Premisele regionalizării în Ungaria
Gyula Horváth
Subdiviziunile
teritoriale din Ungaria
Unităţile administrative din care este
alcătuit teritoriul Republicii Ungaria sînt capitala, cele 19 judeţe
(nivel NUTS 3), 23 de municipii (oraşe cu populaţia de peste 50.000
de locuitori), 214 alte oraşe şi 2.898 de sate (nivel NUTS 5). Aceste unităţi au dreptul oficial de a se autoguverna.
Microregiunile (nivel NUTS 4) formează un
sistem care se întinde pe întreg teritoriul naţional şi care nu
încalcă limitele judeţelor. Fiecare microregiune este un grup
de aşezări legate geografic şi, totodată, legate prin
conexiuni temporare concrete de muncă, rezidenţiale şi de transport.
Biroul Central de Statistică a pus în aplicare încă din 1997 sistemul
de microregiuni statistice compus din 150 de unităţi. În 1999 au fost
create 7 regiuni statistice şi de planificare (nivel NUTS 2). Aceste
ultime două unităţi teritoriale nu au un caracter administrativ,
dar joacă un rol important în procedura de dezvoltare, ele constituind
cadrul pentru programarea, finanţarea şi desemnarea zonelor eligibile
(pentru a fi asistate). (figura 1)
Cadrul
guvernării teritoriale ungare
Contextul
legal
Cadrul legal al descentralizării în Ungaria a trecut
prin modificări semnificative la începutul
anilor ’90. Legea guvernării locale a fost una dintre primele legi
aprobate de parlamentul nou ales în 1990. Ea a asigurat baza juridică pentru
transferul de resurse şi
responsabilităţi de la statul central şi de la judeţe
către noile municipalităţi şi consiliile lor alese.
Legea taxelor locale a asigurat cadrul financiar pentru municipalităţi.
Ambele legi au decurs, în principal, din Carta Europeană a guvernărilor
locale, a cărei semnare şi ratificare au fost privite ca o parte
importantă a procesului de aderare la Consiliul Europei.
Fig. 1. Subdiviziunile teritoriale
(nivelele NUTS) în Ungaria
a) judeţele (NUTS III) şi
regiunile de dezvoltare (NUTS II)
Legendă:
1 – Ungaria Centrală; 2 – Transdanubia
Centrală; 3 – Transdanubia de Vest; 4 – Transdanubia
de Sud; 5 – Ungaria de Nord; 6 – Marea Cîmpie de Nord; 7 – Marea Cîmpie de Sud.
b) zonele mici (NUTS IV)
c) aşezările (NUTS V)
Din punct de vedere financiar, Legea guvernărilor
locale şi Legea taxelor locale au înzestrat Ungaria cu o guvernare pe
două nivele: cel centralizat, de stat, şi cel al municipalităţilor. Judeţele, care
în perioada comunistă îndepliniseră unele funcţiuni în numele guvernării centrale, au fost private
aproape cu totul de resurse financiare proprii, neavînd în prezent
prerogative fiscale. Ceea ce a rezultat în 1990 a fost o puternică guvernare naţională şi un sistem
de guvernare local fragmentat, cuprinzînd 3.200 de municipalităţi independente, din care 50
la sută numărau mai puţin de 1.000 de locuitori.
Responsabilităţi
Legea guvernărilor locale defineşte un număr de îndatoriri
municipale obligatorii. De vreme ce constituţia stabileşte că
guvernările locale nu pot fi obligate
să îndeplinească sarcini fără să le fi fost alocate
fondurile necesare, Parlamentul trebuie să asigure condiţiile
financiare necesare pentru ducerea la bun sfîrşit a acestor sarcini. În
rest, municipalităţile sînt libere să-şi asume orice
sarcini care nu sînt interzise prin lege. Dincolo de îndatoririle obligatorii,
guvernările locale înseşi sînt cele care decid ce sarcini au de
îndeplinit, în ce măsură şi în ce fel.
Guvernările locale pot fuziona în întregime cu alte organe
reprezentative locale sau pot crea asociaţii ale guvernărilor locale.
Legea asociaţiilor municipale încurajează cooperarea
inter-municipală fără să oblige însă
municipalităţile să coopereze sau să fuzioneze.
Guvernările locale sînt libere să încheie contracte cu firme pentru executarea serviciilor publice.
Aceasta a dus la privatizarea autorităţilor publice locale
şi la încheierea de contracte cu firme specializate pentru executarea diferitelor
servicii cum ar fi furnizarea apei, canalizarea, tratamentul apei folosite
şi salubritatea.
Ungaria a reuşit să se alinieze în scurt timp la reglementările
U.E. în ce priveşte legile
achiziţionărilor publice. Cadrul înfiinţat ar trebui să
permită autorităţilor locale ungare să respecte regulile
europene ale competiţiei, agenţiile ne-publice tinzînd astfel să joace un rol crescînd în
educaţie, asistenţă socială şi sănătate.
Guvernările locale se împart în
municipalităţi şi judeţe. Amîndouă sînt îndrituite la
autoguvernare locală. Legea guvernărilor locale enumeră
sarcinile municipalităţilor şi ale
judeţelor. Municipalităţile pot prelua sarcini adiţionale
de la nivel judeţean şi, dacă le lipsesc resursele, pot
să le înapoieze acestora. Funcţiunile de nivel judeţean sînt
finanţate în principal de guvernarea centrală şi de unele taxe.
