Studiu comparativ privind politicile regionale ale Ungariei, Bulgariei
şi României
Studiu
comparativ privind politicile regionale ale Ungariei, Bulgariei şi României
Gyula
Horváth
Premize istorice
Dezvoltarea celor trei
economii de plan – ale Bulgariei, României şi Ungariei – în decursul secolului
20., în ciuda apartenenţei timp de patru decenii la aceeaşi ideologie şi,
parţial, aceleaşi alianţe, făcînd abstracţie de similitudinile formale izvorîte
din structura de putere, a fost dominată în mod fundamental de deosebiri.
Evoluţia istorică legase cele trei ţări de spaţii de forţă geopolitice
diferite. Ungaria, aparţinînd zonei central-europene, a avut posibilitatea
aderării mult mai devreme la curentul principal al transformărilor industriale
europene. Bulgaria balcanică eliberată de sub dominaţia otomană la sfîrşitul
secolului al XIX-lea s-a luptat decenii de-a rîndul pentru organizarea bazelor
unei economii moderne. În aceeaşi perioadă, şi România, cu cinci milioane de
locuitori, constituită din unirea a două principate, se afla la începuturile
dezvoltării capitaliste, recensămîntul economic din 1886 consemnînd doar cca.
150 de uzine cu peste 25 de angajaţi (Berend-Ránki 1987).
Scopul strategic al
politicii economice maghiare din perioada interbelică era crearea coeziunii
interne a unei ţări reduse la o treime, restructurarea capacităţilor sale
industriale. Economia celor două ţări balcanice era caracterizată în continuare
de apăsătoarea pondere excesivă a agriculturii. În noul stat naţional al
României diferenţele teritoriale erau deosebit de însemnate. Nivelul de
urbanizare al Transilvaniei (densitatea reţelei urbane) şi cel al
industrializării depăşea mult pe cel al regiunilor din Regat. Partea
transilvană reprezenta 30% din populaţia noii Românii, în timp ce ponderea
capacităţilor industriale reprezenta 40-50%.
În anii de după cel
de-al doilea război mondial în toate trei ţările forţa de muncă ocupată în
agricultură era în continuare dominantă: în Bulgaria de 80%, în Ungaria 51%,
iar în România de 74%. Proporţia forţei de muncă ocupată în industrie la începutul anilor ’50 în Bulgaria era de 11%, în România de 14%, iar în
Ungaria de 23%. Numărul redus al muncitorilor industriali (în Bulgaria 350 de
mii, în România 800 de mii, în Ungaria 700 de mii) era caracterizat de o
concentrare teritorială excesivă ( Enyedi 1978.). În afara capitalelor
nu existau decît în cîteva oraşe mai mari locuri mai numeroase de muncă în
industrie.
Industrializarea
forţată a economiei
socialiste planificate din deceniile 1950-1960 – care constituise peste tot în
Europa Central-Răsăriteană drept fundament pentru programe de modernizare,
menite să consolideze structurile de putere – a dus la rezultate cel puţin
îndoielnice. Indiscutabil, politica perioadei a facilitat în mod formal
creşterea numărului şi extinderea teritorială a celor ocupaţi în industrie, a
influenţat în mod drastic structura aşezărilor, a accelerat procesul de
urbanizare, programele sociale şi culturale au ridicat într-o anumită măsură
nivelul de civilizaţie a zonelor rurale. Indicatorii cantitativi ai dezvoltării
s-au modificat în mod spectaculos în toate trei ţările. Între 1950 şi 1970,
proporţia populaţiei urbane a crescut în Bulgaria de la 20% la 53%, în România
de la 23% la 41%, iar în Ungaria de la 37% la 48%. Mîna de lucru ocupată în
industrie a ajuns în Bulgaria la 1,1 milioane, în România la 2 milioane, iar în
Ungaria la 1,7 milioane. Economia în ansamblu însă – datorită relaţiilor
colective de proprietate şi a integrării economice închistate – rămăsese la un
nivel scăzut. Modificările structurale ale economiei s-au asociat totodată cu
reducerea diferenţelor teritoriale, egalizarea teritorială relativă însemnînd
de fapt răspîndirea uniformă ale performanţelor de nivel scăzut. Dacă în cele
trei ţări PNB pe cap de locuitor era în 1975 aproape egal, dezechilibrele teritoriale
arătau în schimb diferenţe semnificative. Majoritatea unităţilor
administrativ-teritoriale ale celor trei ţări rămîneau în urma valorii medii a
PNB din ţările CAER. În Bulgaria din cele 28 de unităţi teritoriale 22, în
România din cele 40 de judeţe 32, iar în Ungaria din 20 de judeţe 12 rămăseseră
sub nivelul mediei est-europene (Nemes Nagy 1987).
Economia centralizată
de comandă a îmbrăcat în cele trei ţări forme complet diferite, arătînd puţine
asemănări în privinţa sistemului de organizare economică, a instrumentelor
politicii economice şi a orientării relaţiilor europene. Ca urmare a reformelor
de coordonare economică din 1968, Ungaria s-a îndreptat precaut, deşi nu fără
ezitări, spre economia de piaţă, în timp ce Bulgaria – exceptînd cîteva rectificări
mai puţin însemnate – a păstrat cu fermitate pînă la începutul anilor ’90
elementele economiei de plan şi a omogenizării politice. România a continuat
neclintit politica de industrializare stalinistă cu un nivel tehnic scăzut.
Pînă la sfîrşitul anilor ’60 procesul concentrat de industrializare a atins
zonele mai dezvoltate şi cele 17 centre regionale, în anii ’70 în schimb a luat
un avînt puternic industrializarea zonelor agrare (printre care şi Secuimea).
„Dictatura blîndă”
din Ungaria şi-a făcut simţit efectul şi în domeniul dezvoltării teritoriale şi ale aşezărilor. La începutul
perioadei socialiste dezvoltarea teritorială urmărise o serie de obiective
ideologice: asigurarea posibilităţilor identice de locuit tuturor cetăţenilor, echilibrarea nivelului de trai ale diferitelor
straturi sociale, prezenţa clasei muncitoare în toate oraşele. În fazele de mai
tîrziu ale socialismului de stat aceste obiective au fost înlocuite cu soluţii
tehnocratice pragmatice. În timp ce declaraţiile politice proslăveau exemplele
sovietice, în politica concretă de dezvoltare teritorială, precum şi în mai
toate momentele planificării teritoriale ale guvernului puteau fi sesizate
modelele europene, de la centrele inferioare ale serviciilor la circumscripţiile
şcolare şi la restructurarea coordonării. În macrocoordonarea dezvoltării
teritoriale au apărut pe lîngă instrumentele planificării economiei naţionale
şi elementele reglementării normative (Enyedi 1989). În 1971 guvernul
ungar a stabilit prin decret obiectivele de lungă durată ale politicii de
dezvoltare teritorială, iar în 1985 parlamentul a adoptat o hotărîre privind
dezvoltatarea teritorială.
Industrializarea
forţată din România a fost însoţită de o politică fatală privind dezvoltarea
aşezărilor. Încă la începutul epocii Ceauşescu intraseră în vigoare măsuri
stricte antirurale, ca spre sfîrşitul anilor ’80 urbanizarea excesivă să-şi
atingă apogeul prin programul de raţionalizare a satelor. Programul PCR dorea
să înjumătăţească numărul satelor prin crearea a 558 de oraşe agro-industriale,
centre de organizare teritorială pentru coordonarea agriculturii (Hunya-Réti-Süle-Tóth,1990).
Demolarea satelor şi organizarea iraţională a centrelor tradiţionale ale
oraşelor a luat sfîrşit odată cu revoluţia din 1989.
Putem observa
diferenţe şi în privinţa intervenţiilor în organizarea mezo-teritoriilor. Din
punct de vedere formal, sistemul administrativ-teritorial al Ungariei nu s-a
schimbat. Cele 20 de unităţi (19 judeţe şi capitala) a rămas la baza împărţirii
teritoriale şi după cel de al doilea război mondial. Unităţile sistemului
administrativ s-au modificat doar în sensul că, pe de o parte, în 1971 au fost
desfiinţate consiliile de plasă (járás), pe de altă parte, în sistemul
de coordonare al aşezărilor a avut loc o oarecare concentrare între 1950 şi
1990, coordonarea celor 3200 de aşezări fiind efectuată de 1700 de consilii
comunale. După schimbarea de regim însă, fiecare aşezare a devenit o
autoadministraţie independentă.
În celelalte două ţări
sistemul administrativ-teritorial s-a modificat în mai multe rînduri.
Observaţia, că unităţile administrativ-teritoriale, asemenea majorităţii
ţărilor est-europene, nu au fost considerate drept cadre stabile ale
organizării statale poate fi explicată prin faptul că sistemul administrativ de
nivel mezo al noilor state naţionale, create după primul război mondial
– spre deosebire de Ungaria – nu a beneficiat de tradiţii îndelungate. În
Bulgaria, cele 13 unităţi teritoriale au fost înlocuite cu 28 de circumscripţii
(okrug), reorganizarea administrativă din 1987 a dus la înlocuirea
judeţelor cu 9 unităţi teritoriale mai mari (oblast), ca în cele din
urmă în 1999, la baza împărţirii administrativ-teritoriale să revină cele 28 de
circumscripţii mai vechi. Aceste unităţi teritoriale însă exercită funcţii ale
administraţiei de stat, funcţionînd în esenţă ca unităţi desconcentrate ale
guvernării centrale.
În România, pînă la
cel de-al doilea război mondial, împărţirea administrativ-teritorială consta
din 20 de regiuni şi 60 de judeţe, în timp ce administraţia comunistă
organizase 17 regiuni şi 177 de raioane. În 1968 regiunile au fost înlocuite cu
40 de judeţe, raioanele au fost desfiinţate, iar cele 13 mii de sate au fost
coordonate de 2700 de consilii comunale. Prin crearea judeţelor a fost
desfiinţată Regiunea Autonomă Maghiară, pe teritoriul Secuimii luînd fiinţă
trei judeţe (Mureş, Harghita şi Covasna). În 1981 o parte a judeţului Ilfov a
fost anexat capitalei, iar judeţul Ialomiţa a fost împăţit în două (creîndu-se
judeţul Călăraşi), numărul total al judeţelor ajungînd astfel la 41. Şi asupra
unităţilor teritoriale ale României, influenţa decisivă – deşi funcţionează
consilii alese în cadrul judeţelor – o are administraţia de stat prin sistemul prefecturilor.
