+
Biserica
Unitariană
János Erdő
1. Viaţa şi activitatea de
reformator al lui Ferenc Dávid
Unitarianismul a apărut
în Transilvania ca o ramură radicală a Reformei.
Reformatorul şi fondatorul său a fost Ferenc Dávid, născut la Cluj în jurul
anului
1520; tatăl, David Hartel, un meşteşugar sas, mama de origine maghiară. După
prenumele tatălui său, a luat numele de „Ferenc Dávid”, respectiv, „Franciscus
Davidis”.
Studiile şi le-a făcut
în oraşul său natal şi la Alba Iulia, apoi la Braşov. Între
1546-1551 a urmat studiile universităţilor din Frankfurt pe Oder şi Wittenberg.
Ca adept al Reformei, susţinea că biserica creştină, dacă vrea să-şi
îndeplinească
menirea, trebuie să se înnoiască atît la nivelul „capului” cît şi la cel al
„membrelor”.
După revenirea sa acasă este director de şcoală la Bistriţa, în 1551, în 1552 —
pastor la Petriş, la sfîrşitul anului devine director de şcoală la Cluj, ca din
1555 să
devină pastorul principal al Clujului.
Activitatea sa de
reformator se încadrează întocmai în istoria dezvoltării
Reformei din Transilvania. În Ardeal, în jurul anului 1540, a prins rădăcini
mai
întîi Reforma Luterană la care aderase comunitatea săsească. În 1557, Ferenc
Dávid
este ales episcop al luteranilor maghiari. Pe la sfîrşitul anilor 1550 apare
Reforma
Helvetică — sacramentarius — o formă mai radicală decît cea luterană,
adoptată
de majoritatea maghiarilor ardeleni. Acestei orientări îi devine episcop în
1564
Ferenc Dávid. Dietele de la Turda din 1557 şi 1564, expresii ale noii situaţii
religioase, proclamaseră orientările helvetice şi luteraniene ale reformei ca
religii
recepte şi asiguraseră libera lor practicare.
În critica dogmei şi
a bisericii, Ferenc Dávid propovăduia principiul reformei
continue semper reformada. Nu a considerat reforma încheiată o dată cu
apariţia
orientărilor helvetice şi luteriene. Dorea să continue reforma sprijinindu-se
pe
Biblie, vrînd să analizeze pe baze raţionale învăţăturile şi dogmele religiei
creştine.
Dintre acestea, le-a păstrat doar pe acelea care izvorau din Biblie şi puteau
fi acceptate de raţiune. Astfel a ajuns să
analizeze şi dogma Sfintei Treimi, despre
care a constatat că nu are o bază biblică, ea fiind formulată de teologii şi
sinodurile
secolelor 4-6. În locul dogmei Sfintei Treimi, a revenit la cea a Dumnezeului
unic:
„Nu există în toată Sfînta Scriptură ştiinţă mai clară şi mai evidentă decît
cea
despre Dumnezeul unic” — scria el în lucrarea „Scurtă explicaţiune”. În esenţa şi
persoana sa, Dumnezeul unic va fi fundamentul şi semnul distinctiv al reformei
sale. Cu această reformă radicală iese în public la sfîrşitul lui 1565,
începînd s-o
propovăduiască la 20 ianuarie 1566 în biserica mare din Cluj.
2. Disputa dintre orientările
reformate trinitariene şi unitariene
Ideile lui Ferenc
Dávid au provocat o rezistenţă puternică atît din partea
luteranilor cît şi a reformaţilor, ambii considerînd reforma încheiată şi
considerînd
dogma Sfintei Treimi ca una dintre bazele credinţei lor religioase. Ideile lui
Ferenc
Dávid erau calificate drept erezii şi s-a făcut totul pentru a fi suprimate.
Astfel a
fost declanşată lupta dintre trinitarieni şi unitarieni. Cu acordul şi sub oblăduirea
principelui János Zsigmond (Ioan Sigismund), între 1566 şi 1571 au avut loc
dezbateri religioase publice la Turda, Alba Iulia, Târgu-Mureş şi Oradea.
Participanţii la
aceste dezbateri spirituale, pe lîngă Ferenc Dávid, au fost: Lukács
Egri, István Basilius, Benedek Óvári, Pál Karádi, Miklós Bogáti Fazekas, Gáspár
Heltai,
Lajos Szegedi. Cauza
unitarianismului era susţinută şi de acei protestanţi vest-europeni
care au fost nevoiţi
să-şi părăsească ţara din pricina credinţei, găsind un refugiu în
Ardeal. Printre aceştia: Georgio Blandrata, Johannes Sommer, Adam Neuser,
Chris-
tian Francken, Matheus Glirius Vehe, Jacobus Paleologus. Din partea credincioşilor
Sfintei Treimi au luat parte, sub conducerea lui Péter Méliusz Juhász, printre
alţii:
Péter Károlyi, Matheus Hebler, Lörincz Klein, Sebestyén Károlyi, György
Czeglédi,
Gáspár Radicz, Ádám Tordai, Valentin Hollopeus. Pe lîngă dezbaterile
religioase,
ambele tabere au tipărit şi scrieri polemice la tipografia clujeană a lui
Gáspár Heltai şi
la cea princiară de la Alba Iulia.
În dezbaterile
religioase la care lua parte însuşi principele, alături de nobilime
şi un număr semnificativ al preoţimii ardelene, a fost atras şi poporul.
Cronicarul
Ferenc Nagy Szabó din secolul 17, ne înştinţează că: „În acele zile puteai auzi
din
partea plebei în tot Ardealul, în toate locurile, multă dispută fără minte şi
cu
părtinire: la ţară, la oraş, între bucate şi băutură, dimineaţa şi seara, ziua şi
noaptea
disputa celor două religii, calvinistă şi ariană.”
În timpul disputelor
s-a accentuat intoleranţa; mai mulţi trinitarieni din părţile
locului, dar şi unii teologi protestanţi străini l-au îndemnat pe principele
Ioan
Sigismund să-i oprime pe unitarieni. Consecvenţa cu care unitarienii au urmărit
respectarea principiului libertăţii de conştiinţă şi a toleranţei era totuşi fără
prece-
dent. Cuvîntul Domnului — au susţinut aceştia — nu poate fi răspîndit prin foc şi sabie, propovăduirea Evangheliei nu
necesită violenţă, iar în chestiunile religiei
nu-şi are locul forţa.
3. Edictul de la Turda, răspîndirea
Unitarianismului şi organizarea Bisericii
Dezbaterile
religioase nu s-au soldat cu rezultatele aşteptate. Părţile aflate în
conflict nu au ajuns la un numitor comun, ba mai mult, datorită diferenţelor de
principii, prăpastia dintre orientarea trinitariană şi cea unitariană a
Reformei s-a
adîncit şi s-a definitivat. Conştientizarea intoleranţei şi a pericolului ce
plana asupra
lor îi împinge pe unitarieni să obţină reglementări legislative care să le
asigure
păstrarea şi practicarea liberă a credinţei. Acest lucru a fost înfăptuit de
Dieta de
la Turda din 6-13 ianuarie 1568 care, în spiritul politicii religioase a
principelui, a
decretat legea libertăţii de conştiinţă şi de religie.
Prin această lege,
alături de religia catolică, lutherană şi reformată (calvinistă),
şi cea unitariană devine religie receptă bucurîndu-se de recunoaştere juridică.
Decizia Dietei de la Turda este unică în Europa epocii; nici o ţară nu a ajuns
atît
de departe în consacrarea libertăţilor religioase în secolul 16.
Ioan Sigismund a
sprijinit în continuare cu consecvenţă edictul de la Turda.
La asta se referă şi declaraţia sa din polemica religioasă de la Oradea din
1569:
„…căci în împărăţia noastră, după cum glăsuieşte şi hotărîrea ţării, noi vrem să
fie
libertate. Iară noi ştim
că credinţa este darul Domnului şi conştiinţa nu poate fi
siluită întru nimica.”Dieta
de la Târgu-Mureş din 1571 a consfinţit din nou hotărîrea
Dietei de la Turda.
La început, noua
religie nu avea o denumire distinctivă unanim acceptată.
Ferenc Dávid şi colaboratorii săi îşi semnau scrierile: „Ecleziile ardelene sălăşluite
într-o singură raţiune”. Denumirea de „unitarian”, care face referire la
unicitatea
indivizibilă a lui Dumnezeu, apare pentru prima oară în documentele Dietei de
la
Leţ (Lécfalva) din 1600; Biserica o foloseşte în mod oficial începînd cu anul
1638.
Către finele anilor
1560, învăţăturile unitariene se răspîndesc tot mai mult,
din 1568 însuşi principele, împreună cu o parte semnificativă a nobilimii, trec
la
unitarianism. La începutul anilor 1570 în majoritatea satelor şi oraşelor cu
populaţie
maghiară noua confesiune îşi găseşte adăpost. Mai mult, ea iradiază şi către
Ungaria, găseşte un sol fertil atît în Cîmpia Pannonică cît şi în Partium şi
Baranya.
Situaţia era coaptă pentru a se crea o organizaţie bisericească independentă.
Fusese
preluată şi modificată, în concordanţă cu principiile propriilor credinţe,
organizaţia
protestantă ardelenească. Statutul acesteia primeşte un caracter
sinodal-consistorial.
Sinodul devine organismul legislativ şi de conducere suprem, organul executiv şi
director fiind consistoriul de la Cluj. În fruntea Bisericii se flă un episcop
ales de
către sinod. Comunităţile religioase au creat 13 circumscripţii bisericeşti în
frunte
cu cîte un epitrop ales. Administrarea bisericilor era în mîna pastorilor, numărul
lor fiind sugerat de cei 322 participanţi la sinodul de la Turda din 1578.
Serviciul divin şi
viaţa moral-religioasă sînt centrate pe Biblie. Preoţimea şi
laicii utilizau Biblia lui Gáspár Heltai; traducerea lui Gáspár Károlyi ajunge
să fie
cunoscută abia în secolul 17.
Unitarianismul a
îmbrăţişat de la bun început cauza educaţiei şi învăţămîntului,
sprijinindu-le cu multă abnegaţie. şcolile erau organizate după modelul şcolilor
protestante ale epocii. Alături de şcolile populare ale comunităţilor bisericeşti
au
funcţionat şi aşa-numitele particula la Rimetea (Torockó), Hăghig
(Hidvég), Iernut
(Radnót) şi Szenterzsébet. De un grad mai înalt erau şcolile de la Turda, Dej,
Târgu-Mureş, Aiud şi Alba Iulia, unde se predau materii de nivel gimnazial.
Cine
dorea să-şi continuie studiile o putea face la Cluj, la şcoala superioară din
Cetate,
care fusese înfiinţată în 1557. Aceasta avea două secţii: filozofie şi
teologie, care
pregăteau tineretul pentru cariere laice şi bisericeşti. Primul său rector a
fost Ferenc
Dávid, apoi au urmat Johann Sommer, Jacob Paleologus, Demeter Hunyadi, Miklós
Bogáti Fazakas, György Enyedi.
