări grănicereşti din Moldova au putut lua fiinţă cel mai devreme după năvălirea tătarilor din 1241-42, apoi la începutul veacului XIV. Numărul maghiarilor moldoveni a crescut mai tîrziu în urma refugierii în Moldova a ereticilor husiţi din Ungaria de Sud, prigoniţi de Inchiziţie. Concepţia românească conform căreia ceangăii moldoveni ar fi români maghiarizaţi de biserica catolică este lipsită de orice fundament ştiinţific. Această teorie creată pe considerente ideologice este menită astăzi să servească „reromânizarea” ceangăilor.14 Documentele istorice15, materialul toponimic şi patronimic16, datele etnografice17 dovedesc că în anumite zone ale Moldovei — mai ales în punctele strategice sub aspect militar cum erau văile rîurilor din faţa trecătorilor din Carpaţi — aşezarea populaţiei româneşti a fost precedată de prezenţa etnicului maghiar. Maghiarii din Moldova beneficiaseră pînă la bătălia de la Mohács (1526) de ocrotirea Regatului Ungar, puternic centralizat, fiind un factor important al politicii imperiale a acestuia. Se poate lesne dovedi din surse istorice că la cumpăna veacurilor XV-XVI cea mai numeroasă populaţie neromânească a Moldovei multietnice era la acea vreme cea a maghiarilor care numărau cca. 20-25 de mii de suflete18, deşi numărul total al populaţiei principatului era aproape imposibil de evaluat. Conform evidenţei realizate de domnitorul Petre şchiopul în 1591, întreaga populaţie a Moldovei s-ar fi numărat la 47.167 de locuitori, dar este puţin probabil ca acest număr să se fi referit la întreaga Moldovă.19 Istoricii români estimează populaţia ambelor principate la sfîrşitul evului mediu la jumătate de milion, dar această estimare este lipsită de orice bază reală, numărul real trebuind să-l căutăm probabil între aceste două valori.20 Ponderea demografică a maghiarilor era oricum semnificativă, importanţa lor fiind amplificată de rolul lor social, economic şi politic. Populaţia maghiară s-a aşezat îndeosebi în lunca vastă şi mănoasă a celui mai mare rîu din Moldova, Siretul, şi în zonele de vărsare ale afluenţilor vestici (Moldova, Bistriţa, Trotuş). În vremea aceea teritoriul populat de maghiari se compunea din unităţi închise, aflate în strînse relaţii de comunicare (de exemplu între Suceava şi Roman, în jurul Bacăului, pe malul drept al Siretului, pe cursul inferior al Trotuşului etc), unde aşezările constituiau un lanţ neîntrerupt. În locurile strategice din punct de vedere economic, comercial şi militar s-au format oraşe (Roman=Románvásár, Adjud = Egyed[halma], Trotuş = Tat[á]ros, Târgu-Ocna = Aknavásár, Baia = [Moldva]bánya, Iaşi = Jász[vásár], Huşi = Husz, Bârlad = Barlád etc.) a căror populaţie era maghiară şi parţial germană. Viaţa urbană şi comerţul din Moldova s-au dezvoltat datorită activităţii maghiarilor şi germanilor în secolele XIV-XV. (Nu întîmplător cuvîntul „oraş” provine din maghiarul „város”). Dezvoltarea burgheziei însă, datorită condiţiilor politico-militare neprielnice, a început să stagneze încă pe la sfîrşitul secolului XVI, iar în urma invaziilor tătare şi cazace din secolul XVII a fost nimicită complet. Populaţia negustorească şi meşteşugărească, maghiară în majoritate, a micilor oraşe a fost asimilată de populaţia românească.21 Populaţiile satelor ceangăieşti aşezate în cîmpie, omogene din punct de vedere etnic şi religios, ocupate cu agricultura — deşi căzute în jobăgie în secolele XVII-XVIII într-o proporţie însemnată — fuseseră iniţial răzeşi, adică birurile erau plătite de comunităţile săteşti în comun şi nemijlocit domnitorului, fără intermedierea boierilor. Se poate presupune că satele româneşti de răzeşi au preluat de la aceştia anumite tehnici gospodăreşti şi cutume juridice (anumite forme de autonomii, împărţirea sezonieră a hotarelor cu „săgeata”, rolul neamurilor în stăpînirea pămînturilor etc.)22. Locuitorii satelor de ţărani liberi în evul mediu moldovenesc erau denumiţi „răzeşi”, ceea ce provine din maghiarul „részes” [avînd parte]. Sistemul amplasării proprietăţilor grupate în fundături, o reproducere a relaţiilor medievale a neamurilor, este viu şi astăzi în unele sate.23 Din toponimicele moldovene, din amplasarea satelor între timp românizate, din mărturiile scrise care s-au păstrat putem deduce în mod neîndoielnic că spaţiul locuit de maghiarii din Moldova era în evul mediu mult mai întins decît cel în care trăiesc astăzi descendenţii acestora. Datorită pustiirilor războaielor şi a asimilării lingvistice şi religioase, din anumite zone a dispărut complet etnicul maghiar, lanţul satelor s-a întrerupt, spaţiul locuit s-a strîs. Descendenţii maghiarilor moldoveni de origine nesecuiască trăiesc astăzi doar în două insule lingvistice la nord de Roman (aşa numiţii ceangăi de nord) şi în cîteva sate la sud de Bacău (aşa numiţii ceangăi de sud). Poziţia geografică centrală a satelor păstrate pînă în ziua de azi, condiţiile lor economice avantajoase conduc la ipoteza că locuitorii lor fac parte din primii descălecători. Ambele grupări ale ceangăilor (de nord şi de sud) se caracterizează printr-o limbă puternic arhaică şi o cultură populară păstrătoare a numeroase elemente arhaice. Satele cele mai mari, cu o aşezare centrală, ale ceangăilor de nord sînt Săboani (Szabófalva) şi Pildeşti (Kelgyest), în satele catolice din jur bătrînii mai ştiu într-o măsură mai mare sau mai mică ungureşte (Iugani/Jugán, Traian/Újfalu, Bărgăoani/ Bargován etc), în restul satelor românizarea fiind completă. Din centrul insulei lingvistice nordice (mai ales din Săboani) îşi trag originea satele Băluşeşti/Balusest şi Ploscuţeni/Ploszkucény de pe cursul inferior al Siretului. Satele cele mai importante ale ceangăilor de sud sînt Valea Seacă/ Bogdánfalva, Galbeni/Trunk, Valea Mare/Nagypatak şi Gioseni/Gyoszény, ultimul evidenţiind puternice influenţe secuieşti. O extindere a satului Valea Seacă de după primul război mondial este satul Traian/Újfalu. La Pădureni/Szekatúra numai bătrînii mai înţeleg ungureşte. Datorită războaielor din secolele XVI-XVII, a molimelor şi nu în ultimul rînd datorită asimilării lingvistice şi religioase, numărul maghiarilor din Moldova s-a redus substanţial şi de abia din a doua jumătate a secolului XVIII a început din nou să crească datorită amplificării imigrării secuilor. Secuii au venit mai ales din zona răsăriteană a Secuimii — din scaunele catolice ale Ciucului şi Gheorghenilor, precum şi din Trei Scaune — îndeosebi în timpul Siculicidului (1764), astfel că majoritatea satelor ceangăilor secui existente şi astăzi a luat fiinţă atunci. Întrucît pămînturile cultivabile ale Secuimii, înapoiate din punct de vedere economic, erau limitate, scurgerea excesului de populaţie spre Moldova a continuat şi în cursul veacului XIX. Ritmul emigrării s-a intensificat din nou la cumpăna veacurilor, dar ţintele principale ale secuilor nevoiţi să emigreze deveniseră oraşele mai mari ale Vechiului Regat. În proporţie mai redusă, printre imigranţii în Moldova erau şi reformaţi care s-au asimilat în scurt timp la catolicii majoritari. În anumite sate (Sascut/ Szászkút, Pralea/Prálea, Vizantea/Vizánta), deşi majoritatea era reformată, nu şi-au păstrat religia originară. Ceea ce înseamnă totodată că nu vom putea găsi reformaţi printre ceangăi, cei 518 reformaţi maghiari din Moldova consemnaţi cu ocazia recensămîntului din 1992 fiind stabiliţi recent. Aşezările moldoveneşti în care trăiesc ceangăii secui se deosebesc foarte mult între ele: a) Pe vremea apogeului valurilor de refugiaţi secui (sfîrşitul secolului XVIII) s-au pus în mişcare spre răsărit mari grupuri compacte, care în majoritatea cazurilor au rămas împreună şi în Moldova. În această perioadă s-au constituit satele cele mai mari ale secuilor moldoveni, omogene din punct de vedere etnic şi religios, pe spaţiile nelocuite sau slab populate ale Moldovei (Pustiana/Pusztina, Frumoasa/ Frumósza, Lespezi/Lészped, Pârgăreşti/Szőlőhegy şi împrejurimile sale, Unguri/ Magyarfalu, Vladnic/Lábnik, Călugăreni/Kalugarén etc.) Deorece cele mai rodnice pămînturi erau deja „ocupate”, noii veniţi trebuiau să se mulţumească cu văile mai înguste ale micilor rîuri, astfel că pînă şi aceste mari sate secuieşti au un caracter oarecum montan. b) În cazul mai multor sate putem presupune că peste o populaţie medievală de origine maghiară existentă (adesea demonstrabilă) s-au aşezat secuii, influenţînd semnificativ limba şi cultura aşezării respective. În zona Siretului astfel de sate sînt cu certitudine Gioseni / Gyoszény, Luizi-Călugăra / Lujzikalagor, Cleja / Klézse şi Faraoani / Forrófalva,24 eventual şi Fundu Răcăciuni / Külsőrekecsin şi Sascut / Szászkút. Pe valea Trotuşului şi a afluenţilor acestuia o veche populaţie maghiară se presupune a fi existat şi la Oituz / Gorzafalva, Tg.Trotuş / Tatros şi poate la Oneşti/ Onyest. Întrucît graiul iniţial, sub puternica influenţă secuiască, s-a estompat, clasificarea acestor tipuri de sate cu metoda geografiei lingvistice a devenit problematică.25 Este interesant că ceangăii de nord niciunde nu s-au amestecat cu secuii, ceea ce poate fi explicat prin densitatea mai mare datorată unui spor demografic superior, şi chiar suprapopularea acestei zone. c) Secuii sosiţi în grupuri mai mici sau veniţi mai tîrziu (în cursul secolului XIX), eventual proveniţi chiar şi din satele moldoveneşti deja existente, s-au stabilit şi în sate româneşti sau în împrejurimile acestora. Ne putem imagina şi ca anumite aşezări să fi fost populate simultan de români şi secui. În această categorie putem cuprinde aşezările cu populaţie mixtă din văile rîurilor mai mici (Trotuş / Tatros, Tazlău / Tázló, Bistriţa / Aranyos-Beszterce ş.a.), cum ar fi Gârleni / Gerlény, Lilieci / Lilijecs, Solonţ / Szalonc, Floreşti / Szerbek, Vereşeşti / Gyidráska, Enăcheşti / Jenekest, Turluianu / Turluján, Bogata / Bogáta, Dărmăneşti / Dormánfalva, Valea Seacă / Szárazpatak etc, ba chiar şi în lunca Siretului putem întîlni astfel de sate (Chetriş / Ketris, Furnicari / Furnikár, Gheorghe Doja / Dózsa-Újfalu etc). În zona montană a Carpaţilor a avut loc un mixaj etnic similar (Ciugheşti / Csügés, Brusturoasa / Bruszturósza, Gutinaş / Gutinázs, Ferestrău Oituz / Fűrészfalva, Vizantea / Vizánta etc). Aşezări maghiare de mici dimensiuni sau părţi de sate se pot întîlni şi în zona izvoarelor unor pîrîuri montane, deasupra unor aşezări româneşti (Cucuieţi / Kakujéc, Bogdăneşti / Ripa, Lărguţa / Larguca, Strugari / Esztrugár-Neszujest, Livezi / Váliri, Berzuleşti / Berzunc-Butukár, Seaca / Szálka, Slănic / Szalánc, Cerdac / Cserdák, Capătă / Kápota, Pralea / Prálea etc). În general putem observa că secuii sosiţi în Moldova în cursul secolelor XVIII-XIX s-au aşezat în zone cu caracter mai degrabă montan — mai puţin prielnice pentru agricultură, dar bune pentru viticultură, creşterea animalelor şi exploatări forestiere — şi s-au răspîndit pe un spaţiu relativ întins. Dimensiunea satelor este în general mai mică decît cea a aşezărilor maghiare medievale şi locuitorii lor trăiesc adesea în medii etnic şi religios mixte, ceea ce a favorizat asimilarea lor lingvistică. Cu toate acestea trebuie să subliniem că partea secuiască a ceangăilor din Moldova este mai puţin asimilată decît populaţia maghiară stabilită în evul mediu, astfel că cca. 80% dintre catolicii moldoveni care şi-au păstrat limba maternă provin din rîndurile ceangăilor secui. 