Doar în Ungaria nu a fost creat un sistem unitar al administraţiei de stat,
judeţele constituind autoguvernări coordonate de către organe alese.
Elementul exclusiv al
sistemului administrativ subnaţional bulgar este constituit astăzi din cele
262 de comune (obstina). O comună cuprinde în medie 20 de aşezări, iar
populaţia acestor unităţi administrative este în medie de 31 de mii. Acesta
este de zece ori mai mare decît populaţia unităţilor autoguvernărilor locale
din Ungaria. Unităţi administrative de mari dimensiuni au luat fiinţă în
Bulgaria încă în 1979. Sistemul teritorial al celor 291 de unităţi organizate
atunci (selishtna sistema) a constituit baza strategiei de dezvoltare de
lungă durată. În cele trei tipuri slab dezvoltate al sistemului teritorial,
împărţit în cinci grupe de dezvoltare, trăia 44% din populaţia ţării. Amintisem
deja că şi în România a avut loc o concentrare – ceva mai moderată ca în
Bulgaria – a sistemului de conducere. Aceste forme ale coordonării aşezărilor
s-au păstrat în ambele ţări şi după schimbarea de regim.
În schimb în Ungaria
au avut loc procese diferite faţă de celelalte două ţări. Ca un prim pas al
transformării sistemului puternic centralizat al administraţiei publice în 1971
au fost desfiinţate consiliile de plasă, în cele 97 de plase funcţionînd organe
ale puterii de stat doar cu competenţe limitate. În 1985 plasele au fost
eliminate din sistemul administrativ-teritorial al Ungariei. După schimbarea de
regim fiecare aşezare a devenit o autoadministraţie independentă, ceea ce a
produs serioase probleme în organizarea şi dezvoltarea teritorială a dirijării
şi a serviciilor infrastructurale. Din acest motiv, în 1994 au fost create 150
de mici unităţi zonale cu obiective statistice şi de planificare. O microregiune
este un ansamblu de aşezări cu o anumită coerenţă teritorială, bazate pe
relaţii economice şi infrastructurale reale. Nu posedă funcţii administrative,
ci numai competenţe exclusive de coordonare.
În sistemul de
planificare economică pe termen lung a ţărilor est-europene
au apărut în mod limitat – în bună parte pe baza experienţelor sovietice de
regionalizare – şi anumite elemente regionale. Cadrele teritoriale ale
planificării economiei naţionale erau constituite din circumscripţii de
planificare economică.
În ambele ţări au fost create cîte 6 circumscripţii. Din cauza sistemului
politic centralizat schimbări organice în direcţia descentralizării nu s-au putut
naşte. Circumscripţiile de planificare economică serviseră exclusiv obiectivelor
planificării macroeconomice. În Bulgaria au jucat un rol însemnat în
distribuirea resurselor centrale, în Ungaria nu au îndeplinit asemnea funcţii,
au jucat în schimb un rol important în modernizarea statisticii teritoriale şi
în dezvoltarea cercetărilor regionale. Gîndirea politică regională cîştigase
teren şi în cîteva subsisteme ale dirijării economice. Au fost lărgite
resursele dezvoltării economice utilizabile în zona de competenţă a consiliilor
judeţene, a fost creat un fond central de dezvoltare teritorială (cu sarcina de
restructurare a zonele miniere, de sprijinire a strămutării uzinelor
budapestane şi dezvoltarea unor centre industriale anume) şi au fost lansate
programe experimentale pentru dezvoltarea zonelor rurale slab dezvoltate. În nici
una dintre cele două ţări nu au fost legate propriu-zis programe teritoriale de
noile regiuni de planificare, în Bulgaria beneficiarul – de altfel slab
finanţat – al politicii regionale de stat fusese sistemul localităţilor, iar în
Ungaria judeţele, respectiv zonele slab dezvoltate din cadrul acestora.
Schimbările
intervenite în structura localităţilor au fost în primul rînd de natură
cantitativă. Proporţia populaţiei urbane a crescut la sfîrşitul anilor 90 la
69% în Bulgaria şi 63% în Ungaria. Capitalele aflate pe vîrful ierarhiei urbane
au avut o pondere însemnată în toate trei ţările, la Sofia trăind 14%, la
Budapesta 18%, iar la Bucureşti 10% din populaţia ţării. Rolul lor economic şi
cultural însă este mult mai important decît ponderea populaţiei. Elementele
esenţiale ale economiei moderne de piaţă sînt concentrate în capitală (tabelul
1.). Numeroase elemente ale politicilor de descentralizare pot fi asociate
reducerii acestei concentrări teritoriale dezavantajoase de mai multe decenii.
Tabelul 1.
Ponderea capitalei în cîteva domenii de
activitate, în procente
Activitatea Sofia, 2000 Budapesta,
2001 Bucureşti, 2001
|
Producţia industrială 15,9 17,6 17,0
Capital funcţional străin 49,9 56,5 46,7
Studenţi 43,3 49,2 32,4
Ocupaţi în cercetare 72,7 55,8 39,0
şi dezvoltare
|
Sursa: Calculele autorului pe baza
datelor anuarelor statistice naţionale.
În constituirea
politicilor de dezvoltare descentralizată oraşele de dimensiuni mari şi
mijlocii, aflate pe nivelul al doilea al ierarhiei, joacă un rol important
(fig.1.). România posedă reţeaua cea mai extinsă a marilor oraşe. Sistemul
oraşelor mari se compune din şase oraşe de 300-350 de mii de locuitori, în afară de
capitală (Braşov, Cluj, Timişoara, Constanţa, Craiova, Galaţi şi Iaşi), patru
oraşe cu 200-300 de mii de locuitori (Oradea, Bacău, Brăila, Ploieşti) şi
treisprezece oraşe cu 100-200 de mii de locuitori. Dintre aceştia din urmă,
Aradul şi Piteştiul se apropie de 200 de mii de locuitori. Distribuţia
teritorială ale marilor oraşe este uniformă, ceea ce constituie o trăsătură
favorabilă din punctul de vedere al organizării spaţiului. Din punctul de
vedere al regionalismului însă, numărul mare al marilor oraşe poate avea un
efect negativ, dacă între diferitele centre se profilează o competiţie pentru
funcţia de centru regional. În majoritatea marilor regiuni ale României există
acest pericol. În regiunea nord-vestică de exemplu, competiţia dintre Cluj şi
Oradea, în regiunea centrală, cea dintre Braşov, Sibiu şi Târgu-Mureş.
Situaţia oraşelor mari
în celelalte două ţări este asemănătoare. Bulgaria posedă trei oraşe mari cu
peste 200 de mii de locuitori (Plovdiv, Varna şi Burgas), iar populaţia a trei
oraşe (Russe, Stara Zagora şi Plevna) se cifrează între 130 şi 170 de mii. În
Ungaria un singur oraş depăşeşte 200 de mii de locuitori (Debrecen), iar trei
centre regionale (Miskolc, Szeged şi Pécs) se situează între 160-170 de mii de
locuitori. În categoria oraşelor de 100-130 de mii de locuitori se situează în
Bulgaria două (Sliven şi Dobrici), iar în Ungaria trei oraşe (Győr, Nyíregyháza
şi Székesfehérvár). Potenţialul economic şi instituţional al acestor oraşe de
dimensiune medie este relativ puternic, ceea ce înseamnă că prin programe de
dezvoltare inteligente pot îndeplini rolul de centre regionale.
Fig.1
Distribuţia
teritorială a oraşelor cu peste 100 de mii de locuitori
a) Bulgaria
b) Ungaria
c) România
Reţeaua urbană de
dimensiune medie între 50-100 de mii de locuitori este compusă în Bulgaria din
15, în Ungaria din 12 şi în România din 18 oraşe. Reţeaua oraşelor mici este
densă în toate cele trei ţări, în Bulgaria 152, în Ungaria 160, iar în România
154 de oraşe compun această categorie. Majoritatea micilor aşezări
urbane posedă o slabă funcţie de organizare teritorială. Nu sînt capabile să
ofere servicii de calitate aşezărilor rurale aflate în cîmpul lor de atracţie
şi nu joacă un
rol semnificativ în ocuparea forţei de muncă. În cele mai multe oraşe, după
schimbarea de regim, datorită lichidării zonelor industriale de dinainte,
majoritatea locurilor de muncă au încetat. Ratele cele mai înalte ale şomajului pot fi
identificate tocmai în aceste zone.
Structura zonelor
rurale este de asemenea foarte diversă. În Bulgaria şi în România aşezările
rurale sînt numeroase (13,1 mii, respectiv 5,1 mii de sate), în Ungaria numărul
acestora fiind substanţial mai scăzut (2,9 mii). Deşi în relaţie europeană
proporţia aşezărilor mici este ridicată, acest tip de aşezare este mult mai
caracteristică pentru Bulgaria şi România. În Bulgaria 83% dintre sate are sub
o mie de locuitori, în România proprţia acestora este de 57%. În Ungaria
proporţia aşezărilor mici este de 59%. În timp ce în Bulgaria şi România
numărul satelor cu o populaţie de peste cinci mii de locuitori este foarte rar
(pe la mijlocul anilor ’90 erau doar 8, respectiv 6 astfel de aşezări), în
Ungaria 38 de aşezări rurale depăşeau cinci mii de locuitori.
Rezumînd, să aruncăm o
privire asupra distribuţiei unităţilor teritoriale ale celor trei ţări. Din tabelul
2. putem deduce, că deosebirile privind dimensiunile nivelelor teritoriale
ale celor două ţări mai mici provin din diferenţele de structură ale aşezărilor
şi din diferenţele privind sistemul autoadministrării acestora.
Tabelul 2.
Unităţi teritoriale statistice, 2001
Denumirea
|
Bulgaria Ungaria România
|
Numărul Media Numărul
Media Numărul Media
în mii locuitorilor în mii
locuitorilor în mii locuitorilor
|
NUTS 2 6 1380 7
1454 8 2801
NUTS 3 28 296 20
509 42 534
NUTS 4 262 31 150
68 2685 0,9
NUTS 5 5340 1,5 3135
3,2 13364 0,2
|
Sursa: Calculele autorului pe
baza datelor din anuarele statistice.