Resurse
Legea guvernărilor locale dă dreptul
autorităţilor locale să aibă propriile resurse şi
bunuri. În consonanţă cu ţelurile tranziţiei democratice,
au fost aplicate guvernărilor locale
principiile proprietăţii private. Legea guvernărilor locale
stabileşte diferitele surse de venit ale acestora. Guvernările
locale au dreptul să hotărască baza şi ratele de impozitare
locale în conformitate cu cadrul stabilit de Legea taxelor locale. Fac parte
dintre acestea următoarele:
Taxele locale. Cea mai importantă taxă locală este taxa
pe afacere, un impozit pe profitul unităţilor economice locale, care
asigură aproximativ 80% din venitul realizat
prin taxe locale. Ungaria este singura ţară din fostul bloc socialist
care a introdus pînă în prezent o astfel de taxă.
Altă taxă locală este cea pe proprietate, care se calculează în funcţie de
suprafaţa pămîntului sau clădirilor şi, în unele cazuri, pe
valoarea proprietăţii. Există şi cîteva taxe minore cum ar
fi taxa turistică. Legea taxelor locale defineşte de obicei plafonul,
iar nu minimul taxelor locale. Asta înseamnă
că autorităţile locale au dreptul, dar nu şi obligaţia
de a introduce anumite taxe, lucru care creează un cadru de
competitivitate între autorităţile locale. De fapt, numai
jumătate din cele 3.200 de municipalităţi au introdus taxa pe
afacere şi numai o treime pe cea pe proprietate. Guvernările locale
sînt libere să-şi stabilească taxe pentru serviciile publice
locale.
Taxe împărţite. Cea mai importantă taxă de acest tip este cea pe venitul personal
(TVP). Introdusă în 1990, ea a fost, la vremea respectivă, în
întregime folosită la nivel local. În 1991, partea care revenea
nivelului local a fost redusă la 50%, în 1993 la 30%, iar în 1999 ea a crescut la 40%. În orice caz, nivelul de cesare
(procentajul din totalul taxei reţinut la nivel local) este de numai 15%,
cele 25 de procente rămase fiind redistribuite între
municipalităţi pe baza cîtorva formule de egalizare pe
orizontală, asemănătoare
celor practicate în sistemul de distribuire a fondurilor. Legea bugetului este cea care stabileşte distribuirea
sumelor colectate prin TVP, care poate fi modificată anual prin
votul majorităţii simple în parlament.
Fonduri interguvernamentale. Aceste sume se împart în trei categorii
bine definite:
Impozite normative nealocate pentru un scop anume, date
guvernărilor locale. Există în jur de 20 de
astfel de fonduri normative separate, majoritatea fiind plătite per
capita. Formulele pe baza cărora se distribuie aceste
fonduri sînt revizuite periodic, totalul contribuţiilor
fiind supus dezbaterii anuale a bugetului în Parlament. Tehnic, toate fondurile sînt subsumate şi apoi plătite
municipalităţii ca sumă unică. Această primă
categorie reprezintă aproape 80% din transferurile interguvernamentale.
Fondurile de stat specifice care sînt distribuite tot prin metode
normative, dar care sînt destinate unui scop
anume. Principalele priorităţi investiţionale sînt stabilite în fiecare an de către Guvern,
priorităţi care includ dezvoltarea reţelei de canalizare, salubritatea,
sănătatea (spitale) şi învăţămîntul (şcoli).
Acestea reprezintă aproximativ 10% din transferurile interguvernamentale.
Fondurile de stat sînt distribuite de Parlament individual, cu
condiţia folosirii lor în proiecte de infrastructură de mare anvergură.
Această categorie include, de asemenea, unele fonduri asupra cărora
pot decide consiliile judeţene pentru dezvoltare
(Asistenţă pentru Descentralizare Dirijată). şi
această categorie reprezintă aproximativ 10% din transferurile
interguvernamentale.
Împrumutul. Legea Guvernărilor locale dă
guvernărilor locale libertatea de a contracta împrumuturi de la
intermediari financiari şi de pe pieţele locale de capital. Totuşi, ca urmare a falimentelor locale
provocate de tranziţie, în 1995 au fost introduse restricţii asupra împrumuturilor locale.
Legea defineşte limita superioară a creditului la 70% din veniturile proprii ale
autorităţilor locale. Mai mult, asemenea modelului german, autorităţile locale sînt obligate să respecte regula de aur
a finanţelor publice, care stipulează că împrumutul
trebuie să finanţeze cheltuielile capitale. Această regulă,
totuşi, nu este întotdeauna respectată cu stricteţe.
