Există percepţia generală că autodeterminarea are legătură cu
independenţa. De asemenea, se presupune deseori că în Carta Naţiunilor Unite
autodeterminarea este tratată în aceşti termeni. În fapt, în Carta Naţiunilor Unite
nu există nici o astfel de prevedere. Înţelegerea noastră contemporană a
conceptului de autodeterminare a fost generată de interacţiunea mai multor
factori
istorici. Dar, contrar mitologiei populare, ea nu îşi găseşte originea în Carta
Naţiunilor Unite. Alte mecanisme ale creării dreptului au acţionat aici.
Atunci
cînd a fost adoptată Carta Naţiunilor Unite, existau cincizeci şi
unu de membri iniţiali, toţi independenţi, cu excepţia Indiei (care urma să
devină
în scurt timp independentă), a Ucrainei şi a Bielorusiei. Acestea din urmă,
întrucîtva anormal şi ca urmare a unui tîrg politic, au fost tratate ca membri
independenţi ai Naţiunilor Unite, deşi erau în continuare republici ale Uniunii
Sovietice. În 1946 atenţia era concentrată asupra drepturilor şi obligaţiilor
statelor
suverane membre. Nu era încă elegant să fie abordate drepturile celor care nu
erau încă independente. Desigur, erau recunoscute îndatoririle pe care puterile
coloniale le aveau în ceea ce priveşte popoarele guvernate. Dar la acea vreme
acestea nu includeau în mod clar şi datoria de a le acorda independenţa.
Presupunerea frecventă după care Carta Naţiunilor Unite menţionează
autodeterminarea în sensul curent al termenului este de fapt o rescriere
retrospectivă a istoriei.
Prima fază: autodeterminarea şi
independenţa de sub dominaţia colonială
Carta conţine relativ puţine referiri la autodeterminare. Principalul
scop al Naţiunilor Unite este „de a dezvolta relaţiile de prietenie între
naţiuni,
bazate pe respectarea principiului drepturilor egale şi al autodeterminării
popoarelor”. Această expresie – „drepturile egale şi autodeterminarea
popoarelor”–
apare şi în altă parte.
Astfel, articolul 55, asupra cooperării economice şi sociale,
îndeamnă Naţiunile Unite să promoveze standarde de viaţă superioare, să
soluţioneze problemele de sănătate şi culturale, să asigure respectarea
universală
a drepturilor omului – toate acestea pentru a crea condiţiile necesare
relaţiilor
paşnice şi prieteneşti dintre naţiuni „bazate pe egalitatea în drepturi şi
autodeterminare”. Atît în articolul 1 (2) cît şi în articolul 55, contextul
pare să
fie acela al dreptului popoarelor unui stat de a fi apărat de amestecul altui
stat
sau guvern. Nu putem ignora alăturarea conceptului de „autodeterminare” de cel
de „drepturi egale”, dar drepturile egale prevăzute erau ale statelor şi nu ale
indivizilor1. Conceptul de autodeterminare nu se referea atunci, la
origine, la
dreptul la independenţă al popoarelor dependente şi, de fapt, nici măcar la cel
de
a vota.
Inexactitatea
presupunerilor populare asupra a ceea ce Carta Naţiunilor
Unite prevede în legătură cu autodeterminarea este ilustrată în continuare în
mod izbitor de acele părţi care se ocupă de teritoriile dependente. S-ar putea
presupune că aici pot fi găsite referinţe la datoria de a asigura
autodeterminarea
pe baza independenţei. Dar, în fapt, capitolele XI şi XII nu folosesc expresia
„autodeterminare”. Capitolul XI, care tratează problema teritoriilor care nu se
guvernează singure, se referă în articolul 73 (b) la datoria statelor
guvernante de
a „asigura autoguvernarea, de a lua în considerare aspiraţiile politice ale
popoarelor şi de a le asista în dezvoltarea progresivă a instituţiilor lor
politice
libere, în concordanţă cu circumstanţele specifice din fiecare teritoriu, cu
popoarele sale şi cu diferitele stadii de dezvoltare”. Deşi lăudabile, aceste
prevederi
nu prea se potrivesc cu ceea ce se înţelege astăzi în general prin
autodeterminare.
Capitolul XII, care se ocupă cu sistemul tutelelor, se apropie ceva mai mult de
ceea ce s-ar putea aştepta astăzi să se găsească printre prevederile asupra
guvernării. Articolul 76 prevede că obiectivul de bază al tutelei este „b) de a
promova... evoluţia lor progresivă spre autoguvernare sau independenţă,
după
cum este mai potrivit cu circumstanţele specifice ale fiecărui teritoriu şi cu
popoarele sale cu voinţa liber exprimată a popoarelor în cauză”. Dar nici aici
nu
este încă folosit termenul „autodeterminare”, iar independenţa nu a fost
socotită
ca fiind singura soluţie adecvată.
Se poate
observa deci că autodeterminarea nu este prevăzută în textul
Cartei Naţiunilor Unite – cel puţin nu în sensul utilizat în general. Dar
dreptul
internaţional nu se naşte doar din cuvîntul scris. În alte probleme, de
asemenea,
normele contemporane par să se abată de la textul Cartei. Aceasta ne pune cu
necesitate în faţa întrebării: care este adevăratul drept internaţional?
Prima
constatare care trebuie făcută este că nu orice abatere de la cuvîntul scris
are
aceeaşi natură. Unele dezvoltă şi elaborează mai degrabă declaraţii de
principii
limitate; alte abateri par într-adevăr să contrazică prescripţiile clare ale
Cartei.
În cazul
autodeterminării, termenul avea iniţial un înţeles oarecum limitat şi se
referea doar la state. Dar în cuprinsul Cartei nu a existat nimic care
într-adevăr
să interzică apariţia unei norme care să ceară statelor nu numai să nu
se amestece
unul în treburile interne ale celuilalt, dar şi să asigure popoarelor
dependente
dreptul de a-şi hotărî propriul destin. Dar, după cum se va vedea într-un
capitol
ulterior, asupra folosirii forţei, deosebirea dintre textul Cartei şi practica
contemporană este de o natură diferită: textul scris pare să interzică
practicile
curente, dînd naştere întrebării dacă practica trebuie înţeleasă ca o excepţie
de la
normele stabilite în Cartă sau ca un amendament la aceasta. Vom reveni mai
tîrziu asupra acestor aspecte ale dezvoltării dreptului.
Pentru
moment este de ajuns să notăm că, în ciuda precauţiei cu care
este abordată în Cartă autodeterminarea, începînd din anii ‘50 ea a ajuns o
problemă morală adusă în dezbaterea Adunării Generale. Iar odată cu creşterea
numărului de membri afro-asiatici în deceniul şase, autodeterminarea a devenit
din ce în ce mai des invocată ca un drept al popoarelor dependente. La început,
multe din puterile coloniale s-au împotrivit ideii că ar exista un drept legal
la
autodeterminare. Era, în viziunea lor, mai curînd o aspiraţie politică. Dar
treptat
împotrivirea lor faţă de ideea autodeterminării ca drept legal a devenit mai
puţin
vehementă. Ele au acceptat interpretări mai largi ale îndatoririlor prevăzute
de
articolul 73 (e), în special în ceea ce priveşte informarea Naţiunilor Unite
asupra
progreselor politice. Evoluţia conceptului de autodeterminare este legată
istoric
de decolonizare, de acordul din ce în ce mai general asupra obligativităţii
asigurării independenţei popoarelor dependente, dacă au optat astfel, chiar
dacă
articolul 73 vorbeşte doar de autoguvernare2.