Consecinţele
regionale ale tranziţiei
Criza economică
desfăşurată înainte şi după schimbarea de regim a declanşat în cele trei ţări
procese asemănătoare, dar diferite prin consecinţe şi proporţii.
Deosebirile
evidenţiate în relaţiile politice ale primilor ani ai democraţiei parlamentare
însă s-au reflectat în mod inevitabil în ritmul reglemetărilor juridice ale
economiei de piaţă şi în evoluţia performaţelor economice. Performanţele
aproape similare cu cele cu trei decenii în urmă spre sfîrşitul anilor ’90 s-au
diferenţiat semnificativ, Ungaria depăşind crizele transformărilor, plasîndu-se
pe un traseu ascendent, Bulgaria şi România aflîndu-se la începutul
întroducerii unor măsuri de reformă economică decisive (tabelul 3.).
Datorită diferenţelor existente în stadiul economiei şi a sistemului
instituţiilor democratice, aderarea la Uniunea Europeană nu este posibilă decît
la date diferite.
Transformarea radicală a structurii economiei a afectat în mod diferit
regiuni diferite. Perdanţii tranziţiei – asemenea altor state europene – au
fost zonele industriei grele şi extractive şi – ca o caracteristică
est-europeană – zonele compact agricole. Dezvoltarea economiei de piată a dus
la accentuarea diferenţelor regionale. Analizele efectuate în Ungaria la
mijlocul anilor 1970 evidenţiau între capitatală, zona cea mai dezvoltată, şi
judeţele nord-estice cele mai puţin dezvoltate o diferenţă de 2 la 1. În 1999,
între capitatală, zona cea mai dezvoltată, şi judeţul înapoiat nord-estic
Szabolcs-Szatmár-Bereg, respectiv judeţul nordic Nógrád, loviţi de criza
industrială, diferenţa PIB-ului pe cap de locuitor a fost de 3,5 la 1. În cazul
Bugariei nu avem la dispoziţie date privind nivelul PIB pe judeţe, dar în
privinţa producţiei brute între oblast-i de la mijlocul anilor ’90, diferenţa
era de asemenea de 3,5. Diferenţele privind veniturile noilor judeţe sînt
probabil mai mari. În mod interesant însă, în cazul regiunilor NUTS 2, măsura
diferenţelor a evoluat în mod diferit în cele două ţări. În cazul PIB-ului pe
cap de locuitor din regiunile Ungariei diferenţa dintre valorile extreme
(regiunea de centru şi cea de nord-est) este de 2,4 ori, pe cînd în Bulgaria,
diferenţa dintre regiunea cea mai dezvoltată sud-estică şi restul regiunilor nu
atinge nici 15%. Nici pentru România nu sînt caracteristice diferenţe regionale
prea mari. Între capitală, zona cea mai dezvoltată, şi cea mai puţin dezvoltata
Moldovă de Nord, diferenţele PIB pe cap de locuitor sînt de 1,6 ori. Analizînd
datele regionale ale ţărilor Uniunii Europene şi ale celor asociate putem
constata că regiunile bulgare sînt amplasate la coada ierarhiei, pe cînd în
cazul regiunilor ungare NUTS 2 tabloul este mai complex, deoarece o regiune din
centrul Ungariei se situează la peste 75% din media nivelului UE, iar una din
zona de vest, în apropierea acesteia (tabelul 4.).
Tabelul 3.
Date
macrostatistice mai importante, 1999
Indicator Bulgaria Ungaria România
|
Populaţia, în mii
8.211 10.068 22.507
Suprafaţa, km2 110. 910 93.030 238.390
PIB pe cap de locuitor la
paritate cu puterea de
cumpărare, euro 4.749 10.705
5.500
Creşterea PIB faţă de
anul precedent, %
2,4 4,5 - 7,3
Distribuţia PIB pe
ramurile mai importante, %
Agricultură şi silvicultură 17,3
5,5 17,6
Industrie
23,1 28,2 35,0
Construcţii
3,7 4,6 5,7
Servicii 55,9
61,7 41,7
Exportul în
% PIB 44,1 52,6
25,7
|
Importul în % PIB 51,9 55,0
34,2
Datorii în % PIB 79,8 55,9
17,9
Sporul natural la o mie de
locuitori - 4,8 - 4,8 -
1,4
Proporţia populaţiei active, % 49,2 53,5
63,6
Rata şomajului, % 16,0
5,3 6,3
Distribuţia ocupaţiilor pe
ramurile mai importante, %
Agricultură şi silvicultură 26,6
7,1 40,0
Industrie 25,1 27,4
25,4
Construcţii
4,0 6,6 4,0
Servicii 44,3 58,9
30,6
Lungimea căilor ferate la o mie de
km 38,7 83 46,2
Lungimea autostrăzilor, km
324 448 113
Număr autorurisme la o mie de
locuitori 232 224 109
Număr abonaţi telefon la o mie de
loc. 397 358 183
Număr abonaţi Internet la o mie de
loc. 3,2 13,6 0,6
|
Sursa: Bulgaria 2000. Hungary 2000. Romania 2000.
Macroregiunile –
independent de performanţele lor – nu sînt în mod evident unităţi omogene.
Unele zone ale regiunilor, datorită nivelului anterior de dezvoltare economică
şi a intensităţii restructurărilor, au devenit în cursul tranziţiei cîştigători
sau perdanţi. Una dintre premisele unei politici teritoriale eficiente constă
în definirea exactă a zonelor defavorizate în urma tranziţiei. Putem considera
drept un rezultat important al politicilor de dezvoltare teritorială a celor
trei ţări faptul că lista zonelor problematice se află la dispoziţia
decidenţilor.
Tabelul 4.
Nivelul de dezvoltare al regiunilor NUTS 2,
2001
PIB pe cap de locuitor
(la paritate cu puterea
de cumpărare) în media
UE15, %
|
Numărul regiunilor În % din populaţia ţării
|
Bulgaria Ungaria România
Bulgaria Ungaria România
|
peste 76
50-75
36-49
26-35
sub 25
|
— 1
— — 28,3 —
— 1
— — 9,8 —
1 3 — 26,2 34,1 —
1 2 3 10,1 27,8 31,0
4 — 5 63,7 — 69,0
|
Sursa: Calculele autorului pe baza Területi Statisztikai
Évkönyv, 2001, p.400-408.
Zonele defavorizate
au fost stabilite prin hotărîri guvernamentale. În Bulgaria 77 de
autoadministraţii comunale intră în categoria zonelor slab dezvoltate iar 20 în
cea a zonelor industriale în declin. Pot fi sprijinite şi cele 36 de
autoadministraţii din zonele de frontieră. În Ungaria 89 de microregiuni intră
în categoria celor defavorizate (din care 83 slab dezvoltate, iar 6 sînt
propuse pentru restructurarea industriei).Guvernul României a calificat drept problematice acele zone unde: a) structura
economică este unilaterală, cel puţin 50% din forţa de muncă fiind ocupată
într-o singură activitate economică, b) au suferit pierderi însemnate de forţă
de muncă în urma restructurărilor în zonele miniere, c) şi-au încetat
activitatea 25% din întreprinderile care funcţionaseră înainte, d) rata
şomajului depăşeşte cu 25% media pe ţară, e) infrastructura şi comunicaţiile
sînt nedezvoltate. Pe baza unora dintre aceste criterii au fost stabilite 24
de zone problematice în 12 judeţe.
Reglementările bulgare
au clasificat zonele de dezvoltare în cinci categorii (dezvoltate, în curs de
dezvoltare, în declin industrial, rurale nedezvoltate şi de frontieră), iar
cele ungare au stabilit patru grupe (înapoiate, în declin industrial, rurale şi
cu şomaj ridicat). Reglementările guvernamentale româneşti au trasat cel mai
restrîns cercul zonelor subvenţionate, deoarece în aceste zone trăiesc mai
puţin de 10% din populaţia ţării. În Bulgaria, în zonele problematice (în curs
de dezvoltare şi în declin industrial) trăiesc 17,5%, iar în Ungaria 33,5% din
populaţia ţării (tabelul 5.).
Tabelul 5.
Zonele subvenţionate, 1999
Tipul zonei
|
Bulgaria
|
Ungaria
|
România
|
Populaţia
în mii
|
Din pop.
ţării, %
|
Populaţia
în mii
|
Din pop.
ţării, %
|
Populaţia
în mii
|
Din pop.
ţării, %
|
Înapoiate
|
—
|
—
|
3017
|
29,7
|
811
|
5,7
|
Declin industrial
|
438
|
5,3
|
284
|
2,7
|
1264
|
5,7
|
Agricol defavorizat
|
—
|
—
|
1322
|
13,0
|
—
|
—
|
Zonă nedezvoltată
|
1008
|
12,2
|
—
|
—
|
—
|
—
|
Şomaj înalt
|
—
|
—
|
1742
|
17,1
|
—
|
—
|
Zone problematice
în total
|
1446
|
17,5
|
3408*
|
33,5
|
2075
|
9,3
|
De frontieră
|
1622
|
19,6
|
—
|
—
|
—
|
—
|
Pol ascendent
|
2970
|
35,9
|
—
|
—
|
—
|
—
|
În curs de dezvoltare
|
800
|
9,7
|
—
|
—
|
—
|
—
|
* Notă: O zonă favorizată poate fi inclusă
în mai multe tipuri teritoriale. La calcularea populaţiei subvenţionate zonele
au fost luate în consideraţie o singură dată.
Sursa: Geshev 2001, Horváth 1998,
Ianoş 2000.
Există diferenţe şi în
privinţa structurii teritoriale a zonelor slab dezvoltate. În Bulgaria
distribuţia regională a populaţiei subvenţionate este relativ uniformă, în
Ungaria cele trei regiuni estice formează trei sferturi din populaţia
subvenţionată, iar în România cele mai extinse zone subvenţionate se plasează
în regiunile de dincolo de Carpaţi. Cele mai multe zone problematice se află în
regiunea de nord-vest (în judeţele Bihor, Maramureş şi Sălaj) (Fig. 2.).
Fig.2.