Cadrul
politic regional
O dată cu Legea guvernărilor locale din 1990,
guvernul central a început să remodeleze întregul sistem al guvernării teritoriale. Municipalităţile
locale au devenit independente faţă de
autorităţile centrale şi judeţene. Autorităţile
judeţene au pierdut semnificativ din responsabilităţi şi din prerogativele fiscale. Dat fiind
faptul că în perioada comunistă politicile regionale erau subordonate centrului şi destinate să
servească strategiile planificate la centru, au fost
de asemenea introduse schimbări pentru accelerarea dezvoltării
regionale îndeosebi prin asigurarea infrastructurii şi managementul crizei
din economia nord-estului, bazată pe industria grea. La
începutul anilor ’90, elaborarea politicilor regionale rămăsese privilegiul nivelului central, iar contextul noii politici a continuat
să rămînă slab la nivel regional şi prea înclinat spre
abordările sectoriale.
Tendinţele
politicilor recente
Aceste contradicţii şi lipsa unor instituţii de coordonare
din puterea legislativă şi cea executivă au întîrziat stabilirea
unei abordări coerente a politicilor teritoriale şi au
constituit cauza unor disfuncţionalităţi, care se poate să
fi slăbit avîntul descentralizator. În
1990 a fost creat un Minister al Mediului şi al Politicilor Regionale căruia i s-a încredinţat responsabilitatea
dezvoltării teritoriale. În 1991 a fost introdusă o
Rezervă pentru Dezvoltarea Regională (numită Fondul pentru
Dezvoltare Regională [FDR] din 1992 pînă în 1996). În 1993
Parlamentul a specificat într-o rezoluţie principiile sistemului de susţinere
a dezvoltării regionale, iar guvernul a publicat o listă a zonelor
care urmau a fi eligibile pentru asistenţa regională. Legea XXI pe
1996 privind dezvoltarea regională şi planificarea fizică, care
a înfiinţat un nou sistem instituţional de dezvoltare
teritorială în Ungaria, a fost urmată de o serie de decrete privind
folosirea şi distribuirea rezervei de dezvoltare regională pentru egalizare
teritorială între judeţe. De-a lungul ultimilor ani, pe lîngă
rezerva de dezvoltare regională, au fost create alte cîteva rezerve de
dezvoltare pentru extinderea mijloacelor
financiare ale noilor instituţii, şi anume Sprijinirea
Egalizării Teritoriale (1996), Asistenţa Descentralizată
Dirijată (1998) şi Rezerva pentru Dezvoltare Rurală (2000).
După alegerile guvernamentale din 1998, portofoliul dezvoltării
regionale a fost ataşat la MARD.
De asemenea, au apărut incertitudini în definirea
obiectivelor şi principiilor strategice care coordonează
iniţiativele politice la nivel subnaţional. Spre exemplu, Legea din 1996 a fost o încercare nu numai de a
înfiinţa infrastructura instituţională a politicilor teritoriale, ci şi de clarificare a obiectivelor-cheie
ale acestora. Aşa cum se şi menţionează în Lege, tuturor regiunilor şi
judeţelor li s-au încredinţat priorităţi care includ promovarea unei economii sociale de piaţă, crearea
condiţiilor adecvate pentru creşterea economică susţinută
prin mijloace proprii şi stimularea difuzării în teritoriu a inovaţiei, concomitent cu
încurajarea unei dezvoltări regionale echilibrate. Reducerea
disparităţilor dintre Budapesta şi zonele periferice şi
între regiunile avansate şi cele mai puţin dezvoltate au constituit
unele din cele mai relevante obiective ale guvernării centrale. Legea a
focalizat, de asemenea, atenţia asupra regiunilor dezavantajate prin
ajustarea criteriilor de selecţie şi prin alinierea lor la metodologia
de structurare a zonelor a U.E. Elaborarea Proiectului de Dezvoltare Regională şi Naţională în
cadrul stabilit de Rezoluţia Parlamentară 35/1998 (III.20) a dus mai departe procesul prin definirea
ţintelor şi a liniilor diriguitoare, cu focalizare pe
asigurarea compatibilităţii cu politica fondurilor structurale ale
U.E. pe durata aderării. Deşi proiectul este vast şi sarcinile
multiple, multe probleme rămîn, totuşi, neatinse, mai ales rolul
încredinţat politicilor de competitivitate regională şi modul de
soluţionare a conflictelor dintre eficienţă şi echitate.
Instituţiile
noilor politici regionale
Legea din
1996, care defineşte responsabilităţile la toate nivelele
administrative, face ca Ungaria să fie, probabil, una dintre cele mai
avansate ţări aflate în tranziţie. Această lege asigură ţării baze
instituţionale mai stabile, politica teritorială fiind în
prezent elaborată şi implementată la patru niveluri.
În vîrf, Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR)
răspunde de elaborarea politicilor regionale. Consiliul este alcătuit
din cîte o persoană din partea fiecărui
consiliu de dezvoltare regională, primarul Budapestei,
preşedinţii camerelor naţionale
de comerţ, consilierii patronatului şi ai sindicatelor la Consiliul
Reconcilierii Intereselor, miniştrii din cîteva ministere, un
reprezentant al Federaţiilor Naţionale ale Autoguvernărilor. Consiliul ia în discuţie principiile
politicilor regionale, fondurile de dezvoltare regională şi
clasificarea regiunilor eligibile pentru sprijinirea dezvoltării. De
asemenea, el coordonează asistenţa sectorială a dezvoltării
regionale. Are un secretariat format din 12
persoane, numit Centrul Naţional de Dezvoltare Regională, care
vine în sprijinul activităţii consiliului.
