Autonomia Voivodinei – provocări şi perspective
Duško Radosavljevič
„Cel mai
mare blestem e să fii bogat
şi-apoi
să pierzi totul.”
Proverb
evreiesc
1.
Introducere
Cel mai mare grad de autonomie i s-a acordat Provinciei Voivodina prin Constituţia
Republicii Socialiste Federative Iugoslavia (RSFI), adoptată în 1974.1 Articolul
2 al acesteia prevedea un statut constitutiv dual al Voivodinei, adică parte
constitutivă a Republicii Socialiste (RS) a Serbiei şi,
totodată, a statului federativ Iugoslavia. Definiţiile provinciei
şi ale republicii erau aproape identice2, singura
diferenţă fiind aceea a suveranităţii — o provincie nu era
un stat, deşi în practică ea era învestită cu toate atributele
care o abilitau să exercite o autonomie completă. Astfel, o provincie
se bucura de dreptul de a avea un parlament, un guvern, o bancă
centrală, instituţii universitare, culturale şi
ştiinţifice proprii; de asemeni, ea îşi urma propriile politici
economice, îşi avea legislaţia proprie, un sistem judiciar,
poliţie şi chiar şi apărare teritorială proprii. În
practica politică a fostului stat, statutul provinciilor Kosovo şi
Voivodina era egal cu statutul republicilor membre ale comunităţii
politice iugoslave. Voivodina s-a bucurat de acest statut pînă în 1988,
dată de la care, pentru început, puterile sale au fost îngrădite3 de valurile de populism sîrb4, apoi au fost restrînse pînă la
un nivel destul de scăzut de decretele constituţionale5 ce
au urmat, pentru a fi în cele din urmă aproape complet eliminate în
practică prin soluţiile politice ale regimului lui Slobodan
Milosevic. Respectivele acte legislative reflectau în acelaşi timp
anularea ideii comuniste de autonomie completă a Voivodinei elaborate în
timpul celui de-al doilea
război mondial, fapt care, la rîndu-i, ridică îndoieli în ce
priveşte natura aşa-numitei „revoluţii anti-birocratice (de
iaurt)”.
Scopul scurtelor remarci istorice de mai sus nu este
acela de a reevalua soluţiile constituţionale sau de altă
natură adoptate în perioada regimului lui Tito. Mai degrabă, ele se
impun de la sine ca punct de plecare sau ca bază pentru orice comparaţie
a gradelor de autonomie preconizate, dorite, oferite, negociate etc.
II. Autonomia
Voivodinei — statutul prezent
În Constituia din 1990 a R.S. Serbia6, în
vigoare în momentul de faţă, problemele referitoare la autonomia
provinciilor sunt abordate în articolele 108112. Aceste articole afirmă
că provinciilor le este acordată autonomia în domeniul puterilor
legislative şi executive referitoare la planificarea economică,
socială şi demografică, la protecţia mediului
înconjurător, asistenţa socială a copiilor, la asigurările
sociale şi de sănătate, la cultură, ştiinţă,
educaţie, informaţii, folosirea oficială a limbii şi
înscrisurilor etc. Potrivit prevederilor constituţionale, Provincia Autonomă
(P.A.) a
Voivodinei îşi înfiinţează în mod independent instituţiile
şi le reglementează funcţiile; ea este, totodată,
îndreptăţită la venitul naţional propriu. Îndoielile care
au însoţit adoptarea Constituţiei s-au înmulţit tot mai mult de
atunci din pricina faptului simplu că prevederile sale referitoare la
provinciile autonome nu reuşesc
să pună la dispoziţia acestora competenţele legislative
respective nici măcar în domeniile în care
însăşi Constituia le garantează autoritate legislativă autonomă.