3. Date istorico-demografice Pe baza izvoarelor din secolele XVI-XVIII (de ex. conscrieri bisericeşti, note de călătorie etc.) evoluţia istorică a numărului catolicilor din Moldova poate fi evaluată doar cu aproximaţie. Din prima jumătate a secolului XIX, dar mai ales începînd cu cea de-a doua jumătate, dispunem de date destul de exacte, putîndu-ne forma o imagine despre procesele demografice mai importante pe baza conscrierilor bisericeşti, a evaluărilor domneşti, mai tîrziu pe baza primelor recensăminte (1859, 1899) şi a publicaţiilor ştiinţifice. Dintre recensămintele moderne ale secolului XX pot fi utilizate doar cele din 1930, 1941 şi 1992, întru-cît numai acestea au publicat date referitoare la compoziţia confesională a satelor. Recensămintele perioadei „socialiste” (1956, 1966, 1977) au dat publicităţii informaţii doar la nivelul unităţilor administrative mai mari, sau chiar dacă au publicat date referitoare la structura satelor (1966), nu au existat întrebări referitoare la apartenenţă religioasă, astfel că ele nu sînt relevante pentru populaţia ceangăilor moldoveni. În baza acestor surse limitate — dar mai ales în lumina datelor furnizate de recensămîntul din 1992 — s-ar putea trage nişte concluzii asupra tendinţelor demografice ale catolicilor din Moldova ( de ex. sporul de populaţie, emigrarea spre alte zone administrativ-teritoriale, evoluţia lor numerică raportată la majoritatea ortodoxă etc), dar cercetarea ştiinţifică a rămas încă datoare cu această muncă.26 Astfel că trebuie să ne mulţumim cu prezentarea datelor istorice globale referitoare la întreaga Moldovă, nedispunînd de informaţii comparabile referitoare la unităţi teritoriale mai mici, respectiv la date istorice comparabile la aceeaşi unitate administrativ-teritorială. Tabelul 1. Evoluţia istorică a numărului catolicilor din Moldova
Datele tabelului de mai sus pot fi explicate prin evenimentele schiţate mai devreme ale istoriei maghiarilor din Moldova. Creşterea demografică evidentă a ultimelor două secole nu se datorează unor noi imigrări, ci unui spor natural deosebit de ridicat. În secolele XIX-XX au dispărut molimele atît de curente în veacurile anterioare, asistenţa medicală s-a îmbunătăţit, a scăzut mortalitatea infantilă, în timp ce catolicii din Moldova şi-au păstrat comportamentul demografic tradiţional înrădăcinat într-o mentalitate arhaic-religioasă, ceea ce a condus la un spor demografic unic în Europa. Numărul catolicilor din Moldova a crescut între 1930-1992 de la 109953 de suflete la 240038, iar această creştere de 118% depăşeşte cu mult sporul natural, de asemenea foarte ridicat, de 67% al provinciei (Moldova). Totodată trebuie să luăm în considerare că în anii „industrializării socialiste” Moldova suprapopulată era cea mai bogată furnizoare de mînă de lucru, iar odată cu mutarea populaţiei româneşti a avut loc şi deplasarea unei părţi a ceangăilor în oraşele transilvane sau în zonele industriale din Sud. Numărul celor care s-au mutat în Ardeal poate fi apreciat la cca. 50 de mii, iar a celor mutaţi în Dobrogea şi Muntenia la cca. 15 mii.32 Despre numărul deloc neglijabil al celor aflaţi în străinătate în momentul recensămîntului (ianuarie 1992) ca muncitori sezonieri — mai ales în Izrael, Ungaria şi Italia — , nu avem informaţii. Luînd în considerare toate aceste elemente putem conclude că creşterea demografică de după 1930 era de fapt nu de 118%, ci de 180%, respectiv că numărul populaţiei de origine ceangăiască în cele şase decenii dintre 1930-1992 s-a triplat. 4. Procesul de asimilare lingvistică În literatura referitoare la ceangăi găsim suficiente date privind românizarea continuă — naturală sau forţată — a acestei populaţii de origine medievală maghiară de-a lungul istoriei sale multiseculare. Ca urmare a procesului de asimilare majoritatea catolicilor din Moldova astăzi nu-şi mai cunosc limba strămoşilor lor şi se consideră români. Datele referitoare la faptul însuşi al asimilării sînt însă foarte răzleţe, astfel că despre procesele de asimilare din perioadele anterioare secolului XX, în absenţa surselor adecvate, nu avem multe de spus. După cum am văzut, în perioada dintre evul mediu şi secolul XVIII pînă şi în privinţa evoluţiei numărului absolut al catolicilor sîntem nevoiţi să ne bazăm pe estimări indirecte, iar despre procesul de asimilare deja existent dispunem doar de cîteva relatări cu valoare de semnal. (Ne referim în special la informaţiile existente în rapoartele bisericeşti, relatările diplomatice, descrierile de călătorie.) Datele furnizate de măsurătorile româneşti referitoare nu numai la numărul absolut al catolicilor dar şi cele referitoare la limba maternă le putem considera corecte.33 Problemele provin nu atît din corectitudinea datelor, cît mai ales din lipsurile procedeurilor. Schematismele episcopiei din Iaşi ne oferă informaţii numai despre numărul total al catolicilor (cf. tabelul), aşa că datele referitoare la limba maternă a recensămîntului din 1859 sînt deosebit de valoroase. Rezultatele acestor măsurători evidenţiază din cei 52.881 de catolici din Moldova existenţa a 37.825 (71,6%) de locuitori cu limba maternă maghiară, ceea ce înseamnă că celelalte 15.058 de suflete (28,4%) aveau deja limba maternă română. Rezultatele recensămîntului au fost date publicităţii şi pe judeţe,34 astfel că această măsurătoare poate constitui punct de plecare pentru alte cercetări detaliate. Luînd în considerare situaţia actuală este aproape surprinzător că în 1859 din populaţia catolică a judeţului Bacău (25.896) 86,6% (22.426), iar din cea a judeţului Roman (15.588) 94,6% (14.736) se declaraseră încă maghiari. În a doua treime a secolului XIX, probabil chiar şi la începutul secolului XX, în zona centrală a spaţiului „clasic” de colonizare a maghiarilor ceangăi — adică a ceangăilor de nord din zona Romanului, a ceangăilor de sud din zona Bacăului, precum şi în cea a ceangăilor secui — exista o situaţie lingvistică asemănătoare cu cea a Ţării Secuilor de astăzi. Asimilarea a pornit din zonele de margine, din zonele de diasporă catolică: la data recensămîntului doar o cincime a catolicilor din Moldova trăiau în afara judeţelor Bacău şi Roman (11.379 suflete din 52.811), dar dintre aceştia doar 663 de suflete (5,8%) se declaraseră maghiari. Din păcate, următorul recensămînt din Moldova, cel din 1899, nu a mai luat în considerare aspectele naţionale şi lingvistice. Lacunele recensămîntului au fost compensate oarecum de Marele Dicţionar Geografic al României, o lucrare ştiinţifică de prestigiu, publicată în cinci volume între 1898-1902,35 în care datele provenite din surse oficiale sînt publicate pe localităţi. În cazul aşezărilor mai importante locuite (şi) de catolici se fac referiri numerice la apartenenţa etnică, respectiv limba maternă a populaţiei. Cercetătorii maghiari ai ceangăilor, deşi aveau cunoştinţă de această sursă, nu i-au acordat atenţia cuvenită.36 Din datele demografice publicate aici putem deduce că proporţia celor care se declaraseră catolici maghiari a scăzut la sfîrşitul secolului XIX şi în judeţele Bacău şi Roman.37 Asimilarea lingvistică a ceangăilor din Moldova a devenit de fapt fenomen de masă în cea de a doua jumătate a secolului XIX, dar acest proces atunci atinsese probabil doar populaţia catolică aflată în stare de diasporă în interiorul aşezărilor şi cea a satelor aflate printre sate româneşti ortodoxe, în special zonele de margine ale blocului ceangăilor de nord. Pe baza celor două surse de mai sus se poate constata că proporţia semnificativă a populaţiei catolice maghiare expusă cel mai puternic pericolului asimilării era cea de diasporă, care se mutase datorită suprapopulării zonei sale de baştină din împrejurimile Romanului şi în mai mică măsură ale Bacăului, în cea de a doua jumătate a secolului XIX.38 Comunităţile ceangăilor create în urma dispersării, împreună cu cîteva sate mai mari, dar izolate, au fost asimilate încă în acel secol. În centrul insulei lingvistice de nord (în Săboani şi împrejurimile sale imediate), dar mai ales în comunităţile ceangăilor din jurul Bacăului, precum şi în satele mai mari de ceangăi secui din valea Tazlăului şi Trotuşului, la cumpăna veacului încă nu începuse asimilarea lingvistică, populaţia maghiară aproape că nici nu ştia româneşte. În lipsa datelor adecvate procesele de asimilare petrecute în secolul XX sînt aproape imposibil de urmărit cu rigoare matematică. Măsurătorile oficiale româneşti din secolul XX referitoare la maghiarii din Moldova pot fi considerate ca autentice doar în privinţa apartenenţei confesionale,39 ele fiind cu totul inadecvate pentru formarea unei imagini cît de cît reale despre cunoştinţele de limbă maghiară, despre identitatea etnic-naţională, adică despre gradul de asimilare, ale catolicilor moldoveni. Deformările recensămintelor din 1930 şi 1992 sînt revelate atît de contradicţiile lor interne40cît şi de fapte experimentale. Este de-ajuns să ne referim aici la mulţimea datelor puse în evidenţă prin lucrările de specialitate etnografice, lingvistice, istorice, apărute în ultimele decenii41, care demonstrează în mod neîndoielnic că în Moldova trăiesc astăzi comunităţi etnice maghiare şi în locurile pe care recensămintele româneşti le ignoră cu desăvîrşire. Potrivit recensămintelor oficiale româneşti din secolul XX catolicii din Moldova, atît din punct de vedere al limbii materne cît şi al naţionalităţii, în 1992 au devenit integral români. Tabelul 2. Evoluţia
numerică a maghiarilor din Moldova
