Lupta împotriva rasismului, xenofobiei,
anti-semitismului şi intoleranţei: între
retorică
legislativă şi realitate
Renate
Weber
Anii ’90,
mai mult decît deceniile anterioare, au fost ani de intense preocupări privind
limitarea şi sancţionarea comportamentelor şi chiar a
discursurilor intolerante, ale celor care, izvorînd din rasism şi
xenofobie, contribuie la apariţia şi păstrarea unui climat în
care lipsa de respect faţă de diversitate merge pînă la izolarea
şi chiar înlăturarea celor diferiţi de majoritate, prin mijloace
variate, inclusiv violente. În special, astfel de preocupări au avut loc
la nivel european, apariţia unor manifestări motivate rasial
determinînd Consiliul Europei să iniţieze măsuri prin care
să contracareze un astfel de climat. Cît de eficiente au fost ele pînă
în prezent? O întrebare la care putem încerca să răspundem zece ani
mai tîrziu, mai ales dacă dorim să gîndim constructiv şi nu doar
critic, imaginînd soluţii adecvate pentru viitor.
În 1993, Adunarea
Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1222 „privind
lupta împotriva rasismului, xenofobiei şi intoleranţei”. Ea a fost
prima dintr-un şir de astfel de iniţiative care a încercat să
pună în termeni de „soft law”
prevenirea şi combaterea manifestărilor de acest tip şi se
referă în termeni generali la necesitatea de a identifica şi
combate rădăcinile rasismului, xenofobiei şi intoleranţei,
de a adopta prevederi naţionale în acest sens şi de a le aplica pe cele
deja existente, la nivel naţional sau internaţional. Recomandarea nu
este juridic obligatorie pentru statele membre, ci expresia voinţei
politice a Adunării Parlamentare de a nu lăsa ca astfel de
manifestări să altereze climatul public, politic şi social, al
Europei. De aceea ea conţine îndemnuri pentru statele membre ale Consiliului
de a avea programe care să vizeze în primul rînd educaţia tinerilor
şi subliniază rolul pe care mass media îl are de jucat. În acest
sens, Adunarea Parlamentară face o serie de
recomandări Comitetului de Miniştri, organul cu putere de decizie al
Consiliului Europei, pentru ca acesta, la rîndul lui, să ceară
statelor membre un set amplu de măsuri, de la politici publice educative
şi pentru tineri, de la educaţia pentru drepturile omului şi
predarea limbilor minorităţilor, la ratificarea instrumentelor
internaţionale care protejează drepturile omului şi minorităţilor,
la revizuirea legislaţiilor naţionale privind dobîndirea
cetăţeniei, la măsuri de instruire adecvată a
avocaţilor şi organizaţiilor care îi ajută pe
imigranţi. Mai mult, Recomandarea vorbeşte despre principiile şi
normele de îndrumare pe care le va elabora Consiliul Europei „pentru pedepsirea
persoanelor care iniţiază remarci rasiste, xenofobe sau anti-semite,
precum şi a actelor de discriminare de acest tip săvîrşite de
autorităţi publice”.
Recomandarea n-a
avut urmări directe în sensul adoptării vreunei legislaţii specifice
şi nici principiile despre care a vorbit nu au fost elaborate, dar ea a
avut darul de a trezi conştiinţa publică în ţările membre
în legătură cu astfel de manifestări. Nici statele membre
şi nici Consiliul Europei nu au elaborat imediat după aceea politici
publice pentru combaterea fenomenelor de acest fel, dar chestiunea în sine a
început să fie luată în considerare, chiar dacă foarte timid.
Din nefericire, în
anii care au urmat, numărul manifestărilor cu astfel de motivaţii
s-a înmulţit, fără să existe vreo politică
eficientă şi coerentă de combatere a lor, ceea
ce a determinat Adunarea Parlamentară să adopte o nouă
Recomandare, 1275 (1995), „privind lupta împotriva rasismului,
xenofobiei, anti-semitismului şi intoleranţei”. De remarcat că
referirea la combaterea anti-semitismului apare chiar în titlul documentului.
De data aceasta, Adunarea îşi exprimă extrem de serioasa îngrijorare
din cauza recrudescenţei rasismului, xenofobiei şi intoleranţei în
Europa. În mare, ea reia recomandările anterioare, dar, în afara
referirilor concrete la documente europene şi internaţionale pe care
statele trebuie să le ratifice, ca un prim semn că doresc să
lupte împotriva manifestărilor de acest fel, ea conţine generalităţi
şi nu soluţii. De exemplu, referirea la educaţia publicului
şi a tinerilor. Adunarea Parlamentară are meritul de a fi subliniat
foarte ferm necesitatea unor manuale şcolare adecvate, a
învăţării istoriei diversităţii din fiecare
ţară şi din Europa, dar e lesne de observat că în astfel de
cazuri tinerii sunt ei înşişi vulnerabili la ceea ce mediul le
transmite, iar cîtă vreme profesorii lor sunt ei înşişi
tributari temerii de alteritate, nu vor putea face mare lucru numai printr-un
manual nou. Nemaivorbind de mediul extra-şcolar în care tinerii
trăiesc zi de zi. Sigur, nu este realist să se creadă că
Adunarea Parlamentară ar putea rezolva problemele statelor europene.