La nivelul inferior acestuia se
află şapte Consilii de Dezvoltare Regională (CDR), care îi
includ pe preşedinţii Consiliilor de Dezvoltare Judeţeană
(nivelul 3), pe reprezentanţi ai ministerelor naţionale, cîte un
reprezentant judeţean al asociaţiilor municipalităţilor,
primari ai municipiilor, pe Preşedintele Comitetului de Turism Regional
respectiv (în cazul Ungariei Centrale, se adaugă încă cinci membri ai
Consiliului). Sarcinile principale ale CDR-urilor constau în formularea şi
adoptarea proiectului şi programului de dezvoltare, coordonarea
dezvoltării economice teritoriale,
pregătirea planurilor financiare şi decizia privind implementarea programelor. Iniţial, nu toate CDR-urile au
avut personal permanent sau secretariate care să le
asiste. După amendamentul din 1999 al Legii XXI, au fost întărite
organele executive ale CDR-urilor - Agenţiile de Dezvoltare Regională
(ADR). Ele au fost create ca şi companii de servicii publice cu personal
permanent, pentru a ajuta consiliile în activitatea lor. Personalul
agenţiilor numără între cinci şi şaisprezece persoane.
Deşi limitat, numărul personalului angajat tinde să
crească.
Nivelul judeţean îl include pe preşedintele adunării
generale a judeţului, ca şi pe primarii municipiilor, pe
reprezentanţii ministeriali ai MARD, pe şeful biroului judeţean
pentru agricultură, pe preşedintele comitetului regional de turism
local şi trei reprezentanţi ai
asociaţiilor de municipalităţi. Consiliile de Dezvoltare
Judeţeană (CDJ) sînt
analoge în mai multe privinţe unei organizaţii de informare şi
planificare regională, răspunzînd de analiza situaţiei economice
şi sociale în judeţ precum şi de coordonarea planurilor
de dezvoltare la nivel judeţean şi de luarea deciziilor privind folosirea
şi distribuirea fondurilor pentru dezvoltare.
Un al patrulea nivel în această ierarhie este cel al micro-regiunilor,
format din grupuri de comunităţi ce se autoguvernează, care
îşi planifică şi îşi implementează coordonat ideile
proprii de dezvoltare.
Deşi această nouă organizare teritorială încearcă
să vină în întîmpinarea necesităţii existenţei
diferitelor nivele teritoriale şi să umple vidul dintre nivelul central
şi cel judeţean, anumite slăbiciuni sînt evidente. În primul
rînd, împărţirea responsabilităţilor rămîne neclară, ducînd astfel la
apariţia unor funcţii paralele şi a conflictelor. În al
doilea rînd, amendamentul din 1999 a întrerupt participarea camerelor de comerţ la nivel regional,
îngreunîndu-se astfel relaţiile şi parteneriatele cu sectorul
privat. În al treilea rînd, CDJ-urile şi CDR-urile se bazează, în
principal, pentru propriile bugete, pe resursele de stat.
Descentralizare
şi politici regionale
Slăbiciuni
instituţionale ale nivelelor descentralizate
Slăbiciunile de guvernare sînt percepute şi la
nivelele inferioare. În cadrul administraţiilor judeţene şi
naţionale este larg răspîndit sentimentul că există prea multe
guvernări locale, ale căror puteri nu sînt suficient
diferenţiate. Se pare că mulţi dintre cei implicaţi în
nivelurile superioare de guvernare au sentimentul că guvernările
locale sînt ineficiente din punct de vedere economic şi constituie o barieră
în calea inovării administrative. Unul din motivele creării celor
şapte noi macro-regiuni este acela de a incita (de a forţa)
nivelurile inferioare ale guvernării să coopereze, dar un alt motiv
evident este acela de a ocoli structuri politice şi administrative
existente, de tipul judeţului, prin crearea de noi instituţii. Pe
termen scurt, controlul asupra finanţării asistenţei regionale
precum Rezerva pentru Dezvoltare
Regională va fi devoluată către cele şapte regiuni.
Totuşi, structura de guvernare a Ungariei şi planurile de a
introduce noi nivele politice gata formate s-ar putea mai degrabă să
cauzeze noi probleme decît să le rezolve pe cele existente.
În primul rînd, deşi crearea de noi nivele de guvernare ar putea
depăşi cîteva dintre problemele fragmentării şi
cooperării interguvernamentale, la fel de bine ar putea crea altele noi.
Un nou nivel administrativ va creşte costurile administraţiei şi
guvernării. Noile nivele ale administraţiei şi ale
guvernării nu vor fi neapărat receptive faţă de electorat.
Dacă noile regiuni îşi vor asuma un rol legislativ şi vor fi asistate
de consilii alese, vor trebui create noi structuri administrative şi
electorale, lucru care de asemenea va creşte costurile guvernării. În
sfîrşit, dacă noile regiuni vor urma să implementeze politici
şi programe regionale, aceasta ar putea crea un dezechilibru în
detrimentul nivelelor inferioare în procesul de dezvoltare regională.