Contrar practicii obişnuite adoptate de alte ţări care includ
provincii autonome, Constituia nu specifică natura „chestiunilor
speciale”, care să fie tratate exclusiv de provincii, potrivit
legislaţiei proprii. Aceasta înseamnă că problemele provinciale
sînt reglementate practic de legile republicii, ceea ce, în mod logic, atrage
după sine întrebarea: ce fel de autonomie este de fapt garantată? În
afară de aceasta, şi totodată ca o fidelă ilustrare a
vieţii parlamentare din Serbia ultimilor zece ani, au fost adoptate — prin
încălcarea Constituţiei şi cu totul contrar practicii constituţionale
— zeci de legi menite să ştirbească autonomia provinciilor (mai cu
seamă a P.A.Voivodina). Drept consecinţă, Voivodina a fost
lăsată pînă şi fără propriile sale surse de venit
în dispreţul drepturilor sale stipulate — nu mai e nevoie să
subliniem — de Constituie.
III. Cursul schimbărilor
În ciuda credibilităţii ridicate a noului guvern şi a
eforturilor serioase ale majorităţii comunităţii
internaţionale de a ajuta Serbia să revină în instituţiile internaţionale
şi să se alăture procesului de integrare şi altor procese, mediul
din Serbia nu este deocamdată propice pentru soluţionarea chestiunii
Voivodinei (chestiunea autonomiei complete) şi nici pentru soluţii
pripite sau incomplete. De aceea, Consiliul Executiv al Voivodinei a propus7,
iar Adunarea P.A.Voivodina a acceptat8 „Platforma cu privire la realizarea autonomiei şi puterilor
constituţionale ale P.A.Voivodina
şi la principiile viitoarei ordini constituţionale a P.A.Voivodina”. Platforma
are în vedere procesul restabilirii puterilor constituţionale ale P.A.Voivodina
şi al stabilirii aranjamentelor constituţionale pe termen lung pentru
P.A.Voivodina, care ar urma să fie implementate pe etape.
Prima etapă, care ar urma să se încheie în cel mai scurt timp
posibil, presupune corectarea situaţiei neconstituţionale existente,
modificarea şi amendarea legilor republicii şi, prin aceasta,
împuternicirea provinciei pentru a-şi exercita propriile puteri executive
şi normative. Procesul va impune atît amendarea a peste 100 de legi (lista
cuprinde în jur de 120 de legi), cît şi includerea respectivelor puteri constituţionale
provinciale în noile proiecte de legi care urmează să fie prezentate Adunării
Republicii spre adoptare.
Pentru a atinge gradul de autoritate la care P.A.Voivodina este
îndreptăţită potrivit Constituţiei Republicii Serbia,
provincia ar trebui să aibă autoritate în următoarele domenii:
1. Administraţie
2. Folosirea oficială a limbilor grupurilor etnice
3. Servicii medicale
4. Asigurări de sănătate
5. Bunăstare socială
6. Asistenţa
socială a copiilor
7. Asigurări
sociale (pensii pentru vechime în muncă şi pentru handicap)
8. Relaţii de muncă şi de angajare
9. Educaţie
10. Nivelul de trai al elevilor şi studenţilor
11. Cultură
12. Planificare şi dezvoltare urbană
13. Construcţii civile
14. Servicii publice şi rezidenţiale
15. Finanţe publice
16. Agricultură
17. Informaţii publice
18. Chestiuni juridice referitoare la proprietate şi
proprietari
19. Sport
20. Protecţia mediului înconjurător
În ce priveşte definirea relaţiilor pe termen lung dintre
P.A.Voivodina şi Republica Serbia, s-a sugerat ca Provincia să fie
aceea care să trateze chestiunile care nu sînt reglementate explicit de
Constituţia sîrbă. În acelaşi chip, chestiunile care nu sînt reglementate de P.A.Voivodina (în
concordanţă cu statutele provinciilor sau cu legi similare)
să fie tratate de municipalităţi. În afară de principiul subordonării,
această structurare implică un fel de mecanism protector potrivit căruia
instanţele respective ar îndeplini doar îndatoririle atribuite lor de
către legile respective. Puterile Republicii Serbia şi ale
comunităţii politice şi sociale mai largi (R.F.Iugoslavia) ar
cuprinde apărarea, siguranţa statului, sistemul monetar, politica
externă, conceptele de bază ale sistemului economic, economia
unică, politicile vamale, procedura penală şi de apel, dreptul
civil şi contravenţional, dreptul penal şi acţiunile
judiciare civile. Constituia Republicii Serbia ar defini precis domeniile care
ar urma să fie reglementate independent de Provincie, domenii în cazul
cărora legile Republicii nu s-ar aplica la nivelul teritoriului Provinciei,
în vreme ce constituţionalitatea legilor Provinciei ar fi evaluată de
Curtea Constituţională unică a Republicii.