Deşi
autodeterminarea a început să fie acceptată ca un drept legal în
contextul decolonizării3, ea nu a fost niciodată restrînsă la
opţiunea pentru
independenţă. Opţiunea poporului dintr-un teritoriu de a se uni cu un alt stat4,
sau de a rămîne în relaţii constituţionale cu vechea putere colonială5,
erau egal
acceptabile. Desigur, de obicei opţiunea a fost în favoarea independenţei.
Foarte
des Naţiunile Unite au jucat un rol activ în exercitarea acestei opţiuni, prin
faptul
că au organizat ele însele un referendum sau un plebiscit, sau prin
monitorizarea
exercitării lor6.
Cea de a doua fază:
autodeterminarea şi drepturile omului
Următoarea
fază în evoluţia juridică a fost stabilirea unei legături între
autodeterminare ca o obligaţie legală în procesul decolonizării şi
autodeterminare
ca drept al omului. Două rezoluţii ale Adunării Generale, adoptate la un
interval
de douăzeci şi patru de ore una de cealaltă, vorbesc despre drepturile
popoarelor
la autodeterminare: Rezoluţia 1514 (XV) a Adunării Generale şi Rezoluţia 1541
(XV) a Adunării Generale. În Rezoluţia 1514 – „Declaraţia cu privire acordarea
independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale”–, referirea la termenul „popoare”
este condiţionată de multe aluzii la colonialism. Iar, în paragraful 2, ea
prevedea
că toate popoarele supuse dominaţiei coloniale au dreptul de a-şi „determina
liber statutul lor politic şi de a-şi urma în mod liber dezvoltarea economică,
socială şi culturală”. Rezoluţia 1541 (XV) a clarificat faptul că această
exercitare
a autodeterminării poate avea ca rezultat soluţii diferite, şi stipula că
procesul
cerea garanţii că opţiunea va fi făcută în mod liber, voluntar şi în cunoştinţă
de
cauză. Dar, la şase ani de la adoptarea acestor rezoluţii cheie asupra
decolonizării,
dreptul popoarelor la autodeterminare va ajunge să fie văzut ca un precept de
sine stătător, depăşind limitele practicilor normative din domeniul
decolonizării.
În 1966, au
fost terminate zece textele ale Pactului asupra Drepturilor
Civile şi Politice şi ale Pactului asupra Drepturilor Economice, Sociale şi
Culturale. Articolul 1, comun, prevedea: „1. Toate popoarele au dreptul la
autodeterminare. În virtutea acestui drept ele îşi determină liber statutul lor
politic
şi îşi urmează propria dezvoltare economică, socială şi culturală”. începînd
din
acest moment observăm referiri repetate la autodeterminare în termeni de
drepturi
ale omului. Actul Final de la Helsinki construieşte în mod interesant pe
vechiul
limbaj al Cartei ONU, făcînd însă în acelaşi timp clar faptul că
autodeterminarea
este un drept al popoarelor El vorbeşte despre „principiul drepturilor
egale şi al
autodeterminării popoarelor” în virtutea căruia „toate popoarele au întotdeauna
dreptul de a-şi decide, în deplină libertate, cînd şi cum doresc, statutul
politic
intern şi extern, fără amestec din afară, şi de a-şi urma, în conformitate cu
voinţa
lor, propria dezvoltare politică, economică, socială şi culturală”7.
Carta Africană
a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor prevede de asemenea că toate popoarele
vor avea dreptul la autodeterminare.8
Deşi
autodeterminarea a evoluat de la începuturile sale modeste din
Carta Naţiunilor Unite de la o îndreptăţire legală la decolonizare la un drept
uman de sine stătător, rămîn totuşi foarte multe întrebări care trebuie să îşi
găsească răspuns. După cum va deveni evident, întrebările se înlănţuie, iar
răspunsul pe care îl dăm uneia depinde de răspunsul pe care îl adoptăm în cazul
oricărei alteia. Dar, din motive analitice, este necesar un anumit efort de a
separa
diferitele întrebări.
Autodeteminarea dincolo decolonialism
Dacă autodeterminarea a ajuns să fie acceptată ca un drept legal, este
aplicarea ei limitată numai la decolonizare? În Avizul Consultativ la Namibia,
Curtea a afirmat că „dezvoltarea ulterioară a dreptului internaţional în
privinţa
teritoriilor care nu se autoguvernează, după cum este consfinţit în Carta
Naţiunilor
Unite, a făcut ca principiul autodeterminării să fie aplicabil tuturor
acestora”9.
În Avizul Consultativ la Sahara de Vest10Curtea a afirmat din nou legătura dintre autodeterminare şi
drepturile popoarelor aflate sub dominaţie colonială, atunci
cînd a vorbit despre „principiul autodeterminării ca drept al popoarelor şi
aplicarea
lui în vederea eliminării cît mai grabnice a tuturor situaţiilor de dominaţie
colonială. Referiri mult mai recente la acest principiu pot fi găsite în Cazul
Burkina Faso v. Mali11şi în hotărîrea arbitrajului din Cazul Guinea-Bissau v.
Senegal.12
A mai rămas
apoi să se accepte că dreptul la autodeterminare era
aplicabil nu numai popoarelor aflate sub dominaţie colonială, ci tuturor
popoarelor
supuse unei dominaţii străine. Acest lucru a fost exprimat în Declaraţia
Naţiunilor
Unite asupra Relaţiilor de Prietenie din 1970, care a fost deseori invocată în
legătură cu acest subiect, deşi Declaraţia este mai curînd o rezoluţie a
Adunării
Generale decît un instrument cu caracter obligatoriu şi, deşi cele două Pacte
nu
menţionează această circumstanţă. Declaraţia vorbeşte despre autodeterminare
ca fiind o posibilitate în situaţiile de colonialism şi pentru „popoarele
supuse
subjugării, dominaţiei sau exploatării străine”. Cei care au susţinut această
clauză
au avut în mod clar în minte două circumstanţe diferite. Prima dintre acestea
privea Africa de Sud, un stat independent, dar considerat de mulţi ca fiind
supus
„dominaţiei străine”, şi sprijin extern pentru dominaţia minorităţii. A doua a
fost o chestiune de o natură foarte diferită: statutul teritoriilor ocupate
după
terminarea sau suspendarea operaţiunilor militare. Se simţea nevoia ca poziţia
popoarelor din aceste teritorii să fie apărată nu numai prin dreptul umanitar,
ci
şi prin insistarea asupra dreptului lor la autodeterminare13.
În orice
caz, au existat multe rezoluţii ale Naţiunilor Unite referitoare
la dreptul la autodeterminare în circumstanţele ocupaţiei străine. Acestea
includ
şi rezoluţii asupra Afganistanului şi teritoriile arabe ocupate14.
Textul
Declaraţiei Naţiunilor Unite asupra Relaţiilor de Prietenie15 pare
la prima vedere să susţină concepţia că autodeterminarea este limitată la un
anume
moment al decolonizării. El prevede, inter alia, că un teritoriu
colonial sau care
nu se autoguvernează îşi continuă existenţa separată „pînă cînd poporul din
teritoriul colonial sau lipsit de autoguvernare îşi va fi exercitat dreptul la
autodeterminare în conformitate cu Carta...”.
