Tradiţia universitară transilvană în România unită*

Paul Philippi

* Discurs de recepţie rostit cu ocazia decernării titlului de honoris causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.

Magnificienţă, Spectabilităţi, stimaţi colegi profesori / tisztelt tanár kollegáim / geehrte Professoren-Kollegen, dragi studenţi/ kedves diákok/ liebe Studenten, onorată asistenţă, doamnelor, domnilor:

Decernarea titlului de doctor honoris causa din partea Universităţii Babeş- Bolyai înseamnă pentru mine nu numai o excepţională onoare. Această decernare marchează într-un mod autentic direcţia curriculi vitae meae spiritualis — de la tată în fiu. Permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru cinstea acordată numindu-vă şi explicîndu-vă trei motive majore care îndeamnă la recunoştinţă:

Primul motiv este de natură biografică.

Sînt legat de această universitate clujeană prin tradiţia familiei mele: Este adevărat, bunicul meu, istoricul Friedrich Philippi, încă nu a putut studia la Cluj, deoarece Universitatea Franz Jospeh în anii studiilor sale (1852-56) încă nu exista. Voi reveni, totuşi la acest bunic cînd voi vorbi despre cel de al doilea motiv al recunoştinţei mele. Tatăl meu însă, născut în 1877, a fost deja doctor utriusque iuris al acestei almae matris claudiopolitanae. Fraţii mei mai mari sînt licenţiaţi ai Universităţii Regele Ferdinand din anii 1930. Unul din fiii mei şi nepoţii mei din Braşov au fost studenţi ai Universităţii Babeş-Bolyai, încheindu-şi studiile aici cu licenţă, respectiv cu doctoratul în medicină. Iar astăzi a patra generaţie de Philippi studiază în incinta acestei unversităţi de pe malul Someşului, trecînd, după moda timpului, de la drept, teologie, filologie, istorie, muzică şi medicină - la informatică…

Eu însumi am ratat posibilitatea de a studia la Cluj. Eu aparţin acelei generaţii de saşi care, după bacalaureat şi după un an de „muncă pentru folos obştesc”, a fost răpită de pe glia ardelenească – în parte din propria ei vină (ea fiind gata să lupte împotriva celor din răsărit pe care i-a considerat a fi duşmani, neopunîndu- se însă nici convenţiei româno-germane, care a împrumutat-o, pe durata limitată a războiului (!), trupelor statului german), în parte din vina guvernului român, care în 1943 a negociat cu Germania hitleristă acea tragică tranzacţie de vieţi umane, a unui grup de cetăţeni români.

Se ştie că prin această tranzacţie nefastă s-a născut un şir întreg de consecinţe extrem de dureroase, suficiente să stingă din viaţă una din componentele simbiozei istorico-sociale pe care o numim Transilvania: elementul săsesc. Generaţia mea de tineri saşi, împreună cu conaţionalii noştri şvabi din Banat şi din părţile sătmărene, ne-am regăsit după 1945, respectiv după prizonieratul de război, în Europa apuseană, şi nu a existat nici un curent care ne-ar fi îndemnat să ne întoarcem acasă. Respinsă de regimul comunist român, şi respingînd din partea ei comunismul, majoritatea celor din generaţia mea, cei care au supravieţuit războiului, s-a identificat cu valorile propagate în Apus, şi a început să-şi creeze o situaţie cît mai respectabilă în Germania, sau în Austria, sau în Anglia, America, Australia, nemai reflectînd la întoarcerea la obîrşia transilvană.

În această situaţie generală s-a regăsit un cerc de prieteni saşi, şi nu numai, cu care, la vîrsta studenţiei, ne-am adunat în jurul întrebării: Ce datorăm provenienţei noastre din Transilvania? Există oare un patrimoniu (spiritual!), şi dacă există, oare este patrimoniul pentru care vom fi traşi la răspundere chiar şi noi, fiii pribegi ai pămîntului strămoşesc? Cu acest cerc de prieteni, din care s-a constituit ulterior Cercul de Studii Transilvane (Arbeitskreis für Siebenbürgische Landeskunde) am căutat să reluăm legătura şi cu compatrioţii noştri din România comunistă, constatînd foarte repede că vernisul ideologic al Partidului nu penetrase în toate straturile intelectuale, ba din contră: depăşirea prejudecăţilor şi străpungerea cortinei despre care se spunea că ar fi „de fier” era necesară, şi utilă pentru ambele părţi.