Din datele tabelului reiese cu claritate că numărul catolicilor din Moldova a crescut între 1859 şi 1992 aproape de cinci ori (de la 52 881 de suflete la 240 038), proporţia raportată la totalul populaţiei modificîndu-se de asemenea în favoarea lor: dacă la mijlocul secolului XIX reprezentau 4% din populaţia Moldovei, astăzi reprezintă 6%. Acest spor este cu atît mai spectaculos dacă luăm în considerare, pe de o parte sporul natural al populaţiei în general ridicat în Moldova, pe de altă parte emigrarea masivă a ceangăilor care a atins în ultimele decenii cca. 65.000 de suflete. În acelaşi timp reiese că, în perioada analizată, ceangăii catolici de origine maghiară şi-au pierdut cu desăvîşire — cel puţin în conformitate cu datele recensămintelor — limba maternă şi conştiinţa identităţii maghiare. La mijlocul secolului XIX 71,6% (din cei 52.881 de catolici 37.825 de suflete) s-au declarat maghiari, astăzi însă doar 0,8% (din 240.038 de suflete 1826) se consideră maghiari. Mai mult, dacă luăm în consideraţie şi repartizarea teritorială a catolicilor, putem constata că recensămîntul a înregistrat în oraşe 1.301 catolici maghiari, pe cînd la sate doar 525 catolici s-au declarat maghiari. În concluzie: conform recensămintelor, în satele ceangăieşti din Moldova la sfîrşitul secolului XX numărul celor de naţionalitate maghiară s-a redus la acest număr din urmă. 5. Gradul de cunoaştere a limbii maghiare astăzi Pe baza datelor de mai sus nu putem trage concluzii despre conştiinţa identitară etnică-lingvistică a celor aproximativ un sfert de milion de ceangăi din Moldova. În conformitate cu datele oficiale, procesul de asimilare — care reiese în mod univoc din aceste date — s-a încheiat definitiv, proporţia maghiarilor ceangăi din totalul populaţiei din Moldova a devenit total nesemnificativă (împreună cu cei din mediul urban nu depăşeşte 1826 de suflete, adică 0,04%). De această dată scopul nostru nu este de a cerceta modul în care recensămintele oficiale româneşti de la sfîrşitul secolului XX au ajuns la aceste rezultate. Dorim să remarcăm doar că datele descrescătoare ale tabelelor de mai sus reflectă un proces de asimilare real al maghiarilor din Moldova, dar este indiscutabil că la obţinerea acestor date au contribuit şi condiţiile artificial create ale recensămintelor, acestea contribuind substanţial la procesul de asimilare deja existent.62 Cu ajutorul datelor recensămîntului din 1992 s-a putut demonstra poziţia politică românească oficială că problema maghiară în Moldova nu mai există. Statul român nu recunoaşte în mod oficial existenţa etniei maghiare în Moldova, şi întrucît întreaga populaţie a ceangăilor este considerată românească, li se refuză şi cele mai elementare drepturi minoritare, forţînd astfel asimilarea totală, lingvistică şi identitară, a acestora la populaţia românească. Cunoscînd această situaţie reală considerăm legitimă întrebarea: oare cîţi din ceangăii din Moldova mai cunosc limba strămoşilor lor? În lipsa datelor oficiale voi încerca să evaluez — pe baza experienţelor mele obţinute cu ocazia cercetărilor etnografice de teren — evoluţia în perioada de după recensămîntul din 1930 a numărului ceangăilor care înţeleg, respectiv vorbesc limba maghiară.63 În Moldova efectuez începînd din 1980 cercetări — în primul rînd etnografico-religioase — în sînul ceangăilor catolici. Pe lîngă aceasta, între 1992-1996 am efectuat în 110 aşezări moldoveneşti cercetări privind conştiinţa identitară a ceangăilor. Datele de mai jos (vezi tabelul 3.) reflectă situaţia lingvistică a primei jumătăţi a anilor nouăzeci. Cu ocazia activităţii de teren am căutat să cercetez toate acele sate unde am putut presupune existenţa vorbitorilor de limba maghiară pe baza recensămîntului din 1992, a literaturii de specialitate şi a informaţiilor culese la faţa locului. În cele din urmă am găsit 83 de astfel de aşezări. Îmi pot imagina că există încă cîteva mici aşezări unde cei mai în vîrstă înţeleg/vorbesc limba maghiară şi care au fost omise de cercetători.64 Dar chiar dacă mai există astfel de sate, numărul total al vorbitorilor de maghiară nu poate depăşi cîteva sute, ceea ce nu modifică în mod substanţial rezultatul. Pentru interpretarea coloanelor tabelului 3. consider necesar să fac cîteva observaţii metodologice preliminare: 1. În timpul cercetărilor de teren am observat că faza în care se află procesul de pierdere lingvistică diferă de la sat la sat, ceea ce reiese din diferenţele de competenţă lingvistică a generaţiilor. În satele care se află în faza finală a românizării doar cei mai în vîrstă vorbesc încă ungureşte, în altele cunoaşterea limbii maghiare este generală şi la generaţia de mijloc, şi doar cea tînără nu mai înţelege maghiara. Supravieţuirea lingvistică are cele mai mari şanse acolo unde copiilor li se transmite limba maghiară. Graniţa lingvistică generaţională, în cazul majorităţii satelor, nu poate fi trasată cu exactitate atîta timp cît competenţa lingvistică variază şi de la o familie la alta, totuşi deosebirile dintre sate în această privinţă sînt relevante. (De aceste diferenţe sînt conştienţi şi ceangăii înşişi, opinia interlocutorilor mei despre gradul de cunoaştere a limbii maghiare într-un sat sau altul a coincis în general cu observaţiile mele.) Pe lîngă diferenţele regionale şi generaţionale de cunoaştere a limbii maghiare, pînă nu de mult existau diferenţe semnificative şi între sexe: femeile care părăseau rar spaţiul închis al satului păstraseră mai bine limba decît bărbaţii care aveau o mobilitate socială mai mare. Aprecierile referitoare la cunoaşterea limbii maghiare s-au bazat pe trasarea aproximativă a graniţei generaţionale. În acele locuri unde copiii erau învăţaţi, pe lîngă limba română şi limba maghiară, am considerat 100% gradul de cunoaştere a limbii maghiare. (Sate, în care copiii ar fi învăţaţi exclusiv ungureşte, nu am întîlnit.) În acele sate în care asimilarea lingvistică a început relativ recent, în deceniile din urmă, am scăzut numărul estimat al copiilor şi tinerilor care nu înţeleg deloc ungureşte din numărul catolicilor. În acele sate în care semnalez doar 10-20% (sau şi mai puţini) vorbitori de limba maghiară, numai generaţia cea mai vîrstnică (sau doar o parte a acestuia) vorbeşte încă maghiara. La estimarea procentajului vorbitorilor de limba maghiară am luat în considerare datele recensămîntului din 1992 referitoare la distribuia pe categorii de vîrstă a populaţiei. 2. Despre procesul de asimilare lingvistică şi gradul diferit de cunoaştere a limbii maghiare pe sate şi generaţii, călătorii şi cercetătorii Moldovei relatează de secole. Este evident însă că, în condiţiile modernităţii şi globalizării, şi procesul „tradiţional” de asimilare etno-lingvistică se modifică. Unitatea culturală a satului tradiţional este pe cale de dispariţie — este de-ajuns să ne referim la fenomenul navetismului, la contactele zilnice cu oraşul, la şcolarizare, la organizarea vieţii religioase, la răspîndirea mijloacelor de comunicare în masă şi la alţi factori de aculturaţie —, ceea ce înseamnă că ceangăii din Moldova sînt afectaţi de influenţe culturale care tind să egalizeze diferenţele de altădată în procesul de asimilare lingvistică. Diferenţele graduale moştenite din lumea tradiţională (dintre aşezări, generaţii şi sexe) încep să-şi piardă importanţa, pierderea spaţiului vital relativ închis, legat de cultura ţărănească, pare să ducă la accelerarea, „globalizarea” procesului de asimilare lingvistică. Un exemplu relevant pentru fenomenul de asimilare lingvistică în condiţiile modernităţii îl constituie situaţia familiilor de ceangăi mutate la oraş: în aceste familii copiii nu mai învaţă deloc ungureşte, independent de satul din care provin părinţii. Din acest motiv tabelul nu cuprinde datele populaţiei de ceangăi mutate în (marile) oraşe ale Moldovei (Bacău, Roman, Iaşi), printre care — în funcţie de locul lor de baştină — mulţi cunosc încă probabil limba maghiară. Noile cartiere industriale ale oraşelor din Moldova este astfel terenul ideal al asimilării rapide, instantanee am putea zice, a ceangăilor, astfel că a face o estimare a „populaţiei maghiare” în aceste zone ar constitui doar afişarea nefondată a unor cifre. (Am reţinut însă acele părţi anexate, sate limitrofe ale oraşelor din Moldova în care ceangăii trăiesc în structura tradiţională a satului de odinioară, cum ar fi Oneşti, Tîrgu Ocna, Slănic Moldova.) În urma modificării culturale datorate influenţei factorilor de modernizare (aculturaţia) şi uniformizării (globalizării) culturale procesul de asimilare se accelerează: întîlnim tot mai frecvent pe tot cuprinsul Moldovei fenomene asimilaţioniste independente de tradiţiile cultural-lingvistice ale unor grupuri sau comunităţi. Datorită acestui fapt, procesul de asimilare poate fi descris din ce în ce mai anevoios cu ajutorul opticilor şi metodelor tradiţionale (prin consemnarea deosebirilor identitare şi a cunoştinţelor lingvistice a aşezărilor, a comunităţilor religioase, a generaţiilor şi sexelor, de pildă.) Cu toate acestea, atît în procesul muncii de teren cît şi al prelucrării datelor, am utilizat această metodă clădită pe structura identitară tradiţională, considerînd că deosebirile menţionate — fiind vorba de comunităţi puternic tradiţionaliste — persistă şi astăzi în sînul comunităţilor ceangăilor. Am considerat totodată că, prin consemnarea diferenţelor în privinţa cunoaşterii limbii materne dintre sate şi generaţii, pot ajunge la rezultate cuantificabile. 3. În lumea tradiţională, în formarea competenţelor lingvistice ale individului educaţia spontană în cadrul lingvistic local, comunitar avea un rol determinant. Astăzi, competenţele lingvistice individuale sînt din ce în ce mai mult şi rezultatul unei opţiuni: părinţii se străduiesc să satisfacă aşteptările unui mediu social mai larg şi, ca urmare, vorbesc doar româneşte cu copiii; ulterior şi copiii care au crescut în acest spirit vor deveni adepţii acestor vederi, atîta timp cît şcoala, biserica, mass-media îi conving că trebuie să folosească limba cu prestigiu social mai ridicat — cea a statului. Este însă un fenomen generalizat că aceşti copii care în familie învaţă doar româneşte, îşi însuşesc de-acum în stradă, oarecum „accidental”, graiul maghiar local, ceea ce înseamnă că în formarea competenţelor lingvistice maghiare rolul principal îl joacă în continuare practica lingvistică comunitară spontană. Deoarece rolul limbii maghiare în comunicarea socială scade, şi în transmiterea de la o generaţie la alta a limbii apar tulburări din ce în ce mai grave. În asemenea condiţii evaluarea reală a gradului de cunoaştere a limbii maghiare este deosebit de dificilă — vorbitorii resimt ca pe un stigmat graiul lor regional, le e ruşine să vorbească o limbă maghiară a cărei cunoaştere o consideră imperfectă, utilizarea limbii statului cu un prestigiu superior reprezintă pentru ei o identificare avantajoasă, astfel că preferă să vorbească româneşte etc. — aşa încît în stabilirea cunoştinţelor lingvistice m-am străduit să mă bazez pe observaţii externe legate de practica lingvistică spontană, iar dacă apăreau orice fel de dubii, am verificat datele în mod repetat. În satele ceangăieşti mai importante am revenit de mai multe ori, astfel că am avut prilejul să observ situaţii lingvistice faptic autentice. Tabelul 3. Situaţia limbii maghiare în satele ceangăilor din Moldova