Pentru o
perioadă de timp considerabilă a existat o rezistenţă serioasă
la sugestia că autodeterminarea ar putea avea vreo aplicare în afara
contextului
colonial. Această rezistenţă a fost împărtăşită de statele din estul Europei şi
de
noile teritorii. În vechea Europă de Est, exista evident puţină dorinţă de a
admite
că popoarele sînt îndreptăţite de a-şi determina propriul destin politic şi
economic.
Fenomenul era acceptabil numai în cazul decolonizării. Iar multe dintre noile
state au considerat autodeterminarea ca o problemă dintre ele şi foştii lor
stăpîni
coloniali şi nu una dintre ele şi propria lor populaţie. Într-adevăr, tocmai
aceasta
a fost declaraţia Indiei atunci cînd a ratificat Pactul Internaţional asupra Drepturilor Civile şi
Politice16 şi a fost repetată recent tot de către India în cursul
examinărilor din cadrul celui de al treilea Raport Periodic al Comitetului
pentru
Drepturile Omului17. Parţial, statele din lumea a treia se temeau că
autodeterminarea post-colonială va avea ca rezultat necesar fragmentarea noilor
state naţionale, grupurile etnice dintr-o ţară căutînd să recurgă la secesiune
şi să
se unească cu grupul de aceeaşi etnie din altă ţară. Dar ideea că
autodeterminarea
are o aplicabilitate generală a fost susţinută masiv de Comitetul pentru
Drepturile
Omului, acţionînd conform Pactului asupra Drepturilor Civile şi Politice, iar
această idee a cunoscut, fără putinţă de tăgadă, o influenţă generală18.
Comitetul
pentru Drepturile Omului, la examinarea raportului unui stat membru al
Pactului,
pune întrebări nu numai asupra oricărui teritoriu dependent faţă de care acest
stat arc responsabilităţi (autodeterminare externă) dar, de asemenea, şi asupra
posibilităţii de care dispune propria sa populaţie de a-şi decide propriul
sistem
politic şi economic (autodeterminare internă). În realitate nici un stat nu
refuză
să răspundă la comentariile probatorii şi la întrebările despre
autodeterminarea
internă, iar Comitetul nu a fost avizat că un astfel de drept nu există. Mai
curînd
se acceptă că dreptul există, iar dezbaterea cea mai frecventă se poartă în
legătură
cu formele pe care le poate lua.
Referirea la
autodeterminare din Carta Africană asupra Drepturilor
Omului şi ale Popoarelor este făcută în termeni care nu o leagă de colonialism.
Articolul 20 stipulează:
• Toate popoarele trebuie
să aibă dreptul la existenţă. Ele trebuie să
aibă dreptul indiscutabil şi inalienabil la autodeterminare. Ele trebuie să îşi
decidă
în mod liber statutul politic şi să îşi urmeze propria dezvoltare economică şi
socială în conformitate cu sistemul politic pe care l-au ales în mod liber.
• Popoarele coloniale sau
cele oprimate trebuie să aibă dreptul de a se
elibera de legăturile de dominaţie, prin recurgerea la orice mijloace recunoscute
de comunitatea internaţională.
• Toate popoarele trebuie
să aibă dreptul la asistenţă din partea statelor
părţi la prezenta Cartă în lupta lor de eliberare de sub dominaţia străină, fie
ea
politică, economică sau culturală.
În
timp ce paragraful 3 are în vedere colonialismul sau dominaţia
străină, paragrafele 1 şi 2 sînt concepute în termeni mai generali. Am observat
de asemenea că formularea prevederilor Actului Final de la Helsinki presupune
în mod clar relevanţa continuă a principiului autodeterminării19.
Această
realitate este foarte îndepărtată de poziţia anumitor autori
care consideră că autodeterminarea nu se referă decît la independenţă; că
independenţa este obţinută prin sfîrşitul colonialismului; şi că această
independenţă nu poate fi obţinută decît prin secesiune. Din cauză că ei cred,
în
mod corect după opinia mea, că nu există nici un drept legal la secesiune acolo unde există guvern
reprezentativ, ei ajung la concluzia că în aceste împrejurări
autodeterminarea nu poate fi permisă. Mare parte din această dezbatere s-a
centrat
în jurul Rezoluţiei numărul 2625 (XXV) a Adunării Generale a Naţiunilor Unite.
După cîteva paragrafe care autorizează autodeterminarea, penultimul paragraf
asupra autodeterminării prevede:
„Nimic din
ceea ce este cuprins în paragrafele anterioare nu poate fi
interpretat ca autorizînd sau încurajînd orice acţiune care ar dezmembra sau
diviza, în totalitate sau parţial, integritatea teritorială sau unitatea
politică a
statelor suverane sau independente care se comportă în conformitate cu
principiul
autodeterminării şi deci posedă un guvern reprezentînd întregul popor
aparţinînd
acelui teritoriu, fără deosebire de rasă, credinţă religioasă sau culoare”.
Unii autori
au adoptat concepţia după care autodeterminarea se aplică
numai popoarelor care trăiesc sub regimuri rasiste şi afirmă că textul acestei
rezoluţii
interzice autodeterminarea acolo unde există un guvern reprezentativ nerasist.20
Dar desigur
că ei consideră că autodeterminarea înseamnă doar
independenţă şi că, în schimb, independenţa într-o situaţie post-colonială
poate
însemna secesiune doar pentru unii, violînd integritatea teritorială a
întregului.
Acest punct de plecare nu este, în opinia mea, cel corect. Cu siguranţă nu
acesta
este modul în care a abordat problema Comitetul pentru Drepturile Omului – a
cărui practică în materie, precum concursul statelor aşa cum a fost pus în
evidenţă
în dialogurile din cadrul examinării rapoartelor statelor.
A fost clar
de la bun început că autodeterminarea nu este legată numai
de independenţă. Popoarele dintr-un teritoriu independent au avut întotdeauna
dreptul să îşi aleagă forma politică şi economică pe care o doresc. Deşi
independenţa a fost calea cel mai des aleasă, au existat întotdeauna şi alte
posibilităţi, unele dintre ele fiind preferate în cîteva cazuri.
Rezoluţia
numărul 1541 (XV) a Adunării Generale vorbea cu multă
vreme în urmă despre autodeterminare ca fiind exercitată „prin independenţă,
asociere liberă, integrare într-un stat independent sau prin adoptarea oricărui
alt
statut politic ales în mod liber de popor”. Popoarele din Ciprul dependent au
studiat enosis-ul(integrarea în Grecia) ca pe o opţiune posibilă
chiar înainte de
a se hotărî asupra obţinerii independenţei ca stat suveran separat21.