În definirea viitoarei ordini a Republicii Serbia, ar trebui luate în
considerare ideile tot mai bine conturate de regionalizare a Republicii,
adică înfiinţarea de noi unităţi teritoriale şi
politice în regiune. În cazul în care teritoriul Republicii ar fi descentralizat
în regiuni şi provincii autonome, ar fi indispensabilă definirea gradului
lor de autonomie, a competenţelor şi responsabilităţilor
lor, în funcţie de mediul local, potenţialul economic, de interesele
şi nevoile lor culturale, educaţionale sau de altă natură,
şi, ultimele, dar nu cele din urmă, în funcţie de revendicările formulate.
IV. În loc de concluzie
Adunarea PA.Voivodina a adoptat „Platforma”9 ca pe un prim pas
către negocieri privind autonomia completă a Voivodinei. În
acelaşi timp, platforma mai înseamnă începutul îndeplinirii
promisiunilor din campania electorală a POD (Partidelor Opoziţiei
Democratice) şi totodată o bază pentru soluţionarea problemelor
vitale ale cetăţenilor Voivodinei. Conceptul este viabil prin
însăşi natura sa, întrucît el reprezintă un compromis între
opţiuni şi concepte ireconciliabile cu privire la sau legate de
autonomia Voivodinei. Din punct de vedere legal şi constituţional,
prima parte a platformei se limitează strict la cadrul Constituţiei
existente. Acest fapt este important mai cu seamă din perspectiva mediului
politic actual în care cele mai puternice forţe politice ale
ţării insistă asupra
principiilor constituţionalităţii şi legalităţii
şi a codurilor severe ale legalităţii procedurilor
politice. Această abordare a fost clar demonstrată de către
Parlamentul Voivodinei, adică Adunarea sa, care a adoptat platforma în
respectul intereselor şi voinţei cetăţenilor Voivodinei.10
În a doua jumătate a anului 2001, în conformitate cu concluziile trase
pe baza platformei Voivodinei, au fost iniţiate mai multe discuţii
între reprezentanţii guvernului Republicii şi al Provinciei. În
timpul discuţiilor, care au luat forma negocierilor, participanţii au
încercat să definească modalităţile optime de refacere a
unei părţi a competenţelor P.A.Voivodina. Negocierile au
arătat că nu au fost nesemnificative
încercările din partea guvernului Republicii de subminare a eforturilor
şi de a amîna chestiunile pentru o dată ulterioară
(neprecizată) şi de a convinge participanţii că nu e momentul
pentru astfel de acţiuni. În fruntea acestor încercări s-au aflat
forţele de dreapta ale POD care diferă prea puţin, dacă
diferă, de cele care au susţinut în cursul ultimilor 13 ani privarea
Voivodinei de puterile sale. Aproape singurul semn pozitiv în complotul
împotriva autonomiei Voivodinei a fost faptul că sondajele de opinie au
relevat că numărul celor care sînt în favoarea autonomiei Voivodinei
este în creştere, atingînd în prezent 80 la sută. În momentul de
faţă depinde de partidele autohtone din Voivodina de a transforma
acest interes şi sprijin într-o autonomie reală a Provinciei, luînd
în considerare realităţile politice şi cele — de ce n-am fi
puţin cinici — numerice, în conformitate cu care ar trebui restabilită
autonomia în colaborare cu partidele de la Belgrad.