Analizînd cifrele de mai sus, putem ajunge la următoarele concluzii fundamentale: 1. Astăzi doar 43% a catolicilor din Moldova — a căror mare majoritate o considerăm de origine maghiară pe baza unor argumente bine fundamentate — trăiesc în aşezări unde se mai vorbeşte limba maghiară. Mai mult, cea mai mare parte a populaţiei catolice de cca. 100.000 de suflete a acestor aşezări a fost complet românizată lingvistic, astfel că numărul ceangăilor vorbitori şi de limba maghiară din Moldova poate fi estimat la 62 de mii de suflete. Aceştia constituie doar un sfert (25,8%) al catolicilor din Moldova. Această cifră semnalează totuşi faptul că ceangăii din Moldova nu şi-au pierdut în totalitate limba maternă, după cum reiese de altfel şi din ultimul recensămînt (1992) românesc. ( După cum am văzut, recensămîntul a consemnat în aceste sate doar 525 de catolici maghiari.) 2. În aşezările din tabelul de mai sus (adică acolo unde se mai ştie într-o măsură oarecare limba maghiară) trăiau în 1930 50.469 catolici. Dacă dorim să aflăm evoluţia proporţiei cunoscătorilor de limba maghiară în decursul secolului XX, trebuie să plecăm de la această cifră. Pe de o parte, în mod neîndoielnic, o anumită parte a populaţiei catolice care figurează în tabelul de mai sus nu mai ştia ungureşte nici în 1930, întrucît procesul de asimilare în aceste sate începuse deja. Din zona ceangăilor de sud în această categorie intră satul Pădureni, iar dintre cele din nord, Iugani, Băluşeşti, Bărgăoani şi chiar şi Săboani. Dintre satele ceangăilor secui deja în acea vreme se românizaseră puternic cca. 40 de sate mai mici din zona Siretului, Trotuşului şi Tazlăului. În lumina informaţiilor din epocă pare incredibil că în anumite aşezări mai întîlnim şi astăzi vorbitori de limba maghiară. Dacă dorim să ajungem la numărul vorbitorilor de limbă maghiară în 1930, din numărul de 50.469 de suflete consemnate de recensămînt, trebuie să scădem cel puţin 5-6 mii. Pe de altă parte se poate presupune că, acum şapte decenii, în cîteva sate complet românizate (deci, nefigurînd în tabel), o parte a generaţiei vîrstnice mai ştia ungureşte. Aşa era între satele nordice Sărata, Horgeşti, Văleni, şi poate încă cîteva sate mai mici.118Numărul vîrstnicilor vorbitori de maghiară în 1930 în aceste sate nu putea depăşi o mie-două de suflete, cu care trebuie să mărim numărul general al vorbitorilor. În concluzie, conform calculelor noastre, numărul ceangăilor vorbitori de limba maghiară în Moldova în 1930, putea fi estimat la 45.000 de suflete, ceea ce constituia în jur de 40% din populaţia catolică a provinciei.119 3. Numărul absolut al cunoscătorilor/vorbitorilor de limba maghiară a crescut între 1930-1992 de la 45 de mii la 62 de mii, plusul de 17 mii însemnînd un spor de 37%. Dacă aplicăm sporul de 118% al populaţiei totale a catolicilor din Moldova şi la cel al vorbitorilor de limbă maghiară, putem să ne formăm o imagine despre proporţiile asimilării lingvistice: în conformitate cu aceasta, cei 45 de mii de vorbitori de limba maghiară în 1930 ar fi trebuit să crească cu încă 53 de mii de suflete în 1992. Altfel spus, în absenţa asimilării lingvistice numărul ceangăilor vorbitori de maghiară din Moldova ar fi trebuit să atingă într-adevăr numărul mitic rotund de 100 de mii suflete. Din cauza pierderii prin asimilare a aproape 40 de mii de suflete, proporţia vorbitorilor de limba maghiară din cadrul populaţiei catolice — în ciuda unei creşteri modeste — a scăzut de la 41% în 1930, la 26 %. Astfel comportamentul demografic al ceangăilor din Moldova, în ciuda unui spor deosebit de ridicat, se caracterizează printr-o asimilare lingvistică rapidă şi de mari proporţii. 4. În privinţa proporţiei şi intensităţii asimilării lingvistice se pot observa deosebiri între aşezările ceangăilor. Din această cauză repartiţia pe sate a numărului şi proporţiei cunoscătorilor de limba maghiară s-a modificat substanţial din 1930: unele sate au fost asimilate complet sau aproape complet, în altele a crescut substanţial numărul vorbitorilor (şi) de limbă maghiară. În cazul ceangăilor din diasporă, în satele cu populaţie mixtă sau aşezările mai mici aflate într-un mediu românesc — în total în peste 50 de aşezări — a avut loc o scădere sau o păstrare a numărului vorbitorilor de limba maghiară. (Absenţa creşterii numărului cunoscătorilor de limba maghiară — ca de exemplu în cazul localităţilor Traian, Băluşeşti, Ploscuţeni, Floreşti, Oneşti — în condiţiile unui spor natural înalt, conduce de asemenea la constatarea unei asimilări accentuate.) Creşterea semnificativă şi univocă a numărului absolut al cunoscătorilor de limbă maghiară între 1930-1992 poate fi observată doar în satele cele mai mari şi mai cunoscute — în total în peste 50 de aşezări — ale ceangăilor din Moldova. Creşterea a vut loc în primul rînd în satele cu populaţie mai numeroasă şi etnic omogenă, în care ameninţarea asimilării lingvistice a devenit evidentă de-abia în ultimele decenii. (Este vorba în general de acele aşezări în care, după cum arată tabelul 3, cunoscătorii limbii maghiare sînt astăzi peste 80%.) În multe sate numărul cunoscătorilor de limba maghiară atinge astăzi dublul numărului catolicilor înregistraţi în 1930, uneori chiar îl depăşeşte. Între satele ceangăilor de nord se poate observa o creştere doar în cazul satului Pildeşti, în restul aşezărilor a scăzut nu doar proporţia vorbitorilor de maghiară, ci şi numărul absolut al acestora, această insulă lingvistică maghiară aflîndu-se pe pragul dispariţiei. Situaţia ceangăilor de sud este doar cu puţin mai favorabilă, unde o creştere mai semnificativă se poate constata numai la Nicolae Bălcescu / Újfalu şi Valea Mare / Nagypatak, precum şi la satul Gioseni. Cea mai mare parte a creşterii se datorează satelor în bună parte etnic omogene ale ceangăilor secui, unde anumite condiţii favorabile (de ex. o mai mare apropiere de limba literară maghiară, apropierea mai mare faţă de Secuime şi caracterul mai intens al legăturilor, provenienţa mai recentă a satelor şi conştiinţa mai vie a originii etnice maghiare, absenţa populaţiei româneşti, amintirea şcolilor maghiare din anii cincizeci etc.) au întîrziat asimilarea lingvistică. Din această categorie fac parte douăzeci de sate: Lespezi, Luizi-Călugăra, Faraoani, Cleja, şomuşca, Valea Rea, Ciucani, Fundu Răcăciuni, Unguri, Vladnic, Frumoasa, Pustiana, Larguţa, Coman, Ciugheşti, Tuta, Pîrgăreşti, Nicoreşti, Satu Nou, Bahna. „Coeficientul pozitiv” al evoluţiei cunoscătorilor de limba maghiară ar putea fi cît se poate de înşelător dacă nu am sublinia că această creştere, datorată unui spor natural înalt în condiţiile unei asimilări lingvistice accentuate, generalizate astăzi, s-a produs în cele mai multe cazuri în ciuda acesteia. Cifrele arată o tendinţă crescătoare chiar şi în satele în care tinerii abia dacă mai înţeleg ungureşte. (N.Bălcescu, Galbeni, Lilieci, Gârleni, Tg.Trotuş, Oituz, Ferestrău Oituz, Vizantea Mănăstirească etc.) Aceste numere însă nu mai reprezintă astăzi întotdeauna limba maternă maghiară, nu se mai referă nici la utilizarea zilnică sau frecventă a limbii maghiare, ci dovedesc doar o oarecare cunoaştere a acesteia. În cazul multor aşezări este vorba de tineri, aflaţi într-o fază avansată de asimilare lingvistică, care în general vorbesc româneşte, iar în anumite situaţii sînt capabili să utilizeze ca a doua limbă un grai maghiar pe care nu e sigur că îl vor transmite şi urmaşilor lor. Ca urmare, această creştere a cunoscătorilor limbii maghiare între 1930-1992 — modestă de altfel faţă de sporul natural al populaţiei — cu cca.17 mii este deosebit de fragilă şi nu prognozează perspectivele unor creşteri viitoare. Cu şaizeci-şaptezeci de ani în urmă graiurile maghiare locale constituiau prima limbă, cea maternă a vorbitorilor, şi exprimau întrega complexitate a vieţii satului tradiţional. De atunci, datorită modernizării şi mobilităţii sociale crescînde aceste graiuri şi-au pierdut semnificaţia iniţială, degradîndu-se, în cazul tinerilor, în cel mai bun caz, la rangul de limba „a doua”, pe care le e jenă s-o vorbească în spaţiul public. Trebuie să fim conştienţi de faptul că atunci cînd comparăm datele referitoare la „cunoaşterea limbii maghiare” din 1930 cu cele din 1992, comparăm calităţi diferite. 6. Cunoştinţele lingvistice şi identitatea etnică. Cîteva concluzii Cifrele demografice de mai sus confirmă existenţa unui puternic proces de asimilare în rîndurile ceangăilor, semnalat de lingvişti, etnografi, politologi şi publicişti, şi subliniază proporţiile sale. Limbajul cifrelor nu este însă potrivit pentru înţelegerea relaţiei dintre cunoştinţele lingvistice şi conştiinţa identităţii etno-naţionale: de ce este posibil ca în Moldova abandonarea identităţii maghiare să preceadă asimilarea lingvistică? (Nu putem ignora faptul că în Europa există multe grupări etnice care chiar şi după asimilarea lor lingvistică îşi păstrează identitatea specifică de grup.) Oare cum se explică completa asimilare lingvistică, deosebit de rapidă, înfăptuită doar în cursul a unei generaţii-două, a anumitor sate ceangăieşti? În final aş dori să adaug o contribuţie la problema identitară a ceangăilor din Moldova,120 diferită de cea a grupurilor etnografice maghiare din Bazinul Carpatic, cu ajutorul căreia să ne apropiem mai mult de înţelegerea proceselor asimilaţioniste rezultate din datele prezentului studiu. Identitatea ceangăilor din Moldova este determinată de faptul că acesta este singurul grup etnic care în prima jumătate a secolului XIX a rămas în afara acelor mari procese istorice care au dus la crearea naţiunii maghiare moderne (modernizarea limbii, mişcările politice şi culturale ale perioadei reformei, războiul de eliberare de la 1848) şi astfel nu s-a putut integra în naţiunea civică maghiară. În ciuda identităţii lingvistice, culturale, genetice etc. evidente, ceangăii din Moldova nu posedă acele importante elemente unificatoare care caracterizează naţiunile civice. Frapant este de exemplu că, ceangăii acordă o funcţie înainte de toate pragmatică, comunicativă limbii maghiare, şi nu o privesc ca pe un factor cu semnificaţie simbolică creatoare a conştiinţei comunitare. Este vorba despre o atitudine care era valabilă probabil înainte de formarea conştiinţei naţionale civice în Europa. Întrucît relaţia faţă de limbă este non-ideologică, trecerea de la o limbă la alta nu este receptată ca o pierdere tragică ci mai degrabă ca un produs inevitabil al modernizării. (Ceea ce nu înseamnă că, acest transfer lingvistic nu ar produce grave crize identiare, grave leziuni psihice.) Funcţia simbolică a limbii, formatoare de comunitate este împiedicată şi de faptul că ceangăii nu sesizează similitudinea dintre graiurile vorbite în Moldova şi limba maghiară vorbită în Bazinul Carpatic. Datorită împrumuturilor din limba română şi a influenţelor ideologice româneşti ceangăii simt aceeaşi apropiere şi pentru limba română curentă ca şi pentru maghiara vorbită în Ardeal sau în Ungaria. Nu sînt deloc conştienţi de faptul că diferitele dialecte maghiare sînt variante ale aceleiaşi limbi naţionale şi că limba ceangăilor este şi ea una dintre acestea. Limba nu joacă un rol atît de important în formarea conştiinţei identitare a ceangăilor din Moldova ca în cazul maghiarilor care trăiesc în Bazinul Carpatic. Între identitatea de grup a ceangăilor şi identitatea lingvistică nu există o relaţie strînsă. Ceangăii îi simt cel mai aproape pe catolicii din celelalte sate