Populaţia zonelor subvenţionate pe regiuni
a) În Bulgaria
b) În Ungaria
c) În România
Legendă: 1 – Zone
subdezvoltate, 2 – Alte zone subvenţionate
Dintre manifestările
crizei regiunilor problematice dorim să semnalăm doar şomajul ridicat. În 1999,
rata pe ţară a şomajului în Bulgaria era de 16,0%, în Ungaria de 5,3% iar în
România de 6,4%. Valorile judeţene oscilau între 4,2% (Sofia) şi 29,7%
(Târgovişte). În zece judeţe rata şomajului depăşise 20% (în aceste zone locuia
un sfert din populaţia ţării). În Ungaria cea mai scăzută rată a fost măsurată
în capitală (3,5%), cea mai înaltă (13,1%) fiind cea a judeţului
Borsod-Abaúj-Zemplén. Valoarea de 10% a fost depăşită în patru judeţe (19% din
populaţia ţării). În România diferenţele regionale ale ratei şomajului au
crescut semnificativ spre sfîrşitul anilor ’90. Un şomaj de peste 10% apare în
22 de judeţe, mai devreme puternic marcate de un profil de industrie grea.
Dintre acestea doar şase se găsesc în Ardeal. Populaţia totală a judeţelor
afectate de o rată înaltă a şomajului este de 11 milioane de oameni, 48% din
populaţia ţării. Rata şomajului în judeţele cu populaţie multietnică – în număr
semnificativ maghiară – avea valori inferioare mediei pe ţară, după Bucureşti
cele mai scăzute valori fiind înregistrate în 2000 în judeţele Satu Mare,
Bihor, Mureş, Timiş şi Arad.
În Bulgaria în schimb,
proporţia minorităţilor naţionale (în primul rînd a celei turceşti) într-o
parte din zonele înapoiate, cu şomaj ridicat este semnificativ (Ghiurova
2002). În cinci judeţe, peste o treime din populaţie este de naţionalitate
turcă (judeţele Kargiali: 65,9%, Razgrad: 52,9%, Târgovişte: 40,3%, Silistra:
38,1%, Şumen: 37,1%).
Instituţionalizarea
politicilor regionale
Una dintre lipsurile
caracteristice ale activităţii guvernelor democratice de după schimbarea de
regim în Europa Central-Răsăriteană a fost faptul că au acordat prea puţină atenţie proceselor de restructurare teritorială vizibil dramatice
ale economiei. Excepţie a făcut doar Ungaria unde în cadrul structurilor
guvernamentale de după alegerile democratice din 1990 a fost înfiinţat un
Minister al Mediului şi al Dezvoltării Teritoriale şi au fost elaborate
programe pentru restructurarea zonelor cu industrie grea, lovite de o criză
acută. O strategie regională coerentă, valabilă pentru întreaga ţară, i-a
lipsit şi acestui prim guvern maghiar, după cum nici fondul anterior de
dezvoltare teritorială nu a fost transformat în consonanţă cu noile obiective
de dezvoltare ci pur şi simplu a fost sistat. Nici elita politică nu a înţeles
esenţa dezvoltării teritoriale, nu puţini au fost cei care identificau în
continuare această îndeletnicire cu o relicvă a mecanismelor economiei de plan.
Construcţia sistemului
obiectivelor, instrumentelor şi instituţiilor politicii regionale a fost
asumată de guvernul din 1994. Primul element al pachetului de politică
regională a fost legea dezvoltării teritoriale din 1996. În ciuda a numeroase
compromisuri, legea a reuşit să cuprindă într-un mănunchi tradiţiile mai multor
decenii ale dezvoltării regionale maghiare cu reglementările structurale şi de
coeziune politică ale Uniunii Europene. Legea maghiară a constituit drept model
pentru sistemul juridic al mai multor ţări asociate din Europa Centrală şi de
Est (Horváth 1998). Au luat fiinţă consiliile de dezvoltare judeţene,
regionale şi naţionale ca instituţii ale dezvoltării teritoriale, a fost
reorganizat fondul de dezvoltare teritorială. Legea dezvotării teritoriale a
arătat o prudenţă excesivă referitoare la instituţionalizarea regiunilor. La
început nu fuseseră numite nici măcar regiunile statistice de dezvoltare,
pentru coordonarea atribuţiilor de dezvoltare ale judeţelor fiind organizate
asociaţii regionale voluntare. Înfiinţarea obligatorie a celor şapte consilii
regionale de dezvoltare a fost prevăzută prin modificările aduse legii în 1999,
dar guvernul proaspăt instalat a încălcat grav – din motive politice –
principiul parteneritului în funcţionarea consiliilor regionale, radiind din
rîndurile membrilor consiliilor pe reprezentanţii teritoriali ai camerelor de
comerţ şi industrie, reducînd numărul reprezentanţilor microregiunilor, iar
prin creşterea numărului reprezentanţilor ministerelor consiliile au fost
subordonate în mod univoc guvernului central. A fost lezat prin urmare şi
principiul descentralizării. Parlamentul ungar a doptat în 1998 o hotărîre
despre Concepţia Naţională de Dezvoltare Teritorială, iar în 2001 a fost
elaborat şi capitolul privind priorităţile regionale ale Planului Naţional de
Dezvoltare.
Programul celui de-al
patrulea guvern ales în 2002 cuprinde printre altele restabilirea normelor
Uniunii Europene în cadrul legislaţiei privind dezvoltarea teritorială,
instituţionalizarea descentralizării, organizarea autoguvernărilor regionale şi
reforma finanţărilor regionale.
Adunarea Naţională
Bulgară a adoptat legea dezvoltării regionale în 1999. Legea bulgară şi cea
maghiară, atît în structura, cît şi în conţinutul său, conţine multe similitudini. Inclusiv funcţionarea
instituţiilor regionale se bazează pe principii identice.
O diferenţă esenţială însă este că în judeţele bulgare nu s-au constituit
consilii de dezvoltare, iar sfera şi dimensiunea resurselor regionale sînt mai
modeste şi mai limitate. Şi constituirea regiunilor s-a dovedit a fi fost o
sarcină mai uşoară, explicabilă poate prin faptul că în Bulgaria nu există o
tradiţie istorică îndelungată a autoguvernărilor teritoriale, respectiv că,
paralel cu formarea noilor mezo-regiuni s-a desfăşurat şi o reformă
teritorial-administrativă. Trebuie să menţionăm că în ciuda acestui fapt, şi în
jurul constituirii regiunilor bulgare au existat temeri şi incertitudini. Nu
întîmplător, reglementarea privind regiunile subliniează că aceasta poate
funcţiona exclusiv pentru scopurile – şi anume, dezvoltare teritorială –
stabilite în cursul constituirii lor, respectiv numărul şi limitele lor nu pot
fi modificate în limita valabilităţii Planului Naţional de Dezvoltare, adică
pînă în 2006 (Geshev 2001). Bulgaria este singura ţară unde regiunile
statistice au fost formate pe baza unor considerente dinainte definite. În
ciuda tradiţiilor de mai multe decenii ale regionalizării – funcţionarea unor
unităţi teritoriale ale administraţiei de stat de mari dimensiuni – unităţile
regionale ale ţării s-au constituit în urma a numeroase compromisuri. În
procesul constituirii celor şase macroregiuni aplicate la pregătirea integrării
europene au fost luate în consideraţie următoarele puncte de vedere: 1) Numărul
regiunilor să fie relativ redus, să fie capabile datorită dimensiunilor şi
resurselor naturale, a capacităţilor social-economice să realizeze programe şi
proiecte de amploare; 2) Dimensiunea regiunilor, din punct de vedere al administrării,
să nu fie exagerat de mare, numărul judeţelor care le compun să fie optimă, iar
cooperarea lor să poată fi organizată; 3) Să se ia în considerare unităţile
natural-geografice fundamentale şi tradiţiile istorice ale regiunilor; 4)
Regiunea să posede o reţea urbană dezvoltată cu multiple poluri de dezvoltare;
5) Regiunile de planificare să cuprindă unităţi judeţene de administraţie
publică integrale.
În România, un stat
naţional relativ tînăr, rezultatele comasării teritoriale de-a lungul a mai multe
decenii a diferitelor părţi de ţară (Transilvania, Muntenia, Moldova) ne oferă
suficiente învăţăminte pentru a putea analiza dacă străduinţele statului
centralizat în întărirea coeziunii regionale a dus sau nu la reducerea
diferenţelor dintre provincii în crearea bunăstării şi a bazei
infrastructurale, cu influenţă decisivă asupra condiţiilor de viaţă într-o ţară
multinaţională.
Concluzia principală
care reiese din starea actuală a structurilor social-economice teritoriale este
că, politica economică bazată pe diferite ideologii, aplicată de la înfiinţarea
României independente a fost capabilă doar în mică măsură să modifice structura
teritorială tradiţională a ţării, diferenţele regionale în decursul secolului
20 – şi ca urmare a unei industrializări forţate aplicate cu preţul unor
mari sacrificii – s-au ameliorat din punct de vedere cantitativ, structura
teritorială
a zonelor dezvoltate şi înapoiate a rămas însă aproape neschimbată. În Vechiul
Regat doar Bucureştiul şi cîteva mari oraşe (Craiova, Ploieşti, Constanţa), cu
împrejurimile lor demonstrează caracteristici structurale capabile de
modernizare, Transilvania, care cu trei sferturi de veac în urmă aparţinuse
altui sistem economic, a reuşit să-şi păstreze integral avantajele provenite din structura
aşezărilor (o reţea densă de mici oraşe) şi din resursele sale umane mai
calificate.
Organismele
guvernamentale româneşti au formulat necesitatea elaborării unor politici
regionale la mijlocul anilor ’90. Deşi nu s-a conturat încă o politică
regională consistentă, poate fi sesizată un interes mai accentuat din partea
politicilor guvernamentale către o dezvoltare industrială descentralizată,
rezolvarea complexă a problemelor sociale, constituirea parteneriatelor,
dezvoltarea diversificată a zonelor agricole, crearea unor instituţii menite să
amelioreze calitatea resurselor umane, răspîndirea întreprinderilor mici şi
mijlocii. Obiectivele generale ale programelor guvernamentale nu pot fi
considerate drept concepţii politice regionale complexe, sînt doar nişte idei
generale, similare cu cele cu care ne puteam întîlni cu şapte-opt ani în urmă
şi în documentele politice de guvernare ale celorlalte ţări
central-est-europene aflate în tranziţie.