Politici publice de educaţie generală, care să vizeze întreaga
populaţie, adecvate grupurilor ţintă specifice, trebuie adoptate
la nivel de ţară şi nu paneuropean. şi totuşi, au avut
loc acţiuni ample, cu susţineri financiare mari din partea
Consiliului, la nivelul statelor membre - am în vedere în principal campania de
combatere a rasismului, discriminării şi intoleranţei.
Pe de altă parte, Recomandarea 1275 (1995) este
vagă în ceea ce priveşte soluţiile legislative pe care le
propune. Ea solicită Comitetului de Miniştri să ceară statelor
membre să-şi examineze legislaţia internă şi practica
şi să le înlăture pe cele care au un efect discriminatoriu
direct sau indirect. O recomandare necesară, dar care, la o analiză
atentă, este imposibil de pus în practică atît timp cît nu
există definiţii juridice ale discriminării directe şi
indirecte. Un aspect deloc de neglijat, pentru că ceea ce am putea crede
unii sau alţii că sunt aceşti termeni nu este suficient, mai
ales cînd vorbim de sancţiuni pentru comportamente discriminatorii. Este
suficient să precizez că la nivelul Uniunii Europene abia în anul
2000 a fost adoptată Directiva 43/EC/2000 „pentru implementarea
principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea
rasială sau etnică”. Este pentru prima dată cînd cele două
tipuri de discriminare, directă şi indirectă, sînt definite clar
în raport cu motivarea rasială a comportamentului (anterior, în cadrul
Uniunii Europene, existau astfel de definiţii numai în raport cu
discriminarea de gen). Statelor membre ale Uniunii le-a fost dat un răgaz
de trei ani pentru a-şi adapta legislaţia şi practicile la
cerinţele acestei directive, ceea ce dovedeşte înţelegerea greutăţilor,
chiar a tensiunilor care vor fi consecinţe directe ale aplicării
noilor prevederi. La nivelul Consiliului Europei însă, nici nu se pune
problema unor astfel de definiţii, ceea ce înseamnă că statele
membre au obligaţia de a proceda ele la
acoperirea golurilor legislative.
Recomandarea
precizează, de asemenea, necesitatea elaborării unor coduri de
conduită pentru jurnalişti, care, respectînd libertatea de exprimare,
să interzică totuşi instigarea la discriminare rasială, la
violenţă, ură şi intoleranţă prin media. Din nou,
o invitaţie în termeni vagi, pentru că în cuprinsul documentului nu
există nici un fel de referire la felul în care poate fi echilibrată
balanţa în acest sens.
În acelaşi timp
însă, este o realitate de necontestat că limbajul urii (hate speech) a
fost cel care a încurajat într-o măsură uriaşă
manifestările violente şi a elogiat atrocităţile care aveau
loc în spaţiul fostei Iugoslavii. Asta în timp ce în mai multe state din
vestul şi estul Europei s-au manifestat tot mai public mişcări
extremiste şi partide care susţin şi apără o ideologie
incompatibilă cu democraţia şi drepturile omului. Aceste partide
şi mişcări „chiar dacă nu pledează în mod direct
pentru folosirea violenţei, crează totuşi un climat care
încurajează dezvoltarea acesteia”, aşa cum menţionează
documentul următor al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,
Recomandarea 1438 (2000) cu privire la „ameninţarea adusă
democraţiei de partide şi mişcări extremiste în Europa”.
De data aceasta
documentul precizează foarte clar că este necesar ca în statele membre
să „fie adoptată o legislaţie care să interzică
instigarea orală sau prin scris la rasism, anti-semitism şi
xenofobie”, precizînd că libertatea de exprimare nu poate fi
acceptată ca o scuză pentru astfel de manifestări. Din nou, trebuie
precizat că şi acest document nu este juridic obligatoriu, dar el
pune problema voinţei politice a statelor membre
ale Consiliului Europei de a respecta valorile pentru care s-au alăturat
acestui organism: democraţia, drepturile omului, statul de drept.
Cum au răspuns
statele membre? Unele au considerat că lupta împotriva manifestărilor
de intoleranţă trebuie pedepsită şi au procedat în
consecinţă. Altele au ignorat această chestiune ani de zile.