Universitatea din
Cetate, datorită corpului său profesoral, autohton şi străin,
a devenit cea mai importantă şcoală a Transilvaniei, avînd merite importante atît
în slujba unitarianismului cît şi a culturii în general. Pînă la sfîrşitul
veacului, 53
dintre studenţii săi şi-au continuat studiile la universităţi germane şi
italiene.
Dintre teologii unitarieni ai secolului 16, alături de Ferenc Dávid, trebuie
evidenţiaţi István
Basilius, Miklós Bogáti Fazakas, Pál Karádi, György Válaszúti,
Gáspár Heltai,
György Enyedi.
4. Contrareforma şi condamnarea
lui Ferenc Dávid
După moartea lui
Ioan Sigismund, pe tronul Transilvaniei ajung principii
catolici Báthori: István (ştefan) Báthori, apoi fratele său Kristóf, apoi fiul
acestuia
Zsigmond (Sigismund) şi Endre (Andrei) Báthori (1571-1601). Politica religioasă
a bathorilor se îndrepta spre restaurarea catolicismului şi izolarea
unitarianismului.
ştefan Báthori
recunoştea dreptul de practicare liberă a confesiunilor recepte
dar a împiedicat răspîndirea Reformei, iar prin colonizarea iezuiţilor în
Ardeal, s-a
alăturat Contrareformei. Nu a acţionat deschis împotriva unitarienilor dar a
impus
în mod consecvent măsuri care să ducă la slăbirea religiei acestora. Le-a
confiscat
tipografia de la Alba Iulia, iar editarea lucrărilor religioase a fost condiţionată
de
aprobarea principelui. şi întrucît a considerat Reforma încheiată, cu ocazia
Dietei
din 1572 a emis o lege prin care interzicea reformarea în continuare a
religiei,
lege sancţionată în continuare şi de principii bathoreşti care au urmat la
tron. Îi
servise din punct de vedere politic şi hotărîrea Dietei din 1576 de la Mediaş,
care
i-a asigurat principelui dreptul de alegere a episcopului unitarian.
Unitarianismul
concepuse reforma ca un proces continu. În anii 1570 în centrul
dezbaterii s-au aflat problemele de christologie. Orientarea radicală a lui
Ferenc
Dávid a susţinut că Isus era om, deci nu trebuie adorat. Orientarea conservatoare, în schimb, în frunte cu Georgio Blandrata
şi Demeter Hunyadi, propovăduia adorarea
şi apelul la ajutorul divin al lui Isus. Polemica i-a divizat pe unitarieni
fapt care a
înlesnit intervenţia Contrareformei, aliate cu puterea, împotriva
unitarienilor. Prilejul
oferit de Blandrata, care în februarie 1579 l-a pîrît pe Ferenc Dávid la Curte,
pe motiv
că, prin învăţăturile sale despre Isus, acesta a continuat Reforma, încălcînd
astfel legea
inovaţiei, a avut urmări nefaste. Principele Kristóf Báthori l-a numit pe
iezuitul János
Leleszi să pregătească procesul reformatorului unitarian. Lui Ferenc Dávid i
s-a interzis
să mai predice şi a fost arestat. La Dieta de la Alba Iulia din 1-2 iunie 1579
ideile lui
Ferenc Dávid au fost considerate inovaţii reformatoare şi, pentru încălcarea
legii
inovaţiei, „spre pilda altora”, a fost condamnat la ocnă pe viaţă. A fost
închis în cetatea
Devei unde a murit la 7 noiembrie 1579. Locul mormîntul nu-i este cunoscut. În
me-
moria sa, în 1910 a fost ridicat un obelisc în cetatea Devei.
La sinodul ţinut la
începutul lunii iulie 1579 la Cluj, la presiunea principelui,
biserica a aprobat sentinţa adusă împotriva lui Ferenc Dávid şi l-a ales pe
Demeter
Hunyadi ca episcop. Majoritaea unitarienilor însă au rămas fideli ideilor
reformatorului.
După condamnarea lui
Ferenc Dávid, principele Kristóf Báthori a colonizat
iezuiţi la Mănăştur, Cluj, Oradea şi Alba Iulia. La Cluj a înfiinţat pentru aceştia
o
mănăstire şi o şcoală superioară, iat în multe alte localităţi, şcoli de nivel
mediu.
În ciuda interdicţiei Dietei, iezuiţii, pe lîngă instrucţie, făceau şi
prozelitism în
rîndurile protestanţilor.
Cu aceasta ia naştere lupta dintre Protestantism şi
Contrareformă în
Transilvania.
La sfîrşitul
secolului, în apărarea unitarianismului, se ridică György Enyedi
(1555-1597). Rector al Universităţii din Cetatea Clujului, cel de-al treilea
episcop
al bisericii unitariene, teolog recunoscut, denumit şi „Platon al
Unitarienilor”. În
lucrarea „Explicationes…”, apărută după moartea sa, în 1598, dezvoltă
argumentaţia biblică a Reformei Unitariene. Lucrarea de o largă recunoaştere
internaţională, a cărei difuzare a fost interzisă de principele Sigismund
Báthori, a
fost retipărită la Groeningen (Belgia) în 1670. În limba maghiară ea a fost
tradusă
de Máté Toroczkai şi a apărut în 1620 la Cluj.
György Enyedi a
depus eforturi importante pentru întărirea organizatorică a
Bisericii Unitariene; a militat pentru revigorarea moravurilor şi a vieţii
religioase.
În domeniul teologiei, acesta era adeptul orientării lui Ferenc Dávid; la
universitate,
comentator al principiilor teologice din punctul de vedere al ştiinţelor
naturii şi
filozofiei.
Prozelitismului
iezuit i-a pus capăt Dieta de la Mediaş, iezuiţii fiind expulzaţi
din ţară în 1588. În 1595 însă, principele autorizează din nou revenirea
acestora.
În urma deteriorării generale a situaţiei ţării şi a reacţiei provocate de
iezuiţi,
cetăţenii Clujului le dărîmă mănăstirea şi şcoala şi îi izgonesc din oraş. Ca
represiune, reprezentantul împăratului Rudolf, generalul Basta, îi pedepseşte
aspru
pe clujeni dînd iezuiţilor bisericile şi universitatea unitarienilor.
Episcopul, preoţii, profesorii pleacă în refugiu. O dată cu
Contrareforma, începe oprimarea de două
secole a Bisericii Unitariene.
5. Biserica Unitariană în timpul
principilor reformaţi, între 1605-1690
Răscoala lui István
(ştefan) Bocskay a pus capăt terorii instaurate de Rudolf şi
încercărilor abătute asupra Ardealului. Împăratul a fost nevoit să încheie în
1605 Pacea
de la Viena prin care recunoştea independenţa Transilvaniei, asigura libertăţile
constituţionale ale Ungariei şi practicarea liberă a religiei de către
protestanţi.
În 1605 Bocskay este
ales principe al Transilvaniei. În timpul scurtei sale
domnii a reconfirmat drepturile religiilor recepte şi a încercat să repare
nedreptăţile
provocate de iezuiţi. La Cluj le-a înapoiat unitarienilor bisericile,
universitatea şi
bunurile bisericeşti pe care Basta le dăduse iezuiţilor. În scopul ocrotirii păcii
interconfesionale Dieta i-a expulzat din nou pe iezuiţi.
În fruntea bisericii
unitariene era în această perioadă episcopul Máté Toroczkai
(1601-1616) care se refugiase din faţa represiunilor lui Basta la Rimetea
(Torockó).
Reîntorcîndu-se din bejanie şi-a găsit biserica într-o stare jalnică. Turda şi
Dejul
erau în ruine. Viaţa bisericească şi învăţămîntul se întrerupseseră. Preoţii
clujeni,
cu excepţia predicatorului sas Johann Broser care ţinea slujbe în secret în
case
particulare, erau în refugiu.
Episcopul s-a pus pe treabă reluînd învăţămîntul
la universitatea clujeană şi la
gimnaziul din Turda.
A luat decizia ca în viitor sinodurile să se ţină alternativ la Cluj,
Turda şi Cristuru Secuiesc. A editat lucrarea în limba latină a lui György
Enyedi în
1598, apoi a tradus-o în maghiară. În cei 15 ani de activitate episcopală a
reînnoit
viaţa religioasă, a întărit structura organizaţională a bisericii şi a relansat
Unitarianismul.
Începînd cu Bocskay şi
pînă la 1690 au urmat la tron principi reformaţi, sub
domnia cărora religia reformată s-a întărit şi s-a ridicat deasupra celorlalte
religii
recepte, iar cea catolică şi unitariană au fost treptat marginalizate. Asupra
istoriei
bisericii unitariene îşi pusese amprenta dogmatismul şi intoleranţa provocate
de
Războiul de treizeci de ani.
În prima jumătate a
secolului 17, situaţia Bisericii Unitariene a fost îngreunată de
mişcarea sîmbătarilor, apărută la sfîrşitul secolului 16, ideile acesteia fiind
importate
de teologul german Matheus Glirius Vehe refugiat în Ardeal; dar adevăratul
fondator
a fost Simon Péchi. Sîmbătarii intenţionau să reformeze religia pe baza
Vechiului
Testament. Ei şi-au primit numele tocmai de la faptul că declaraseră zi de sărbătoare
sîmbăta în loc de duminica; s-au răspîndit mai ales în scaunele Mureş şi
Odorhei.
Sîmbătismul a fost
prezentat adesea — şi nu o dată în mod intenţionat — ca
o inovaţie a unitarienilor. Împotriva acestei interpretări unitarienii au
protestat
zadarnic, sîmbătismul fiind un pretext comod pentru prigonirea lor.
Mişcarea sîmbătistă,
ca inovaţie, a fost condamnată de Sigismund Báthori la
Dieta din 1595 de la Alba Iulia. I s-a opus şi Gabriel Báthori. Prigoana
oficială a început însă cu Gabriel Bethlen. Dieta
din 1618 de la Alba Iulia a decretat, la
propunerea principelui, că în afară de cele patru religii recepte altă religie
nu
poate fi adoptată. Cei care părăsiseră aceste religii erau obligaţi pînă la Crăciunul
acelui an să adere la religia părăsită sau la altă religie receptă. Cei care se
opuneau,
urmau să fie aspru pedepsiţi. Totodată principele a ordonat ca unitarienii să
convoace un sinod pentru clarificarea relaţiei lor cu sîmbătarii. Sinodul din
1618,
ţinut la Sîngiorgiul de Pădure, la care a participat şi episcopul reformat
János
Keserű Dajka în calitate de reprezentant al principelui, a delimitat Biserica
Unitariană de sîmbătari şi a luat măsuri împotriva acestora.
După terminarea
sinodului, episcopul reformat, cu acordul principelui şi cu
escortă militară, a pornit la depistarea sîmbătarilor pentru a-i reconverti.