Poporul
Gibraltarului a decis prin referendum22 să îşi păstreze relaţiile
constituţionale
din prezent cu Marea Britanie. A fost un act de autodeterminare hotărîrea
liberă
de a delega Westminsterului puterile suverane de bază, iar anumite puteri
rămînînd
în seama autorităţilor locale. Iar poporul din Porto Rico a luat, în urma unor
alegeri succesive în care candidaţii erau în favoarea „independenţei”, sau
„asocierii” sau a intrării în componenţa SUA ca al „cincizeci şi unulea stat”,
propria sa decizie23. În prezent el doreşte să rămînă la un statut
de asociere cu
Statele Unite, nefiind nici al cincizeci şi unulea stat, şi nici un stat
suveran şi independent. Deşi timp de
mai mulţi ani au fost exprimate în cadrul Comisiei
Naţiunilor Unite pentru Decolonizare unele obiecţii faţă de astfel de opţiuni
de
non-independenţă,24 nu se poate argumenta în mod serios că popoarele
nu au
dreptul să aleagă varianta pe care o doresc. Ceea ce este important este ca
popoarelor dependente să li se ofere un număr adecvat de opţiuni astfel încît
ele
să aibă posibilitatea de a-şi exprima alegerea. Această posibilitate de a-şi
exprima
opţiunea nu a fost oferită întotdeauna. Curtea Internaţională de Justiţie a
recunoscut în cazul Sahara de Vest că în anumite cazuri Adunarea
Generală nu
şi-a îndeplinit obligaţia de a-i consulta pe locuitorii unui anumit teritoriu.
Aceste
situaţii s-au bazat fie pe considerentul că o anumită populaţie nu constituie
un
„popor” îndreptăţit la autodeterminare, fie pe convingerea că o astfel de
consultare
nu este cîtuşi de puţin necesară, avînd în vedere anumite circumstanţe
speciale.
Popoarele
indigene din Irianul de Vest nu au fost consultate direct
printr-un plebiscit asupra deciziei de a se uni cu Indonezia, la sfîrşitul
administraţiei interimare a Naţiunilor Unite de după eliminarea dominaţiei
olandeze26. Chiar şi în cazul Saharei de Vest plebiscitul preconizat
de Curtea
Internaţională de Justiţie nu a fost organizat pînă la data publicării27.
Dar în
multe cazuri Naţiunile Unite au putut, cu ajutorul experienţei lor în
organizarea
de plebiscite sau prin monitorizarea alegerilor organizate de alţii, să
contribuie
la exprimarea liberă a alegerii, care este temelia autodeterminării. Alegerile
din
Namibia sînt un exemplu clasic, prin intermediul lor asigurîndu-se nu numai
tranziţia spre independenţă dar şi alegerea liberă a guvernului din rîndul
diferitelor partide politice28.
Autodeterminarea
nu a însemnai niciodată pur şi simplu independenţă.
Ea a însemnat opţiunea liberă a popoarelor. În cursul erei colonialismului, această
alegere s-a concentrat asupra posibilităţii independenţei sau a altui statut
post-colonial.
Acesta este aspectul colonialismului care reflectă dreptul tuturor popoarelor,
conţinut
în Articolul I al Pactului cu privire la Drepturile Civile şi Politice, de
„a-şi determina
în mod liber statutul politic”. Dar dreptul în cauză trece dincolo de aceasta
(şi
aceasta este partea uitată în mod intenţionat de cei care limitează
autodeterminarea
la un moment istoric din procesul decolonizării): acest drept prevede de
asemenea
posibilitatea de „a-şi urma liber propria dezvoltare economică, socială şi
politică”.
Şi cum poate fi realizat acest lucru dacă autodeterminarea nu asigură pe lîngă
alegerea liberă a statutului şi pe aceea a guvernului? Exact
această dualitate a
exigenţei deciziei a fost asigurată de plebiscitul Naţiunilor Unite din
Namibia, la
fel cum a făcut-o şi supravegherea internaţională a alegerilor ţinute în
Zimbabwe
în cursul tranziţiei de la dominaţia colonială a unei minorităţi.
Iar acest
drept rămîne în continuare în vigoare. Numai după momentul
obţinerii independenţei faţă de dominaţia colonială popoarele au dreptul de
a-şi urma
în mod liber propria dezvoltare economică, socială sau culturală, aceasta fiind
o îndreptăţire constantă.
Ceea ce înseamnă că ele au dreptul de a-şi alege propriul
guvern. Comitetul pentru Drepturile Omului a spus de nenumărate ori statelor
care
apăreau înaintea sa pentru examinarea rapoartelor lor periodice că
autodeterminarea
necesită asigurarea posibilităţii continue ca popoarele să-şi aleagă în mod
liber
sistemul de guvernare pentru a putea astfel să-şi decidă dezvoltarea economică,
socială
şi culturală. S-a explicat de mai multe ori – şi nu numai recent – că acest
lucru este
practic imposibil de realizat într-un stat condus de un partid unic.
Chiar şi
într-un sistem al partidului unic care permite anumite forme de
democraţie participativă, sistemul în sine este predeterminat: paleta
opţiunilor
politice, sociale şi economice este din acest motiv limitată de la bun început.
În
cazul experimentelor pluraliste care au început de curînd în Africa, Comitetul
a
sugerat unui stat că, deşi permisiunea de funcţionare acordată unui număr de
patru
partide este binevenită, limitarea numărului de partide este totuşi
incompatibilă
cu autodeterminarea29. Pluralismul poate lua multe forme; dar
autodeterminarea
cere ca poporul să aibă în mod neîntrerupt posibilitatea de a-şi alege propria
guvernare, şi, prin aceasta, propria dezvoltare economică, socială şi
culturală.
Aceasta ne
conduce la o altă întrebare. Dat fiind faptul că un alt articol
din Pactul asupra Drepturilor Civile şi Politice – articolul 25 – conţine
prevederi
asupra votului şi a participării la viaţa publică, se poate oare spune
într-adevăr
că autodeterminarea din articolul 1 trebuie înţeleasă ca referindu-se şi la
orice
altceva decît la colonialism şi la vestigiile dominaţiei rasiale? Cu alte
cuvinte,
poate interpretarea pe care am oferit-o articolului 1 fi susţinută în faţa
existenţei
articolului 25? Articolul 25 prevede că orice cetăţean trebuie să aibă dreptul
de a
participa la desfăşurarea treburilor publice, de a vota şi de a fi ales în
cadrul
unor alegeri periodice organizate pe baza sufragiului universal, şi de a avea
acces
la funcţiile publice din ţara sa.
Există fără
îndoială o legătură strînsă între articolul 1 şi articolul 25.
Dar articolul 25 se ocupă de detaliile modului în care trebuie asigurată
opţiunea
liberă (evidenţiată în articolul 1 ca fiind strict necesară): prin alegeri
periodice,
pe baza sufragiului universal. Şi acoperă subiecte aflate în mod clar dincolo
de
cele atinse de articolul 1, şi anume dreptul de a participa, fără discriminare,
la
viaţa publică din propria ţară, fie ca politician, fie în calitate de
funcţionar public.
Deşi există o legătură strînsă între articolul 25(1) şi articolul 1, nimic din
primul
nu cere o interpretare limitată a dreptului la autodeterminare. Cele
două articole
sînt complementare.
Autodeterminarea şi
minorităţile
În
ultimul timp, state vechi (deseori aflate sub conducerea
nedemocratică a unui partid unic) au început să se dezintegreze. Părţi
componente
ale Uniunii Sovietice şi ale Iugoslaviei şi-au proclamat independenţa ca state separate. Cei care
constituie majoritatea în cadrul noilor graniţe au fost minorităţi
în cadrul vechii uniuni sau structuri federale; iar acum ele pretind că, în
calitate
de minorităţi, au dreptul la autodeterminare. Este oare adevărat, după cum
susţin
diferitele facţiuni naţionaliste, că minorităţile sînt îndreptăţite la
autodeterminare,
şi că autodeterminarea atrage după sine secesiunea?