În acest fel au luat fiinţă şi primele legături cu Universitatea Babeş-Bolyai. În 1971 Cercul de Studii Transilvane a reuşit să-l invite pe colegul Pompiliu Teodor la un simpozion în Austria. Lui doresc să-i aduc astăzi un omagiu de adîncă recunoştinţă pentru o prietenie sinceră, încurajatoare şi inspirantă de-a lungul anilor. După acest prim contact cu el şi cu asistentul de atunci Konrad Gündisch, în 1973 am fost şi eu invitat din partea Facultăţii clujene de Istorie la o conferinţă, pe care am repetat-o şi la Sibiu, al cărui Institut universitar pe atunci încă îi era subordonat Clujului. În anii ’70 am reuşit să invităm unii dintre profesorii de seamă de pe malul Someşului pe ţărmul Neckarului, iar dintre aceştia îi menţionez doar pe academicienii Daicoviciu şi Mureşan. şi nu pot trece peste numele distinsului polihistor Valeriu Bologa, care mi-a dăruit prietenia sa părintească. Cam în acelaşi timp s-au extins contactele şi cu Institutul Teologic Protestant cu grad universitar din Cluj şi cu aripa sa sibiană, care, în 1974, m-au primit în mod onorific în corpul lor didactic. Din corpul profesoral al acestui institut menţionez ca reprezentant pe regretatul coleg Juhász István, de care m-a legat un respect prietenesc. Cinci ani mai tîrziu, din 1979 şi pînă în 1981, am fost chemat ca profesor oaspete al aceluiaşi Institut, şi, după o scurtă perioadă mai aventuroasă, în 1983 mi-a fost încredinţată una dintre catedrele sale. Am acceptat oferta — părăsind atunci catedra mea de la Heidelberg, şi devenind în fine, ca şi tatăl meu, fraţii şi nepoţii mei, după unele ocolişuri, membru al vieţii universitare clujene — extinse pînă în Sibiu — întinzîndu-se în acelaşi timp şi pînă la Universitatea din Heidelberg, în al cărei registru al cadrelor didactice apar şi în ziua de azi. Pe parcursul anilor ’80-’90 s- au dezvoltat şi alte legături cu distinşi colegi ai facultăţilor clujene, iar după 1990 am ajuns chiar şi Senator de onoare almae matris Babeş-Bolyai. Iată care sînt, pe scurt, unele motive biografice care mă îndeamnă la recunoştinţă pentru acordarea titlului de doctor honoris causa al acestei universităţi.

Dar acest prim motiv se leagă de un al doilea motiv de ordine concepţională:

Părăsind Heidelbergul am continuat activitatea de dascăl de teologie, dar am păstrat şi poziţia mea în cadrul „Arbeitkreis”-ului ca director al publicaţiilor dedi- cate cercetărilor transilvane. În acest cerc de studii ne-am străduit, în vădită concordanţă cu mulţi colegi din Cluj, să evaluăm în mod critic istoria Ardealului, dar nu numai istoria, ci şi, aşa cum o exprimă noţiunea germană greu traductibilă de „Landeskunde”, să promovăm privirea de ansamblu cu care ştiinţele socio- umane în general s-au ocupat cu realităţile spaţiului carpato-dunărean. Cercetătorul ardelean Benigni von Mildenberg a caracterizat la începutul secolului al XIX-lea această necesitate a unei priviri de ansamblu de tip „Landeskunde” printr-un dicton latin: ad rem publicam bene administrandam primum est, nosse rem publicam.. Am ajuns la convingerea (nu chiar spectaculoasă!) că, în privinţa acestui nosse prea unilateral s-a accentuat şi s-a popularizat între noi perspectiva etnică a istoriei, dar şi a interferenţelor socio-culturale. Acest accent pus pe etnic precum şi popularizarea lui în sistemul educaţional au contribuit în mare măsură la evoluţiile nefaste ale ultimelor decenii. şi cu toate că ştiinţele socio-umane nu trebuie să se politizeze, mînuirea lor totuşi exercită o influenţă decisivă asupra discursului politic al unei ţări, dar ştiinţele socio-umane sînt, la rîndul lor influenţate şi influenţabile prin acest discurs. Astfel încît ştiinţelor socio-umane în general şi istoriografiei în speţă le revine o răspundere enormă în ceea ce priveşte starea mentală a unei societăţi. Am spus că această convingere nu este deloc nouă sau spectaculoasă. Dar aplicare ei în domeniul transilvănean şi implicit al României ni s-a părut o sarcină importantă, ce trebuie stimulată prin colaborarea tuturor părţilor angajate în crearea opiniilor relevante. Căci toate tradiţiile istoriografice din spaţiul nostru au căzut în capcana unei istoriografii unilateral etniciste, aşa încît distorsiunea creată de toţi, nu poate fi corectată dintr-o singură parte.