În al doilea rînd, personalul administrativ al macro-regiunilor este numit,
nu ales, făcînd din noile judeţe creaţii ale guvernului de la
centru. De asemenea, există o anumită confuzie în legătură
cu structura pe termen lung a regiunilor de nivel NUTS 2. Pe termen mai lung,
unele voci au sugerat că un consiliu ales ar putea suplimenta personalul
administrativ actual. În planul Széchenyi, de exemplu, se recunoaşte
că „regiunile de planificare statistică sunt unităţi
politico-administrative, cărora încă le lipseşte coerenţa
economică internă şi identitatea regională. În consecinţă,
principalul scop al dezvoltării economice regionale este acela de a promova coerenţa economică internă a regiunilor în cursul
implementării programelor prezentate în Plan”. Pe de altă parte, PNDP-ul
sugerează că rolul regiunilor NUTS va fi în principal după cum
urmează: Consiliile de Dezvoltare Regională vor selecta proiectele care vor fi finanţate în cadrul
propriilor regiuni, iar Agenţiile de Dezvoltare Regională, ca
părţi executive ale CDR, vor supraveghea implementarea lor şi
vor juca un rol tehnic şi administrativ. În viitor, ele vor putea
funcţiona ca agenţii de supraveghere şi coordonare similare
agenţiilor de planificare centrale sau regionale.
În al treilea rînd, dacă regiunile ar fi introduse
cu statut de entităţi politice (lucru care nu este
iminent, dat fiind faptul că ar necesita o majoritate de două treimi
în parlamentul naţional), ar exista
patru nivele politice, ceea ce ar însemna un nivel înalt pentru standardele U.E. Mai mult, noile
macro-regiuni din Ungaria cuprind, în general, numai două sau trei guvernări judeţene locale, ceea ce
înseamnă că distanţa dintre nivelele superioare şi cele inferioare de guvernare rămîne
destul de mică. Există cîţiva indicatori care arată că formarea de noi instituţii
guvernamentale în Ungaria este folosită pentru eludarea guvernării locale sau a tensiunilor din şi
dintre instituţiile existente.
În al patrulea rînd, sistemul actual de guvernare
teritorială din Ungaria nu reprezintă o ierarhie tipică, în care
orice nivel de guvernare inferior este din punct de vedere politic sau
administrativ subordonat nivelului imediat superior. La nivel sub-naţional,
toate guvernările, fie judeţene, orăşeneşti sau
săteşti, sînt locale şi au acelaşi
statut legal şi acelaşi statut în raport cu guvernarea centrală.
Aceasta înseamnă că în timp ce
judeţele îmbrăţişează o zonă fizică mai
mare, statutul lor este acelaşi cu al oraşelor şi satelor din
perimetrul lor. Această lipsă de ierarhizare a produs confuzii
administrative, în parte din cauză că multe oraşe şi sate
ţin prea mult la prerogativele lor pentru a fi dispuse să coopereze
cu alte guvernări, iar în parte pentru că, lipsite fiind de o
economie de anvergură, este dificil pentru unele guvernări să
asigure anumite servicii. Rezultatul a fost un complex proces de negociere în
care guvernele locale au renunţat la unele responsabilităţi, cum
ar fi managementul spitalelor, şi şi-au menţinut controlul
asupra altora, cum ar fi şcolile.
În al cincilea rînd, puterea judeţelor s-a diminuat
dramatic în anii ‘90. O dată cu Legea
guvernărilor locale din 1990, responsabilităţile şi
competenţele judeţelor au fost reduse în favoarea
municipalităţilor. În ciuda unei istorii de peste 1000 de ani,
judeţele au în prezent o poziţie destul
de slabă din punct de vedere instituţional şi al puterii de negociere. Deşi ele au organe alese, puterea le este redusă de
vreme ce finanţarea lor este asigurată în principal în
urma negocierilor dintre nivelul central şi cele municipale.
Luaţi împreună, diverşii paşi
făcuţi în procesul de descentralizare încă nu asigură Ungariei
un nivel intermediar puternic, în ciuda creării a numeroase
instituţii în ultimii zece ani. Încă nu este limpede
dacă aceste instituţii vor fi capabile să coordoneze luarea de decizii pînă acum fragmentate de către
municipalităţi şi să-şi asume politicile
naţionale semnificative de dezvoltare teritorială. Nici judeţele
şi nici nou-înfiinţatele macro-regiuni nu pot prelua în
momentul de faţă această funcţie de vreme ce nu au
prerogativele politice sau financiare esenţiale pentru a o face. Introducerea macro-regiunilor
sau a Consiliilor de Dezvoltare a Judeţelor a
adîncit problemele delimitării responsabilităţilor şi a resurselor fără a întări puterea de decizie a
nivelurilor sub-centrale. În fapt, se poate ca numărul mare de instituţii de guvernare, menite să
depăşească unele neajunsuri ale procesului de descentralizare, să fi împiedicat forme mai adecvate de
asigurare a serviciilor publice cum ar fi parteneriatul pe
orizontală sau cel public-privat. Pînă una-alta, nu este uşoară
afirmarea unei descentralizări eficiente şi funcţionale.