János
Keserű Dajka a străbătut nu numai drumurile scaunelor Mureş şi Odorhei, ci s-a
dus şi în Trei Scaune unde reformaţii şi unitarienii trăiau de multă vreme
într-o
comunitate specifică, întrucît din lipsă de preoţi şi dascăli, aveau adesea
preot şi
dascăl comun. Aici unitarienii care nu recunoscuseră divinitatea lui Isus au
fost
declaraţi în cursul anchetei sîmbătari. Puteau scăpa de pedeapsa cuvenită doar
dacă treceau la religia reformată. Comunitatea tradiţională reformat-unitariană
a
fost astfel desfiinţată, preoţii unitarieni au fost alungaţi în locul lor
numindu-se
preoţi reformaţi. În cele din urmă, unitarienii s-au ridicat împotriva
metodelor
episcopului şi nu-i
mai permiteau să pătrundă în comunitate. Aşa s-au putut păstra
în Trei Scaune 13
astfel de comunităţi bisericeşti. Conform istoriei orale a
unitarienilor, episcopul a reuşit să convertească 62 de comunităţi, istoricii
reformaţi
recunoscînd doar ocuparea a 8-12.
Din 1622, comunităţile
unitariene neintegrate au fost trecute de către principe, la
cererea episcopului János Keserű Dajka, sub jurisprudenţa episcopului reformat.
Biserica Unitariană i s-a adresat văduvei principelui Gabriel Bethlen,
Ecaterina de
Brandenburg, cerînd retragerea acestei măsuri abuzive. Cererea lor nu a fost
îndeplinită,
dar unitarienilor din Trei Scaune li s-a permis să-şi aleagă singuri epitropii,
iar în
chestiuni de credinţă să fie subordonaţi episcopului unitarian. Repetatele petiţii
ale
Bisericii Unitariene adresate principilor György (Gheorghe) Rákoczi I. şi II.,
Ákos
(Acaţiu) Barcsai şi Mihály (Mihai) Apafi au rămas fără rezultat.
6. Convenţia de la Dej
Situaţia Bisericii
Unitariene a fost împovărată şi mai mult de conflictul iscat între
episcopul Dániel Beke şi predicatorul sas din Cluj, Matheus Rav, în anii 1630.
După Máté Toroczkai,
în fruntea bisericii a venit Valentin Radeczki, episcop
de origine poloneză. Marele său merit a fost că a editat traducerea maghiară a
lucrării lui György Enyedi în 1620 şi primul regulament de funcţionare cunoscut
pînă acum al Bisericii în limba latină, întitulat „Disciplina ecclesiastica”.
Nu
cunoştea limba maghiară, ceea ce nu i-a permis să aibă legături cu enoriaşii.
Consecinţele grave ale acestui fapt au
fost resimţite de către unitarieni mai ales în
timpul campaniei lui János Keserű Dajka împotriva sîmbătarilor. Din acest motiv
sinodul de la Tîrnăveni (Dicsőszentmárton) a hotărît ca în viitor să nu mai
aleagă
episcop decît din sînul naţiunii maghiare. Aşa a fost ales în 1632 Pál Csanádi
iar
după moartea acestuia, în 1636, Dániel Beke.
Unitarienii saşi din
Cluj au protestat împotriva hotărîrii sinodului de la
Tîrnăveni. Unul dintre ei, predicatorul Mathias Rav, dorea să devină episcop,
dar
din cauza deciziei sinodale acest lucru nu i-a reuşit. Din răzbunare a creat o
asemenea stare de tensiune în sînul bisericii încît însuşi episcopul Dániel
Beke nu
a putut intra în Cluj timp de doi ani, efectuîndu-şi îndatoririle episcopale
din parohia
Bordos (Bordoşiu). Din această cauză Mathias Rav a fost destituit din parohia
sa,
în schimb acesta l-a pîrît atît pe Dániel Beke cît şi Biserica Unitariană,
acuzîndu-i de
culpa inovaţiei.
În vremea aceasta,
mişcarea sîmbătistă, datorită activităţii lui Simon Péchi,
începuse din nou să cîştige teren. Răspîndirea mişcării sîmbătiste şi acuzaţiile
lui
Mathias Rav au constituit un bun prilej pentru principele Gheorghe Rákoczi I.
de
a îngrădi şi mai mult unitarianismul. Acesta l-a somat pe episcop să prezinte
declaraţia de credinţă a bisericii, ca Dieta să poată judeca dacă unitarienii
sînt
inovatori sau nu. Ca urmare, Dániel Beke a prezentat declaraţia de credinţă a
sinodului din 1579.
Sinodul din 1638 de
la Alba Iulia a delegat o comisie cu autoritate
judecătorească sub preşedinţia principelui pentru anchetarea cazului
unitarienilor
şi sîmbătarilor. Comisia s-a întrunit la 1 iulie 1638 la Dej, unde au fost
convocaţi
capii Bisericii Unitariene şi Matheus Rav. Procesul nu a dus la rezultatul
scontat,
comisia constatînd că acuzaţiile lui Matheus Rav sînt nefondate, iar
unitarienii
propovăduiesc în continuare principiile teologice din vremea lui Ioan
Sigismund,
deci nu au recurs la inovaţie. Iar pentru intrigile personale ale unora nu
poate fi
făcută responsabilă Biserica. În acelaşi timp, sub denumirea de „acordul de la
Dej”, bisericii unitariene i s-a impus o înţelegere care o obliga să recunoască
divinitatea lui Isus, botezul putea fi făcut doar în numele Tatălui, al Fiului şi
al
Sfîntului Duh, iar lucrările religioase nu puteau fi editate decît cu învoirea
pricipelui. Cei care vor încălca înţelegerea vor fi pedepsiţi nu de biserică,
ci de
însuşi principele.
După aceasta a urmat
sentinţa împotriva sîmbătarilor care au fost condamnaţi
la confiscarea averii şi ani de închisoare. Puteau scăpa de condamnare numai
dacă
se converteau la o religie receptă. Majoritatea, împreună cu Simon Péchi, au
trecut
la reformaţi.
Persecutarea
unitarienilor a început abia după aceasta. Comisarii trimişi pentru
cercetarea sîmbătarilor confiscau şi distrugeau cărţile unitariene; erau recunoscute
ca unitariene doar cele care recunoşteau divinitatea lui Isus şi acceptau să-i
ceară ajutorul. Cei care susţineau natura umană
a lui Isus, erau consideraţi sîmbătari şi
li se aplica tratamentul destinat acestora.
Caracteristic pentru
atitudinea părtinitoare a comisiei de la Dej a fost faptul
că fiul episcopului Máté Toroczkai, giuvaergiul clujean János Toroczkai, a fost
condamnat la lapidare pentru negarea divinităţii lui Isus şi a şi fost executat
la 17
iulie lîngă Dej; soţia sa a fost exilată. Numeroşi unitarieni de vază din Cluj
au fost
legaţi la stîlpul infamiei şi bătuţi cu vergele.
Acordul de la Dej a
frînat dezvoltarea ideilor teologice unitariene pînă la jumătatea
secolului 19; cenzura pricipelui a zădărnicit editarea lucrărilor unitariene.
Astfel că
Biserica Unitariană a suferit grave pierderi de teren şi de suflete din care nu
s-a mai
vindecat niciodată. Împreună cu Dejul a pierdut circumscripţiile bisericeşti
ale judeţelor
Szolnok şi Doboka (Dăbîca), grele pierderi a suferit şi în Secuime.
Unitarienii erau
neputincioşi faţă de prigoana şi atacurile politicii
domnitorului: tiparniţă nu aveau, cenzura strictă împiedica publicarea lucrărilor
lor religioase.
Personalitatea
proeminentă a deceniilor de după acordul de la Dej a fost Boldizsár
Koncz (1663-1684). Episcopatul său a coincis tocmai cu perioada critică a
Transilvaniei. Din cauza războiului cu turcii, provocat de campaniile poloneze
ale
principelui Gheorghe Rákoczi II., Transilvania a suferit pierderi incomensurabile,
iar
decăderea ţării a
afectat puternic şi Biserica Unitariană. Multe comunităţi au fost
nimicite cu biserici
şi şcoli cu tot; comunităţile au rămas fără preoţi şi învăţători.
Boldizsár Koncz, printr-o muncă asiduă şi datorită devotamentului enoriaşilor,
a
reorganizat comunităţile slăbite şi depopulate. A redeschis şcolile, a trimis
dascăli şi
preoţi în comunităţi. A introdus sinodul organizat pe principiul reprezentării
conform
căruia circumscripţiile erau reprezentate de un număr dat de delegaţi. Primul
astfel de
sinod a fost ţinut la Kissáros (şoarş) în 1669. Tot el s-a îngrijit de aşezarea
şi ajutorarea
unitarienilor polonezi refugiaţi pe motive de credinţă în Ardeal. Au fost
înfiinţate
comunităţi unitariene poloneze la Cluj şi la Beclean, parohii care au supravieţuit
pînă
la sfîrşitul secolului 18.
Catehismul prevăzut
în acordul de la Dej a fost scris tot de Boldizsár Koncz.
În această carte se sublinia că religia unitariană este aşezată pe baze
evanghelice,
adepţii săi acceptînd ceea ce ne învaţă Noul Testament. Editarea Catehismului a
fost interzisă, circulînd printre unitarieni sub formă de manuscris, fiind tipărit
abia în 1698 cînd unitarienii reuşiseră să obţină o tipografie. Catehismul a
ajuns la
cinci ediţii, ultima fiind în 1854.
7. Universitatea din Cetate
Zbuciumata viaţă a
bisericii este reflectată de istoria şcolii secolului 17. Vrajba
dintre Dániel Beke şi Matheus Rav, stările publice din jurul anului 1660,
schimbarea
frecventă a rectorilor şi a profesorilor nu au avut un efect benefic asupra
spiritului şi activităţii şcolii. Din cauza războiului
şi a ciumei care bîntuia adesea, ordinea şi
disciplina slăbiseră, iar cursurile erau frecvent întrerupte.
Cauza universităţii
a fost îmbrăţişată de Boldizsár Koncz care i-a asigurat şi
dezvoltarea. Pînă la mijlocul secolului, controlul asupra şcolii a fost
asigurat de
pastorul principal, comunitatea bisericească şi consiliul orăşenesc al
Clujului. La
cererea lui Boldizsár Koncz sinodul de la şaroşu Mic din 1668 a cedat dreptul
de
control asupra şcolii episcopului din totdeauna, ceea ce s-a dovedit a fi în
favoarea
dezvoltării universităţii. Episcopul a avut grijă ca „şcoala să aibă director şi
tineret
de nădejde”. Este demn de remarcat faptul că 69 dintre studenţii şcolii
superioare
şi-au continuat studiile la universităţi din străinătate.
Programa de studiu a
şcolii nu a suferit schimbări semnificative. Începînd din
1626 seniorii şcolii încep să ţină Fasciculus-urile care permit o
privire în interiorul
vieţii şcolare. În 1676 a fost redactat regulamentul şcolii. Un fenomen nou în
istoria şcolii este că Ferenc Mikó, un respectabil mirean unitarian, a lăsat moştenire
pentru ajutorarea studenţilor o sumă importantă care să servească la
continuarea
studiilor celor harnici şi merituoşi. Politica antiunitariană a principelui a
avut însă
un efect negativ şi asupra universităţii: auditoriumul construit de Ioan
Sigismund
a fost confiscat în 1626 şi cedat saşilor pentru biserică.