ceangăieşti, independent dacă şi-au păstrat limba originară sau nu. Locul raportării simbolice la limbă este ocupat înainte de toate de religia comună, respectiv de modul de viaţă comun. În sînul ceangăilor alte raportări simbolice caracteristice conştiinţei civice naţionale nu s-au format. Nu au de exemplu conştiinţa valorii naţionale a folclorului şi a culturii populare, nu ştiu că cultura tradiţională poate fi privită ca un simbol cultural al unităţii naţionale. Situaţia este similară în privinţa originii şi istoriei comune cu maghiarii din Ungaria sau Ardeal: conştiinţa despre trecut a ceangăilor este din ce în ce mai puţin determinată de tradiţiile populare referitoare la trecutul îndepărtat care pînă în secolul XX păstraseră memoria legăturilor istorice cu maghiarimea. Istoria maghiarilor din Moldova fusese strîns legată de cea a maghiarilor din Bazinul Carpatic doar pînă în secolul XVI, iar amintirile folcloristice ale acestui trecut îndepărtat astăzi nu mai constituie factori serioşi de identificare în Moldova. Chiar şi în cazul ceangăilor secui păleşte memoria originii ardelene şi scade semnificaţia legăturilor, de altfel existente şi astăzi, cu Secuimea (cum ar fi pelerinajul la şumuleu Ciuc, relaţiile economice, rudeniile etc). Este îndeobşte cunoscut faptul că modalităţile de raportare simbolică necesare formării conştiinţei naţionale civice moderne au fost create peste tot în Europa de către intelectualitate. În Moldova însă nu a putut lua naştere o intelectualitate maghiară eclezistică sau laică, care să fi putut integra în procesul de dezvoltare naţională maghiară burgheză această populaţie ameninţată de asimilare şi care să fi putut asuma transmiterea valorilor „culturii înalte” maghiare către ceangăii din Moldova. În absenţa unui sistem instituţional adecvat nu putem vorbi de cunoaşterea limbii maghiare cotidiene şi nici de scrisul şi cititul în limba maghiară în Moldova, or tocmai aceste condiţii lingvistice constituie baza formării identităţii unui grup etnic cu caracter maghiar. Tînărul stat român creat în 1859, devenit independent în urma războiului ruso-turc din 1877 s-a străduit mai întîi să asimileze lingvistic populaţia catolică a Moldovei, iar apoi, cu contribuia intelectualităţii, să creeze şi o conştiinţă identitară românească la ceangăi. Literatura de specialitate despre ceangăi relatează continuu de la mijlocul secolului XIX despre metodele cu care erau împiedicate iniţiativele de a se crea o intelectualitate şi perspectivele unui sistem instituţional maghiar în Moldova. Autorităţile româneşti (administraţia politică, intelectualitatea ecleziastică şi laică, iar mai nou, mass-media) au urmărit cu multă grijă ca în zonele ceangăieşti să fie repartizaţi dascăli, preoţi, funcţionari publici educaţi în spirit naţionalist care în chestiunile cele mai importante privind formarea conştiinţei naţionale să transmită către mase poziţia ideologiei oficiale (de ex. că ceangăii sînt români maghiarizaţi, romano-catolicii sînt de fapt români catolici, limba ceangăilor este o „păsărească” de care trebuie să se ruşineze etc). Naşterea intelectualităţii ecleziastice catolice româneşti se datorează creării seminarului, iar mai tîrziu tipografiei, şcolii de diaconi create de episcopia de la Iaşi, înfiinţată în 1884. În felul acesta s-a ajuns ca religie catolică, factorul esenţial al dăinuirii multiseculare a limbii şi comunităţii maghiarilor moldoveni, distincte de cea a românilor, să devină începînd cu finele secolului XIX. un instrument al românizării. De la formarea sistemului şcolar modern de stat în Moldova şcolile funcţionează exclusiv în limba statului. Numeroase relatări stau mărturie faptului că dascălii acestora interziceau şi pedepseau folosirea limbii maghiare, îndemnînd părinţii ca să vorbească cu copiii româneşte şi în mediul familial. (Astăzi sînt rare situaţiile unde să mai fie nevoie de astfel de intervenţii brutale, atîta timp cît abia mai sînt sate unde comunicarea între copiii de vîrstă şcolară să aibă loc încă în limba maghiară.) În primii ani ai dictaturii comuniste, între 1948-1953, Uniunea Populară Maghiară a reuşit să pună în funcţiune în cca. 40-50 de sate şcoli în limba maghiară, dar acestea, din motive diferite — fuseseră de obicei şcoli primare cu o înzestrare slabă, cadrele didactice fuseseră repartizate în Moldova mai degrabă ca sancţiune, spiritul comunist al acestora era privit cu ostilitate de populaţia credincioasă, intelectualitatea românească locală instiga continuu populaţia împotriva lor, în majoritatea satelor au avut o viaţă efemeră etc. —, nu au avut un rol semnificativ în formarea identităţii naţionale. Istoria ceangăilor din Moldova, în special evoluţia separată în cursul veacurilor XIX-XX, explică specificul procesului de asimilare care a avut loc în sînul comunităţii ceangăilor. Întrucît nu există o legătură strînsă între folosirea limbii şi conştiinţa identităţii comunitare, cifrele care exprimă cele două tipuri de asimilare trebuie tratate separat. În privinţa cunoaşterii limbii maghiare consider cifra de 62 de mii de suflete ca reală, bazată pe cercetări de teren cu distribuţie pe sate (deci lesne controlabile). Deşi nu este vorba de date oficiale, ci de o evaluare efectuată pe baza măsurătorilor de teren, cunoaşterea acestora este importantă, pentru că în timp ce poziţia oficială românească susţine „varianta zero”, considerată a fi dovedită prin recensăminte,121 specialiştii maghiari şi străini, interesaţi de problema reală totuşi a ceangăilor, nu posedă nici un fel de date utilizabile. Cifrele apărute în ultimele decenii în discursul politic şi publicistic fuseseră total nefondate şi oscilaseră între valori extreme. (Estimările globale oscilaseră — în funcţie de poziţia politică, respectiv de concepţia personală a emiţătorului privind „soluţionarea” problemei ceangăilor — undeva între 4 mii şi 400 de mii de suflete.) Cred că, în asemenea condiţii, şirul de date cu distribuţie pe satele ceangăieşti are, în lipsa altor informaţii, o „utilitate” socială şi ştiinţifică. În privinţa identităţii ceangăilor din Moldova nu ne putem aventura în estimări cantitative. Acea stare incertă, confuză şi contradictorie a conştiinţei de sine pe care o traversează azi ceangăii din Moldova nu poate fi exprimată prin limbajul cifrelor, surprinderea profundă a fenomenului fiind eventual posibilă doar prin analize de caz individuale. Aceasta, fireşte, înseamnă totodată că datele referitoare la compoziţia etnică a recensămintelor secolului XX, care în 1992 au ajuns din nou la „varianta zero”, nu spun de fapt nimic despre această situaţie. □ BIBLIOGRAFIE ALMANAHUL “Presa Bună”, 1995. Iaşi (Almanahul Episcopiei Romano-Catolice de la Iaşi) AUNER Károly, 1908 A romániai magyar telepek történeti vázlata (Schiţa istorică a aşezărilor maghiare din România), Temesvár BAKER, Robin, 1997 On the Origine of the Moldavian Csángos. The Slavonic and East European Review Vol. 75. No. 4. 658-680. BENDA Kálmán, red., 1989 Moldvai csángó magyar okmánytár, I-II. (Documente ale ceangăilor maghiari din Moldova), Budapest BENKŐ Loránd, 1990 A csángók eredete és települése a nyelvtudomány szemszögéből (Originea şi aşezarea ceangăilor din punctul de vedere al lingvisticii), Budapest (A Magyar Nyelvtudományi Társaság Kiadványai. 188.) BUCUR, Ioan Micu, 1997 Încercări violente de maghiarizare a „ceangăilor” români. 1944- 1997. Bucureşti CĂLINESCU, Gheorghe, red., 1925-1939 Diplomatarium Italicum. Documenti raccolti negli archivi italiani. I-IV. Roma, Vol.1. (1925); Vol.2 (1930); Vol.3 (1934); Vol.4. (1939) CÂNDEA, Romulus, 1917 Catolicismul în Moldova în secolul al XVII-lea. Sibiu (Nagyszeben) CSOMA Gergely - BOGDÁNFALVY János, 1993 Népszámlálás a moldvai csángó falvakban (Recensămîntul în satele ceangăilor din Moldova), In: Halász Péter red.: “Megfog vala apóm szokcor kezemtül…” Tanulmányok Domokos Pál Péter emlékére. Budapest, 165-167. DOMOKOS Pál Péter, 1931 A moldvai magyarság (Maghiarimea din Moldova), Csíksomlyó (ed. 5-a, lărgită: Budapest 1987.) DOMOKOS Pál Péter, 1938 A moldvai magyarság történeti számadatai (Statistica istorică a maghiarilor din Moldova) Hitel 295-308. (Ediţie nouă neschimbată: Honismeret anul XIV, 1986. Nr.3. 16-22.) ELEKES Lajos, 1940 A román fejlődés alapvetése (Fundamentarea dezvoltării româneşti), Századok 278-313., 361-404. GUNDA Béla, 1988 A moldvai magyarok eredete (Originea maghiarilor din Moldova), Magyar Nyelv nr.1, 12-24. GYÖRFFY István, 1942 A romániai magyarság sorsa (Soarta maghiarilor din România), In: Magyar nép – magyar föld. Budapest, 450-465. HAJDÚ Mihály, 1980 Az 1646-47. Évi Bandinus féle összeírás névstatisztikái (Statisticile nominale ale conscrierii Bandinus din 1646-47), Budapest (Magyar Személynévi Adattárak 30.) HALÁSZ Péter, 1992 A moldvai magyarok Románia Nagy Földrajzi Szótárában (1898) (Maghiarii din Moldova în Marele Dicţionar Geografic al României 1898), Honismeret anul XX. nr.4. 56-59. HORVÁTH Antal, 1994 Strămoşii catolicilor din Moldova. Documente istorice. 1227-1702. Sf.Gheorghe IORDAN, Iorgu, 1963 Toponimia românească. Bucureşti IORDAN, Iorgu, 1983 Dicţionar al numelor de familie româneşti. Bucureşti JERNEY János, 1851 Keleti utazása a “Magyarok” őshelyeinek kinyomozása végett. 1844- 1845. (Călătoria răsăriteană în scopul cercetării locurilor de baştină ale “Maghiarilor”, 1844-1845), Pest, I-II. KÓS Károly, Dr. SZENTIMREI Judit - NAGY Jenő, Dr., 1981 Moldvai csángó népművészet (Arta populară a ceangăilor din Moldova), Bukarest LAHOVARI, George Ioan - BRĂTIANU, C. I. - TOCILESCU, Grigore G., 1898-1902 Marele Dicţionar Geografic al României. I-V. Bucureşti LECCA O. G., 1937 Dicţionar istoric, arheologic şi geografic al României. Bucureşti LÜKŐ Gábor, 1936 A moldvai csángók. I. A csángók kapcsolatai az erdélyi magyarsággal (Ceangăii din Moldova.I. Legăturile ceangăilor cu maghiarii din Transilvania), Budapest (Néprajzi Füzetek 3.) MAKKAI László, 1936 A milkói (kun) püspökség és népei (Episcopia /cumană/ de Milcov şi populaţiile sale), Debrecen MANUILĂ, Sabin, 1938 Recensământul general al populaţiei României din 29. decemvrie 1930. II. Bucureşti MĂRTINAŞ, Dumitru, 1985 Originea ceangăilor din Moldova. Bucureşti MIKECS László, 1941 Csángók (Ceangăii), Budapest (ed.reprint 1989) MIKECS László, 1943 A Kárpátokom túli magyarság (Maghiarimea de dincolo de Carpaţi), In: Deér József-Gáldi László red.: Magyarok és románok. I. budapest, 441-507. MUNKÁCSI Bernát, 1902 A moldvai csángók eredete (Originea ceangăilor din Moldova), Etnographia 433-440. NĂSTASE, Gh. I., 1934, 1935 Ungurii din Moldova la 1646 după “Codex Bandinus”. Arhivele Basarabiei VI. (1934) 397-414. şi VII. (1935) 74-88. RACOVIŢĂ, Ortensia, 1895 Dicţionar geografic al jud. Bacău. Bucureşti RECENSĂMÂNTUL populaţiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992. Structura etnică şi confesională a populaţiei. Bucureşti, 1995 ROSETTI, Radu, 1905 Despre ungurii şi episcopiile catolice din Moldova. Bucureşti RUBINYI Mózes, 1901 A moldvai csángók múltja és jelene (Trecutul şi prezentul ceangăilor din Moldova), Etnographia 115-124., 166-175. SZABADOS Mihály, 1989 A moldvai magyarok a román népszámlálások tükrében (Maghiarii din Moldova în lumina recensămintelor româneşti), In: Magyarságkutatás. A Magyarságkutató Intézet Évkönyve. Budapest, 89-102. SZABÓ T. Attila, 1959 A moldvai csángó nyelvjárás kutatása (Cercetarea graiului ceangăilor din Moldova), Magyar Nyelvjárások V. Budapest 3-38. (In: Nyelv és irodalom. V. Bukarest, 1981. 