Situaţia României în
privinţa elaborării unei concepţii asupra politicii de dezvoltare regională
diferă faţă de celelalte ţări în tranziţie. În afară de Bulgaria şi Ungaria, au
fost întocmite proiecte pentru elaborarea unui sistem instituţional al
dezvoltării regionale în România. Cartea Verde elaborată sub coordonarea
grupului consultativ danez RAMBOLL în cadrul programului Phare a cuprins pentru
prima dată problemele dezvoltării regionale, situaţia structurii teritoriale a
ţării într-un mănunchi, făcînd propuneri pentru elaborarea modelului românesc
de dezvoltare teritorială. Acest document poate fi calificat drept o
performanţă. Materialul informativ al documentului – lucrările şi publicaţiile
care dezvăluie şi analizează diferenţele regionale ale ţării – oferă suficientă
orientare pentru studierea problemelor structurii teritoriale a ţării şi este
fundamentat metodologic. Trebuie evidenţiat în mod special utilizarea indexului
de dezvoltare globală care face posibilă o analiză mai cuprinzătoare şi mai
diferenţiată decît PIB-ul.
Cartea Verde cuprinde
cele mai urgente probleme ale dezvoltării teritoriale româneşti în nouă puncte:
ele se întind pe o scală largă, de la necesitatea creării instituţiilor
fundamentale ale dezvoltării teritoriale, prin întroducerea programării
regionale, la organizarea pregătirii specialiştilor în domeniul dezvoltării
regionale. În cazul unor economii de piaţă şi a unor democraţii burgheze cu un
sistem instituţional articulat, propunerile sînt evidente şi pe deplin
realizabile, dar în democraţia românească, care funcţionează pe baza vechilor
structuri, aceste idei sînt greu de transpus în viaţă.
Din această cauză
este important ca să fie elaborate toate acele reglementări care
să asigure garanţiile necesare afirmării principiilor generale. Experienţa
maghiară însă
ne avertizează că pe lîngă legile menite să creeze sistemul mecanismelor şi
instituţiilor
dezvoltării teritoriale (ale
fondurilor speciale de dezvoltare regională, ale cofinanţărilor,
ale programării regionale, ale
funcţionării consiliilor de dezvoltare regională, ale
constituirii regiunilor de dezvoltare etc.) este nevoie de modificarea şi a
altor legi legate de dezvoltarea regională, avînd un efect asupra acelora, cum ar fi
reglementările privind bugetul de stat, administraţia locală sau sistemul
subvenţiilor. Deoarece legea dezvoltării teritoriale prevede în zadar
stimularea cooperării dintre judeţele care fac parte din regiunea de
dezvoltare, respectiv rolul decisiv al regiunilor în utilizarea resurselor
descentralizate de dezvoltare, dacă legea administraţiei publice locale şi
reglementarea subvenţiilor de stat ridică obstacole în faţa dezvoltării
regionalismului.
Fireşte, o
reglementare juridică complexă, menită să sprijine dezvoltarea regională
UE-conformă, nu poate produce schimbări pozitive imediate nici în România.
Trebuie luat în considerare că organele centrale se cramponează de competenţele
lor privind redistribuţia şi coordonarea, iar administraţiile locale îşi apără
autonomia în faţa noilor regiuni de dezvoltare. Pentru realizarea cointeresării
nivelelor de conducere tradiţionale este nevoie de elaborarea diferitelor
tehnici de dezvoltare teritorială, trebuie reglementate în mod univoc
diviziunea muncii, competenţele şi atribuţiunile diferitelor nivele.
Din anumite puncte de
vedere, condiţiile organizării regionale în România – datorită tradiţiilor
istorice, a particularităţilor reţelelor de oraşe – sînt mai favorabile decît
în Ungaria.
• Împărţirea
administrativ-teritorială a României a fost modificată de mai multe ori în
decursul secolului 20, nefiind legată de tradiţii multiseculare ca în Ungaria.
Administraţii publice regionale au funcţionat deja în ţară. În ciuda
omogenizării forţate timp de mai multe deceni, în provinciile istorice ale
ţării (Oltenia,Muntenia, Moldova,Dobrogea,Transilvania, Banatul, Crişana,
Maramureş) pot fi depistate amprentele identităţii regionale peste care se
poate construi prin politici regionale conştiente. Trebuie menţionat însă că în
cazul Ardealului trebuie procedat cu o atenţie deosebită. Pe de o parte pentru
că cca. un sfert din populaţia provinciei este de naţionalitate maghiară (în
cele trei judeţe ale Secuimii proporţia este de 50-80%), pe de altă parte –
datorită unei politici naţionale nu lipsite de tensiuni – tendinţele de
dezvoltare autonomă a regiunilor din Transilvania au numeroşi adversari. Mai
ales concepţiile de dezvoltare teritorială ale Secuimii sînt puternic criticate
de către autorităţi.
• Politica regională
din România trebuie să acorde o atenţie deosebită dezvoltării zonelor locuite
de minorităţi, la fel cum procedează şi politicile occidentale. Transilvania
aparţine regiunilor dezvoltate ale ţării. Pe baza indexului de dezvoltare
globală, din cele 16 judeţe, 4 sînt considerate deosebit de dezvoltate, 3
dezvoltate, 6 mediu dezvoltate, şi doar 3 judeţe sînt considerate ca fiind slab
dezvoltate. Politica regională a României trebuie să urmărească deci nu numai
dezvoltarea zonelor subdezvoltate ale ţării, ci şi stimularea răspîndirii
procedeelor inovative puse în slujba modernizării.
• Pentru realizarea
unei dezvoltări teritoriale descentralizate România dispune de o reţea relativ
favorabilă de mari oraşe. Acestea, atît în privinţa numărului populaţiei cît şi a caracterului lor multifuncţional, pot fi luate în
considerare ca centre reale de creştere economică. Funcţiile
cultural-spirituale ale marilor oraşe sînt puternice, avînd în multe locuri
universităţi cu capacităţi de cercetare-dezvoltare de 2-5000 de persoane şi un
număr al studenţilor de 10-30 de mii.
• Sistemul
administrativ-teritorial al ţării se compune din multe unităţi (41 de judeţe),
care datorită numărului de locuitori şi a dimensiunii lor pot fi considerate
unităţi NUTS 3.
În ciuda inexistenţei
unei politici regionale naţionale, în mai multe zone ale României au demarat
experimente de dezvoltare semnificative. În zonele montane putem să ne întîlnim
cu programe de dezvoltare regională finanţate de Phare sau de alte instituţii
internaţionale, numeroase oraşe mari şi-au formulat concepţia de dezvoltare
infrastructurală necesară cuplării la diviziunea internaţională a muncii.
Acestea sînt însă experimente izolate, pentru elaborarea programelor nu dispun
nici de o concepţie naţională de dezvoltare teritorială, nici de strategii de
dezvoltare pe ramuri economice. Deşi fără acestea o dezvoltare teritorială
eficientă nu poate fi imaginată. După cum nu poate exista dezvoltare
teritorială complexă fără programe de dezvoltare economică. Există pericolul ca
în România – datorită nivelului înapoiat al infrastructurii pe plan naţional –
rolul decisiv în concepţia dezvoltării teritoriale să-l joace modernizarea
infrastructurii sociale, a transporturilor, a comunicaţiei, neglijîndu-se
restructurarea economiei, dezvoltarea necesară creşterii rentabilităţii
teritoriului, crearea numărului locurilor de muncă. Tocmai în acest scop este
deosebit de importantă coordonarea dintre diferetele ministere de ramură,
elaborarea migăloasă a capitolelor regionale ale programelor de reconstrucţie
industrială.
Legea privind
dezvoltarea teritorială adoptată în 1998 a însemnat un început promiţător al
schimbărilor în dezvoltarea regională a României. Semnificaţia acestei prime
legi a dezvoltării teritoriale în istoria României constă în faptul că a
deschis calea spre o dezvoltare descentralizată şi afirmarea dreptăţii şi
echităţii sociale în deciziile politicii economice. Pentru realizarea acestor deziderate
constituţionale legea a prevăzut înfiinţarea unor instituţii şi a stabilit
tipurile teritoriale ale dezvoltării.
Există deci şansa, ca
diferitele zone ale ţării să-şi formuleze concepţiile pentru realizarea cărora
să obţină resurse, iar sprijinul extern să fie utilizat pentru completarea
resurselor financiare ale organismelor interesate în dezvoltarea zonei
respective. Poate fi demarat şi în România un program de dezvoltare capabil să
susţină din multiple puncte de vedere interesele comunităţilor locale şi
teritoriale, orientat spre îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi securitate
existenţială a sute de
mii de oameni. Sau făcut primii paşi spre un model în care iniţiativele locale
sînt luate în consideraţie, în care comunităţile teritoriale (întreprinzători,
corporaţii, administraţii locale, organizaţii sociale) aliate în coaliţii de
dezvoltare, sînt capabile să convingă decidenţii de capacităţile competitive
ale programelor lor. Creşterea autonomiei unităţilor teritoriale vest-europene poate fi explicată doar
parţial prin cauze istorice şi naţionale. Mai de grabă transformarea structurii
economice, modificare factorilor care influenţează dezvoltarea regională,
avansul general al planificării teritoriale – în mod decisiv motive economice –
sînt cele care au forţat descentralizarea. Dezvoltarea autonomiei regionale a
avut efecte pozitive asupra revenirii zonelor înapoiate, asupra limitării
puterii politice şi economice excesive ale zonelor centrale, aflate adesea în
postură „colonizatoare”. Regionalismul este deci totodată o instituţie
importantă a democraţiei.
Sarcinile sînt
similare şi în România. Coalizarea actorilor dezvoltării teritoriale în
regiunile mai mari ale ţării este necesară pentru:
• accelerarea
extinderii teritoriale ale activităţilor inovative conforme economiei de piaţă,
dezvoltarea condiţiilor de infrastructură şi organizatorice necesare acesteia,
• amplificarea
coeziunii interne a teritoriului, ca dezvoltarea pe termen lung să fie
motivată de condiţiile specifice ale regiunii, ca noile activităţi să se
constituie într-un sistem economic interdependent,
• întărirea orientării
externe a economiei regiunii, intensificarea aderării la diviziunea teritorială
europeană a muncii pentru crearea condiţiilor adaptării la regulile
competiţiei regionale.