La
întrebarea „cine anume are dreptul la autodeterminare” nu se poate
răspunde fără a înţelege mai întîi relaţia dintre autodeterminare şi unitate
naţională. Normele consacrate despre autodeterminare cuprindeau – incontestabil
şi consecvent – refrenul că autodeterminarea trebuie să contribuie la păstrarea
unităţii teritoriale şi nu să fie un duşman al ei. Atît Rezoluţia numărul 1514
(XV) a Adunării Generale a Naţiunilor Unite asupra Acordării Independenţei
popoarelor coloniale, Rezoluţia numărul 2625 (XXV), cît şi Declaraţia de
principii
asupra Relaţiilor de Prietenie – fiecare dintre ele punînd accentul pe
autodeterminare – avertizează asupra tuturor interpretărilor care ar viola
integritatea teritorială. În rezoluţia 1514 se prevede ca „orice încercare
îndreptată
spre distrugerea totală sau parţială a unităţii naţionale şi a integrităţii
teritoriale
a unei ţări este incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor
Unite”.
În rezoluţia 2625 (XXV), se prevede că „nimic din ceea ce este cuprins în
paragrafele anterioare nu poate fi interpretat ca autorizînd sau încurajînd
orice
acţiune care ar putea dezmembra sau diviza, în totalitate sau parţial,
integritatea
teritorială sau unitatea politică a statelor suverane sau independente...”
Aceasta
este o formulă standard, şi ea poate fi găsită aproape invariabil în
instrumente
care afirmă dreptul la autodeterminare, ca pentru a limita acest drept sau cel
puţin pentru a-i asigura o contragreutate. Această contrapunere a fost cea care
i-a
făcut pe unii autori să tragă concluzia că autodeterminarea poate fi din acest
motiv aplicată numai la momentul obţinerii independenţei.
Am
încercat să arăt că autodeterminarea poate fi exercitată în multe
feluri, inclusiv printr-un proces politic deschis şi pluralist, şi că acest
lucru este
compatibil în întregime cu clauzele cuprinse în instrumentele relevante care
cheamă la protejarea integrităţii teritoriale.
Ce
limite pune exercitării contemporane a autodeterminării exigenţa
de a respecta integritatea teritorială? Înseamnă ea într-adevăr că acest drept
este limitat la exercitarea drepturilor politice ale popoarelor considerate ca
întreg? Statele care apăreau după dominaţia colonială au înţeles întotdeauna
că vor exista probleme legate de faptul că graniţele lor au fost stabilite de
către puterile coloniale, pe baza unor interese politice care nu coincideau în
mod necesar cu ale lor. În cazul noilor state africane problema graniţelor
moştenite a fost deosebit de acută, iar triburile, deseori scindate de noile
frontiere, nu au încetat să se simtă o unitate. Dar graniţele moştenite au fost
acceptate de către statele nou apărute, în deplină cunoştinţă de cauză: importanţa stabilităţii
şi a caracterului definitiv al graniţelor a fost văzută ca
fiind considerentul cel mai important. La începutul secolului al XIX-lea noile
state din America Latină au adoptat, în condiţiile obţinerii independenţei
faţă de Spania şi Portugalia, graniţele care au constituit diviziunile
administrative dintre foştii lor conducători. Acceptarea faptului că aceste
graniţe coloniale nu trebuiau să fie contestate după independenţă a devenit
cunoscut ca principiul lui uti possidetis. Este un principiu care şi-a
găsit o
reflectare mai largă, inclusiv în Africa şi în Asia. Rezoluţiile numărul 1514
(XV) şi 1541 (XV) ale Adunării Generale a Naţiunilor Unite, echilibrează cu
grijă referirile la autodeterminare cu importanţa unităţii naţionale şi a
integrităţii teritoriale. Aceasta impune cu necesitate consecinţa că ele
înţeleg
ca graniţele coloniale să aibă funcţia de graniţe între statele nou apărute. Nu
este surprinzător că acest principiu a fost considerat ca necesar şi în cazul
Africii şi al Americii Latine, deoarece scopurile politice de bază pe care le
slujeşte sînt aceleaşi. După cum a exprimat acest lucru un influent comentator
african: „Revendicarea teritoriilor pierdute nu este întotdeuna posibilă, în
special atunci cînd ele s-au cristalizat în formule politice noi la fel de
solide
ca însăşi vechea unitate politică”30.
În 1964, la
apogeul decolonizării africane, Organizaţia Unităţii Africane
(OUA) a adoptat la Cairo o rezoluţie celebră care afirma că trebuia menţinut
status quo-ul frontierelor africane şi că acestea vor marca în interiorul
Africii
frontierele internaţionale ale statelor care vor obţine independenţa. Prin
această
acceptare a moştenirii graniţelor coloniale, membrii OUA au recunoscut în mod
efectiv aplicabilitatea la Africa a principiului uti possidetis. Important
nu este
atît faptul că rezoluţia OUA a fost baza autorităţii legale a principiului uti
possidetis în Africa. Mai curînd este important faptul că această rezoluţie
reflecta
o normă fundamentală, aceea a hotărîrii de a apăra integritatea teritorială şi
stabilitatea internaţională.
Acest fel de
a înţelege lucrurile a fost confirmat în Cazul Guinea-Bissau
v. Senegal31. Judecătorul Bedjaoui, în opinia sa contrară, a susţinut că nu există
decît un singur principiu uti possidetis, aplicabil peste tot. Iar
judecătorul Lachs,
preşedintele Tribunalului în cazul Delimitării maritime între Guineea şi
Guinea-
Bissau32, a afirmat aplicabilitatea acestui principiu în
cazul Africii şi a arătat că
este un principiu în deplină concordanţă cu Convenţia de la Viena asupra
Succesiunii Statelor conform Tratatelor33 şi, putem spune, cu
dreptul internaţional
general asupra succesiunii tratatelor.
Aplicabilitatea
acestui principiu la Africa este mai presus de orice
îndoială. El constituie fundamentul la care s-au referit părţile în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie în cazul Mali-Burkina Faso. Este clar că
membrii Curţii
au socotit acest principiu ca fiind aplicabil în orice împrejurare. În cazul în discuţie, Camera Curţii a
considerat în mod clar acest principiu ca fiind un
principiu de drept internaţional.
Deşi din
punct de vedere istoric principiul a fost „nécessairement lié a
la décolonisation qu’elle a produite34, el devenise acum parte a
dreptului
internaţional. „Dreptul internaţional – şi, în consecinţă, principiul uti
possidetis-
este aplicabil noului Stat”35.
Ne întoarcem
acum la punctul de pornire. Este principiul uti possidetis
compatibil cu conceptul de autodeterminare? Cu alte cuvinte,
autodeterminarea
trebuie într-adevăr înţeleasă din acest motiv ca fiind limitată la exercitarea
drepturilor în cadrul frontierelor moştenite? În cazul Burkina Faso, instanţa,
deşi conştientă că „la prima vedere” părea să existe o incompatibilitate între
cele
două concepte, a descoperit că uti possidetis nu diminuează
autodeterminarea.
Şi, într-un pasaj surprinzător, judecătorul ad hoc Abi Saab a explicat că, fără
stabilitatea frontierelor, exercitarea autodeterminării este în realitate o
iluzie.
Situaţiile de criză nu favorizează drepturile omului.