Am pomenit în nota mea biografică de bunicul meu care încă nu studiase la Cluj. El ne-a lăsat prima monografie despre Activitatea Cavalerilor Teutoni în Ţara Bîrsei, publicată în 1862. În această monografie, bunicul elogiază activitatea dintre anii 1211-1225 a Ordinului zis Teuton, şi o elogiază nu în ultimul rînd din motivul că l-a considerat a fi fost un Ordin de cavaleri germani. E vorba, deci, de un motiv sentimental sau de un crez în valorile proeminente ale propriei sale etnii, crez pentru care el se întreabă (şi îl întreabă implicit şi pe cititor), ce mare şansă am pierdut noi cu toţii prin alungarea Ordinului din curbura Carpaţilor după numai 14 ani de activitate. Citind monografia, ne simţim şi astăzi impresionaţi de căldura şi simpatia cu care bunicul se identifica cu pretinşii noştri conaţionali. Compasiunea etnică din discursul său include fără îndoială şi o pasiune etnică, şi anume: convingerea că rămînerea Cavalerilor Teutoni ar fi fost spre bunăstarea întregii ţări! Totuşi: nouă ne-au parvenit şi alte întrebări decît cele pe care le avea venerabilul meu bunic.

Ordinul era un reprezentant al orînduirii feudale de cavaleri cu vădite tendinţe să întemeieze în Ţara Bîrsei o stăpînire de tip cavaleresc feudal şi bisericesc de tip papal — aşa cum a creat-o ulterior în Prusia. Iar saşii din părţile celor şapte Scaune s-au bazat de la început, adică de la mijlocul secolului al XII-lea, pe libertăţi pentru ţărani, garantate de către regele ungar. Dacă Ordinul Cavalerilor Teutoni ar fi rămas în Transilvania, el cu siguranţă ar fi devenit un duşman declarat al acelei orînduiri săseşti pe care o considerăm astăzi (dar pe care a apreciat-o şi bunicul) că a fost un cîştig pentru dezvoltarea civilizaţiei politice din tot spaţiul nostru. Din acest punct de vedere, dacă Ordinul ar fi rămas în Ţara Bîrsei ar fi însemnat o piedică extraordinară chiar pentru etnia pe care bunicul o iubea şi pe care a vrut-o să preamărească. Ipoteza mai recentă, care a fost lansată în cadrul cercului nostru de studii de fostul profesor clujean Karl Kurt Klein, bunicului probabil i s-ar fi părut o blasfemie: Karl Kurt Klein susţine posibilitatea ca faimoasa diplomă andreiană (documentul pe a cărui bază saşii şi-au apărat drepturile şi existenţa lor comunitară pînă şi în timpul bunicului, adică pînă în 1876) s-ar putea să fi fost acordată în 1224 acelor hospites teutonici (adică ţăranilor liberi de pe fundus regius între Orăştie şi Baraolt) cu scopul de a-l ajuta pe regele Andrei în anul următor, 1225, să alunge Ordinul Teuton din ţară. Deci: „teutoni” împotriva „teutonilor”? Imposibil pentru un iubitor de neam al secolului romantic!