Mezo-nivele
confuze
Reforma administraţiei publice şi noile
politici de dezvoltare teritorială a Ungariei au dus la
slăbirea autorităţii judeţelor şi la apariţia
regiunilor. Judeţul a pierdut în mod semnificativ din putere şi în
favoarea sistemului administrativ local. Această pierdere nu este atît de
evidentă pe cît este aceea în favoarea municipalităţilor. Dar aceste
distincţii împing într-un con de umbră chestiunea rolului adecvat de
mediere între nivelurile municipale şi
cel central. Problema, mai degrabă, este cum evoluează relaţia
dintre nivelul regional şi cel judeţean şi care din aceste
nivele intermediare este mai potrivit pe termen mediu şi lung.
Starea actuală a planificării dezvoltării în Ungaria este
caracterizată printr-un puternic rol al guvernării locale în
comparaţie cu celelalte nivele şi prin rolul încă neclar al noilor regiuni precum şi printr-o tratare destul de
tradiţională şi în parte contradictorie a responsabilităţilor la nivel naţional.
Aşa cum am arătat mai sus, noi regiuni au fost create în a doua parte
a anilor ‘90. În prima fază, guvernul a introdus o desemnare
statistică a celor şapte macro-regiuni şi a încurajat
înfiinţarea voluntară a Consiliilor de Dezvoltare Regională
(CDR). Întrucît judeţele au fost libere să-şi aleagă partenerii pentru a se uni în
regiuni, sistemul regional statistic nu s-a suprapus cu sistemul de
dezvoltare regională. Mai mult, există multe judeţe care
aparţin de mai multe regiuni. S-au
înfiinţat mai multe CDR-uri, însă, pentru mult timp, majoritatea nu
au fost operaţionale, în principal, din cauza unei lipse de angajare
fermă în crearea unui nivel regional
şi din cauza unei rezistenţe puternice din partea judeţelor.
Uniunea Europeană a avut o influenţă
esenţială în regionalizarea Ungariei, atît prin
asistenţă tehnică cît şi financiară; ea a promovat sau
chiar a declanşat crearea nivelului
regional. Programul PHARE a contribuit în mod semnificativ la procesul de regionalizare.
Mai multe proiecte pilot au fost implementate în regiunile mai puţin dezvoltate,
fapt prin care nu numai că s-au dus la bun sfîrşit proiecte de
dezvoltare individuale, dar s-a contribuit
şi la capacitatea de administrare a organizaţiilor regionale, mai ales a Consiliilor de Dezvoltare
Regională şi a agenţiilor acestora. În iunie 2000, regiunile din Ungaria au format împreună un
birou de reprezentare oficială la Bruxelles. Totuşi, pe măsură ce procesul de
aderare ia avînt, Comisia şi-a exprimat îndoielile în privinţa capacităţii
administrative a nivelurilor sub-naţionale (judeţe, regiuni) şi
se pare că favorizează un sistem de implementare mai
centralizat.
Introducerea nivelului regional nu a clarificat împărţirea
puterii în guvernarea teritorială şi în sistemul de dezvoltare
regională a Ungariei. Una din problemele cruciale ale abordării
dezvoltării regionale curente în Ungaria urmăreşte rolurile încă
neclare ale judeţelor actuale, pe de o parte, şi ale noilor regiuni
create, pe de alta, precum şi rolul statului central. Deşi nu
există probabil nici un motiv să punem la îndoială oportunitatea menţinerii şi întăririi
guvernării locale la nivel judeţean, în schimb, este incert
dacă mărimea ţării justifică împărţirea
planurilor şi programelor de dezvoltare pe niveluri regionale şi
judeţene. Unele aspecte ale eficienţei precum şi cerinţa
U.E. de a se renunţa la programe de dezvoltare de nivel NUTS 2 pot duce la
concluzia că un singur nivel ar trebui să răspundă de
pregătirea şi implementarea planurilor şi programelor de
dezvoltare.
La nivel local, abilitatea practică de a pregăti şi decide
asupra fezabilităţii programelor
de dezvoltare bazate pe priorităţi hotărîte în
concordanţă cu planurile de dezvoltare
regională depinde în mare măsură de sistemul financiar existent.
Faptul că judeţele şi regiunile nu dispun de resurse financiare
suficiente pentru a lua decizii pe cont
propriu, independent de deciziile de finanţare complementară de la
nivelul naţional, constituie un
handicap serios în calea oricărei descentralizări eficiente.
Din punctul de vedere al unei politici preponderent
sectoriale, avantajele şi dezavantajele regiunii faţă de
judeţ nu pot fi clar discernute. Luarea de decizii la nivel regional poate fi justificată pe temeiul unei economii de
anvergură sau pe nevoia de a regla în
interior suprapunerile teritoriale dintre nivelurile inferioare de guvernare.
De fapt, cu toate că există un număr de servicii publice cum ar
fi învăţămîntul superior,
sănătatea, transportul public local, sau planificarea
teritorială, pentru care un nivel intermediar ar fi ideal, nici
unul din cele două nivele nu oferă avantaje
evidente faţă de celălalt. O excepţie, totuşi, o poate
constitui implementarea politicilor de mediu sau administrarea bunurilor
care pot afecta mediul pentru care un nivel regional ar fi mai adecvat.
Totuşi, regiunile ecologic funcţionale precum zonele de captare a
izvoarelor sau zonele rezervaţii naturale adesea nu corespund graniţelor
regiunilor politice, creînd şi ele suprapuneri care necesită o
coordonare de nivel sub-naţional pe orizontală.