482-527., 599-609.) TÁNCZOS Vilmos, 1997 Hányan vannak a moldvai csángók? (Cîţi sînt ceangăii din Moldova?), Magyar Kisebbség, an III. 1-2. 370-390. TREBICI, Vladimir, 1995 Demografie contemporană. Academia Română, Centrul de cercetări demografice. Bucureşti TREBICI, Vladimir, 1996 Minorităţile naţionale din România: prezent şi estimaţie prospectivă. Revista de Cercetări Sociale. Anul 3. 1. 106-123. VARGA E. Árpád, 1998 Hiteles vagy harci statisztika? Az 1992. januári romániai népszámlálás kérdőjelei (O statistică reală sau de luptă? Semnele de întrebare ale recensămîntului din ianuarie 1992 din România), In: Fejezetek a jelenkori Erdély népesedéstörténetéből. Budapest, 220-239. VERESS Endre, 1934 A moldvai csángók származása és neve (Originea şi numele ceangăilor din Moldova), Erdélyi Múzeum XXXIX, 29-64. NOTE 1. Titlul original al studiului a fost: A moldvai csángók lélekszámáról (Despre numărul ceangăilor din Moldova), apărut în: Pozsony Ferenc (coord).: Csángósors. Moldvai csángók a változó időben. Budapest, Teleki László Alapítvány, fără an [1999], 7-32 p. 2. În acest sens vorbesc următoarele lucrări: LAHOVARI et alii 1898-1902, ROSETTI 1905, AUNER 1908, NĂSTASE 1934/1935. Din literatura internaţională de specialitate aş dori să scot în evidenţă studiul recent al lui Robin Baker. În legătură cu problemele disputate, autorul bine informat ne pune la dispoziţie cele mai importante argumente lingvistice, etnografice şi istorice, apoi ajunge la concluzia că primele valuri ale ceangăilor au fost colonizate în evul mediu în Moldova de către regii unguri. (BAKER 1997) Originea maghiară a ceangăilor este negată doar de lucrările pseudo-ştiinţifice ale ideologiei statului naţional român. (de ex. MĂRTINAŞ 1985, BUCUR 1997.) 3. Amintim doar cîteva lucrări de specialitate care dezvăluie fapte istorice sau conţin informaţii lingvistice referitoare la denumiri geografice sau patronimice pe baza cărora poate fi formulată o astfel de ipoteză ştiinţifică. De exemplu: RACOVIŢĂ 1895, LAHOVARI et alii 1898-1902, CÂNDEA 1917, LÜKŐ 1936, MAKKAI 1936, LECCA 1937, NĂSTASE 1934-1935, MIKECS 1941 şi 1943, IORDAN 1963 şi 1983, HAJDU 1980, BENKŐ 1990 etc. 4. De exemplu, denumiri de tipul Ungureni, Secueni, Slobozia, Bejenari etc. 5. BENKŐ 1990. 6., GUNDA 1988. 12-13., SZABÓ T. 1981. 520. 6. LÜKŐ 1936, MIKECS 1941 7. BENKŐ 1990 8. JERNEY 1851, MUNKÁCSI 1902, VERESS 1934 9. RUBINYI 1901, DOMOKOS 1931, GUNDA 1988 10. AUNER 1908, LÜKŐ 1936, NĂSTASE 1934, MIKECS 1941 şi 1943, BENDA 1989, BENKŐ 1990 11. LÜKŐ 1936, NĂSTASE 1934, MIKECS 1941 şi 1943, BENDA 1989 12. BENKŐ 1990 13. LÜKŐ 1936, MIKECS 1941 14. MĂRTINAŞ 1985, BUCUR 1997 15. Vezi: CĂLINESCU 1925-1939, DOMOKOS 1987, BENDA 1989, HORVÁTH 1994 16. ROSETTI 1905, VERESS 1934, LÜKŐ 1936, MIKECS 1943, BENKŐ 1990 17. KÓS - NAGY - SZENTIMREI 1981 18. DOMOKOS 1938, MIKECS 1941, BENDA 1989 19. MIKECS 1941. 246. 20. ELEKES 1940. 371., MIKECS, ibidem. 21. MIKECS 1941. 168-178., BENDA 1989. 35-37. 22. MIKECS 1941. 158-165. 23. KÓS - NAGY - SZENTIMREI 1981. 17-22. 24. SZABÓ T. 1981. 518. 25. LÜKŐ 1936, SZABÓ T. 1981. 26. Studiul de specialitate al lui Szabados Mihály publicat în Analele pe 1989 a Institutului de Hungarologie (SZABADOS 1989) a fost scris încă înainte de recensămîntul din 1992. Autorul care îşi baza studiul pe recensămintele româneşti, nu dispunea de nici un fel de date după 1930, fiind nevoit să recurgă la estimări inclusiv în privinţa numărului absolut al catolicilor din Moldova. 27.Conscrierile bisericeşti din secolul XVII şi începutul secolului XVIII — cu excepţia celei a lui Bandinus, relativ exactă — aveau lipsuri importante, numărul maghiarilor din Moldova fiind probabil mereu mai mare faţă de cel publicat. Datele acestora au fost adunate pentru prima oară de Domokos Pál Péter. (DOMOKOS 1938.) 28.La sfîrşitul lucrării sale (78-83.), Auner însumează numărul catolicilor pe baza schematismului din 1902 a diecezei de Iaşi, dar ia în considerare numai satele care figurează în cartea sa sau cele în care numărul catolicilor depăşea cifra de 100. Din această cauză numărul final (64601) publicat de autor este mult mai mic faţă de numărul real al catolicilor din Moldova din acea vreme. Cifrele publicate de el sînt preluate apoi de literatura ulterioară (de ex. Mikecs). Considerăm ca autentică cifra de 88803 de suflete publicată de recensămîntul din 1899, ţinînd cont totuşi de faptul că aceasta cuprindea şi catolicii aflaţi temporar în Moldova pentru diferite munci (exploatări forestiere, construcţii de cale ferată, exploatări de sare etc), veniţi din Monarhia Austro-Ungară. Recensămîntul îi cuprindea şi pe greco-catolicii veniţi din Ardeal (aceştia treceau treptat la ortodoxie) şi pe cca. două mii de muncitori forestieri italieni. (GYÖRFFY 1942. 459.) 29. SCĂRLĂTESCU, I.: Statistica demografică a României. Extras din Buletinul Statistic al României. 1921. Nr. 6-7. 55., 70. Recensămîntul din 1912 constata existenţa a 97771 de catolici pe teritoriul Moldovei, din care doar 77227 de suflete erau de cetăţenie română. Numărul cetăţenilor străini era de 19429 suflete (din care 8226 erau cetăţeni maghiari), iar 1103 de catolici au fost declaraţi apatrizi. Este de presupus că o parte a catolicilor care se aflau temporar la lucru în Moldova (de ex. secuii) s-au reîntors ulterior în patrie, dar şi numărul străinilor stabiliţi definitiv în Moldova şi asimilaţi la ceangăi putea fi semnificativ. Majoritatea greco-catolicilor proveniţi din Ardeal au trecut la ortodoxie şi au fost asimilaţi de populaţia românească. Aceste mişcări demografice sînt imposibil de cuantificat. 30. Vezi: MANUILĂ 1938. Fără Bucovina şi — fireşte — Basarabia. Numărul catolicilor din Moldova în distribuţie pe aşezări avînd ca sursă datele recensămîntului din 1930 sînt publicate de DOMOKOS Pál Péter (1987. 521-535.) preluate din Recensământul general al populaţiei României din 29 Decemvrie 1930, Vol. II. neam, limbă maternă, religie. Bucureşti, 1938.). 31. În judeţele din Moldova, în cuprinsul graniţelor administrativ-teritoriale de astăzi, trăiesc în total 243133 de catolici (Bacău: 125805, Neamţ: 62374, Iaşi: 39627, Vaslui: 6924, Vrancea: 5075, Galaţi: 2463 şi Botoşani: 865 suflete. În această cifră intră şi datele localităţii Ghimeş, decupată la începutul anilor şaizeci din Harghita şi alipită judeţului Bacău. Cei 3095 de catolici (respectiv, 2933 de maghiari) recenzaţi în 1992, nu pot fi încadraţi în rîndurile ceangăilor. De asemenea, din cifra totală lipsesc cei 9542 de catolici ai judeţului Suceava, întrucît teritoriul judeţului aparţine aproape integral de vechea Bucovină, şi a căror date lipsesc din totalul publicat în 1930 referitor la Moldova. Astăzi peste jumătate din catolicii judeţului Suceava (4882 de suflete) sînt de etnie poloneză, germană şi ucraineană, deci nu au legătură cu ceangăii. 32. Recensămîntul din 1992 a consemnat 79337 de romano-catolici de naţionalitate română în Ardeal. Majoritatea lor trăiau în mediu urban în zonele industriale din sudul Ardealului — în judeţele Timiş (14436), Braşov (9835), Hunedoara (9119), Caraş-Severin (6269), Arad (5742), Sibiu (2000) — şi în Secuime, în judeţele Harghita (3357), Covasna (2829), Mureş (2091). Întrucît ţinta imigraţiei populaţiei româneşti din Moldova din ultimele decenii era tocmai această zonă a Ardealului, putem presupune în mod justificat că majoritatea celor 80 de mii de catolici stabiliţi în Ardeal care s-au declarat români sînt de origine ceangăiască, restul provenind din rîndurile maghiarilor, germanilor, slovacilor etc. ardeleni asimilaţi. Despre prezenţa ceangăilor din Moldova în Ardeal putem afla şi din relatările bisericeşti. La sud de Carpaţi, ţinta principală a stabilirii ceangăilor era zona petroliferă din jurul Ploieştiului, zona portuară a Constanţei şi însăşi capitala, Bucureşti. 33. Mai mulţi cercetători maghiari au subliniat meritele acestora. Vezi, de exemplu: SZABADOS 1989, HALÁSZ 1992. 34. Population de la Moldavie,1859. Bucuresti, f. an. 35. LAHOVARI et alii 1898-1902. Vol. I-V 36. Atenţia cercetătorilor maghiari a fost atrasă mai ales de datele demografice (DOMOKOS 1938 şi 1987, SZABADOS 1989), în alte privinţe — cum ar fi cea a toponimicelor din Moldova — prelucrarea fiind amînată. În studiul său din 1938 în care analizează evoluţia numerică a maghiarilor din Moldova, Domokos Pál Péter trece în revistă, pe baza dicţionarului, 71 de aşezări moldoveneşti în care trăiesc (şi) maghiari, publicînd numărul total al populaţiei, respectiv repartiţia pe naţionalităţi, (DOMOKOS 1938) şi titlurile de dicţionar referitoare la >satele ceangăieşti în A moldvai magyarság [Maghiarimea din Moldova] (DOMOKOS 1987. 119-124.) 37. După calculele lui Szabados Mihály în cele 31 de comune ale judeţelor Bacău şi Roman în care Marele Dicţionar Geografic consemnează prezenţa etnicilor maghiari, proporţia maghiarilor a scăzut în ultimele patru decenii ale secolului XIX. de la 89,6% la 71,1%, ceea ce înseamnă că „în treizeci şi cinci de ani o treime din maghiari au devenit români”. (SZABADOS 1989. 94-95.) Datele din 1859 privind naţionalitatea Szabados le raportează la întrega populaţie catolică a celor două judeţe (89,6%) şi deoarece nu posedă astfel de date de la recensămîntul din 1899, numai prin calculele efectuate pe baza datelor celor 31 de sate amintite de Marele Dicţionar Geografic a putut ajunge la proporţia de 71,1%. Dacă am lua însă în calcul întregul teritoriu al judeţelor de mai sus am putea ajunge la o proporţie a asimilării şi mai pronunţată: conform Dicţionarului, dintr-o populaţie catolică a judeţului Roman de 23123 de suflete 8728 sînt consideraţi maghiari (faţă de 94,6% în 1859, doar 37,7%), iar din cei 35489 de catolici ai judeţului Bacău doar 15538 de suflete (faţă de 86,6% doar 43,7%). Asimilarea însă nu era nici pe departe atît de accentuată: sursa nu pomeneşte de o serie de sate cu populaţie compact maghiară, după cum şi populaţia maghiară a satelor din diasporă, ignorate aici, era semnificativă. Aceste lipsuri ale Dicţionarului sînt sesizate de Domokos Pál Péter care în studiul său publicat în Hitel vorbeşte de 71 aşezări moldoveneşti unde trăiesc maghiari (DOMOKOS 1938. 