România face parte din această ultimă categorie. După 1990, aici
au apărut publicaţii care au tipărit zeci de articole de o
abjecţie greu de închipuit. Unele din ele erau chiar mai virulente decît
cele publicate în perioada interbelică în anii de glorie ai
legionarismului. Încercările repetate de a implica justiţia în
pedepsirea unor astfel de manifestări pe baza prevedeilor Codului penal —
suficiente şi acoperitoare — au fost în permanenţă sortite
eşecului, de parcă în România dreptatea era întotdeauna de partea răufăcătorilor.
După un deceniu de astfel de instigări la ură rasială, de
articole anti-semite, apariţia unei reviste şi mai imunde, „Atac la
persoană”, a fost privită drept ceva firesc, atît de firesc încît
proprietarul ei a fost ales senator şi, evident, acum se bucură de
imunitate, adică de impunitate.
Pe acest fond, de
total dispreţ faţă de victimele directe şi indirecte ale manifestărilor
rasiale, anti-semite, intolerante, Ordonanţa de urgenţă nr. 31
din 13 martie 2002 „privind interzicerea organizaţiilor şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării
cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor
infracţiuni contra păcii şi omenirii” a venit ca o supriză
totală. În linii mari, ea urmăreşte recomandările
documentelor europene, adăugînd chestiunea cultului persoanelor vinovate
de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi
omenirii, dar este, în acelşi timp, un amalgam de prevederi, unele din ele
profund discutabile. Adoptarea ei ridică două tipuri de probleme.
Prima priveşte constituţionalitatea unui astfel de act în cadrul
ordinii juridice din România. Cea de a doua se referă la conţinutul
său, ca atare. În privinţa momentului adoptării ei şi a
formei, ordonanţa de urgenţă este, în opinia mea, un act
neconstituţional. Nimic nu justifica în primăvara acestui an
urgenţa adoptării ei. Nimic excepţional nu se întîmplase în acea
perioadă, dimpotrivă, discursurile publice erau chiar mai potolite.
După ce vreme de 12 ani oficialităţi locale şi centrale ale
statului român tot ridicaseră şi sfinţiseră statui ale mareşalului
Antonescu şi rebotezaseră cu numele acestuia străzi şi
bulevarde din numeroase oraşe, în pofida încercărilor unor grupuri
civice de a stopa această avalanşă, e greu de înţeles unde
era „urgenţa” care să justifice nu dărîmarea lor, ci adoptarea unei
ordonanţe de urgenţă care, în conformitate cu prevederile
Constituţiei, se poate face numai în împrejurări excepţionale.
În plus, actul normativ reglementează în domeniul legii organice, de vreme
ce, prevăzînd infracţiuni şi pedepse, implicit, aduce modificări
Codului penal. Firesc era ca o astfel de iniţiativă a Guvernului,
lăudabilă în sine pentru preocuparea - fie şi tardivă – de
a combate manifestările rasiste, anti-semite etc, să fie trimisă
Parlamentului României, mai mult, să fi fost
chiar dezbătută public, tocmai pentru că, aducînd restricţii
libertăţii de exprimare şi asociere, era firească
înţelegerea necesităţii unor astfel de limitări, ceea ce ,
în sine, putea fi văzut ca un proces educativ.
În ceea ce
priveşte conţinutul, ordonanţa restricţionează atît
libertatea de asociere, interzicînd organizaţiile cu caracter fascist,
rasist sau xenofob, cît şi libertatea de exprimare, sub diferite forme.
Fără a nega importanţa pe care un sistem sancţionator o are
în combaterea manifestărilor rasiste, intolerante, în general, trebuie
precizat că ordonanţa de urgenţă în cauză
reprezintă cea mai severă atingere adusă cîtorva drepturi
fundamentale ale omului. şi tocmai pentru că este vorba de
restrîngeri de o asemenea importanţă, era firesc ca ele să fi
fost rodul unei dezbateri şi al unei legi adoptate de Parlament şi nu
al unui act de autoritate al Executivului. De ce? Pentru că dincolo de
acoperirea sau mutarea unor statui ale lui Antonescu, nu cred că mare
lucru se va întîmpla şi că justiţia din România va
funcţiona de acum încolo aşa cum n-a făcut-o în ultimii 12 ani.
În fond, poate că un semnal în acest sens este şi faptul că în
vreme ce, pe ici pe colo, din spaţiile publice, statuile lui Antonescu
sînt înlăturate, pe pereţii clădirii Guvernului atîrnă fotografia
acestuia, ca o dovadă a faptului că „s-a revizuit, fără
să se schimbe nimic”.
*
Renate WEBER, absolventă a Facultăţii de Drept din
cadrul Universităţii Bucureşti în 1979.
Este avocată şi profesoară la şcoala Naţională
pentru Studii Politice şi Administrative din
Bucureşti, preşedintă a Fundaţiei pentru o Societate
Deschisă România, membră în comitetul consultativ al International Service for Human Rights şi International
Council for Human Rights Policy din
Geneva. A publicat numeroase studii şi articole în domeniul drepturilor
omului şi al minorităţilor naţionale.