Putem rezuma
acum cele de mai sus după cum urmează: dreptul la
autodeterminare continuă să fie valabil şi după momentul decolonizării şi
permite
alegerea sistemului politic şi economic în cadrul graniţelor existente ale
statului.
Desigur, este foarte de dorit să existe posibilitatea ca membrii aceluiaşi
trib,
grup sau popor, locuind de părţi opuse ale graniţei, să aibă acces liber
dintr-o
parte în alta. Dar acest lucru trebuie obţinut prin relaţii de vecinătate şi
frontiere
deschise şi nu prin cereri de retrasare a graniţelor internaţionale. Uti
possidetis
nu împiedică statele să cadă de acord în mod liber asupra retrasării
graniţelor
lor. Dar autodeterminarea nu le cere să facă acest lucru.
Din nou
dorinţa de secesiune a unui anumit grup faţă de un stat – fie
pentru a-şi forma propriul stat independent, fie pentru a se uni cu un alt grup
sau
altă entitate – va cunoaşte cea mai mare intensitate atunci cînd drepturile
sale umane
sînt suprimate. După cum şi dorinţa indivizilor de a-şi exercita dreptul de a
părăsi
ţara este mai puternică atunci cînd drepturile lor sînt violate, tot la fel,
dorinţa de
secesiune a grupurilor etnice este cea mai puternică atunci cînd ele sînt
oprimate.
Unde
ne duce acest lucru în cazul întrebării la care încercăm să
răspundem, şi anume dacă minorităţile au sau nu dreptul la autodeterminare?
Sau, altfel formulat, cine anume este îndreptăţit la autodeterminare? Am
observat
din Pact şi din alte instrumente că „toate popoarele” au dreptul la
autodeterminare.
Dar cum trebuie să înţelegem acest lucru? Există două posibilităţi: aceea că
„popoare” înseamnă întreaga populaţie a unui stat, şi aceea că prin „popoare”
trebuie să înţelegem toate persoanele aparţinînd diferitelor grupuri rasiale,
etnice
şi, probabil, religioase.
Accentul pus
în toate instrumentele relevante şi în practica statelor
(prin care înţeleg afirmaţii, declaraţii, luări de poziţie) asupra importanţei integrităţii teritoriale,
semnifică faptul că „popoarele” trebuie înţeles ca totalitate
a popoarelor unui teritoriu. Desigur, toţi membrii unui grup minoritar distinct
sînt parte a popoarelor unui teritoriu. În acest sens ei sînt, ca indivizi,
posesori
ai dreptului la autodeterminare. Dar minorităţile ca atare nu au dreptul
la
autodeterminare. Aceasta înseamnă, într-adevăr, că ei nu au nici dreptul la
secesiune, la independenţă sau de a se uni cu un grup similar dintr-un alt
stat.
Este
la modă astăzi printre liderii politici invocarea dreptului legal la
autodeterminare (iar acesta este un lucru pentru care ar trebuie să fim
recunoscători). Există, de asemenea, şi o preocupare sinceră pentru drepturile
minorităţilor. Dar pentru juristul internaţional această retorică este destul
de
confuză. Se pare că multe guverne au parcurs calea de la insistenţa din anii ‘50
că autodeterminarea nu este un drept legal (viziunea occidentală), sau de la
ideea
că ea nu are nici o aplicabilitate dincolo de momentul decolonizării (concepţia
Lumii a Treia), pînă la opinia, cel puţin a multor lideri europeni, că
autodeterminarea este un drept care autorizează minorităţile să se despartă de
statul în care trăiesc. Am explicat de ce nu cred că acesta este cazul.
Ce rezultă
din această viziune? Înseamnă ea, pe de o parte, că
minorităţile trebuie să fie lăsate fără nici o protecţie şi că, pe de altă
parte,
frontierele sînt îngheţate pentru totdeauna, nemaiexistînd niciodată
posibilitatea
formării şi recunoaşterii unor noi state? Răspunsul este negativ în fiecare
caz.
Să le luăm pe fiecare în parte. Minorităţile trebuie într-adevăr să fie
protejate,
prin garantarea drepturilor umane la care este îndreptăţit fiecare individ
(inclusiv
nediscriminarea) şi, în special, prin prevederea de drepturi ale minorităţilor.
Aceste drepturi, incluse deja în tratatele interbelice asupra minorităţilor36 şi în
verdictele şi opiniile Curţii Permanente de Justiţie Internaţională37,
îşi găsesc
formularea contemporană în articolul 27 din Pactul Internaţional asupra
Drepturilor Civile şi Politice. Acesta prevede că:
„În statele
în care există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice,
persoanele aparţinînd acestor minorităţi nu le poate fi refuzat dreptul de a se
bucura în comun cu ceilalţi membri ai grupului lor, propria lor viaţă
culturală,
de a profesa şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor
limbă.”
Într-o
lume ideală toate acestea ar face parte din desfăşurarea normală
a vieţii în cadrul unui stat. Din cînd în cînd, atunci cînd apar probleme
specifice,
guvernul naţional ar putea avea nevoie să i se reamintească îndatoririle pe
care
le are faţă de minorităţi. Iar – în anumite situaţii speciale – şi acesta pare
să fie
într-adevăr cazul în Irakul de astăzi – autonomia internă ar putea fi
într-adevăr
cea mai bună garanţie pentru punerea în practică a acestor drepturi. (Autonomia
nu înseamnă, desigur, independenţă). Pe cît de atractivă poate părea în vremuri
grele secesiunea – în special atunci cînd guvernul naţional este nedemocratic
şi
nu se reprezintă decît pe sine – realitatea este că secesiunea s-ar putea să nu rezolve toate problemele.
S-ar putea ca într-un stat să existe o zonă în care o
anumită minoritate să predomine la nivel regional. Dacă se simte persecutată,
ca
s-ar putea să vrea să se despartă de acel stat. Dar în această regiune s-ar
putea să
existe o altă populaţie care să constituie o minoritate faţă de minoritatea
predominantă – probabil persoane aparţinînd majorităţii naţionale sau unui alt
grup minoritar. Putem recunoaşte această situaţie în unele dintre republicile
Uniunii Sovietice sau în unele dintre provinciile secesioniste din Iugoslavia.
Virtual fiecare minoritate îşi are propria ci minoritate, iar teama de
persecuţii
poate face ca piramida să se năruie în continuare. Lecţia pe care trebuie să o
reţinem de aici este că dreptul la autodeterminare se conectează cu protecţia
adecvată a drepturilor minorităţilor, dar că aceste drepturi sînt drepturi
distincte,
care nu trebuie confundate unul cu celălalt.
În ceea ce
priveşte a doua întrebare, această concepţie asupra
autodeterminării nu înseamnă că nu vor fi recunoscute niciodată noi frontiere.
Chiar dacă, contrar opiniilor politice contemporane, autodeterminarea nu
reprezintă o autorizaţie pentru secesiune acordată minorităţilor, nu
există în
dreptul internaţional nimic care să interzică secesiunea sau formarea de
noi state.