8. Diploma Leopoldină şi
confiscarea universităţii din Cetate
Eliberarea Ungariei
de sub stăpînirea otomană şi moartea principelui Mihai
Apafi au avut drept urmare sfîrşitul Principatului independent al Transilvaniei
şi
anexarea sa de către Imperiul Habsburgic. Prin aceasta începe cel de al doilea
val
al Contrareformei al cărui scop era restaurarea Bisericii Catolice şi afirmarea
acesteia în detrimentul protestanţilor. Pentru unitarieni, secolul 18, pînă la
1781,
a constituit o epocă de asupriri, de suferinţe şi de lipsuri.
Situaţia religioasă şi
politică a Transilvaniei pînă la 1848 a fost reglementată
de aşa-zisa Diplomă Leopoldină emisă în 1691, care, în principiu, asigura
libertatea
religiilor recepte şi dreptul de proprietate asupra bisericilor şi şcolilor.
Aplicarea
principiilor stabilite în document era împiedicată însă de repetatele revendicări
de
şcoli şi biserici ale catolicilor. Astfel, aceştia au cerut, printre altele,
biserica mare
din piaţa Clujului şi şcoala superioară din Cetate. Dieta de la Sibiu din 1692
a
decis constituirea unei comisii cvadripartite formate din reprezentanţii celor
patru
religii recepte pentru soluţionarea paşnică a revendicărilor catolicilor, din
care au
făcut parte şi unitarieni. Întrucît tratativele nu au dus la nici un rezultat,
în di-
ploma sa suplimentară din 9 aprilie 1693, Leopold a decis în favoarea
catolicilor.
Biserica mare din piaţa Clujului a putut fi salvată încă o vreme, dar au fost
obligaţi
să cedeze catolicilor la 10 octombrie 1693 universitatea din Cetate.
Unitarienii nu
au beneficiat nici de timpul necesar, nici de compensaţii băneşti pentru a se
putea
îngriji de procurarea unei clădiri adecvate şcolii.
Prin efortul substanţial
al oraşului şi a comunităţii bisericeşti, sub îndrumarea
episcopului Mihály G. Almási şi a rectorului Pál Dimén, s-a reuşit asigurarea
unei
clădiri corespunzătoare şcolii în vecinătatea parohiei din centru. Amenajarea
clădirii a vut loc în vremuri grele de război. Activitatea sa de un sfert de
secol a
trecut prin grele încercări: în 1697 clădirea împreună cu biserica mare a ars,
reuşindu-se reconstrucţia doar cu ajutor străin; luptele de eliberare ale lui
Rákoczi,
lipsa de siguranţă specifică anilor de război, foametea, ciuma au frînat mult
funcţionarea şcolii. Din pricina războiului, între 1704-1711 nu s-au putut ţine
nici
sinoduri.
Unitarienii,
profitînd de posibilităţile oferite de Diploma Leopoldină, în 1692
au reuşit să recupereze de la György Bánffy, guvernatorul Transilvaniei,
dreptul
de decizie asupra parohiilor din Trei Scaune. Episcopul Mihály G.Almási a
vizitat
toate comunităţile bisericeşti din Trei Scaune care supravieţuiseră. Gravele
pierderi
şi tristele experienţe l-au obligat să iniţieze alegerea unor administratori
(curatori)
care să se îngrijească de bunurile bisericii. În 1694 a emis noul regulament de
funcţionare adaptat noilor situaţii.
9. Confiscările de biserici şi şcoli
de către Contrareformă
Expansiunea
Contrareformei a fost frînată o vreme de luptele de eliberare ale
adepţilor lui
Rákoczi, dar după pacea de la Sătmar din 1711 aceasta s-a putut
desfăşura în voie.
Religia catolică a devenit religie de stat şi cu sprijinul ordinului
iezuiţilor şi al guvernului de la Viena a demarat recatolicizarea ţării.
Suveranii
habsburgi — Iosif I., Carol III. şi Maria Tereza — s-au folosit de toate
mijloacele
posibile în interesul restauraţiei catolice. Cei care se reconverteau la
catolicism
erau răsplătiţi, cei care îl părăseau erau aspru pedepsiţi. Au fost îngreunate
studiile
la universităţi protestante străine ceea ce a dăunat sistemului educaţional
unitar-
ian. Cenzura a fost încredinţată clerului catolic care a zădărnicit editarea
lucrărilor
unitariene. Datorită îngrădirii religioase a funcţiilor publice, unitarienii au
rămas
în afara instituţiilor publice. Ocuparea bisericilor, a şcolilor, care iniţial
se
produsese prin solicitare, apoi prin constrîngere administrativă, se
permanentizase
prin constrîngere militară. Cel mai mult au pierdut unitarienii, şi mai ales la
Cluj,
care fusese atît centrul maghiarimii, cît şi al unitarianismului.
La 30 martie 1716,
comandatul militar al Ardealului, Steinville, ocupă cu
forţa biserica mare din piaţa Clujului împreună cu tiparniţa din interiorul său,
biserica mai mică de alături, precum şi biserica din cartierul Sînpetru împreună
cu
bunurile aparţinătoare. De asemenea, au fost ocupate în această perioadă cu forţa
bisericile comunităţilor din Turda, Sîntionlunca (Szentivánlaborfalva), Seuca
(Szőkefalva), Troiţa (Szentháromság), Corneşti (Sínfalva), Abrud (Abrudbánya),
Bordoşiu (Bordos) etc, ultima fiind cea de la Valea Crişului (Sepsikőröspatak)
din 1781. Împreună cu bisericile în majoritatea cazurilor au fost confiscate şi
şcolile şi clădirile parohiale. Iar pentru că nu
primeau autorizaţie de construcţie, enoriaşii
rămaşi fără biserici erau nevoiţi să ţină serviciul divin prin case
particulare. La fel
s-a întîmplat şi la Cluj între 1716 şi 1796.
La 31 martie 1718, răspunzînd
pretenţiilor catolicilor, generalul Steinville a
confiscat universitatea unitariană din piaţa centrală, împreună cu dijmele
destinate
ajutorării tineretului studios şi întreaga avere, şi le-a predat catolicilor.
În această perioadă,
eforturile de salvare a şcolii au fost coordonate de
profesorul şi rectorul acesteia, Mihály Szentábrahámi (1683-1758), marele său
merit fiind că la o lună după confiscarea universităţii din piaţa centrală,
cursurile
au putut reîncepe în casa Huszár. Chiar dacă spaţiul era inadecvat învăţămîntului,
neputînd pretinde sprijin mai substanţial nici din partea unei biserici sărăcite,
nici
din partea unor enoriaşi intimidaţi, reînvierea şi funcţionarea universităţii a
constituit o performanţă. În apărarea religiei unitariene, Mihály Szentábrahámi
a
scris şi o mare lucrare teologică în limba latină care a circulat doar în
manuscris,
tipărirea sa fiind interzisă de cenzură. Nu întîmplător, episcopul Mihály
Szentábrahámi era supranumit „ochiul, inima şi gura unitarienilor”.
Situaţia bisericii
unitariene a deveni tot mai precară în timpul domniei lui Carol
al III-lea şi a Mariei Tereza. Viena plănuise nimicirea totală a unitarianismului,
ceea
ce parţial a şi reuşit. Unitarienii erau omişi de la funcţiile publice. La
Cluj, în locul
consilierilor decedaţi
erau aleşi alţii, de altă confesiune. În acelaşi timp, se încerca
reconvertirea
unitarienilor la catolicism ba prin promisiuni, ba prin ameninţări. O parte
semnificativă a nobilimii a trecut la catolicism. Contrareforma şi politica
religioasă a
Habsburgilor nu şi-au atins însă scopul, ba dimpotrivă, i-au impulsionat pe
unitarieni
la o mai mare solidaritate şi spirit de sacrificiu, creînd nişte instituţii de
care biserica
avea să beneficieze mai tîrziu.
10. Măsurile de apărare ale
unitarienilor împotriva Contrareformei
În faţa atacurilor
Contrareformei, unitarienii îşi trăgeau forţa din atragerea
elementelor laice în apărarea bisericii. Membrii unitarieni ai Dietei
Transilvaniei
din 8 aprilie 1718 de la Cluj au organizat o întrunire în cadrul căreia au luat
decizii
pentru salvarea universităţii şi apărarea bisericii. Astfel au decis ca subvenţionarea
universităţii să fie preluată, de la Biserica Unitariană deposedată de bunuri,
de
către Biserica Universală, să se facă apel la parohii şi enoriaşi pentru
ajutorarea
şcolii şi a studenţimii. Sprijinirea studenţimii şi salariile profesorilor au
fost
acoperite de-acum înainte din colectele comunităţilor bisericeşti şi donaţiile
laicilor.
Dar acestea, în majoritatea cazurilor, nu acopereau necesităţile. Tineretul
suferea
de lipsuri, profesorii erau nevoiţi să-şi completeze veniturile din munca în
gospodărie. Ani de zile, singurul profesor care mai rămăsese a fost Mihály
Szentábrahámi, ceilalţi, nemaisuportînd lipsurile, s-au angajat ca preoţi în
provincie.
Întrunirea de la
Cluj, în interesul apărării bisericii, a ales dintre nobili cîte un
intendent principal pe lîngă episcop, iar în circumscripţiile bisericeşti, pe
lîngă
epitropi, cîte un intendent. Mai tîrziu, în scopul ocrotirii şi guvernării
bisericii, pe
lîngă sinod a fost ales un Supremum Consistorium compus din reprezentanţi
laici
şi clerici, prin aceasta punîndu-se bazele consistoriului suprem existent şi
astăzi.
Prin atragerea
laicilor, structura şi ocrotirea bisericii s-au întărit. Una dintre
dovezile acestei întăriri a fost şi construirea universităţii din strada
Maghiară din Cluj.
Vechea clădire s-a dovedit în scurt timp prea strîmtă. Astfel încît, studenţii
i-au mai
adăugat cîte patru încăperi în 1726 şi 1759, iar în 1765 încă patru, aşa că numărul
lor
a depăşit 200. La propunerea intendentului principal Ferenc P.Horváth,
Consistoriul
suprem a hotărît în 1779 construirea unei universităţi corespunzătoare.
Intendentul
principal a apelat la sprijinul comunităţii unitariene spunînd că „nu există în
confesiunea
noastră nici bărbat, nici femeie, nici nobil, nici nenobil, nici ecleziastic,
nici privat
care să nu fie interesat de această construcţie; căci dacă nu o să avem şcoală,
rămîn
fără învăţătură şi fiii, şi fraţii întru credinţă, şi preoţii noştri, ceea ce
ar duce la secarea
sărmanei noastre comunităţi”. Apelul şi-a făcut efectul: în 1780 clădirea cu un
etaj a
şcolii era ridicată. Chiar în acel an s-a hotărît şi continuarea construcţiei,
care fusese
însă deocamdată amînată din cauza situaţiei financiare nesigure.