Dar iată, între timp am învăţat că problema etniei n-a jucat întotdeauna rolul cheie în relaţiile sociale şi politice. În generaţia noastră am învăţat că între coloniştii „hospites teutonici”, numiţi ulterior „Saxones”, au fost şi grupuri de valoni, adică vorbitori de limbă franceză. Importanţa majoră era acordată pe atunci, evident, statutului juridic. Relevante erau „libertăţile” sau „privilegiile” asupra conţinutului cărora s-a convenit între puterea dominantă, regală, şi partenerul ei „social”, care putea fi constituit din nobili unguri, secui, valahi, pecenegi etc. — sau din conducătorii acelor „hospites”, invitaţi de rege să se aşeze în condiţii negociate şi bine stabilite. şi, în paranteză fie spus, nici privilegiile medievale nu trebuie să fie înţelese ca drepturi superioare în comparaţie cu alte drepturi, inferioare, ci ca drepturi convenite şi stabilite prin documente — faţă de situaţii nedefinite juridic şi nedocumentate (şi de aceea mai fragile). Deci, repet: în 1225, teutonii împotriva teutonilor? De ce nu? Adepţii unor interese comunitare de tip ţărănesc, saşii „hospites” ai celor şapte Scaune, împotriva unor adepţi ai intereselor feudale, cavalerii. Ambii cvasi de aceeaşi „etnie”, dar reprezentînd interese politice şi mentalităţi divergente în privinţa orînduirii sociale. Iar regele, în 1224, îi stimulează cu drepturi garantate, cu „libertăţi” şi cu îndatoriri, pe primii pentru a scăpa cu ajutorul lor, în 1225, de cei din urmă.

Iată cum s-au schimbat punctele de vedere din timpul bunicului meu şi pînă în zilele noastre. Noi nu ne considerăm superiori faţă de generaţia bunicilor. Le aducem întreaga noastră veneraţie, nu în ultimul rînd pentru idealismul cu care s-au străduit să amplifice atît conştiinţa noastră istorică cît şi iubirea faţă de străbunii noştri. Nu putem trece cu vederea patosul etic inerent acestui etnicism. Dar veneraţia o explorăm, nu în ultimul rînd, prin revizuirea conştiincioasă a conceptelor de alaltăieri şi de ieri, aşa cum aşteptăm ca şi conceptele noastre istoriografice să fie revizuite şi corectate de fiii noştri (şi de fiicele noastre!). Aducînd un omagiu călduros amintirii preceptorului nostru provenit din Cluj, Karl Kurt Klein, vreau să omagiez întregul corp profesoral al Universităţii Babeş-Bolyai pentru dispoziţia sa la dialog pe care generaţia mea a găsit- o în strădania ei de a depăşi obstacolele unor prejudecăţi tradiţionale (dacă ele au existat) şi de a lărgi căile cercetărilor, dacă ele păreau îngustate. Universitatea Babeş- Bolyai s-a dovedit a fi forumul cel mai deshis dialogului în domeniul ştiinţelor socio- umane. Trebuie, deci, şi vreau să vă mulţumesc pentru aprecierea reciprocă a acestui dialog, exprimat nu numai prin decernarea titlului cu care astăzi mă onoraţi pe mine, ci şi prin decernarea aceluiaşi titlu prietenilor co-fondatori ai Cercului de Studii Transilvane „Arbeitskreis”, colegilor Harald Zimmermann şi Georg Weber.

Şi cu aceasta, am ajuns la un al treilea motiv (ultimul despre care îmi permit să vă vorbesc), motiv care mă îndeamnă la recunoştinţă pentru distincţia acordată. Îi mulţumesc Universităţii Babeş-Bolyai pentru rolul ei transilvănean pe care şi l-a însuşit în peisajul universitar românesc.