Principiul uti possidetis prevede că statele îşi acceptă graniţele
coloniale
moştenite. El nu obligă minorităţile să rămînă în componenţa unei unităţi
politice
care le oprimă sau în care nu se simt reprezentate. Dacă înfiinţează un stat
independent, sau dacă se unesc cu un stat existent, noua realitate este una
care,
atunci cînd permanenţa ei este dovedită, va fi recunoscută conform uzanţelor de
comunitatea internaţională. Reorganizările teritoriale din fosta Federaţie Mali
şi
de pe Subcontinentul Indian, odată cu naşterea Bangladeshului, sînt exemple de
noi state care au apărut după decolonizarea iniţială. Acolo unde nu se aplică
principiul ex injuria non oritur, dreptul internaţional va recunoaşte
noile realităţi.
Iar acolo unde a avut loc o secesiune şi a apărut un nou stat, cu propriul său
guvern nedependent de altul şi care funcţionează efectiv în teritoriul în
cauză,
recunoaşterea va urma şi ea.
Dacă
„popoarele” au dreptul la autodeterminare ca totalitate a
popoarelor unui stat, atunci nu mai este necesar să răspundem la întrebarea
dificilă
dacă un grup minoritar particular, de exemplu nagas în India, bascii în Franţa
sau indienii în Canada – sînt „popoare” cu drept la autodeterminare în sensul
articolului 1 din Pact. Dar, desigur, va rămîne în continuare întrebarea dacă
fiecare astfel de grup constituie o minoritate în sensul articolului 27
(articolul
care tratează drepturile minorităţilor). Deşi depăşeşte scopul acestui articol,
vom
menţiona că aceia care au susţinut că autodeterminarea este un drept care se
află
la îndemîna unor anumite grupuri şi nu a poporului ca întreg, au fost
confruntaţi
cu o dublă problemă: în primul rînd ce constituie o minoritate şi, în al doilea
rînd, sînt toate minorităţile „popoare” din perspectiva autodeterminării?
Comitetul pentru
Drepturile Omului pe baza Pactului asupra Drepturilor
Civile şi Politice nu a hotărît, după cum se pare că cred unii, că anumite
grupuri
nu sînt „popoare” în sensul dreptului la autodeterminare. Concepţia lui asupra
autodeterminării ca drept al tuturor popoarelor a eliminat de fapt
necesitatea unei
asemena hotărîri. Dar el a trebuit să ia unele decizii de natură
jurisdicţională
asupra autodeterminării, a căror menţionare aici poate fi utilă. Prin
Protocolul
Opţional, indivizii pot să prezinte plîngeri împotriva statelor semnatare ale
Pactului
care acceptă această procedură. Protocolul Opţional prevede că plîngerile pot
fi
depuse în legătură cu „violări ale oricăruia dintre drepturile cuprinse în
Pact”
(Preambul, articolele 1 şi 2) şi al „oricărei prevederi din Pact” (articolul
4).
Autodeterminarea este neîndoielnic „un drept cuprins în Pact.” La prima vedere
s-ar părea că nu există nici o dificultate în tratarea plîngerilor
(„comunicărilor”)
în Comitet. Dar Protocolul Opţional mai stipulează că aceste comunicări pot fi
înaintate „de persoane individuale... care consideră că sînt victime ale
violării
oricăruia dintre drepturile cuprinse în Pact” (articolul 1). În schimb,
Regulile de
Procedură ale Comitetului pentru Drepturile Omului pun accentul pe faptul că
aceste comunicări trebuie să fie înaintate de indivizii în cauză. Nu există
nici o
posibilitate de punere în acţiune a acestor proceduri de către un grup sau o
clasă.
Comitetul a fost pus astfel în faţa următoarei dileme. Dreptul la
autodeterminare
este un drept cuprins în Pact – deşi este un drept de o natură diferită de a
celorlalte,
– fiind singular în prima parte a Pactului. Dar este un drept al popoarelor şi
nu al
fiecărui individ, deşi numai indivizii pot înainta comunicări.
Avînd de
rezolvat o serie de cazuri în care anumite grupuri susţineau
că sînt într-adevăr „popoare” în sensul articolului 1 din Pact (indienii mikmaq
şi
indienii Lubicon Lake Band din Canada şi grupul samis din Suedia),
Comitetul
a hotărît următoarele:
Deşi toate
popoarele au dreptul la autodeterminare şi dreptul de a-şi
decide liber propriul lor statut politic, de a-şi urma propria lor dezvoltare
economică, socială şi culturală şi de a dispune de propriile lor resurse şi
bogăţii
naturale, după cum se stipulează în articolul 1 din Pact, problema dacă Lubicon
Lake Band constituie un „popor” nu poate fi înaintată Comitetului, conform
Protocolului Opţional la Pact. Protocolul Opţional prevede o procedură prin
care
indivizii pot să se plîngă de faptul că drepturile lor individuale au fost
încălcate.
Aceste drepturi sînt cuprinse în partea a III-a a Pactului, articolele 6-27
inclusiv.38
Desigur,
indivizii pot să prezinte o plîngere comună dacă fiecare dintre
ei a fost victima încălcării unui anumit drept individual. Şi ar trebui să fie
înţeles
că drepturile minorităţilor sînt drepturi individuale. Articolul 27 este
conceput
în termeni ai drepturilor indivizilor ca membri ai unei minorităţi.
Mai rămîne
de menţionat încă o problemă legată de autodeterminare.
Ea decurge din principiul integrităţii teritoriale. Deseori autodeterminarea este parte a armăturii
retorice în dispute care au loc, în esenţă, referitor la dreptul
asupra unui teritoriu. Această problemă este ilustrată atît de cazul Insulelor
Faulkland, cît şi de cel al Gibraltarului. Dreptului asupra Gibraltarului este
disputat de Marea Britanie şi Spania. Dreptul asupra Insulelor Faulkland –
Malvine este disputat de Marea Britanie şi Argentina. Din perspectiva Marii
Britanii, autodeterminarea are un rol pertinent de jucat. Acestea sînt
teritorii
dependente, popoarelor cărora li s-a dat posibilitatea de a decide dacă să
rămînă
la status quo sau nu.
Din punctul
de vedere britanic, este important ca dorinţa popoarelor
din aceste teritorii să fie ascultată şi luată în considerare. Dar din punctul
de
vedere al argentinienilor şi al spaniolilor, aceste dorinţe sînt nerelevante.
Dacă
teritoriul în cauză aparţine Argentinei sau Spaniei, atunci locuitorii lui nu
au
dreptul la autodeterminare – nu mai mult decît îl au argentinienii sau
spaniolii
care locuiesc din întîmplare în Marea Britanie. Faimosul dicton al
judecătorului
Hardy Dillard din cazul Sahara de Vest a fost citat deseori: „Popoarele trebuie
să
hotărască soarta teritoriilor şi nu teritoriile soarta popoarelor”.39
Deşi este un
aforism foarte atrăgător, trebuie totuşi să spunem că
problema teritorială are totuşi întîietate. Pînă cînd nu se determină
cine are
suveranitatea asupra teritoriului, este imposibil să se stabilească dacă
locuitorii
lui au sau nu dreptul la autodeterminare. Astfel, în cazul Sahara de Vest a
fost necesar să se stabilească mai întîi dacă acest teritoriu aparţinea într-
adevăr Mauritaniei sau Marocului. Dacă da, poporul Saharei de Vest nu ar fi
avut nici un drept la autodeterminare (altul decît dreptul pe care îl au toţi
cetăţenii acelor ţări de a-şi decide propriul statut politic şi propria
dezvoltare
economică). Cum nici una dintre aceste ţări nu avea suveranitate asupra
Saharei de Vest, teritoriul în cauză fiind într-adevăr o colonie a Spaniei,
popoarele sale erau îndreptăţite să-şi exercite dreptul la autodeterminare şi
să-şi aleagă propriul destin. Din tot ceea ce am spus decurge în mod necesar
că nu împărtăşesc concepţia celor care consideră problemele curente din Hong
Kong ca probleme de autodeterminare. Este clar că dreptul asupra acestui
teritoriu aparţine Chinei şi el trebuie să se întoarcă la ea în 1997. În
concepţia
mea problema este de a asigura respectarea generală a drepturilor omului
pentru toţi locuitorii Hong Kongului după acea dată, mai curînd decît de a
susţine că le este negat dreptul la autodeterminare.