Din cauza
Contrareformei şi a acţiunii de recatolicizare a Statului, numărul
comunităţilor bisericeşti
unitariene şi al enoriaşilor scade în continuare. Agresiunea
a dus însă la
dezvoltarea solidarităţii interne. Preoţii şi dascălii erau mult mai
solidari cu poporul, erau mai preocupaţi de grija faţă de enoriaşi ca oricînd
mai
înainte. Biserica asuprită şi sărăcită şi-a menţinut nevoia de cultură
manifestată
prin apărarea şcolilor şi prin trimiterea tinerilor talentaţi să studieze la
universităţi
din străinătate. Dacă în secolul al 17-lea avem cunoştinţă de 69 de pelerini
unitarieni, din cauza Contrareformei, în secolul următor nu sînt decît 39.
Teologii remarcabili
ai secolului sînt Mihály Almási, Mihály Szentábrahámi,
Sámuel Keresztúri, István Ágh, István Lázár, József Pákei. În anii acestui
secol
profesorul János Kénosi Tőzsér începe adunarea datelor referitoare la istoria
Bisericii Unitariene. Prin utilizarea acestora, pastorul István Uzoni Fosztó va
scrie
în limba latină valoroasa lucrare de istorie a Bisericii Unitariene, continuată
de
pastorul Mihály Kozma. Această lucrare, păstrată în manuscris, constituie
izvorul
indispensabil al istoriei Bisericii Unitariene.
11. Decretul de Toleranţă şi
înnoirea externă a Bisericii
Odată cu domnia lui
Iosif al II-lea (1780-1790) începe perioada reînnoirii şi
dezvoltării Bisericii Unitariene. Ca regent, în 1773, Iosif al II-lea a făcut o
călătorie
în Transilvania. La Cluj i-a primit în audienţă pe episcopul István Ágh şi
notarul
şef Tamás Kovácsi care i-au prezentat plîngerile Bisericii Unitariene: că în
ciuda
legislaţiei existente religia unitariană este discriminată, în unele locuri
serviciul divin este interzis, bisericile şi şcolile
sînt ocupate, enoriaşii sînt forţaţi să se
reconvertească la religia catolică. La încheierea audienţei, Iosif al II-lea a
făcut
următoarea observaţie:„ Noi spunem că nimeni nu se poate mîntui în afara credinţei
romano-catolice, dar nu ar fi rău să se dea voie ca fiecare să-şi aleagă acea
cale
spre ceruri care îi place.” Tot atunci, la Sibiu, delegaţia condusă de
intendentul
principal Boldizsár P.Horváth i s-a plîns lui Iosif că din pricina religiei
sînt excluşi
de la funcţii publice. Iosif le-a promis remedierea nedreptăţilor.
La 20 octombrie 1781
Iosif al II-lea a emis edictul de Toleranţă în chestiuni
religioase. Prin acest act împăratul a asigurat toleranţă religioasă şi libertăţi
limitate
confesiunilor necatolice. Astfel, serviciul divin se putea oficia în deplină
libertate,
în anumite condiţii puteau fi construite biserici şi şcoli, dacă posibilităţile
financiare
ale comunităţii permiteau acest lucru, puteau fi angajaţi pastori şi dascăli.
Edictul conţinea şi
îngrădiri pentru biserica unitariană. Aşa era interdicţia
vizitelor episcopale şi a adunărilor generale ale eparhiilor, sinodurile şi
adunările
consistoriului suprem puteau fi ţinute numai cu aprobare, colectele au fost
interzise
pe motivul situaţiei materiale precare a populaţiei. Cu toate acestea,
unitarienii au
primit cu satisfacţie decretul de Toleranţă care punea capăt Contrareformei şi
elibera Biserica de sub oprimarea seculară. Unitarienii puteau să se apuce de
reconstrucţia Bisericii.
Odată cu decretul de
Toleranţă s-a pus în mişcare şi lupta pentru redobîndirea
bisericilor şi şcolilor
confiscate pe nedrept între 1716 şi 1781. Ca răspuns la petiţia
conducerii Bisericii, în 1783 Iosif al II-lea a dispus plata compensaţiei de
5000 de
forinţi promişi în 1693; a luat măsuri ca numirile în funcţii publice să se facă
fără
deosebire de religie. Pentru evitarea reizbucnirii conflictelor religioase însă,
pentru
confiscarea bisericilor şi şcolilor nu a fost acordată nici o reparaţie. Odată
cu
potolirea cenzurii, după o interdicţie de 150 de ani, în 1787 a putut să apară,
în
sfîrşit, o carte unitariană: „Summa universae theologiae christianae secundum
unitarios” a lui Mihály Szentábrahámi. În rîndurile credincioşilor începuse să
se
manifeste un tot mai mare interes şi spIrit de sacrificiu pentru biserică şi
religie.
Prezenţa elementului laic în guvernarea treburilor bisericeşti a continuat. De
la
noua politică confesională unitarienii au aşteptat emanciparea lor politică şi
religioasă. Priveau spre viitor cu credinţa în izbînda raţiunii şi a
progresului uman.
Edictul de Toleranţă
a fost urmat de reînnoirea externă a bisericii, manifestată
prin construirea, respectiv refacerea a cca. 50 de biserici şi şcoli, toate din
forţe
propri, prin sacrificiul enoriaşilor. Dintre noile biserici ies în evidenţă
cele
construite între 1792-1796 la Cluj, Turda şi Mereşti (Homoródalmás) după
planurile lui Antal Török.
Inspiratorii şi
coordonatorii reînnoirii externe a bisericii şi a marilor construcţii
au fost intendentul principal Ferenc P.Horváth (1778-1804) şi episcopul István
Lázár (1786-1811). Ambii, personalităţi „providenţiale” ale Bisericii
Unitariene.
István Lázár vizitează toate eparhiile,
ia în evidenţă viaţa religioasă a comunităţii
dimpreună cu averea mobilă şi imobilă, cărţile, documentele existente, făcîndu-şi
o imagine şi despre perspectivele de dezvoltare ale acestora. Vizitele au fost
consemnate în procese verbale minuţioase care constituie astăzi un valoros
izvor
de informaţii privind istoria bisericii în secolul 18.
Biserica Unitariană
a acordat o mare atenţie educaţiei şi învăţămîntului. Clădirea
cu un etaj a şcolii superioare din strada Maghiară din Cluj, către finele
secolului,
devenise neîncăpătoare. La îndemnul lui Ferenc P.Horváth s-a decis ridicarea
unui
nou etaj. Din cauza fondurilor limitate şi a vremurilor de război, lucrarea a
putut fi
terminată abia în 1806, fiind construită exclusiv din donaţii şi contribuia
bisericii.
Pe lîngă
universitatea din Cluj, dintre şcolile înfiinţate în secolul 16 s-au
păstrat doar şcoala medie de la Turda şi particula de la Rimetea. La
Turda, după
ocuparea bisericii în 1721, unitarienii au fost nevoiţi să-şi ţină slujbele în
clădirea
şcolii. Pentru şcoală, în 1784, a fost construită o clădire cu patru camere căreia
în
1797 i s-au adăugat încă opt. Localitatea minieră Rimetea a reuşit să-şi păstreze
şcoala particula, elevii săraci fiind sprijiniţi tot timpul de enoriaşi.
O mai veche
preocupare a unitarienilor era să înfiinţeze o şcoală de nivel
mediu şi în Secuime. La iniţiativa intendentului Ferenc P.Horváth şi cu
sprijinul
episcopului István Lázár sinodul din 1793 de la Mereşti a hotărît înfiinţarea
unei
astfel de şcoli la
Cristuru Secuiesc. Construirea, organizarea şi deschiderea şcolii
este meritul
directorului acesteia, Sámuel Szabó Abrudbányai. Din donaţiile şi
munca voluntară a enoriaşilor din Secuime şi cu sprijin bisericesc, şcoala a
fost
terminată şi şi-a putut începe activitatea în 1804. Elevii talentaţi ai şcolilor
de la
Turda şi Cristuru Secuiesc îşi continuau studiile la universitatea din Cluj. şcoli
populare funcţionau în toate comunităţile bisericeşti.
Sub influenţa
iluminismului, rolul elementului laic în conducerea bisericii s-a
consolidat. Din 1778 stările ecleziastice şi laice se întrunesc împreună în
consistoriul superior, iar mai tîrziu în sinoduri, iar sinodul de la Avrămeşti
(Szentábrahám) din 1778 îl împuterniceşte pe intendentul principal Ferenc
P.Horváth să organizeze la Tîrgu-Mureş un consistoriu format din laici. Acest
„consistoriu tîrgumureşan” îşi desfăşura lucrările sub preşedenţia
intendentului
principal, care avea drept de control asupra consistoriului de la Cluj şi
participa
activ la administrarea bisericii.
În 1785 consistoriul
principal hotăreşte înfiinţarea presbiteriilor în cadrul
comunităţilor bisericeşti. Această instituie formată din laici va deveni
organismul
director şi coordonator al eparhiei.
Sinodul de la Căluşeri
(Székelykál), la iniţiativa consistoriului de la Tîrgu-
Mureş, a decis ca instituţia reprezentînd consistoriul superior, devenit mai
tîrziu
consistoriul de la Cluj, să funcţioneze cu un prezidiu compus din laici şi
clerici.
Principiul dublei preşedenţii s-a desăvîrşit în prima jumătate a secolului 19.
Înnoirea externă a
Bisericii a fost sprijinită substanţial de fundaţia lui László
Suki (1741-1792), care era descendent al unei vechi familii de unitarieni,
intendent
al universităţii clujene, şi şi-a lăsat întreaga avere (cca. 70.000 de forinţi)
bisericii
în scopul susţinerii cheltuielilor acesteia şi ale celor şcolare în general.
Cea de a
treia clădire a universităţii clujene va fi construită în mare măsură din
aceste fonduri.
Această moştenire a făcut posibilă ameliorarea salariilor profesorale,
ajutorarea
preoţilor săraci, a văduvelor preoţilor şi a orfanilor.
Cel de al doilea
mare binefăcător al Bisericii, în prima jumătate a secolului
19, a fost Pál Augusztinovics (1763-1837). Descendent al unor unitarieni
polonezi,
intendent superior al Bisericii, i-a lăsat acesteia valoroasa sa bibliotecă şi
averea
de cca.120.000 forinţi cu condiţia ca universitatea clujeană să beneficieze de
această moştenire în mod prioritar. Sprijinul a sosit tocmai în momentul în
care
cea mai mare parte a donaţiei lui Suki fusese epuizată de construcţii, iar cea
rămasă
se diminuase datorită devalorizărilor din 1811.