Pentru dezvoltarea
complexă a factorilor ce influenţează competiţia de piaţă, pentru construcţia
unei structuri economice complexe şi moderne, pentru organizarea pieţelor
regionale este nevoie de unităţi teritoriale de dimensiuni mai mari decît
actualele judeţe. Altfel este contrazisă una dintre principiile fundamentale
ale ştiinţelor economice, cea a rentabilităţii dimensionale. Nu este
întîmplător deci, că una dintre condiţiile aderării la UE şi a obţinerii
sprijinului financiar din fondurile structurale ale Uniunii este constituirea
marilor regiuni asupra cărora pot fi elaborate concepţii şi programe de
dezvoltare.
Dar să nu ne amăgim.
Legea nu a creat decît cele mai elementare condiţii ale unei dezvoltări de tip
vest-european, sînt încă multe de făcut, ne stau în faţă atît conflicte de
interes, cît şi o muncă incomparabil mai consecventă şi mai profesionistă decît
pînă acum. Trebuie demonstrat că în ciuda rezistenţei opuse decizia serveşte
interesele ţării, capacitatea de dezvoltare şi de creere de resurse a unei
alianţe regionale poate depăşi orice subvenţie negociată de la vreun minister.
Dacă poate fi susţinut cu rezultate, atunci există şanse de a deveni
competitori şi parteneri potenţiali ai regiunilor Uniunii Europene.
Consiliul regional de
dezvoltare a devenit şi în România actorul cheie al noii politici regionale.
Membrii ei sînt reprezentanţii interesaţi în dezvoltarea regională: consiliile
judeţene, economia în ansamblu, statul central. Sarcinile sînt multiple: de la
dezvăluirea şi evaluarea proceselor desfăşurate în regiune, prin elaborarea şi
finanţarea programelor de dezvoltare pînă la supravegherea realizării
obiectivelor de dezvoltare. Trebuie să organizeze cooperarea dintre partenerii
dezvoltării regionale, să faciliteze confruntarea intereselor acestora, să
propună fondurilor şi investitorilor interni şi externi iniţiative competitive,
să elaboreze obiective şi programe de dezvoltare, să pună în funcţiune sisteme
informaţionale, să efectueze studii de impact, să desfăşoare atribuţiuni de
marketing regional, să reprezinte interesele regiunii în Consiliul Naţional al
Dezvoltării Regionale. Din această înşirare nicidecum completă reiese că este
vorba de sarcini aproape necunoscute pînă acum în practica românească a
politicilor de dezvoltare regională – şi, putem adăuga, central-est-europeană
–, rezolvarea lor eficientă fiind greu de aşteptat din partea oricărei
administraţii locale sau judeţene.
Consiliile regionale
de dezvoltare sînt create nu împotriva administraţiilor judeţene ci în
interesul mobilizării resurselor regionale ale acestora, însemnînd colaborarea
constructivă a unor parteneri egali. Este evident însă, că reprezentanţii
judeţelor membre în consilii îşi pot afirma interesele – ceea ce este o sursă
de conflict previzibil – numai în posesia unor concepţii bine fondate, prin
intermediul unor argumente suficient susţinute. Deciziile privind politicile de
dezvoltare nu pot fi luate nici sub influenţa unor politici actuale, nici a
unor interese teritoriale înguste, nici a unor idei nefondate şi ireale, chiar
dacă ele apar sub forma unor subvenţii regionale sau de ramură. Deciziile
privind politicile de dezvoltare şi acordarea subvenţiilor trebuie să fie puse
în slujba unor obiective clare, programe anunţate public care să poată crea
locuri de muncă competitive şi care să corespundă cerinţelor unei dezvoltări
durabile, care să amplifice capacitatea de export al regiunii, să
îmbunătăţească infrastructura dezvoltării economice, să contribuie la
dezvoltarea relaţiilor economice ale regiunii.
Activitatea
consiliului de dezvoltare regională trebuie să fie organizată, deciziile sale
trebuie să fie pregătite la înalt nivel profesional, programele de dezvoltare
au nevoie de management. Ceea ce presupune o organizare minuţioasă, fără
compromisuri, a activităţii consiliului. Numai un organism bine înzestrat cu
instrumente profesionale va fi capabil să rezolve acele sarcini, care în
regiunile vest-europene sînt efectuate de cohorte de experţi.
Politicile regionale
se confruntă în toate cele trei ţări cu o multitudine de probleme.
Funcţionarea instituţiilor
create în urma legilor de dezvoltare teritorială este caracterizată prin
instabilitate. Insituţia centrală a politicii regionale se modifică de asemenea cu fiecare ciclu guvernamental.
În Ungaria, coordonarea dezvoltării teritoriale
a trecut pînă acum prin mîinile
a trei autorităţi diferite, subordonarea ei la ministrul fără portofoliu al
integrării europene este a patra variantă. În România funcţiunile Agenţiei
Naţionale de Dezvoltare Regională desfiinţate în 2001 au fost preluate de
Ministerul Dezvoltării şi Prognozei*. Incertitudinile sînt amplificate şi de
alegerea centrelor agenţiilor
regionale de dezvoltare. Atît în Ungaria cît şi în România se duce
o luptă înverşunată între
centrele potenţiale ale regiunilor şi celelalte centre judeţene pentru acapararea acestor organisme de dezvoltare. În România, sediul
agenţiei regionale, în loc de Iaşi afost stabilit la Piatra Neamţ, în loc de Braşov
sau Târgu-Mureş la Alba Iulia, în loc de Ploieşti la Călăraşi, în loc de Galaţi
sau Constanţa la Brăila. Nu sînt constituite nici organele financiare de
control.
Asupra acestor lipsuri
se atrage atenţia în mod sistematic şi de către Comisia Europeană. Raporturile
de ţară ale statelor candidate conţin numeroase observaţii critice (Bulgaria
2000, Hungary 2000, Romania 2000). Rapoartele despre Bulgaria şi România au
subliniat în ultimii ani următoarele:
– Relaţia dintre
unităţile administrativ-teritoriale şi regiunile statistice este neclară;
– Coordonarea dintre
portofolii este slabă, capacităţile necesare dezvoltării teritoriale sînt
reduse;
– Atribuţiile şi
competenţele nivelului regional nu sînt clare;
– Resursele bugetare
ale dezvoltării teritoriale sînt deosebit de limitate, nu există linie bugetară
regională independentă, nu au fost create condiţiile cofinanţărilor
multianuale;
– Serviciile
informaţiilor statistice regionale sînt sărăcăcioase.
Şi politica regională
ungară – deşi mai dezvoltată atît din punct de vedere formal cît şi în privinţa
unor elemente de conţinut – are multe de făcut, observaţiile Comisiei Europene
fiind următoarele:
– În funcţionarea
instituţiilor capabile de absorbţie a fondurilor structurale, evoluţiile – în
ciuda unei bune pregătiri – au fost minime;
– Consiliile de
dezvoltare judeţene şi regionale nu funcţionează peste tot fără cusur,
agenţiile de dezvoltare cu 8-10 persoane constiuie o dezvoltare de capacitate
semnificativă în coordonarea regională;
– Finanţarea dezvoltării
teritoriale trebuie reconsiderată. Trebuie clarificată în domeniul finanţării
diviziunea muncii dintre ministere, trebuie creat mecanismul coordonării
diferitelor resurse de ramură. Datorită lipsei de coordonare, a slabelor
resurse umane şi financiare elaborarea planurilor de dezvoltare şchioapătă.
Experimentul din
Secuime
Numeroase experienţe
negative vest-europene stau mărturie, că soluţiile de dezvoltare nu pot fi
copiate în mod mecanic nici în cadrul aceleiaşi ţări. Fiecare regiune trebuie
să-şi găsească singur – fireşte, nu independent de cîmpurile de forţă naţionale
şi europene – direcţiile şi alternativele cele mai favorabile dezvoltării
propriei populaţii şi a economiei naţionale. Cheia acesteia constă în
aprecierea ştiinţifică a situaţiei date prin descrierea corectă a proceselor
sociale, economice şi structural-teritoriale, prin dezvăluirea relaţiilor
cauzale ale factorilor care îi influenţează şi comparaţia rezultatelor obţinute
în urma acestor analize cu cele ale unor teritorii cu condiţii asemănătoare sau
diferite.
Ţara Secuilor, formată
din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş cu o populaţie de 1,2 milioane de
locuitori, este o regiune a României de nivel mediu de dezvoltare. Această
periferie geografică şi economică a imperiului de început de secol XX. a ajuns
în centrul geografic şi în preajma centrului puterii economice a statului
naţional, această poziţie însă nu a însemnat şi o capacitate de dinamizare
economică. Datorită unor cauze de strategie politică şi de dezvoltare economică,
respectiv, ca urmare a tradiţiilor istorice, performanţele economice ale zonei
în relaţia noilor forţe economice naţionale s-au modificat doar în sensul că,
în sistemul economiei româneşti, indicatorii pot fi apreciaţi la valori medii.
Caracteristicile structurii
economice create în urma industrializării forţate din anii ’70, au evoluat
într-un mod neobişnuit pentru dezvoltarea teritorială europeană. În timp ce
proporţia mîinii de lucru ocupate în industrie în Secuime era caracteristică
pentru indicatorii unei epoci industriale, proporţia celor ocupaţi în
agricultură indica trăsături tipice pentru o zonă preponderent agricolă.
Nivelul de ocupaţie în zona terţiară fiind deosebit de scăzută. Nivelul
înapoiat al sectorului serviciilor constituie un obstacol determinant al
relansării economice a regiunii.
Majoritatea
parametrilor social-economici se situează la nivelul mediu al ţării. Asemenea
mediei pe ţară, proporţia celor ocupaţi în agricultură este de 40%, celor în
industrie de 28% iar în sectorul serviciilor de 32%. Indicatorii regiunii de
dezvoltare Centru (din care fac parte, în afară de cele trei judeţe secuieşti,
şi judeţele Braşov, Sibiu şi Alba) sînt mai favorabili, proporţia celor ocupaţi
în agricultură la nivelul regiunii fiind doar de 28%. Atît nivelul de
urbanizare cît şi nivelul de trai al populaţiei se situează la valori medii.
