Untitled-1
Experienţe pozitive ale
regiunilor
autonome ca sursă de inspiraţie pentru
soluţionarea conflictelor în Europa
Andreas Gross
Memorandum
explicativ al raportorului1
I.Introducere
Adunarea este
îngrijorată de valul de tensiuni violente din Europa, care este
adesea un indiciu al antagonismelor nerezolvate din cadrul unui stat. Multă
vreme,
crizele politice şi-au avut originea în tensiunile dintre state, însă astăzi
este mult mai
mare probabilitatea ca motivele acestor tensiuni să se găsească înăuntrul statelor.
De
aceea, mai bine de jumătate din războaiele actuale sînt de natură civilă şi
rezultat al
conflictelor culturale. Pe baza acestei observaţii, a fost înaintată Adunării o
moţiune
de Rezoluţie (Doc 8425) cu privire la conflictele etnice în statele membre ale
Consiliului
Europei. Această moţiune reprezintă sursa iniţială a raportului de faţă.
1. Această escaladare a tensiunilor poate fi
explicată în parte prin schimbările
profunde pe care Europa le-a suferit după căderea vechiului sistem comunist în
anii ’90. În anii din urmă, au luat fiinţă peste douăzeci de noi state în
Europa
Centrală şi de Est.
2. Un stat este constituit în general din
popoare (sau comunităţi) cu culturi diferite.
Totuşi, nu fiecare comunitate culturală poate să înfiinţeze un stat pentru a-şi
promova
tradiţiile culturale şi, de aceea, fiecare stat trebuie să prevadă şi să
implementeze
reglementări constituţionale şi legislative flexibile, care să permită acestor
diferenţe
culturale să fie exprimate, şi în acelaşi timp trebuie să-şi protejeze
unitatea.
3. În istoria recentă a Europei, statele au
fost create în trei etape succesive,
mai precis după fiecare război mondial şi după încetarea războiului rece.
Aceste
etape pivot au fost marcate fie de crearea de noi state, fie de înfiinţarea de
regiuni
autonome. Exemple în acest sens sînt autonomia acordată Insulelor Åland în 1921 sub egida Ligii Naţiunilor;
regiunii Alto-Adige/Tirolul de Sud în 1947 sub
autoritatea ONU şi Găgăuziei (Moldova) în 1990 sau crearea Republicii Autonome
a Crimeii (Ucraina) în 1992.
5. Astăzi se pare că tensiunile din anumite
state, confruntate vreme de mai
mulţi ani cu o criză politică, sînt soluţionate prin preconizarea autonomiei. Aşa
par să stea lucrurile în Cipru sau Sri Lanka.
6. Consiliul Europei, care doreşte să
contribuie la găsirea de soluţii paşnice
pentru toate disputele, vrea să ştie în ce măsură experienţa pozitivă a
regiunilor
autonome poate constitui o sursă de inspiraţie pentru soluţionarea
conflictelor. Se
poate observa că o serie de state şi-au rezolvat problemele sau sînt pe cale să
o facă
prin instituirea de autonomii teritoriale sau culturale şi că acestea din urmă
oferă o
gamă largă de principii, măsuri, idei şi concepte pentru rezolvarea acestor
probleme.
7. Obiectivul acestui raport este să
stabilească criteriile care contribuie la
succesul autonomiei pentru a pune la dispoziţie liniile directoare pentru cei
ce vor
să îşi rezolve conflictele interne prin introducerea autoguvernării şi pentru
a-i
ajuta pe aceştia să evite greşelile.
8. În lumina experienţei pozitive cîştigate,
va fi necesar să se determine factorii
şi condiţiile care îi permit autonomiei să reuşească, să stabilească aspectele
istorice,
geografice, politice, economice, etnice şi culturale care trebuie luate în
considerare
pentru definirea
unui model conceptual sau pentru recomandarea bunelor practici
din care se vor putea
inspira statele confruntate cu conflicte interne.
9. În secţiunea finală, vom studia aplicarea
practică a acestei experienţe în
regiunile de criză precum Kosovo (Serbia şi Muntenegru), Cecenia (Rusia),
Abhazia
(Georgia) şi Transnistria (Moldova).
II. Evoluţia conceptului de
autonomie
10. Conceptul de autonomie are, fără tăgadă,
o conotaţie negativă, chiar
ameninţătoare. Pentru a se evita orice interpretare eronată, este important ca
interpretarea dată de noi autonomiei să nu aibă nici o corespondenţă cu uzul
acestui
cuvînt în trecut de către regimurile autoritariste precum Imperiul Rus, URSS
sau
Iugoslavia. Definiţia noastră corespunde felului în care termenul este folosit
în
democraţii, adică în statele care respectă statul de drept, ce garantează
drepturi şi
libertăţi specifice cetăţenilor lor. Democraţia şi exercitarea libertăţilor
fundamentale
sînt esenţiale pentru succesul entităţilor autonome.