Viitorul
regiunilor
Descentralizarea, după cum arată procesele din ultimii ani, a
devenit un fenomen general în Europa. Faţă de 1950, cînd numai o
pătrime din populaţia continentului locuia în state regionale sau
federale, la mijlocul anilor ‘90 proporţia a ajuns la două treimi. La
sfîrşitul primului deceniu al secolului al XXI-lea, peste două treimi
din populaţia Europei (excluzînd populaţia fostei Uniuni Sovietice)
vor trăi în ţări unde nivelul administrativ sub-naţional,
mai degrabă decît nivelul naţional, va juca un rol fundamental în
administrarea factorilor de creştere economică. Această
schimbare cantitativă va fi produsă de înfiinţarea
noilor sisteme de administrare regională în două ţări cu
populaţie mare: Marea Britanie şi Polonia. (Figura 2)
Figura 2 Proporţia ţărilor federale şi
descentralizate din totalul populaţiei europene
Sursa: Compilaţia autorului bazată pe
International Statistical Yearbooks.
Pe viitor, interesul fundamental al statului naţional va fi acela de a
contracara presiunea externă asupra politicii sale economice prin
întărirea potenţialului decizional din interiorul ţării
înseşi şi prin creşterea abilităţii regiunilor sale de
a-şi afirma propriile interese. Practica keynesiană tradiţională
a dezvoltării regionale nu mai este aplicabilă în noua
paradigmă; politicile regionale ale statului vor fi completate de
politicile regiunilor înseşi. Totuşi, această schimbare de
paradigmă nu se poate face automat întrucît regiuni cu grade diferite de
dezvoltare au interese diferite pentru regionalismul instituţional.
Regiunile mai sărace vor continua să aştepte dezvoltarea lor
prin asistenţă din exterior, naţională sau
internaţională; ele sînt mai motivate de sistemele de ajutor
tradiţionale decît de o posibilă marjă mai mare de autonomie ce
ar urma să fie obţinută într-o „Europă a regiunilor”.
Totuşi, există încă obstacole
semnificative care împiedică evoluţia la scară largă a
regionalismului. Guvernele naţionale încă joacă un important rol
de control în relaţiile dintre regiuni
şi Comisia Europeană. Cele mai sărace regiuni ale Europei nu îşi
pot susţine foarte bine interesele în deciziile legate de integrarea
Europeană, avînd mai puţini
reprezentanţi în organele Uniunii. Politicile competitive ale Uniunii, de
asemenea, întăresc motivele centralizării.
Viitorul structurii teritoriale a Ungariei depinde fundamental de calitatea
strategiei de descentralizare, pe care Ungaria o va urma în utilizarea noilor
resurse după integrarea în Uniunea Europeană. O descentralizare
adecvată pare să ofere cea mai
eficientă soluţie pentru Ungaria. Este nevoie de regiuni puternice în
Ungaria, practica Uniunii Europene a dovedit fără urmă de
îndoială că nivelul sub-naţional cu populaţie în
jur de 1,5-2 milioane de locuitori, administrat pe baza principiilor guvernării
locale, pe capacităţile economice şi trăsăturile
structurale este:
• Cadrul
teritorial optim pentru aplicarea politicilor de dezvoltare regională orientate
spre dezvoltarea economică.
• Cîmpul
adecvat pentru funcţionarea forţelor de organizare teritorială
post industrială şi a relaţiilor acestora.
• Spaţiul
important de acţiune pentru coagularea intereselor.
• Unitatea spaţială ideală pentru înfiinţarea
infrastructurii moderne şi a aparatului organizatoric
executiv profesional al politicilor regionale.
• Un element dominant al sistemului decizional de coeziune şi regional
al Uniunii Europene.
Sistemul organizaţional de stat descentralizat poate apărea prin
dezvoltare organică şi printr-o reglementare legislativă
complexă. Este necesar ca principiile care
creează premisele necesare să fie incluse în constituţie.
Acestea sînt următoarele:
• Statul ia în considerare în cursul activităţilor sale de
dezvoltare şi al politicilor sale economice inter-relaţiile şi
corelarea între trăsăturile teritoriale şi elementele de spaţiu,
asigură premisele necesare pentru îndeplinirea funcţiilor sociale de
bază;
• Aplicînd principiul echităţii şi al dreptăţii
sociale, statul contribuie prin mijloace proprii la moderarea
inegalităţilor teritoriale obiective ale nivelului de trai;
• Politicile regionale active ale statului
promovează descentralizarea teritorială a
activităţilor şi funcţiunilor economice;
•Statul împarte sarcinile şi mijloacele de dezvoltare
regională cu guvernele locale şi
teritoriale, cu alţi actanţi interesaţi şi delegă
coordonarea responsabilităţilor şi resursele de
dezvoltare factorilor decizionali din teritoriu.