12. Înnoirea internă a Bisericii:
reformele bisericeşti şi şcolare
Construcţiile
spectaculoase se terminaseră prin 1811. A urmat perioada
reformelor substanţiale ale misiunii interne ale căror iniţiator şi executant
laborios
a fost János Körmöczi, rector al universităţii din Cluj, mai tîrziu episcop al
Bisericii
(1812-1836). Tezele
referitoare la reorganizarea şi înnoirea vieţii interne a Bisericii
au fost însumate în
regulamentul de funcţionare al eparhiilor şi comunităţilor, şi în
cel al competenţelor slujbaşilor superiori. Printre acestea, deosebit de
importante
erau cele referitoare la competenţele intendentului inspector de eparhie care,
pe
lîngă cele cu caracter pur material, avea obligaţia să se ocupe de intreţinerea
şcolilor, de stimularea dascălilor şi profesorilor şi de cea a frecveţei
elevilor, de
selectarea elevilor merituoşi pentru continuarea studiilor în şcoli superioare,
de
învăţămîntul de vară al tineretului, pentru că toate acestea erau determinante
pentru
viitorul bisericii.
János Körmöczi iniţiază
şi cursurile de pregătire pentru confirmarea tinerilor
care vor participa la prima împărtăşanie. Pentru dezvoltarea muzicală
bisericească
în 1837 este editată cea de a doua carte de cîntece ale Bisericii Unitariene,
în
redactarea profesorului Sándor Székely, carte ajunsă la şase ediţii, ultima în
1913.
Reformele şcolare
sînt legate de numele profesorului Sámuel Brassai (1800-1897)
care a dat un nou avînt cauzei învăţămîntului unitarian. Proiectul său de
reformă şcolară
a fost aprobat de sinodul de la Corund (Korond) din 1841. Sistemul său
întroducea
limba maghiară în locul celei latine ca limbă de studiu, sistemul pe clase era
înlocuit
de unul pe catedre, pentru unificarea sitemului organizează o comisie de învăţămînt,
hotăreşte introducerea unor manuale noi, adecvate vremurilor. .
În timpul
episcopatului lui Sándor Székely (1845-1852) începe şi formarea
instituţionalizată independentă a pastorilor. În 1845 consistoriul superior hotăreşte iniţierea unui curs teologic în cadrul
universităţii, după absolvirea cursului de
filozofie, ceea ce demarează în 1847 sub coordonarea profesorului János Kriza.
Înnoirea vieţii
bisericeşti constituie, de asemenea, ţelul principal al hotărîrilor
sinodului de la Belin (Bölön) care înlocuieşte practica de pînă atunci de
numire a
preoţilor cu sistemul numirilor prin candidatură.
Tot de dezvoltarea
sistemului de învăţămînt ţine şi reconstrucţia şcolii de la
Cristuru Secuiesc între 1819-1832, sub direcţia lui József Koronka.
Starea politică
creată de războaiele napoleoniene şi stăpînirea „Sfintei Alianţe”
a dus la o guvernare anticonstituţională, poliţienească. Este simptomatic
faptul că
sinodul din 1801 de la Arcuş (Árkos) este nevoit să dezbată acea ordonanţă
guvernamentală de la Viena conform căreia preoţii şi învăţătorii erau obligaţi
să
jure că nu fac parte din societăţi secrete, iar dacă ar fi să fie, să
demisioneze şi să
nu mai intre niciodată. În ciuda terorii, reprezentanţii unitarieni ai
iluminismului
şi ai redeşteptării spirituale au servit în continuare cauza reînnoirii
bisericii şi a
cultivării poporului. Centrul lor spiritual era universitatea clujeană. Ca
expresie a
noului spirit, intendentul principal Elek Dániel apelează în 1806 la donaţii
pentru
cumpărare de cărţi care să slujească cultivarea tineretului studios. În prima
decadă
a secolului 19 întîlnim pentru întîia oară comunităţi religioase care îşi cumpără
orgi pentru a da o atmosferă mai intimă serviciului divin.
În 1821 încep legăturile
cu unitarienii englezi, mai întîi prin corespondenţă,
apoi prin vizite
personale. Ele devin regulate graţie unitarianului englez John Paget
care trăia la Câmpia Turzii (Aranyosgyéres). Legăturile cu unitarienii
americani
sînt iniţiate de Sándor B.Farkas, care cu ocazia vizitei sale în America s-a
întîlnit
cu unitarienii de pe acest continent. Legături mai strînse au fost create în
cea de a
doua jumătate a secolului, sub episcopatul lui János Kriza.
Deşteptarea
sentimentului naţional culminează prin legislaţia din 1848, prin
care se înfăptuieşte reglementarea modernă a situaţiei bisericilor şi al cărei
prim
punct spunea că: „Religia unitariană se declară în mod legal religie receptă.”
Prin
această lege unitarianismul devine religie receptă şi în Ungaria, avînd un
statut de
egalitate cu celelalte religii.
În timpul luptelor
de eliberare situaţia Bisericii nu a fost de loc uşoară,
cursurile şcolare au încetat, elevii, dascălii, pastorii şi enoriaşii au luat
parte în
număr mare la lupte; suferinţele unor comunităţi precum cele de la Abrud, Roşia
Montană (Verespatak), Iara (Alsójára), Colţeşti (Torockószentgyörgy) au fost
deosebite, căci le-au fost incendiate bisericile şi ucişi pastorii şi enoriaşii.
13. Lupa împotriva politicii
bisericeşti şi şcolare promovată de absolutism
După înăbuşirea
Revoluţiei începe o peroadă de 12 ani de confruntare între
absolutismul habsburgic şi Biserica Unitariană. Situaţia era deosebit de gravă:
distrugerile provocate de război, întreruperea cursurilor şcolare, moartea intendentului superior Elek Dániel în
1848. După moartea episcopului Sándor
Székely în 1852, timp de nouă ani, Viena nu permite alegerea unui nou episcop.
Dar cu cît creştea oprimarea, creştea şi rezistenţa credincioşilor.
Consistoriul su-
perior din 1854 a ales ca intendent principal pe Elek K.Nagy care a devenit un
luptător neobosit împotriva absolutismului. Guvernarea bisericii a revenit, sub
coordonarea intendentului principal, notarului şef-locţiitor al episcopului,
Mózes
Székely, profesorului de drept al universităţii, Lőrinc Mikó şi avocatului
Márton
Fejér. Date fiind presiunile absolutismului, consistoriul principal a luat hotărîrea
ca în chestiuni de importanţă principială, fără acordul consistoriului, nici
episcopul,
nici intendentul şef să nu aibă drept de decizie.
Guvernarea vieneză a
încercat înainte de toate să schimbe constituia bisericii,
demers care, datorită fermităţii consistoriului, a suferit un eşec. Ţinta
principală a
atacurilor absolutismului erau însă şcolile. În conformitate cu reglementările
acestuia, coordonarea şi controlul asupra şcolilor reveneau statului, şcolile
confesionale trebuiau să fie egale în toate privinţele cu cele de stat, altfel
nu puteau
obţine acreditarea. Aceste reglementări prevedeau de asemenea o majorare
substanţială a salariilor şi a numărului profesorilor, înzestrări noi pentru şcoli,
a
căror îndeplinire, din cauza sărăciei Bisericii, părea imposibilă. Pentru
salvarea
şcolilor, credincioşilor li s-a cerut ca fiecare suflet să dea anual o groşiţă
de argint,
cei mai bine situaţi
puteau da şi mai mult. Aceasta era aşa-numita „pomană a
groşiţei”. Pentru a
putea acoperi nevoile crescînde ale şcolilor, la propunerea
intendentului principal, consistoriul introduce în 1855 sistemul „răscumpărării
pomanei groşiţei” prin care comunităţile bisericeşti, preoţii, învăţătorii,
mirenii
puteau răscumpăra „pomana groşiţei” în numerar sau prin fundaţii. Sumele
oferite
astfel s-au ridicat la 132.000 forinţi, ceea ce a făcut posibilă majorarea
salariilor
şi mărirea numărului cadrelor didactice.
Situaţia financiară
precară a bisericii a ajuns prin intermediul lui John Paget
şi la urechile unitarienilor englezi care s-au grăbit să ofere o sumă importantă
pentru ajutorarea acesteia.
Absolutismul a
încercat să introducă limba germană ca limbă de predare în
şcoli. Biserica Unitariană a refuzat să accepte această măsură de germanizare,
susţinînd că enoriaşii bisericii fiind maghiari, limba de predare trebuie să rămînă
maghiara. De asemenea, guvernul de la Viena a dat dispoziţie ca în viitor în şcolile
unitariene să poată să predea doar profesorii care şi-au dat examenele în
universităţi
austriece. Biserica a respins şi această dispoziţie afirmînd că pregătirea
profesorilor
este un drept tradiţional al Bisericii la care nu se poate renunţa.
În această perioadă,
în ciuda dificultăţilor, sistemul de formare a preoţilor s-a
dezvoltat. În 1859, pentru ca studenţii să se poată pregăti mai bine pentru
serviciul
spiritual, durata cursurilor de pregătire teologică a fost ridicată de la doi
la trei
ani.
14. Edificarea Bisericii în
spiritul egalităţii şi al reciprocităţii
Odată cu slăbirea
absolutismului, biserica a convocat în 1861 la Turda un
sinod pentru alegerea episcopului. În scaunul episcopal, vacant timp de 9 ani,
a
fost ales profesorul János Kriza (1861-1875). Serviciul acestuia a fost
înlesnit de
vremuri mai prielnice. În această perioadă a avut loc compromisul între naţiune
şi
rege, s-au ameliorat relaţiile dintre biserică şi stat. După pronunţarea egalităţii
şi
reciprocităţii, Biserica Unitariană a beneficiat de subvenţii de stat. A urmat
o epocă
de muncă creatoare, al cărei moment semnificativ a fost şi fondarea în 1861 a
revistei de teologie „Keresztény magvető” (Semănătorul creştin) de către cei
care
promovau noul spirit, profesorul Lajos Nagy, iniţiatorul foii şi János Kriza.
Revista
a slujit pînă în zilele noastre cultivarea unei teologii creştine liberale şi
înviorarea
vieţii bisericeşti.
Printre meritele lui
János Kriza a fost şi faptul că a contribuit la traducerea şi
editarea în şase volume a lucrărilor de teologie unitariană ale americanului
William
E.Channing. În timpul episcopatului acestuia spiritul religios iluminist şi
orientarea
optimistă a făcut posibilă aniversarea în 1868 la Turda a 300 de ani de existenţă
a
Bisericii Unitariene. Aceasta a fost prima ocazie în care unitarienii au putut
aniversa
edictul de la Turda din 1568 şi personalitatea lui Ferenc Dávid ca întemeietor
al
Bisericii. La sinodul aniversar a participat şi reprezentantul bisericii
unitariene
engleze.
După obţinerea
subvenţiilor de stat, datorită creşterii numărului cadrelor
didactice, extinderii sălilor de clasă şi unei mai bune înzestrări, şcolile
unitariene
au păşit pe calea dezvoltării treptate.
După János Kriza,
József Ferenc (1876-1928) a ocupat scaunul episcopal în
condiţii optime. Pe timpul lui au fost aleşi şi intendenţii şefi Gábor Dániel şi
Áron
Berde. Lunga viaţă lui József Ferenc s-a întreţesut cu istoria de trei sferturi
de
veac a Bisericii Unitariene. Pe vremea şi cu colaborarea sa a fost creat noul
regulament de funcţionare al Bisericii în sistem sinodic presbiterian în 1899,
1902
şi 1904, iar Biserica Unitariană descentralizată care trăise din contribuţia
propriilor
enoriaşi în cadrul comunităţilor bisericeşti s-a transformat într-o biserică
puternic
centralizată.