Acelaşi tablou se conturează şi din analiza situaţiei structurii teritoriale a
ţării. Fie că privim indicatorii dezvoltării complexe, fie nivelul PIB-ului pe
cap de locuitor, judeţele din Ţara Secuilor se situează pe palierul mediu,
respectiv în treimea superioară ale celor 41 de judeţe ale României. Pe baza
datelor evaluate a producţiei interne la paritate cu puterea de cumpărare, faţă
de media pe ţară de 6000 euro, judeţele Mureş şi Covasna depăşesc cu patru
puncte, pe cînd judeţul Harghita rămîne în urmă cu patru puncte. Poziţii mai
slabe pot fi depistate în unele elemente ale infrastructurii – înainte de toate
în reţeaua de comunicaţie şi de drumuri –, respectiv în domeniul forţelor
inovative ale dezvoltării (studii superioare, capacităţi de cercetare şi
dezvoltare, potenţial de export, capital funcţional străin). Aceşti factori
însă sînt semnificativi, condiţiile de accesibilitate influenţînd nefavorabil
capacitatea de dezvoltare a zonei. Indicatori care desemnează locul Secuimii în
spaţiul economic european, se diferenţiează în mod semnificativ faţă de
valorile medii luate ca bază de comparaţie (fig.3.).
Fig. 3.
Poziţia Ţării Secuilor în Europa (EU15=100)
şi în România (România=100)
Populaţia şi gradul de ocupaţie
Populaţia şi gradul de
ocupaţie
O analiză SWOT care
însumează rezultatele cercetărilor situaţiei date, ne oferă tabloul de mai jos
(Tabelul 6.).
Tabelul 6.
Evaluarea
situaţiei social-economice a Ţării Secuilor
Avantaje
Condiţii demografice favorabile
Identitate culturală-naţională puternică
Grad ridicat de împădurire
Mediu intact
Atracţie turistică
Grad de industrializare medie
Interesul capitalului maghiar
Specializare agricolă şi forestieră
Centru regional multifuncţional
Dezavantaje
Nivelul înalt al ocupării în agricultură
Nivelul de urbanizare
Infrastructură nedezvoltată
Accesibilitate dificilă
Joasă calificare
Slab sector al serviciilor
Absenţa industriei prelucrătoare legată de potenţialul agricol
Pericole
Emigrare continuă
Supraevaluarea tradiţiilor, amplificarea viziunii autarhice
Păstrarea proporţiei centralizării, chiar amplificarea ei
„Separatism” local şi judeţean
Divizare politică
Afirmarea naţionalismului majoritar în macropolitică
Posibilităţi
Comunitate de interese pe bază de consens
Sensibilitate faţă de crearea clusterilor industriali
Avansul paradigmei de dezvoltare europeană
Învăţămînt superior capabil de dezvoltare
Capacitate inovativă
Informare europeană
Un nou regionalism, afirmarea paradigmei dezvoltării teritoriale de jos
în sus
Concepţiile ambiţioase de dezvoltare ale unor oraşe mici şi medii
Una dintre posibilele
soluţii de evadare în cazul zonelor cu mari nevoi de modernizare este găsirea
unor resurse suplimentare prin elaborarea unor strategii de dezvoltare posibile
datorită unei strînse cooperări dintre actorii dezvoltării teritoriale, prin
descoperirea şi mobilizarea resurselor interne. Această strategie de
construcţie de jos în sus nu poate fi realizată exclusiv prin mijloacele tradiţionale
ale dezvoltării economice, ea necesită aplicarea unor tehnici occidentale de
mare finaţe, ceea ce la rîndul său necesită un nou tip de cunoaştere, o
cunoaştere profundă a ştiinţei regionale a economiei, respectiv chiar şi
relaţiile dintre actorii dezvoltării regionale trebuie să îmbrace o nouă formă.
O bine cunoscută teză
a sociologiei spune că o societate, al cărui mod comportamental se schimbă
puţin de la o generaţie la alta, poate fi considerată tradiţională. Numeroasele
exemple demonstrează că eficienţa economică a unei societăţi tradiţionale este
scăzută. Cel mai relevant element al unei societăţi tradiţionale constă în
lentoareea sau lipsa schimbărilor structurale, dat fiind faptul că din punct de
vedere intelectual comunitatea trăieşte într-o lume închisă. O comunitate
teritorială este modernă dacă este capabilă să-şi coordoneze propria dezvoltare
internă (endogenă).
Modernizarea cuprinde
următoarele elemente:
• Un nivel de
dezvoltare determinat cu o structură economică corespunzătoare condiţiilor
regiunii, în care sectorul terţiar arată o tendinţă ascendentă;
• Nivel de dezvoltare
tehnică şi tehnologică în industrie şi agricultură;
• Structuri sociale
flexibile şi diferenţiate, o mare diversitate a structurilor sociale pe
straturi şi roluri;
• Deschidere, în
sensul că grupurile sociale conducătoare ale regiunii sînt capabile să
confrunte consecinţele şi riscurile sociale ale inovării;
• Organizaţii capabile
să se adapteze la mediul european;
• Un anumit nivel al
dezvoltării infrastructurii, îndeosebi în domeniul pregătirii profesionale, a
accesibilităţii şi a informaticii;
• Instituţii, norme,
procedee, calităţi receptive ale conştiinţei sociale capabile să asigure
înfăptuirea şi funcţionarea eficientă a elementelor anterioare;
• Diminuarea formelor
tradiţionale ale organizării sociale, ceea ce fireşte, nu înseamnă anularea
tradiţiilor culturale ci duce la schimbarea mentalităţilor;
• Un mediu cultural
care promovează nevoia unei noi cunoaşteri, care poate conştientiza că
modernizarea constituie o creştere a capacităţii de aplicare a cunoaşterii
confirmate în toate ramurile producţiei, că modernitatea este acel cadru
social-cultural şi psihologic care contribuie la aplicarea inovaţiei în
economie.
Prioritatea strategiei
de dezvoltare a Ţării Secuilor ar putea fi o dezvoltare a capacităţii şi a
dispoziţiei de înnoire şi adaptare a societăţii regiunii, ca schimbările
necesare realizării acestei înnoiri să poată fi corelate cu succes cu valorile
autentice.
O altă chestiune
strategică constă în alegerea zonelor implicate în elaborarea programelor. Este
evident că, specificul sarcinilor de dezvoltare şi raza lor de acţiune
teritorială pretinde unităţi teritoriale diferite. Sarcinile de modernizare
regională pot fi concepute în spaţii subregionale şi locale. Practica Uniunii
Europene a răspuns acestei dileme cu aşa zisul sistem NUTS. Sarcinile de
anvergură e bine să fie rezolvate în sistemul NUTS 2, dezvoltările mai
restrînse în NUTS 3, iar cele locale la nivel NUTS 4 sau 5. Aplicarea acestei experienţe
de dezvoltare în cazul Secuimii ridică două probleme. Pe de o parte, dacă poate
fi imaginată elaborarea şi realizarea strategiei de modernizare în cadrul
împărţirii regionale actuale – regiunea centru – din România? Pe de altă parte,
ce fel de împărţire interjudeţeană ar fi indicată pentru regiune?
Prima dilemă nu poate
primi un răspuns hotărît şi univoc. Uniunea Europeană a delegat competenţele
privind constituirea nivelului regional statelor naţionale. În statele membre
actuale nivelul NUTS 2 reprezintă unităţi teritoriale în medie de cca. 1,6
milioane de locuitori, cu diferenţe destul de semnificative în jurul valorii
medii. Nici dimensiunea unităţilor NUTS 2 constituite în ţările candidate din
Europa Centrală şi de Est nu se deosebeşte semnificativ, numărul mediu al
populaţie în unităţile mezo fiind în jur de 1,9 milioane. Valori ce
depăşesc media pot fi observate în Polonia şi România. În prima, valoarea medie
a populaţiei este de 2,3 milioane, iar în cea de a doua, de 2,8 milioane de
locuitori. Pare să fie justificată deci dorinţa reconsiderării diviziunilor
actuale a regiunilor din România. Considerăm posibil, ca în cadrul unei noi
împărţiri ale regiunilor, Secuimea să fie incadrată ca regiune separată.
Dimensiunea sa ar corespunde recomandărilor UE. În măsura în care România ar
dori să ofere un exemplu în aplicarea practică a cerinţelor europene privind
rolul minorităţilor naţionale în dezvoltarea teritorială, această soluţie ar
trebui să beneficieze şi de susţinerea univocă a cercurilor politice înalte.
Târgu-Mureşul multifuncţional ar putea îndeplini în mod plenar rolul de centru
al regiunii.
Nici delimitarea
celuilalt nivel teritorial nu este o sarcină uşoară. Nivelul NUTS 4 este
important în primul rînd din punctul de vedere al pieţei muncii, fiind o
unitate teritorială în cadrul căreia poate fi organizat în mod optimal ocupaţia
categoriei corespunzătoare de vîrstă a populaţiei. Comunele din România nu
corespund acestui obiectiv, dimensiunea lor fiind mult inferioară (în Secuime
12,3 mii locuitori) celei necesare, care conform normelor Uniunii ar trebui să
se cifreze în jurul a o sută de mii de locuitori. Atunci cînd apare necesitatea
aplicării acestei categorii nu este vorba de dorinţa reconstituirii scaunelor
secuieşti tradiţionale ci de aplicarea experienţei europene.
Concluziile
comparaţiei
Bulgaria şi Ungaria
sînt două ţări europene de dimensiune medie-mică iar România aparţine
categoriei statelor mai mari. Rădăcinile inegalităţilor lor regionale se află
în întîrzierile dezvoltării industriale şi în diferenţa de fază faţă de Europa
Occidentală în privinţa urbanizării. Cele patru decenii de economie de plan nu
au fost capabile să reducă nici rămînerile în urmă în domeniul productivităţii
economiei, nici să reducă semnificativ cauzele diferenţelor teritoriale. Ca
urmare a importantelor investiţii sociale ale perioadei socialiste, diferenţele
economice şi sociale dintre regiuni s-au diminuat. La începutul anilor ’80
ne-am putut da seama că acest proces nu poate asigura dezvoltarea durabilă.