304-308.) Lista cuprinzînd mai multe sute de sate, respectiv harta anexată de Lükő Gábor (LÜKŐ 1936) nu sînt exacte, acesta omiţînd să semnaleze prezenţa maghiară în multe locuri unde aceştia trăiesc încă şi astăzi, respectiv semnalînd populaţie maghiară şi acolo unde prezenţa acesteia este îndoielnică. Deşi este vorba de informaţii provenite din surse oficiale, condiţiile estimărilor Marelui Dicţionar Geografic sînt necunoscute: nu ştim, din populaţia catolică a unui sat de ceangăi, pe baza căror criterii au fost identificaţi o parte maghiari, o parte români. În cursul estimărilor referitoare la proporţiile asimilării trebuie să ţinem cont şi de faptul că numărul total al catolicilor recensămîntului din 1899 cuprindea şi pe etnicii nemaghiari veniţi după 1859 din Ardeal. 38. Referitor la aceasta vezi calculele lui Szabados Mihály. (1989. 91-93.) 39. Unii pun sub semnul întrebării pînă şi autenticitatea datelor referitoare la apartenenţa confesională a recensămîntului din 1992, atîta timp cît reprezentanţii ai bisericii catolice din Moldova declaraseră în mai multe cazuri că recenzorii îi trecuseră pe enoriaşii catolici drept ortodocşi. Chiar dacă au avut loc astfel de cazuri, rezultatul final nu a fost influenţat în mod semnificativ, întru-cît diferenţa dintre statisticile interne ale bisericii (vezi almanahul „Presa Bună” editat anual de Episcopia din Iaşi) şi datele recensămîntului a fost nesemnificativă. 40. Studiul demografic amintit (SZABADOS 1989) relevă faptul că recensămîntul din 1930 semnalează existenţa unei populaţii de limbă maternă, respectiv de „originea etnică” maghiară acolo unde catolicii trăiesc într-o diasporă mai mult sau mai puţin asimilată, ignorînd în acelaşi timp existenţa unor populaţii maghiare masive care trăiesc în bloc în Moldova. 41. După cel de al doilea război mondial au apărut următorele lucrări etnografice ale căror obiect erau ceangăii: BOSNYÁK Sándor: A moldvai magyarok hitvilága. (Credinţele religioase ale maghiarilor din Moldova) Budapest, 1980. (Folklór Archívum 12.); DOMOKOS Pál Péter - RAJECZKY Benjamin: Csángó népzene. I-III. (Folclorul muzical al ceangăilor) Budapest, 1956, 1961, 1991.; FARAGÓ József - JAGAMAS János: Moldvai csángó népdalok és népballadák. (Cîntecele şi baladele populare ale ceangăilor din Moldova) Bukarest, 1954.; HALÁSZ Péter, în red..: „Megfog vala apóm szokcor kezemtől...Tanulmányok Domokos Pál Péter emlékére” („Mă prinsese tata adesea de mînă…Studii dedicate memoriei lui Domokos Pál Péter.”) Budapest, 1993.; HEGEDŰS Lajos: Moldvai csángó népmesék és beszélgetések. Népnyelvi szövegek moldvai telepesektől. (Basme populare şi convorbiri ceangăieşti. Texte de limbă populară ale coloniştilor moldoveni.) Budapest, 1952.; KALLÓS Zoltán: Balladák könyve. (Cartea baladelor) Bukarest, 1970.; Ibidem.: Új guzsalyam mellett. Egy klézsei asszony énekei. (Cîntecele unei femei din Cleja) Bukarest, 1973.; Ibidem: Ez az utazó levelem. Balladák új könyve. (Noua carte a baladelor) Budapest, 1996.; Dr. KÓS Károly - SZENTIMREI Judit - Dr. NAGY Jenő: Moldvai csángó népművészet. (Arta populară a ceangăilor din Moldova) Bukarest, 1981.; PÉTERBENCZE Anikó, în red: „Moldovának szíp táiaind születem ...” Magyarországi csángó fesztivál és konferencia. (Festivalul şi conferinţa ceangăilor din Ungaria) Jászberény, 1993.; POZSONY Ferenc: Szeret vize martján. Moldvai csángómagyar népköltészet. (Poezia populară a ceangăilor maghiari din Moldova) Kolozsvár, 1995.; SERES András - SZABÓ Csaba: Csángómagyar daloskönyv. Moldva 1972-1988. (Cartea de cîntece ale ceangăilor maghiari din Moldova) Budapest, f.an.; TÁNCZOS Vilmos: Gyöngyökkel gyökereztél. Gyimesi és moldvai archaikus imádságok. (Rugăciuni arhaice din Moldova şi Ghimeş) Csíkszereda, 1995.; VERESS Sándor: Moldvai gyűjtés. (Culegere moldovenească) Budapest, 1989. (Magyar Népköltési Gyűjtemény XVI.); VIGA Gyula în red.: Tanulmányok és közlemények a moldvai magyarokról. A Néprajzi Látóhatár tematikus száma. (Studii şi communicate despre maghiarii din Moldova) III. évf. 1994. 1-2. Facem abstracţie de lucrările de istorie, lingvistică, reportajele literare sau volumele de beletristică. Cei interesaţi de subiect pot găsi noi date bibliografice în caietul întocmit de HALÁSZ Péter (A moldvai magyarság bibliográfiája. /Bibliografia maghiarilor din Moldova/ Budapest, 1996), care proiectează posibilitatea prelucrării bibliografice integrale, ştiinţifice a literaturii despre ceangăi.. 42. O parte a acestora — cel puţin 15 mii de suflete — sînt rezidenţi străini. (Vezi şi datele din 1912). 43. Acesta este numărul catolicilor consideraţi maghiari de Marele Dicţionar Geografic al României în 19 sate ale judeţului Bacău şi 12 sate ale judeţului Roman. (SZABADOS 1989. 94.) Dincolo de aceştia trăiau încă persoane cu limba maternă maghiară şi în alte cîteva localităţi (de exemplu în satele din jurul Tîrgu Ocnei) despre care Dicţionarul nu vorbeşte. Aceste aşezări — adesea pur maghiare — sînt menţionate corect de Domokos Pál Péter (DOMOKOS 1938. 304-308.). În majoritatea acestor sate limba maghiară a supravieţuit pînă astăzi. (Vezi tabelul 3.) Numărul vorbitorilor de limba maghiară la începutul veacului trecut a fost aşadar mult mai ridicat decît cel publicat în Dicţionar. 44. Din care cetăţeni români 77227 de suflete (3,6%), cetăţeni străini 19429 (0,9%, din care cetăţeni maghiari 8226, adică 0,4%), apatrizi 1103 (0,1%), de origine necunoscută 12 (0,0%). 45. Sursa: SCĂRLĂTESCU, I.: Statistica demografică a României. Extras din Buletinul Statistic al României. 1921. Nr. 6-7. 55. 70. p. 46. Date referitoare la limba maternă. De naţionalitate maghiară au fost declaraţi în acelaşi timp 20964 locuitori. 47. Sursa: MANUILĂ 1938. 48. După originea etnică 49. Recensământul general al României din 6 aprilie 1941. Date sumare provizorii. Bucureşti, 1944. XI. p. 50. După limba maternă. 51. GOLOPENŢIA A. - GEORGESCU, D. C: Populaţia Republicii Populare Române la 25 ianuarie 1948. Rezultate provizorii ale recensământului. Extras din Probleme Economice. 1948. Nr. 2. 38. 52. După împărţirea administrativ-teritorială a anului 1992, fără judeţul Suceava şi localitatea Ghimeş. 53. După naţionalitate. După limba maternă cca.15 mii de suflete. (După împărţirea administrativ-teritorială din 1992, între 1956-1977 dispunem doar de datele privind naţionalitatea. Datele referitoare la limba maternă în 1956 şi 1966 privesc doar nivelul regiunilor din acea vreme.) 54. După împărţirea administrativ-teritorială a anului 1992, fără judeţul Suceava şi localitatea Ghimeş. 55. Date referitoare la naţionalitate. După limba maternă cca. 7 mii de suflete. 56. Fără judeţul Suceava şi localitatea Ghimeş. 57. Date referitoare la naţionalitate. 58. Fără judeţul Suceava şi localitatea Ghimeş. 59. Fără judeţul Suceava şi localitatea Ghimeş. 60. Date referitoare la naţionalitate. (După limba maternă 3118 de suflete.) Dintre aceştia numărul catolicilor este de 1826. 61. Sursa: Recensământul populatiei şi locuinţelor din 7 ianuarie 1992. Structura etnică şi confesională a populaţiei. Bucureşti, 1995. 62. În presă a apărut o serie de reportaje de la faţa locului potrivit cărora corectitudinea recensămîntului din 1992 este contestabilă. În publicaţia Felebarát din Cluj (1992/1-2.), în Romániai Magyar Szó din Bucureşti (11-12 apr. 1992, Supliment pag. b) şi în Kapu (1992, nr.5, 53-55) Vetési László relatează despre recensămîntul de la Lespezi. Autorii Csoma Gergely şi Bogdánfalvy János care s-au aflat la faţa locului în timpul recensămîntului, exemplifică prin cazuri concrete propaganda antimaghiară ordonată de sus a preoţimii catolice din Moldova şi abuzurile flagrante ale recenzorilor (1993. 165-167.) Numărul din 23 aprilie 1992 a cotidianului Romániai Magyar Szó publică protestul Uniunii Ceangăilor Maghiari din Moldova. Despre acţiunile de întimidare îndreptate împotriva ceangăilor relatează folcloristul Kallós Zoltán la 24 ianuarie 1992 în emisiunea Panorama a Televiziunii Maghiare. Mai multe ziare au publicat protestul recenzoarei Percă Margareta din Săboani, prin care dezvăluie, printre altele, rolul bisericii catolice din Moldova în acest sens: „Începînd din 1 ianuarie 1992 reprezentantul Episcopiei Romano-catolice din Iaşi şi preotul comunei au somat în mod repetat şi consecvent populaţia să se declare la recensămînt neapărat de naţionalitate română. Argumentul lor era că denumirea de romano-catolic provine din cea de român. Agitaţia iniţiată în rîndul populaţiei a culminat la 6 ianuarie 1992 cînd preotul i-a ameninţat pe enoriaşi spunîndu-le că dacă nu se vor declara români, se va putea pune din nou problema strămutării populaţiei maghiare din Moldova ca în 1940. Drep protest împotriva acestui amestec grosolan din partea unei instituţii care are o puternică influenţă asupra populaţiei satului şi al cărui scop evident este de a falsifica rezultatele recensămîntului, în dimineaţa zilei de 7 ianuarie 1992 mi-am predat mapa de recenzor la primăria satului.” (Romániai Magyar Szó, 22 ian. 1992., p.3.) Propaganda şi intimidarea desfăşurate de mijloacele mass media, preoţimea catolică şi intelectualitatea locală a contribuit în mod decisiv la faptul că ceangăii cu o identitate fragilă să se declare români. Cu această ocazie a reuşit preoţimea catolică să răspîndească ideea că religia romano-catolică înseamnă de fapt „româno-catolică”. Există de asemenea informaţii despre instruirea recenzorilor ca aceştia să completeze fişele cu creionul, respectiv să nu înregistreze pe nimeni ca maghiar. Dispariţia totală a etnicului maghiar din evidenţe se datorează, pe lîngă procesul de asimilare real, unei psihoze artificial create şi manipulărilor săvîrşite cu prilejul recensămîntului. După ce prezintă neregulile recensămîntului din 1992 din Moldova, Varga E. Árpád, ajunge la următoarea concluzie: „Poate fi consoderată o certitudine că în urma presiunilor autorităţilor şi a bisericii în satele ceangăilor maghiari toţi, fără excepţie, au fost înregistraţi cu limba maternă şi naţionalitatea română.” (VARGA 1998. 225.) (După cum semnalasem anterior, în satele ceangăilor recensămîntul a consemnat doar 525 de catolici maghiari.) 63. Datele privind grosul estimărilor au fost publicate deja (TÁNCZOS 1997 şi 1998), scopul prezentului studiu fiind interpretarea şi aşezarea datelor în perspectivă istorică. 64. Nu avem date de exemplu despre satele Fântănele[-Noi] din judeţul Iaşi (în 1992 erau 249 de locuitori catolici şi 1800 de ortodocşi) şi Iazu Vechi (272 ortodocşi şi 56 catolici), pe care Domokos Pál Péter îi consideră „maghiari puri” (DOMOKOS 1987. 255.) În cel de-al doilea sat lingviştii clujeni găsiseră încă în anii cincizeci vorbitori de limbă maghiară (SZABÓ T. 1981. 518.). Recensămîntul din 1930 consemnase în satul montan Podul şchiopului din judeţul de atunci Putna (astăzi Vrancea) 185 de romano-catolici şi 266 (!) de persoane cu limba maternă maghiară. 