Iluminismul religios
şi libertatea spirituală au fost benefice răspîndirii libere
a unitarianismului. Ca urmare, s-au înfinţat o mulţime de eparhii, mai ales în
oraşe,
ca de pildă în Braşov, Odorheiu Secuiesc, Făgăraş, Petroşani, Lupeni,
Sf.Gheorghe,
Sighişoara, Aiud. Au fost organizate şi dincolo de Piatra Craiului comunităţi
unitariene, simultan cu cel de la Budapesta. Din aceste comunităţi bisericeşti
s-a
constituit în 1902 eparhia „Dunăre-Tisa” al cărei prim epitrop a fost pastorul
Miklós
Józan din Budapesta.
În scopul dezvoltării
vieţii moral-religioase şi în interesul misiunii interne a
luat fiinţă la iniţiativa profesorului György Boros, în 1885, „Asociaţia Ferenc Dávid” cu secţii pentru femei şi tineret.
Sub îngrijirea acestei Asociaţii a apărut la
Cluj în 1888 revista lunară „Unitárius közlöny” (Informaţia unitariană) care a
ajutat
la dezvoltarea vieţii religioase şi culturale.
Datorită contribuţiei
episcopului József Ferencz s-a dezvoltat instruirea
preoţilor şi a institutului teologic. În 1885 este întrodus anul de stagiatură
după
cei trei ani de teologie, iar în 1896 institutul dobîndeşte o nouă organizare şi
un
nou regulament. În 1898 se instituie o relaţie cu facultatea de filozofie a
Universităţii Franz Josef din Cluj conform căreia studenţii de la teologie se
puteau
înscrie şi puteau audia cursurile universităţii zece ore pe săptămînă. În 1915
Consistoriul superior elaborează statutul „Academiei Teologice Unitariene” în
cadrul căreia se desfăşoară pînă în 1948 pregătirea preoţilor unitarieni.
Consistoriul
din 1921 va lua hotărîrea ca la Academia Teologică să poată să predea şi mireni
pentru ca institutul să poată răspunde aşteptărilor crescînde ale formării
teologice.
Consistoriul din 1926, prin introducerea anului de practică, a ridicat durata
şcolarizării preoţilor la cinci ani. Tot în slujba pregătirii preoţilor a luat
fiinţă în
1896 „Cercul Pastoral Unitarian”, din 1922, cursurile de perfecţionare ale
pastorilor, precum şi revistele „Amvonul unitarian” fondată în 1896 şi
„Biserica
Unitariană” fondată în 1905.
Din anii 1880 grija
pentru şcoală şi învăţămînt devine tot mai intensă. Numărul
profesorilor la
universitatea din Cluj era insuficient, pregătirea lor nu mai
corespundea noilor
pretenţii, datorită numărului tot mai mare de studenţi numărul
sălilor de clasă şi camere de locuit era tot mai neîndestulător, înzestrarea
didactică
era deficitară. Biserica a fost nevoită să apeleze la sprijinul statului
deoarece din
cauza situaţiei sale economice modeste nu mai putea face faţă aşteptărilor. În
1890,
Biserica a obţinut acest suport financiar din partea statului datorită căruia şcolile,
şi în special cea clujeană, s-au putut dezvolta într-un ritm mai susţinut.
În ultima decadă a
secolului, clădirea ridicată în 1806 s-a dovedit a fi strîmtă
şi inadecvată. În 1899 începe construcţia noii clădiri după proiectul lui Lajos
Pákey,
de-acum cea de a patra şcoală superioară unitariană, care va fi gata în 1901.
Cu
aceasta se încheie istoria de 183 de ani a celei de a treia universităţi din
strada
Maghiară. Urmează construcţia şcolii de la Cristuru Secuiesc, care este
terminată
în 1914, vechea şcoală fiind transformată în internat.
Şcoala de la Turda
funcţiona în 1905 ca gimnaziu. Dar după ce statul a înfinţat
un gimnaziu superior în oraş, în 1907 şcoala îşi încetează activitatea pentru
mo-
ment. Se va redeschide în 1919, dar va funcţiona numai pînă în 1923, cînd
autorităţile statului o vor închide.
În ultimele decenii
ale secolului, numeroase comunităţi, pentru a scăpa de
cheltuielile de întreţinere, cedează şcolile statului. Biserica nu a reuşit să
oprească
acest proces, abandonarea şcolilor confesionale ducînd la slăbirea conştiinţei
religioase a enoriaşilor.
Episcopul József
Ferencz şi-a propus recunoaşterea şi justificarea
personalităţii lui Ferenc Dávid. În acest scop, au fost organizate comemorările
de
300 de ani de la moartea reformatorului la sinodul de la Cristuru Secuiesc din
1879 şi 400 de ani de la naşterea sa la sinodul de la Cluj. La ambele manifestări
au
participat în număr mare şi reprezentanţii unitarienilor din Anglia şi America.
Legăturile cu fraţii
întru credinţă din Anglia şi America s-au consolidat în
continuare. Au fost instituite noi burse pentru perfecţionarea preoţilor. În
1900 a
luat fiinţă la Boston Uniunea Mondială a Unitarienilor la organizarea căreia a
participat şi Biserica din Ardeal, prin persoana lui György Boros.
În timpul episcopatului
lui József Ferencz Biserica a beneficiat de sprijinul im-
portant a doi binefăcători. Primul a fost Antal Baldácsy care în 1877 a înfiinţat
o
fundaţie spre beneficiul comunităţilor unitariene din Ungaria şi a Bisericii
Unitariene
în general. Celălat a fost Mózes Berde (1815-1893) care a lăsat moştenire o
avere de
1 milion de forinţi în slujba Bisericii Unitariene şi a şcolilor sale. O donaţie
pentru
educaţia tineretului ardelean de asemenea proporţii nu a mai fost făcută de la
Gabriel
Bethlen încoace. Nu întîmplător, acesta a primit porecla de „principele binefăcătorilor
unitarieni”. Construcţiile noilor clădiri ale şcolii din Cluj şi a celei din
Cristuru Secuiesc
se datorează în cea mai mare parte acestei donaţii.
15. Mărturisire şi asumare: slujirea
Bisericii în condiţia de minoritar
Munca de construcţie
şi dezvoltare a bisericii a fost întreruptă de războiul
mondial izbucnit în 1914. Încheierea acestuia şi pacea de la Trianon, în urma
căreia Transilvania a fost alipită României, au deschis un nou capitol şi în
viaţa
Bisericii Unitariene. Constituţia de atunci a României a asigurat libertatea de
credinţă a confesiunilor, dar a declarat în acelaşi timp că religia ortodoxă
este
religie de stat, iar cea greco-catolică beneficiează de întîietate faţă de
celelalte
religii.
Integrarea Bisericii
în noul sistem de stat, precum şi adaptarea la statutul de
minoritate nu au fost un lucru uşor. Viitorul incert i-a îndemnat pe mulţi
membri ai
Bisericii, mai ales din cercurile intelectuale, să-şi părăsească pămîntul
natal. Liderii
Bisericii şi Consistoriul superior şi-au dat seama că pe lîngă sarcinile tradiţionale
ale Bisericii trebuie să-şi asume şi sarcina de fi un sprijin pentru poporul său,
să-i
fortifice conştiinţa identitară, să contribuie la ocrotirea şi dezvoltarea
valorilor
proprii. În prima fază a marii schimbări, la iniţiativa episcopului József
Ferencz,
confesiunile maghiare şi-au dat mîna în elaborarea unui program comun.
Eparhia Dunăre-Tisa
s-a despărţit de biserica din Ardeal şi şi-a continuat
misiunea independentă în Ungaria. Treburile erau coordonate de un consiliu di-
rector sub îndrumarea epitropului vicar-episcopal, Miklós Józan.
După 1918 s-a
amplificat rolul şi responsabilitatea confesiunilor în viaţa de
minoritar. Învăţămîntul în limba maghiară a fost restrîns la şcolile
confesionale.
Bisericile, în paralel cu îndeplinirea
condiţiilor impuse, au înfiinţat noi şcoli, dar
trebuiau să se îngrijească de spaţii, de înzestrarea didactică şi de salariile
personalului didactic. Poziţia unitarienilor era univocă: şcolile existente
trebuiau
menţinute cu orice preţ, iar potrivit nevoilor trebuiau înfiinţate noi şcoli.
„Să nu
existe nici o comunitate bisericească fără şcoală confesională.” În 1918 reţeaua
şcolară a unitarienilor era compusă din 26 de şcoli primare, 2 şcoli medii şi
Academia Teologică. Întreţinerea, modernizarea şi dezvoltarea acestora însemna
o mare povară pentru enoriaşii unei biserici care era mai săracă decît oricînd.
Fondurile băneşti şi fundaţiile au dispărut în urma războiului. În 1918, fondul
funciar al comunităţilor şi al Bisericii Unitariene, ale cărui venituri erau
destinate
mai ales susţinerii şcolilor, era de 17 916 iugăre. Din acesta, prin reforma
agrară
din 1921, statul a confiscat 11 389 de iugăre. Cele 6527 de iugăre rămase au
fost
confiscate după cel de al doilea război mondial, respectiv o dată cu
colectivizarea
agriculturii.
Subvenţia de stat
mereu în descreştere, necesară susţinerii sistemului şcolar,
era neînsemnată, astfel că şcolile, de la 1919 pănă în ziua de astăzi, s-au zbătut
în
nevoi financiare, ceea ce a avut un efect nefast asupra calităţii învăţămîntului.
În
anii 1920 Biserica primise un sprijin financiar substanţial din partea
bisericilor
unitariene americane. Dar, după cum bine subliniase Consistoriul superior, viaţa,
forţa şi dezvoltarea
Bisericii nu se aflau în ajutorul extern. Dacă vroia să
supravieţuiască,
aceasta trebuia să aibă destulă forţă proprie pentru a se susţine.
În faţa acestei
dileme existenţiale, Biserica Unitariană împreună cu celelalte
confesiuni, în 1922, a introdus taxa pentru susţinere şcolară care îl împovăra
pe
fiecare credincios cu un impozit de 30 de lei. Mai tîrziu, în 1927,
Consistoriul a
fost nevoit să introducă şi taxa funcţionarilor ecleziastici. În ciuda sărăciei,
enoriaşii
unitarieni au răspuns satisfăcător la solicitarea Bisericii. În anii 1930, ca
dovadă a
dezvoltării sistemului şcolar unitarian erau întreţinute 36 de şcoli
elementare, 2
medii, 1 şcoală agricolă, Academia Teologică, un cămin de fete şi un internat
pentru elevi.