Această politică izvorîtă din principii ideologice similare a fost asociată cu
practici diferite în ţările analizate. Pragmatismul dezvoltării teritoriale din
Ungaria – graţie şi colaborării intense cu cercurile de specialitate din Europa
de Vest – a putut aplica numeroase soluţii de dezvoltare neîngăduite în
celelalte ţări ale Europei de Est. Succesul limitat ale acestora poate fi
explicat prin sistemul politic care îngrădise reformele economice. Dezvoltarea
teritorială din Ungaria de după schimbarea de regim putea să se sprijine într-o
anumită măsură pe antecedentele ultimelor două decenii. Nu este întîmplător că
încă de la începutul anilor ’90, chiar înainte de semnarea parteneriatului cu
UE, în Ungaria începuseră pregătiri profesionale intense în scopul creării unui
sistem modern al politicilor regionale. Toate elementele sistemului de
obiective, instrumental şi instituţional al dezvoltării teritoriale din Europa
de Est au fost încetăţenite mai întîi în Ungaria. Bulgaria – care aplicase
modelul sovietic al distribuţiei teritoriale al forţelor de producţie în
perioada socialistă – acceptase mai tîrziu întroducerea anumitor elemente ale
politicii regionale europene moderne. Politica voluntaristă de industrializare
a României, respectiv practica unei urbanizări forţate, legate de o politică
socială naţionalistă, a dus la nivelarea teritorială a sărăciei şi a
subdezvoltării. Un rol important în generarea schimbărilor, mai mare decît
aspiraţiile interne ale politicii sociale şi economice, atît în Bulgaria cît şi
în România, fusese jucat de către condiţiile stabilite de Comisia Europeană.
În pofida asemănărilor
din schimbările intervenite în structura teritorială ale celor trei ţări,
răspunsurilor diferite date provocărilor dezvoltării regionale şi diversitatăţii
rezultatelor dezvoltării demonstrează că „blocul est-european” este cel puţin
atît de eterogen ca şi Uniunea Europeană. Acest adevăr trebuie să fie luat în
consideraţie şi de reformele politice structurale ale Uniunii Europene.
Strategia construcţiei
de jos în sus nu poate fi realizată exclusiv prin mijloacele tradiţionale ale
dezvoltării economice, ea necesită aplicarea unor tehnici occidentale complexe
de mare fineţe, ceea ce la rîndul său necesită un nou tip de cunoaştere, o
cunoaştere profundă a ştiinţei regionale a economiei, respectiv relaţiile
dintre actorii dezvoltării regionale trebuie să îmbrace o nouă formă
instituţională. Capacitatea aducătoare de venit al teritoriului nu poate fi
amplificată decît prin modernizare, ceea ce necesită crearea unui consens larg
între toţi actorii dezvoltării teritoriale. Afirmarea principiului economiei
deschise reclamă o evaluare cuprinzătoare a tradiţiilor şi analiza efectelor
lor sociale.q
* Instituţie desfiinţată şi ea între timp,
atribuţiunile ei fiind transferate Ministerului Integrării Europene. (N. red.)
Bibliografie:
Benedek J. 2000: A társadalom térbelisége és
térszervezése, Cluj, Ed. Risoprint.
Berend T.I.-Ránki Gy. 1987: Európa gazdassága a
19. században, 1780-1914. Budapesta, Ed. Gondolat.
Bernek Á. 2000: Bulgária. In: Probald F. (red.): Európa
regionális földrajza, Budapesta, Ed. ELTE Eötvös.
Boev, J. 2002: Bulgaria: Decentralization and
modernization of public administration. In: Péteri G. (Ed.): Mastering
Decentralization and Public Administration Reforms in Central and Eastern
Europe. Budapesta, Open Society Institute, Local Government and Public
Service Reform Initiative. p. 93-120.
Bulgaria 2000. Regular report from the Commission
on Bulgaria’s progress towards accession. Brussels, CEC, 8 November 2000.
Enyedi Gy. 1978: Kelet-Közép-Európa gazdassági
földrajza. Budapesta, Ed. Közgazdassági és Jogi.
Enyedi Gy. : Településpolitikák
Kelet-Közép-Európában, Társadalmi Szemle, 10. p.20-31.
Enyedi Gy. 1992: Urbanizáció Kelet-Közép-Európában,
Magyar Tudomány, 6. p. 393-401.
Geografia na Balgaria. Fiziceska geografia,
soţialno-ikonomiceska geografia. Sofia, Akademicino
izdateltstvo Prof. Marin Drinov. 1997.
Geshev, G. 1997: Initiatives for the launching
of a co-operative spatial planning process. Bonn, Bundesforschungsanstalt
für Landeskunde und Raumordnung.
Geshev, G. 1999: Problemi na regionalnoto
razvitie i regionalnata politika v Republika Balgaria. Sofia, Geografski
institut BAN, Jugozapaden universitet Neofit Rilski.
Geshev, G. 2001: The role of regions of
South-Eastern space in the enlarging European Union. In: Gál Z. (Ed.): Role
of the Regions in the Enlarging European Union. Pécs, Centre for Regional
Studies, HAS. Discussion Papers, Special Issue. p. 81-100.
Geshev, G. 1997: The Geografical Space – an
Investment for the 21th Century. Sofia, Institute of Geography, BAS.
Green Paper. Regional Development policy in
Romania. Bucharest, Government and the European
Commission. 1997.
Gruber K. 2000: Románia a régiók Európájában. Van-e
esélye a devolúciónak, illetve az erdélyi regionális kormányzati szervezetek
létrehozásának? – Tér és Társadalom. 1. p. 145-162.
Gyurova, E. 2002: Emerging multi-ethnic policies in
Bulgaria: a central-local perspective. In: Bíró A-M.-Kovács P. (Eds.): Diversity
in Action. Local Public Management of Multi-ethnic Communities in Central and
Eastern Europe. Budapest, Open Society Institute, Local Government and
Public Service Reform Initiative. p. 97-133.
Hajdú-Moharos J. (red.): Útkereső ország.
Földrajzi tanulmányok Romániáról. Vörösberény, Balaton Akadémia.
Horváth Gy. 1996: Transition and regionalism in
East-Central Europe. Tübingen, Europäischen Zentrum für Föderalismus-Forschung.
Occasional Papers, 7.
Horváth Gy. 1998: Az átmenet regionális hatásai
Kelet-Közép-Európában. Területi Stisztika, 4. p. 295-318.
Horváth Gy. 2000: Decentralizáció és a régiók –
kelet-közép-európai nézőpontból. In: Horváth Gy. – Rechnitzer J. (red.): Magyarország
területi szerkezete és folyamatai az ezredfordulón. Pécs, MTA Regionális
Kutatások Központja. p. 60-72.
Horváth R. – Veress E. 2003: Regionális politika és
területfejlesztés Romániában. Cluj. Manuscris.
Hungary 2000. Regular report from the Commission on
Hungary’s progress towards accession. Brussels, CEC. 8 November 2000.
Hunya G. – Réti T.-R. – Süle A. – Tóth L. 1990: Románia
1944-1990. Gazdasság- és politikatörténet. Budapest, Atlantisz-Medvetánc.
Ianoş, I. 2000a: Less-favoured areas and regional
development in Romania. In: Horváth Gy. (Ed.): Regions and Cities in the
Global World. Pécs, Centre for Regional Studies, HAS. P. 176-191.
Ianoş I. 2000b: Romania. In: Bachtler, J.- Downes,
R.- Gorzelak, G. (Eds.): Transition, Cohesion and Regional Policy in Central
and Eastern Europe. Aldershot, Ashgate. p. 167-176.
Ianoş I. - Pumain, D.- Racine, J.B. (Eds.) 2000: Integrated
Urban Systems and Sustainability of Urban Life. Bucureşti, Ed. Tehnică.
Illés I. 2002: Közép- és Délkelet-Európa az
ezredfordulón. Átalakulás, integráció, régiók. Budapest-Pécs, Ed. Dialóg
Campus.
Nemes Nagy J. 1987: A regionális gazdassági
fejlődés összehasonlító vizsgálata. Budapest, Ed. Akadémiai.
Pascariu, S. 2000: Programrégiók és a határmenti
területek fejlesztése Romániában. In: Horváth Gy. (red.): A régiók szerepe a
bővülő Európai Únióban. Pécs, MTA Regionália Kutatások Központja. p. 60-71.
Romania. Regular report from the Commission on
Romania’s progress towards accession. Brussels, CEC, 8 November 2000.
Şandru, I. 1975: România. Geografia economică.
Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică.
Sandu, D. 1999: Spaţiul social al tranziţiei.
Polirom.
Somai J. (red.) 2001: Az erdélyi magyar
gazdassági gondolkodás múltjából. Cluj, Ed. Romániai Magyar Közgazdász
Társaság.
Spiridonova, J.- Grigorov, N. 2000: Bulgaria. In:
Bachtler, J. – Downes, R. – Gorzelak, G. (Eds.): Transition, Cohesion and
Regional Policy in Central and Eastern Europe. Aldershot, Ashgate. p.
71-83.
Vincze M. 2000: Régió- és vidékfejlesztés.
Elmélet és gyakorlat. Cluj. Ed. Universităţii.
Traducerea de Elek
Szokoly
*
Gyula HORVÁTH
(n. 1951), doctor în economie,specialist în domeniul politicilor regionale
europene, cooperare regională în Europa Centrală şi restructurare şi
transformare regională în Europa Centrală şi de Est. Este director general al
Centrului de Studii Regionale al Academiei Ungare de Ştiinţe din Pécs, profesor
de Politici regionale comparative europene la Universitatea din Pécs, doctor
honoris causa al Universităţii din Kaposvár, membru al
Academia Europaea din Londra, membru al Academiei Ungare de Ştiinţe,
preşedinte al Asociaţiei Ungare de Ştiinţe Regionale. Autor şi coeditor a 25 de
volume şi aprox. 190 de articole de specialitate, dintre care: Európai
regionális politika (1998), Regionális támogatások az Európai Unióban (2001).
Horváth Gyula, Magyarország és két később
csatlakozó ország (Bulgária és Románia) regionális politikájának
összehasonlítása, publicat cu permisiunea autorului.