România „întregită” este un stat tînăr. Întregirea, realizată prin „Marea Unire”, a fost declarată în Transilvania de către transilvăneni. (Peste zece zile vom „comemora” în mod festiv Adunarea de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.) Dar realizarea Unirii a fost dirijată de la Bucureşti. Transilvania s-a unit cu Vechiul Regat. Dar Vechiul Regat — s-a unit şi el cu Transilvania? Normele orînduirii statale în România unită au fost marcate de tradiţii transcarpatice, nu de cele intracarpatice. şi aceasta nu din motivul că cele de dincolo de Carpaţi ar fi fost mai încercate pentru o ţară care încă în 1930 număra aproape 30 de procente minorităţi etnice, ci mai degrabă din simplul motiv că tradiţiile statale de dincolo erau considerate a fi româneşti, iar cele de dincoace, neromâneşti. Noţiunea de stat naţional România a fost prin urmare marcată clar de un criteriu etnic. Noţiunea de „român” nefiind încă înţeleasă şi nici măcar concepută drept cea de „cetăţean al României”, indiferent de etnie, ci ca atribut al unei persoane ce aparţine neamului românesc. „Deşteaptă-te Române!” se adresează celor cu „sînge de roman” şi se referă la descendenţa de la Traian. Andrei Mureşan şi înălţătoarea sa poezie îşi au sorgintea, ce-i adevărat şi demn de respectat, din Transilvania „paşoptistă”. Dar ea a fost fără îndoială adresată etnicilor români şi nu celor care, între timp, după 1919, deveniseră minoritarii României Mari, dar „români” ca cetăţeni. (Poate că aceştia aparţineau, în anul 1848, în ochii lui Andrei Mureşan, „barbarilor de tirani”!) Repet: România de după 1919 a fost întregită din punct de vedere teritorial. Dar tradiţiile politice din spaţiul intracarpatic, din motive uşor de explicat, nu i-au fost şi ele integrate. În acei ani — şi în bună parte şi pînă astăzi — în argumentaţia politică, în concepţia de „stat naţional” prevala gîndirea etnică. Poezia lui Andrei Mureşan din secolul XIX a devenit imnul statului de azi!

Nu voi continua cu aceste reflecţii critice privind autodefinirea statului nostru, fiindcă nu vreau să intru în actualitatea politică, iar cu atît mai puţin în polemică. Ascuţirea argumentaţiei nu s-a vrut îndreptată împotriva tradiţiilor politice transcarpatice, ci a vrut să pledeze pentru o integrare conştientă, intenţionată, a experienţei socio-politice a acelor părţi ale României întregite care în istoria lor au trăit în condiţii pluraliste şi care, în acele condiţii, au dezvoltat modele de convieţuire politică predemocratice, demne măcar de studiat — cu toate că problema etnică în sine, în acele condiţii predemocratice, încă n-a fost soluţionată în mod satisfăcător (şi în parte nici nu a fost luată în seamă). Totuşi, dacă Transilvania reprezintă o parte integrantă a patriei România, atunci şi aceste elemente preformate prin istoria sa aparţin întregii Românii, şi trebuie, deci, şi ele integrate, chibzuite şi conştientizate de către întreaga societate românească drept valori ale statului nostru comun. Aceste elemente nu trebuie să fie considerate străine şi lăsate numai în seama „străinilor” — altfel, dacă am face aşa, am neglija o adevărată integrare a acestei părţi a patriei, integrare în structura şi în substanţa statului nostru. (Dar statul român lipsit de substanţa transilvană — poate fi el şi statul transilvănenilor, îmbrăţişat şi din punct de vedere afectiv?)

Ei bine, universitatea nu are menirea să facă politică. Dar ea exersează, ea antrenează capacitatea tinerei generaţii la o argumentaţie raţională, bazată pe realităţi controlate. Numele de „universitate” implică într-un anumit mod aspectul universalităţii, deci năzuinţa de a cuprinde pluralitatea şi diversitatea multiplelor aspecte. Iar Transilvania oferă ca spaţiu istoric şi social un adevărat laborator de experimentare a unor soluţii pluraliste într-o unitate politică, un laborator de care, după cîte văd eu, pînă acum nu s-a ţinut îndeajuns cont în filozofia politică a societăţii române. Universitatea Babeş-Bolyai a întreprins în această privinţă paşi curajoşi, înfiinţînd, de exemplu, facultăţi şi oferind posibilităţi de studiu în limbile comunităţilor istorice minoritare ale Ardealului, demonstrînd astfel că definiţia pur numerică (cantitativă) ce se articulează în noţiunea de „minoritate”, nu este în mod necesar şi una calitativă. Oricum, limbile nu sînt singura esenţă a pluralismului. Dar contextul istoriei României, care nu este numai a etnicilor români, şi viziunea realităţii româneşti de astăzi şi de mîine trebuie să se reflecte în viaţa universitară; iar componenţa plurilingvistă a culturii (respectiv pluriculturalitatea în componenţa limbilor vorbite de cetăţeni) este un element al unei asemenea viziuni.