65. Tabelul cuprinde acele aşezări care în care se mai vorbeşte limba maghiară. Datele acelor părţi de sate care la recensămînt (şi ocazional şi în literatura de specialitate) sînt, nu întotdeauna în mod justificat considerate ca sate independente, nu apar în mod independent, ci au fost însumate la acele sate cărora aparţin. (De ex. în cazul părţilor satelor Valea Seacă, Luizi Călugăra, Vladnic etc). În cazul opus însă — dacă recensămintele au cumulat datele aşezărilor independente — ne-am străduit să le publicăm separat. (De ex. satele anexate la Faraoani şi Valea Mare, Târgu Ocna sau Slănic Moldova etc.) 66. Date ale recensămîntului. 67. Date ale recensămîntului. 68. Date estimate la faţa locului. În cazul unor sate cifra adunată cu semnul + îi semnifică pe ortodocşii vorbitori de limba maghiară. 69. Date calculate pe baza estimării cunoscătorilor limbii. Semnifică totodată gradul avansat de asimilare lingvistică în satul respectiv. 70. Date ale recensămîntului. 71. Fără populaţia ortodoxă vorbitoare de limba maghiară. (În cazuri similare idem). 72. Sub numele de Secătura. 73. Recensămîntul din 1930 consemnează separat părţile Albeni, Buchila, Dămuc, Valea de Sus, Floreşti, Frăsinoaia şi Rujinca ale comunei Valea Seacă. În 1992 numai Buchila mai figurează separat. 74. Sub denumirea de Ferdinand. 75. Ţigani vorbitori de limba maghiară de religie ortodoxă şi penticostală. 76. Datele satelor Faraoani şi Valea Mare în recensămîntul din 1992 sînt cumulat prezentate (total 5400 locuitori catolici şi 51 locuitori ortodocşi). 77. Document bisericesc (ALMANAHUL 1995. 135.) 78. Incluzînd locuitorii părţilor Costiţa, Valea-Dragă, Valea de Jos (Mare) şi Valea de Sus. 79. Gârlenii de Sus (Rácsila) face parte de fapt (din punct de vedere bisericesc, de ex.) din Lespezi. 80. Berdila face parte din satul Gura Văii, aparţinătoare comunei Racova. Nici recensămîntul din 1930, nici cel din 1992 nu menţionează separat datele acesteia, dar este bine ştiut că majoritatea catolicilor înregistraţi la Gura Văii trăiesc în Berdila. 81. Nu mai cunosc limba maghiară decît cei care au venit din satele catolice din împrejurimi prin căsătorie. 82. Împreună cu părţile Corhana şi Osebiţi care figurează separat în evidenţele recensămintelor. 83. Vezi mai sus notele referitoare la Valea Mare. 84. Date provenite din documente bisericeşti (ALMANAHUL 1995. 121.). Recensămîntul din 1992 însumează datele comunelor Faraoani şi Valea Mare (în total 5400 catolici, 51 ortodocşi). 85. Împreună cu Alexandrina, parte consemnată separat a satului. 86. Sub denumirea deValea Rea. 87. Sub denumirea de Gh. Buzdugan. 88. Datele satului majoritar catolic Berindeşti sînt însumate la satul aproape integral ortodox Gâşteni. 89. Sub denumirea de Unguri. 90. Podu Roşu (Podoros), care figurează separat în recensămînt (şi uneori şi în literatura maghiară de specialitate) face parte din satul Vladnic. 91. Partea catolică a satului în 1930 sub denumirea de Fântânele. 92. Cca. 200 de ţigani şi români ortodocşi vorbesc şi ungureşte. 93. Sub denumirea de Râpa-Epei. 94. Sub denumirea de Gura Solonţi. 95. Sub denumirea de Sârbi. 96. Catolicii trăiesc în partea numită Năsuieşti a satului Strugari, precum şi în satele Cetăţuia şi Răchitişu. 97. În 1930 figurează separat Găidar şi Coman, primul cu 369 locuitori, celălalt cu 42. 98. Satul Váliri face parte din satul nou construit Livezi. În 1930 sub denumirea de Valea Rea. 99. În total în satele Butucari, Dragomir, Martin Berzunţi şi Moreni. Vorbitorii de limba maghiară trăiesc mai ales în Butucari. 100. Împreună cu micul cătun Cădăreşti menţionat separat. Satul Ciugheşti se compune de fapt din două aşezări — Ciugheştiul Românesc şi Ciugheştiul Unguresc –, dar recensămîntul nu a ţinut cont de această împărţire. Cădăreşti face parte din Ciugheştiul Unguresc. 101. Ortodocşii din Ciugheştiul Unguresc vorbesc cu toţii maghiara, după cum şi mare parte a celor din Ciugheştiul Românesc. 102. Recensămintele menţionează separat părţile satelor. Datele publicate se referă la satul întreg. Vorbitorii de limba maghiară locuiesc mai ales în părţile Cuchiniş şi Buruieniş. 103. Datele au fost totalizate în cazul ambelor recensăminte. Catolicii care vorbesc încă limba maghiară trăiesc în structuri tradiţionale mai ales în satul mărginaş Vermeşti. 104. Populaţia catolică totală a localităţilor Moineşti, Lunca Moineşti şi Lucăceşti. 105. Catolicii mai ales în partea numită Brătuleşti. 106. Cifrele însumate cuprind populaţia catolică ale satelor Dofteana, Bogata, Valea Câmpului şi Seaca, nemenţionate în 1930. 107. Valea Câmpului este o parte a satului ştefan Vodă de astăzi. Datele recensămîntului din 1992 se referă la întreg satul. 108. Recensămîntul din 1930 a înregistrat la Târgul Ocna 2539 de catolici, iar în aşezarea astăzi greu identificabilă Slănic, 998 de catolici. Ambele aşezări cuprind mai multe sate, iar separarea datelor pe fiecare este astăzi imposibilă. Ceea ce este însă sigur este că cei 3537 de catolici înregistraţi la recensămînt trăiesc la Târgul Ocna, Gura Slănic, Păcura, Slănic Băi, Cireşoaia şi Cerdac. 109. Satul catolic Păcura face parte din satul ortodox Poieni de la marginea oraşului Târgu Ocna. Datele recensămîntului se referă la Poieni, dar cei 235 de catolici trăiesc în Păcura. 110. Satul este astăzi o suburbie a oraşului Târgu Ocna. În lipsa datelor, estimarea populaţiei totale nu este posibilă. 111. În 1930: Slănic Băi. Vezi şi notele de la Târgu Ocna. 112. Recensămîntul din 1930 a inclus populaţia localităţilor Tuta şi Viişoara la Târgu Trotuş. La Viişoara nu trăiesc catolici, numărul total al catolicilor din Târgu Trotuş şi Tuta fiind de 1796. 113. Recensămîntul din 1930 însumează datele localităţilor Nicoresti, Satu Nou, Pârgăresti şi Bahna, locuite de ceangăi, la cele ale satului ortodox Bogdăneşti. 114. Satul Câlcăi, menţionat în recensăminte, face parte din Oituz. 115. Oraşul cuprinde un sat tradiţional maghiar. Cifra absolută estimată se referă numai la acesta, iar procentele la oraşul întreg. Despre situaţia lingvistică a locuitorilor cartierelor de blocuri nu există date. 116. Valea Seacă face parte astăzi din satul ştefan cel Mare. Cifrele publicate se referă la acest sat. 117. Satul aparţine astăzi judeţului Vrancea. 118. La începutul anilor treizeci, Domokos Pál Péter întîlnise încă la Horgeşti bătrîni vorbitori de maghiară, şi apreciază că şi „jumătate din Văleni” erau vorbitori de limba maghiară. (DOMOKOS 1987. 233.) 119. Această cifră este inferioară cu 10 mii faţă de estimarea lui Domokos Pál Péter din 1931 care — fără să cunoască rezultatele recensămîntului din 1930 — aprecia numărul maghiarilor din Moldova la 55 de mii. Mikecs László numise mai tîrziu această apreciere „puţin cam optimistă”. (MIKECS 1941. 249.) 120. În ultimii ani au apărut o serie de studii şi articole în jurul problemei conştiinţei identitare ale ceangăilor. Fără pretenţia unei înşirări exhaustive, aş evidenţia cîteva care au îmbogăţit cercetarea problemei ceangăilor cu noi puncte de vedere: BARNA Gábor: Moldvai magyarok a csíksomlyói búcsún. (Maghiarii moldoveni la pelerinajul de la şumuleu Ciuc) In: Halász Péter red.: „Megfog vala apóm, szokcor kezemtül... Tanulmányok Domokos Pál Péter emlékére. (Studii dedicate memoriei lui Domokos Pál Péter) Budapest, 1993. 45-61.; DIÓSZEGI László - POZSONY Ferenc: A moldvai csángók identitásának összetevőiről. (Despre componentele identitare ale ceangăilor din Moldova) In: Diószegi László red.: Magyarságkutatás 1995-96. (Cercetări hungarologice 1995-96) Budapest, 1996. 105-112.; FODOR Katalin: A csángók identitásproblémájának nyelvi és nyelven kívüli okairól. (Despre cauzele lingvistice şi extralingvistice ale problemelor identitare ale ceangăilor) In: Kassai Ilona red.: Kétnyelvűség és magyar nyelvhasználat. (Bilingvism şi folosirea limbii maghiare) Budapest, 1995. 121-127.; GAZDA József: A nyelv és a magyarságtudat szintjei a moldvai csángóknál. (Nivelele lingvistice şi ale conştiinţei identitare la ceangăii din Moldova) Néprajzi Látóhatár an III. 1994. 1-2. 269-282.; LUKÁCS László: Problems in the ethnic identity of the Moldovan Hungarians. Studia Fennica Ethnologica 1995. 3. 156-160.; MAGYAR Zoltán: Vallás és etnikum kapcsolata egy moldvai csángó faluban. (Legătura dintre religie şi etnicitate într-un sat de ceangăi din Moldova) Néprajzi Látóhatár, an III. 1994. 1-2. 75-88.; MURÁDIN László: A kétnyelvűség egy sajátos megnyilvánulása a moldvai csángómagyarok nyelvi tudatában. (O manifestare specifică a bilingvismului în conştiinţa lingvistică a ceangăilor maghiari.) Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények, an XXXVII. 1994. 1-2. 159-162.; PÁVAI István: A moldvai magyarok megnevezései. (Denumirile maghiarilor din Moldova) Regio 1994. 4. 149-164.; A.a.: Vallási és etnikai identitás konfliktusai a moldvai magyaroknál. (Conflictele identitare religioase şi etnice la maghiarii din Moldova) Néprajzi Értesítő 1996. LXXVIII. 7-27.; POZSONY Ferenc: Etnokulturális folyamatok a moldvai csángó falvakban. (Procese etnoculturale în satele ceangăilor din Moldova), In: Katona Judit-Viga Gyula red.: Az interetnikus kapcsolatok kutatásának újabb eredményei. (Noi rezultate ale cercetării relaţiilor interetnice) Miskolc, 1996. 173-179.; SÁNDOR Klára: A nyelvcsere és a vallás összefüggése a csángóknál. (Corelaţia dintre transferul lingvistic şi religie la ceangăi), Korunk 1996. 11. 60-75. 121. Publicaţiile de specialitate româneşti care au prelucrat rezultatele recensămîntului din 1992 — în lumina datelor înregistrate — consideră problematica ceangăilor ca inexistentă. (Vezi, de ex.: TREBICI 1995 şi 1996) Academiceanul V. Trebici scrie: „Conform unor surse maghiare numărul ceangăilor din Moldova s-ar situa undeva între 50-100 de mii de suflete. Numai că la recensămîntul din 1992 au fost înregistraţi 2100 de ceangăi, care cu ocazia prelucrării datelor au ajuns în rubrica «alte naţionalităţi». […] Afirmaţia unor istorici maghiari după care majoritatea ceangăilor din Moldova au fost românizaţi, dar şi-au păstrat religia romano-catolică, nu se susţine. […] Istoria răspîndirii religiei romano-catolice în Moldova este total diferită, şi nu poate fi explicată prin aşa-zisa «românizare» a ceangăilor romano-catolici”. (TREBICI 1996. 110. şi 122., nota nr. 4.) Traducere de Elek Szokoly * Vilmos TÁNCZOS (n. 1959), etnograf, doctor în litere. Absolvent al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, Facultatea de Litere. Este conferenţiar la Facultatea de Litere, Secţia Limba şi Cultura Maghiară a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Autor al mai multor volume şi studii cu privire la cultura ceangăilor, dintre care: Gyöngyökkel gyökereztél (1995), Keletnek megnyílt kapuja (1996), Aufgetan ist das Tor des Ostens (1999), Csapdosó angyal (1999), Eleven ostya, szép virág (2000). Vilmos Tánczos, A moldvai csángók lélekszámáról, apărut în Pozsony Ferenc (coord).: Csángósors. Moldvai csángók a változó időben. Budapest, Teleki László Alapítvány şi preluat cu permisiunea autorului. |
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
   
|
(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006