Concluzii
Autodeterminarea,
fiind negată ca drept legal atît în Europa de Vest,
de Est, cît şi în Lumea a Treia vreme de ani de zile, se confruntă acum cu un
nou
pericol: acela de a fi considerată soluţia tuturor problemelor. Rolul juristului
internaţional rămîne constant: de a respinge moda zilei atunci cînd este
intelectual greşită şi de a asigura o
analiză care să arate cum, dacă este înţeles corect, acest
important principiu al dreptului internaţional poate servi valorile comune.
□
Traducere de Silviu-Ioan Balla
Note
1. Travaux préparatoires ale Cartei confirmă acest înţeles al
frazei: vezi VI UNCIO 300.
Pentru o analiză amănunţită a istoriei diplomatice a referinţelor la
autodeterminare în Cartă,
vezi A. Cassese, Self-Determination of Peoples; A Legal Reappraisal (1993),
34-42.
2. Vezi R. Higgins, The Development of
International Law throughout the Political Organs
of the United Nations (1963), 90-106.
3. Pentru diferite păreri timpurii asupra
statutului autodeterminării ca normă juridică,
vezi R. Jennings, The Acquisition of Territory in International Law (1963),
78; R. Emerson,
Self-Determination (1971), 65 AJIL, 464-5; M. Pomerance, Self-Determination
in Law and
Practice (1982), 70-1; cf. Higgins, The Development of International Law 101-6; G. Scelle,
Quelques reflexions sur le droit des peuples a disposer d’eux-mémes, în Mélanges Spiropoulos
(1957), 385-91. In 1971 Curtea Internaţională a spus clar că dezvoltarea
dreptului internaţional
însemna că principiul autodeterminării este aplicabil tuturor teritoriilor
neautoguvernate. Legal
Consequences for States of the Continued Presence of South Africa in Namibia
notwithstanding
Security Council Resolution 276 (1970), Advisory Opinion ICJ Reports (1971)
16 la 31.
4. Ex. integarea nord-camerunezilor în Nigeria,
şi a sud-camerunezilor în Camerun.
5. Ex Gibraltar vis-a-vis Marea Britanic;
Porto Rico vis-a-vis Statele Unite.
6. Vezi ex. Rezoluţia AG 944 (X), 15 Dec. 1955,
şi plebiscitul în Togo-ul Britanic în
mai 1956; Rezoluţia AG 1350 (XIII), şi plebiscitul din Camerunul de Nord şi în
Camerunul
de Sud în noiembrie, 1956 şi feb. 1961; şi multe altele.
7. (1975) 14 ILM 1292
8. Art 20 (1982) 21 ILM 59
9. ICJ Reports (1971) 16 la par. 52
10. ICJ
Reports (1975) 12 la par. 162
11. ICJ
Reports (1986) 554 la par. 25-6
12. (1990) RGDIP 240 şi 83 ILR 1.
13. Pentru un studiu de calitate referitor la
diferitele poziţii manifestate faţă de această
clauză în timpul elaborării Declaraţiei de Relaţii Prieteneşti, vezi Casssese, Self-Determination
of Peoples, 72-6
14. Rez. AG 2535 (XXIVB) 1970 and 2672-C; GA Res.
3236 (XXIX) 1974 (Palestine);
GA Res. 2144 (XXV) 1987 (Afghanistan).
15. Rez. AG 2625 (XXV) 1970, Principiu (e)
16. Franţa, Olanda şi RFG au obiectat faţă de
această rezervă.
17. Vezi al doilea raport periodic India,
CCPR/C/37/Add. l3, şi examinarea, CCPR/C/
SR/1039-42, 26-7 Mar. 1991.
18. C.D.O. a sprijinit această idee în Raportul
pentru Adunarea Generală din 1988.
Yearbook of ILC (1988), pt. 2, pag. 64.
19. Remarcă a lui Arangio-Ruiz, „Human Rights and
Non-Intervention in the Helsinki
Final Act”, Recuiel des cours (1977, IV), 195 şi 221-31.
20. Vezi A. Cassese „The Helsinki Declaration and
Self-Determination”, în T. Buergenthal
şi J. Hall (eds. ), Human Rights, International Law and the Helsinki Accord (1977),
83 şi 8-92.
De asemenea Pomerance, Self-Determination in Law and Practice, 39. Vezi
şi prezentarea
acestor probleme în P. Thornberry, „Self-Determination, Minorities, Human
Rights: A Review
34
of International Instruments” (1989) 38
ICLQ 867.
21. Vezi R. Higgins, United Nations Peacekeeping (1981) iv. 33-4.
22. Ţinut la 10 sept. 1967.
23. Vezi M. Reisman, Puerto Rico and the
International Process, New Roles in Association
(1975); J. Crawford, The Creation of States in International Law (1979)
372.
24. Rez. AG 2353 (XXII) din 19 Dec. 1967 a dezaprobat
organizarea unui referendum în
Gibraltar.
25. ICJ
Reports (1975) 33, la para. 59.
26. Vezi Rez. AG 1752 (XVII), 21 Sept. 1962; Re.
AG 2504 (XXIV), 19 Nov. 1969.
Pentru critică, vezi M. Pomerance (1974) 12 Canadian YBIL 38-66. În
continuare, J. Crawford,
The Creation of States in International Law (1979), 382 n. 132.
27. Vezi SC Res. 690, 29 Apr. 1991, care a aprobat
desfăşurătorul pentru un referendum.
Pentru o critică severă, vezi şi T. Franck „The stealing of the Sahara” (1976)
70 AJIL 694.
28. Vezi raportul Secretarului General, Enhancing
International Effectiveness of the
Principle of Periodic and Genuine Elections. GA Doc. A/46/609, 19 Nov.
1991, pp. 6-7.
29. Vezi Second Periodic Report of Zaire,
CCPR/C/57/Add. l şi CCPR/C/SR 993-995,
17-19 Iulie 1990.
30. A.
Cukwurah, The Settlement of Boundary Disputes in International Law (1967),
164.
31. Vezi n. 12
32. 77
ILR 636.
33. (1978) 17 ILm 1488. Acest tratat nu a intrat
încă în vigoare.
34. ICJ
Reports (1986) 554 la par. 23.
35. Idem., par. 30.
36. Vezi F. Capotorti, Studiu asupra drepturilor
persoanelor aparţinînd minorităţilor etnice,
religioase şi lingvistice, UN Doc., E/CN. 4/Sub. 2/1979/384/rev. l
37. ex. Minority Schools in Albania (1935) PCD, Ser A/B, nr. 64, p. 4.
38. Lubicon
Lake Band v. Canada UNDOC A/42/40 (1981), para. 32. 1; Comunicare Nr.
167/1984.