Mi se pare că această sarcină — ba chiar: această şansă! — tipic transilvană este abordată într-un mod promiţător de către Universitatea Babeş-Bolyai. Este adevărat că dorinţa comunităţii maghiare de a avea o universitate proprie în limba ei şi în administrarea ei, este bine întemeiată atît pe aspectul numeric (demografic) cît şi pe dezideratul de a se distinge ca şi comunitate în cadrul societăţii româneşti. „Sens for selfgovernment” a fost formula cu care călătorul englez Charles Boner i-a caracterizat pe saşi în 1863, va să zică într-un an cînd maghiarii erau pe cale să-şi creeze un stat unitar care atunci încerca să impună o limbă unică de învăţămînt, cea maghiară. O încercare nefastă, şi în fine nereuşită. Dar acel „sens for selfgovernment” al saşilor nu era îndreptat împotriva unităţii statale, ci era expresia voinţei de a induce contribuia propriei comunităţi, cu propriile sale resurse comunitare, la realizarea acelei unităţi cuprinzătoare, de care fiecare stat are nevoie. Este deci şi de înţeles faptul că în rîndul concetăţenilor noştri maghiari persistă supărarea că Universitatea Bolyai, de sine stătătoare la timpul respectiv, a pierdut acest „selfgovernment”. Dar pe de altă parte, mi s-ar părea o greşeală enorm de păguboasă pentru toată evoluţia universitară din România dacă asemenea deziderate ar fi urmate în detrimentul Universităţii devenită Babeş-Bolyai, care, între timp, a creat un model promiţător, de talie europeană, un model care uneşte dezideratul de universalism conti- nental cu cel de profil specific transilvănean, contribuind în acest fel la o profilare autentic pluralistă a României întregite.

O paranteză marginală: Împăcarea pluralităţii şi a diversificării cu unitatea, sau respectul unităţii faţă de pluralitate constituie substanţa spirituală a principiului mo- dern de subsidiaritate — principiu guvernant în Uniunea Europeană. Acest principiu nu ne este străin. Prin experienţa transilvană avem o întîietate în practicarea acestui principiu de subsidiaritate şi putem contribui cu exemple la concretizări realiste, în spiritul acestui principiu.

Unitate în pluralitate — şi pluralitate în unitate este esenţa modernă pe care o putem distila din experienţa convieţuirii politice în Transilvania — fără să omitem deficienţele premoderne şi moderne din istoria acestei provincii. În ziua de 1 decembrie sărbătorim unirea, nu şi unificarea ! Acceptul unei libertăţi la autodeterminare ce nu periclitează unitatea, ci o afirmă şi care fundamentează coeziunea: un asemenea ac- cept îl consider ca fiind foarte important pentru mentalitatea societăţii civile din ţara noastră. O asemenea mentalitate ar consolida unitatea ţării, „în cuget şi simţiri”, a tuturor cetăţenilor. Iar această mentalitate nicăieri nu poate să rodească mai bine decît în mediul discursului academic.

Exact acest potenţial de creare a unei mentalităţi europene — ce pe de o parte încurajează dezvoltarea particularităţilor pluraliste ale regiunilor şi ale comunităţilor culturale, eliberîndu-le în acest fel de teama că ar putea fi private de identitatea lor, dar întărind pe de altă parte dispoziţia şi chiar voinţa tuturor subunităţilor statului la coerenţă şi unitate naţională („naţional” în înţelesul statal al cuvîntului) —, exact acest potenţial a găsit, mi se pare, un sol, fertil în cadrul Universităţii noastre transilvane Babeş-Bolyai. Sperînd ca munca de cercetare, străduinţa în învăţămînt şi tot discursul academic al acestei universităţi vor da roade bogate pentru formarea societăţii româneşti de mîine, mă consider onorat de a fi numit un dascăl şi al acestei venerabile instituţii. Vă mulţumesc pentru încrederea cu care m-aţi primit. □

*

Paul PHILIPPI (n. 1923), istoric, doctor în teologie, doctor honoris causa al Institutului de Teologie Protestantă din Cluj, al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, preşedinte de onoare la Forumului Democrat al Germanilor din România, autor a numeroase studii de istorie şi teologie, printre care: Kirchengemeinde als Lebensform (1959), Abendmahlsfeier und Wirklichkeit der Gemeinde (1960), Christozentrische Diakonie (1963), Als Lasarus leben (1983), Diaconica über die soziale Dimension kirchlicher Verantwortung (1984), editor al seriei Siebenbürgisches Archiv şi Studia Transylvanica.