În ianuarie 2002 Adunarea Republicii Serbia a adoptat
Legea cu privire la transferarea anumitor puteri Provinciei Autonome,
aşa-numita „lege a omnibusului”11. Legea a transferat
Voivodinei în jur de 200 de competenţe legate de aproape 20 de domenii ale
vieţii publice. Deşi gradul de autonomie garantat prin lege este
încă destul de scăzut, întrucît nu a fost atins nici măcar
nivelul de autonomie preconizat de legea din timpul lui Milosevic şi cu
atît mai puţin gradul de autonomie cerut de partidele autohtone din
Voivodina, trebuie remarcat că s-au făcut
anumite progrese, oricît de modeste ar fi ele, şi că s-a conturat o
cale ce va fi mai puţin dureroasă pentru
liderii mandatului politic al Republicii Serbia şi care va duce la
soluţionarea chestiunii autonomiei Voivodinei. Însă trebuie remarcat
şi faptul că, în afară de această lege incompletă, nu
s-a făcut nimic în Serbia pentru consolidarea procesului de
descentralizare, ceea ce face ca respectiva chestiune să fie incertă
şi, ca atare, o sursă de numeroase probleme în viitor.
NOTE
1. Constituţia a fost adoptată la 21 februarie 1994. Bazîndu-se pe
Constituţia R.S.F.Iugoslavia, Adunarea
Voivodinei a adoptat Constituţia Voivodinei la 28 februarie 1974, care
continuă să fie singura Constituţie a Provinciei.
2. Vezi articolul 3 al Constituţiei R.S.F.
Iugoslavia.
3. Prin amendamentele la Constituţia R.S.
Serbia, adoptate la 28 martie 1989.
4. Evenimentele aşa-numitei „revoluţii de
iaurt” din 5-6 octombrie 1988; S. Kercov, J. Rados şi A. Rais, Rallies in Vojvodina in 1988, Novi
Sad, 1990; S. Djukic, On How the Leader “Happened”, Belgrad, 1992.
5. Constituţia S.R. Serbia din 28 martie 1989 se
referă la chestiunea autonomiei în Secţiunea VI – Organizare teritorială.
6. Cinci articole din Constituţia S.R. Serbia
din 1990 tratează provinciile autonome, dintre care
patru conţin elemente restrictive menite să controleze provinciile,
ceea ce trădează fără urmă
de îndoială neîncrederea legislatorilor cu privire la instituţia
autonomiei!
7. La şedinţa din 7 martie 2001, cu 19
voturi pentru şi 1 vot de abţinere.
8. „Platforma” a fost adoptată de Adunarea Provinciei Autonome la
şedinţa din 29 martie 2001.
9. Rezultatele votului au fost 86 de voturi pentru, 10 voturi împotrivă
şi 2 abţineri.
10. Mai multe sondaje separate şi independente ale
opiniei publice au indicat că mai mult de două treimi din populaţia Voivodinei cer ca
statutul Provinciei să fie schimbat în linia stipulată de Constituţia din 1974, ba chiar şi mai mult. Vezi rezultatele
cercetărilor făcute de agenţia „Scan” în cadrul „Geotact”
şi al altor proiecte ale sale.
11. Legea a fost adoptată de către Adunare cu 118 voturi pentru
şi 114 voturi împotrivă. Delegaţii care au votat împotriva legii
provin din aşa-zisele „partide patriotice”.□
Traducere de Doina Baci
*
Duško RADOSAVLJEVIČ, absolvent al Facultăţii de
ştiinţe Politice a Universităţii din Belgrad, doctor în politologie al şcolii Superioare de Cercetări
Sociale din cadrul Academiei Poloneze de
ştiinţe din Varşovia. Este profesor de sociologie şi teoria
politicii la Facultatea de Management din Novi Sad şi
vicepreşedinte al Consiliului Executiv al Voivodinei.
Referat prezentat la Conferinţa Internaţională
„Implicaţii ale înfiinţării regiunilor în România”, Sinaia 19-21 septembrie 2002 şi
publicat din amabilitatea Institutului pentru Politici Publice.