Astăzi, regionalizarea în Ungaria este
inevitabilă nu din cauza sistemului administrativ sau a aderării la Uniunea Europeană. Miza, mai degrabă, este
aceea a creşterii puterii economice a Ungariei, modernizarea
ţării şi viitoarele poziţii pe care Ungaria şi
regiunile ei le pot ocupa în diviziunea
teritorială europeană a muncii. Statul ungar nu a fost capabil
să provoace o schimbare de paradigmă de-a lungul
secolului XX; nici autorităţile centrale nici cele teritoriale nu au fost interesate în împărţirea
puterii. Astfel, în loc de reforme reale, diferitele planuri de descentralizare nu au realizat decît modificări
insignifiante în amploarea redistribuirii. Atitudinea este similară în
planurile cele mai recente cu toate că este imposibilă îmbinarea tendinţelor actuale ale economiei europene cu structura
prezentă de diviziune a muncii din Ungaria — după cum
demonstrează eşecul tuturor încercărilor în acest sens din secolul de curînd încheiat. Apariţia unei structuri teritoriale
moderne din punct de vedere economic poate fi
concepută numai într-un cadru cu totul nou. Acest cadru teritorial nu poate fi decît regiunea, organizată în jurul unor
puternice centre metropolitane, dispunînd de putere politică,
avînd instituţii proprii şi autonomie financiară. Mărimea regiunilor statistice şi de planificare actuale ale Ungariei este în
acord cu standardele europene (Figura 3); ele sunt capabile să
primească funcţiuni noi şi să folosească un sistem de distribuţie negociat. În secolul XXI numai regionalizarea
poate duce la bun sfîrşit procesul de modernizare a Ungariei.
REFERINŢE
Dente, B. 1999: In un diverso
Stato. Milano, Il Mulino.
Esterbauer, F. (Ed.) 1992: Regionalismo
e federalismo nella costruzione della nuova Europa. Trento,
Regione Autonoma Trentino-Alto Adige.
Horváth, Gy. 1998: Európai regionális politika [European
regional policy]. BudapestPécs, Dialóg Campus Kiadó.
Horváth, Gy. 2000: Decentralizáció
és a régiók - kelet-közép-európai nézõpontból [Decentralization and regions in East Central Europe]. In: Horváth
Gy. - Rechnitzer J. (Eds.): Magyarország területi szerkezete és folyamatai ezredfordulón [Regional structure and processes in Hungary in turn of the millenium[. Pécs, MTA Regionális
Kutatások Központja. pp. 60-72.
Horváth, Gy. 2001: European regional
policy and the East-Central European enlargement. - Role of the Regions in the Enlarging European Union. Discussion Papers. Special Issue. Pécs, Centre for Regional Studies, pp. 7-16.
Horváth, Gy. 2001: Consequences
of the interrelationship between institutions of regional development and of
integration in Hungarian regional policy. - European Mirror. Special
Issue. pp. 119-154.
Keating,
M. 1998: The New Regionalism in Western Europe. Territorial Restructuring
and Political Change. Cheltenham,
Edward Elgar.
Keating, M. - Loughlin, J.
(Eds.) 1997: The Political Economy of Regionalism. London, Frank
Cass.
Le Galès, P. - Lequesne, Ch. (Eds.)
1998: Regions in Europe. London, Routhledge.
Loughlin, J. (Eds.) 1999: Regional
and Local Democracy in the European Union. Luxemburg
Office for Official Publications of the European Communities.
Loughlin, J. 2000: Regional
authonomy and state paradigm shifts in Western Europe. Regional and Federal Studies. 2. pp. 10-34.
Michalski, A. – Saraceno, A. 2000: Regions
in Enlarged European Union. Brussels, EC, Forward
Studies Unit.
OECD Territorial Reviews. Hungary. Paris, Organisation for Economic
Co-operation and Development. 2001.
Parks, J. – Elcock, H. 2000: Why
do regions demand authonomy? - Regional and Federal Studies.
3. pp. 87-106.
Perulli, P. (Ed.) 1998: Neoregionalismo.
L ’economia archipelago. Torino, Bollati Borlinghieri.
Smith, B. C. 1985: Decentralization.
The Territorial Dimension of the State. London, Allen and
Unwin.
Traducere de
Mihai Vieru
Gyula H orváth
Figura 3
Distribuţia populaţiei în Uniunea Europeană şi
Ungaria în funcţie de numărul populaţiei din cadrul regiunilor
NUTS 2, 1999
Sursa: Calculele autorului bazate pe: Regions.
Statistical Yearbook, 1999;
KSH |
|
*
Gyula HORVÁTH (n. 1951), doctor în economie,specialist în
domeniul politicilor regionale europene, cooperare regională în Europa Centrală şi
restructurare şi transformare regională în Europa Centrală şi de Est. Este director
general al Centrului de Studii Regionale al Academiei Ungare de ştiinţe din Pécs, profesor de
Politici regionale comparative europene la Universitatea din Pécs, doctor
honoris causa al Universităţii din Kaposvár, membru al Academia Europaea din Londra, membru al Academiei Ungare de ştiinţe, preşedinte al
Asociaţiei Ungare de ştiinţe Regionale.
Autor şi coeditor a 25 de volume şi aprox. 190 de articole de
specialitate, dintre care: Európai regionális politika (1998), Regionális
támogatások az Európai Unióban (2001).
Referat prezentat la
Conferinţa Internaţională „Implicaţii ale
înfiinţării regiunilor în România”, Sinaia 19-21 septembrie 2002 şi publicat din
amabilitatea Institutului pentru Politici Publice.