În perioada
interbelică s-a declanşat o intensă activitate misionară internă. S-a
intensificat activitatea în Asociaţia Ferenc Dávid, în asociaţia de femei şi în
cea
de tineret. A început o largă activitate de culturalizare a maselor prin
organizarea
unor conferinţe, a cercurilor de lectură, a bibliotecilor populare. Pastorul
Ferenc
Balázs din Cheia (Mészkő) a iniţiat în anii ’30 organizarea universităţilor
populare.
Pe plan economic s-au organizat diferite cooperative pentru îmbunătăţirea situaţiei
materiale a satelor.
Asociaţia de femei
s-a apucat de acţiuni sociale practice cum ar fi îngrijirea
săracilor, orfanilor, bătrînilor, handicapaţilor fizici şi mintali. Soarta
enoriaşilor
din zonele de diasporă a ajuns în centrul atenţiei. Numeroşi membri laici ai
Bisericii
s-au alăturat acestui misionariat intern, făcînd faţă cu succes sarcinilor
asumate.
Literatura
bisericească şi presa unitariană au fost relansate. S-au scris şi au
fost publicate numeroase lucrări de teologie sistematică şi practică, de
istorie
bisericească şi de drept. Apăreau în mod regulat revistele „Unitárius közlöny”,
„Keresztény magvető”, „Unitárius szószék” şi „Kévekötés” (Snopul), precum şi
almanahul „Asociaţiei Ferenc Dávid” care ofereau hrană spirituală şi cunoştinţe
culturale cititorilor. În 1921 ia fiinţă Societatea Literară Unitariană în
scopul
susţinerii literaturii bisericeşti şi a editării de carte. A luat fiinţă
„Distribuitorul de
presă şi documente” care edita şi difuza lucrări cu caracter religios. Tot în
cadrul
misiunii interne a apărut şi noua carte de cîntece în redactarea profesorului
Márton
Pálfi în 1924. Biserica îmbrăţişase educaţia religioasă a tinerilor pentru a le
face
cunoscută concepţia unitariană despre credinţă şi viaţă, pentru a le întări legătura
cu Biserica şi pentru a le crea posibilitatea implicării active în viaţa
Bisericii.
În pofida
presiunilor externe şi a încercărilor la care a fost supusă, Biserica
Unitariană s-a fortificat, iar spiritul de sacrificiu al enoriaşilor a crescut.
Clopotele
confiscate în timpul războiului au fost treptat refăcute, bisericile, şcolile —
reparate,
au fost ridicate noi clădiri ecleziastice sau case de cultură, toate dovedind
un
profund spirit de sacrificiu din partea credincioşilor.
Legăturile externe
întrerupte în timpul războiului fuseseră reluate încă din
1919 cînd reprezentantul unitarienilor englezi, J.Drummond a făcut o vizită
Bisericii. În anii
următori au venit delegaţii ale unitarienilor americani ca să se
informeze despre
situaţia Bisericii şi să-i întindă o mînă de ajutor. În 1924 fiecare
comunitate unitariană din Ardeal a fost înfrăţită cu o comunitate unitariană
americană. Drept rezultat al refacerii legăturilor, a fost din nou posibil să
se trimită
tineri teologi în Anglia şi America pentru a-şi continua studiile.
16. Viaţa Bisericii Unitariene
între 1928 şi 1990
După episcopatul lui
József Ferencz a urmat o perioadă plină de încercări, în
timpul episcopatului lui György Boros, Béla Varga, Miklós Józan (1928-1946).
Greutăţile interne au provocat o mişcare reformatoare care urmărea înnoirea
radicală
a bisericii. Din pricina condiţiilor neprielnice însă, succesul acestora a fost
modest.
În perioada
interbelică, preoţii, învăţătorii şi profesorii au desfăşurat o intensă
activitate de recuperare a tinerelor talente. Au fost identificaţi copiii
talentaţi din
medii nevoiaşe şi li s-a oferit posibilitatea continuării studiilor. O muncă
valoroasă
a fost depusă în acest sens de „Comitetul Berde”, sub coordonarea intendentului
şef József Gelei.
Prin dictatul de la
Viena, 65 de comunităţi unitariene cu cca. 60.000 de
enoriaşi, reţeaua şcolară cu 33 de şcoli elementare, 2 şcoli medii, 1 şcoală
agricolă,
precum şi Academia teologică revin la Ungaria. Eparhia Dunăre-Tisa revine la
centrul bisericesc de la Cluj. În Ardealul de Sud au rămas 53 de comunităţi cu
cca.
31.000 de suflete, precum şi 10 şcoli elementare. Administrarea lor a fost
preluată de către Consiliul Reprezentanţilor
Bisericii constitut din membrii din Ardealul
de Sud, condus de Miklós Gál, intendent şef şi preşedinte laic şi Tamás Árkosi,
director al afacerilor publice şi preşedinte ecleziastic, cu sediul la Turda.
În Ungaria,
viaţa bisericească şi funcţionarea şcolilor în timpul războiului au fost satisfăcătoare.
În comunităţile din Ardealul de Sud măsurile discriminatoare ale autorităţilor
au
paralizat orice activitate.
După cel de al
doilea război mondial şi retrocedarea Ardealului de Nord
României comunităţile unitariene din Ardealul de Sud au revenit la organismul
unitar al bisericii, iar eparhia Dunăre-Tisa şi-a continuat viaţa ca formaţie
independentă.
După 1946, în timpul
episcopatului lui Elek Kiss şi Lajos Kovács, Biserica
şi-a continuat pe toate planurile activităţile tradiţionale. Cu mari sacrificii,
enoriaşii
au reparat bisericile şi şcolile deteriorate în timpul războiului: biserica de
la Vadu
(Vadad), distrusă în urma unui atac aerian în 1944, a fost reconstruită de către
comunitate în 1972. În 1945, la iniţiativa preşedintei Uniunii Femeilor, Aranka
Zsakó, Biserica a întemeiat un liceu industrial pentru fete, unic în cadrul reţelei
de
şcoli confesionale maghiare.
În 1947, o dată cu
lichidarea monarhiei şi proclamarea republicii populare, a
început „construcţia societăţii socialiste sub conducerea Partidului Comunist
Român.” Cele patru
decenii şi jumătate parcurse au însemnat epoca dictaturii
comuniste, a oprimării,
a deznaţionalizării, a ateismului, a dărîmării monumentelor
şi a satelor. Statul a deposedat Biserica Unitariană de majoritatea mijloacelor
sale
de subzistenţă. În cadrul reformei învăţămîntului a fost lichidată reţeaua şcolară
unitariană: 36 de şcoli elementare, 3 şcoli medii, 1 şcoală agricolă, 1 cămin
de
fete, 1 internat pentru elevi, precum şi instituţiile culturale (casele de
cultură) şi
caritative (orfelinate, aziluri pentru bătrîni, cămine de zi), împreună cu
întreaga
lor avere, au fost naţionalizate fără nici o despăgubire. Totodată, prin
unificarea
Academiei Teologice Unitariene cu Facultatea Teologică Reformată a fost creat
Institutul Teologic Protestant cu grad universitar, cu secţie reformată,
unitariană
şi evanghelică. În 1959 au fost desfiinţate şi secţiile, pentru ca în noua
instituţie
„unitară” să poată fi şi mai bine controlată pregătirea preoţilor. Prin
reducerea
permanentă a locurilor s-a creat o serioasă criză de preoţi. Împotriva
Bisericii şi a
religiei erau îndreptate şi sistarea predării religiei în şcoli şi blocarea răspîndirii
Bibliilor trimise din străinătate. Literatura religioasă s-a atrofiat, cenzura
făcînd
tot posibilul ca să limiteze activitatea editorială. Din cele patru reviste
unitariene,
uneia singure — „Keresztény magvető” (Semănătorul creştin) — i s-a permis să
apară, doar trimestrial şi numai în 400 de exemplare! Viaţa Bisericii a fost
restrînsă
între zidurile templelor. În plus, a existat o presiune crescîndă asupra
tuturor
bisericilor maghiare — şi asupra celei unitariene, desigur — din cauza rolului
jucat de acestea în păstrarea limbii materne, a culturii şi a identităţii naţionale.
În pofida tuturor
acestora, Biserica Unitariană a supravieţuit, a fost prezentă
în viaţa ţării şi şi-a slujit credioncioşii cum a putut. Episcopii Elek Kiss şi
Lajos
Kovács au vizitat comunităţile, au fost create noi parohii, bisericile şi clădirile
aparţinătoare au fost reparate. În 1968, la sinodul de la Cluj-Turda a fost sărbătorită
cea de a 400 aniversare a Bisericii Unitariene, iar în 1979, la sinodul de la
Cluj a
fost comemorat Ferenc Dávid la 400 de ani de la moartea sa, în prezenţa a
numeroşi
reprezentanţi ai Uniunii Mondiale a Unitarienilor.
Situaţia Bisericii
Unitariene în primul an de după război era următoarea:
numărul credincioşilor, în jur de 100 000; asistenţa lor spirituală era
asigurată de
101 pastori în 123 de parohii, 38 de filiale şi 222 de diaspore. Pregătirea
preoţilor
se desfăşura la Institutul Teologic Protestant Unitar cu grad universitar, unde
studiau
23 de studenţi. După desfinţarea, în 1948, a organizaţiilor sale, Biserica a
reînfiinţat
Asociaţia Ferenc Dávid, Asociaţia de Femei şi Asociaţia de tineret. Pe lîngă
revista
„Keresztény magvető” apare şi „Unitárius közlöny” (Informaţia unitariană), dar
dezvoltarea literaturii religioase este puternic frînată de condiţiile
tipografice
existente. Toate acestea era compensate prin munca devotată a pastorilor şi
sprijinul
acordat de enoriaşi, ceea ce a înlesnit îndeplinirea misiunii Bisericii
Unitariene:
propovăduirea Evangheliei, slujirea Domnului şi a omului, ocrotirea identităţii
naţionale.
Toate aceste semne
sînt dătătoare de speranţă pentru viitor. În situaţia creată
după Revoluţie,
Biserica Unitariană s-a trezit în faţa unor noi sarcini şi posibilităţi.
Asumarea acestora presupune o înnoire internă radicală, o intensă misiune
internă, un
învăţămînt religios devotat, într-un cuvînt, o fortificare a Bisericii, atît
din partea
pastorilor cît şi a enoriaşilor. Totodată va trebui să continue lupta, alături
de celelalte
confesiuni maghiare din ţară, pentru retrocedarea bunurilor şcolare şi bisericeşti,
naţionalizate în 1948, precum şi pentru refacerea învăţămîntului religios. □
Traducere de Elek Szokoly
*
János
ERDŐ (1912-1996),
absolvent al Academiei de Teologie Unitariană din Cluj şi al
Manchester College din Oxford, profesor de teologie în cadrul Institutului
Teologic Protestant
din Cluj. În 1959 a fost condamnat la 6 ani închisoare pentru activităţi
anticomuniste. Din 1994
episcop al Bisericii Unitariene, a avut un rol activ în cadrul Uniunii Mondiale
a Unitarienilor.
A publicat numeroase studii în diferite reviste de specialitate din România şi
Anglia.
János
Erdő, Az Unitárius Egyház, apărut în Erdélyi egyházak századai, editat
de Societatea
Transil.