11. Autonomia este adeseori văzută ca o
ameninţare la adresa integrităţii
teritoriale a unui stat şi ca primul pas spre secesiune, ceea ce ar putea fi
cazul în
ceea ce priveşte Insulele Feroe. Totuşi, ar fi greşit să o înţelegem astfel.
Mai
degrabă, ea trebuie considerată drept un compromis menit să asigure respectarea
integrităţii teritoriale a unui stat care recunoaşte diversitatea culturală a
populaţiei
sale.
12. Evitînd recurgerea la violenţă, autonomia
permite unui grup minoritar
dintr-un stat să se bucure de drepturile sale prin păstrarea tradiţiilor sale
culturale
specifice, oferind în acelaşi timp statului garanţii cu privire la unitatea şi
integritatea
sa teritorială. Ea reprezintă o soluţie intermediară care face posibilă evitarea
atît a
asimilării forţate a grupurilor minoritare cît şi secesiunea unei părţi a
teritoriului
statului. Autonomia consolidează astfel integrarea minorităţilor în stat şi
este un
element constructiv pentru promovarea păcii.
13. Este necesar să subliniem potenţialul
integrativ al autonomiei. Exemple
recente de introducere a sa, precum Spania, Italia, Rusia (Republica
Tatarstan),
Azerbaidjan (Republica Autonomă Nakicevan) sau Moldova (statutul special al
Găgăuziei), arată că, în calitate de sistem care garantează atît respectul
pentru
diversitatea culturală a minorităţilor cît şi păstrarea integrităţii
teritoriale, autonomia
poate reprezenta o soluţie constructivă pentru orice conflict real sau latent.
14. Mai mult, întrucît revendicările de
autonomie devin din ce în ce mai
frecvente şi au un impact mai mare asupra ordinii legale internaţionale, se
impune
examinarea mai amănunţită a acestei chestiuni.
15. Este totdeauna important să se tragă învăţăminte
din experienţele negative. Totuşi, nu orice eşec în domeniul autonomiei trebuie atribuit sistemului
ca
atare, ci mai degrabă, pus pe seama condiţiilor în care a fost implementată
autonomia. Soluţiile oferite de entităţile autonome nu au validitate şi
aplicabilitate
universale. Orice autonomie depinde de circumstanţele particulare în care a
fost
instituită şi trebuie adaptată trăsăturilor geografice, istorice şi culturale
specifice
teritoriului respectiv, precum şi caracteristicilor foarte diferite atît ale
conflictelor
cît şi ale zonelor în care ele au loc.
16. Autonomia ca măsură de soluţionare a
conflictelor în secolul XX2
Regiunea
|
Statul de
origine sau
|
Prima/actuala
legislaţie
|
autonomă
|
echivalentul său
|
autonomă
|
Insulele Åland
|
Finlanda
|
1920/1991
|
Alto-Adige
|
Italia
|
1946/1972
|
Coasta
Atlanticului
|
Nicaragua
|
1987
|
Corsica
|
Franţa
|
1991
|
Danzig
|
Liga Naţiunilor
|
1922-1939
|
Memel (Klaipeda)
|
Lituania
|
1924-1939
|
Azerbaidjan
|
Iran
|
1945-46
|
Kurdistan
|
Irak
|
1970-74
|
Sudanul de Sud
|
Sudan
|
1972-1983
|
Mindanao
|
Filipine
|
1976-1995
|
Regiunile Tamil
|
Sri Lanka
|
1987
|
Găgăuzia
|
Moldova
|
1994
|
17. Autonomia teritorială nu este nicidecum
un panaceu universal deoarece
nu rezolvă toate problemele. Ea este un concept cu mare putere integratoare,
însă
nu trebuie subestimate problemele pe care le atrage după sine implementarea sa.
18. Autonomia este un concept care presupune
dezvoltarea unor relaţii
echilibrate în cadrul statului atît între majoritate şi minoritate, cît şi
între minorităţi.
În cazul în care pentru multă vreme în trecut majoritatea a dispreţuit
identitatea şi
drepturile minorităţilor sau a recurs la violenţă pentru a combate aspiraţiile
acestor
minorităţi, acesta nu va face decît să îngreuneze iniţierea unui dialog şi
preconizarea
acordării autonomiei.
19. Pentru a se aplana tensiunile, guvernarea
centrală trebuie să arate că
înţelege minorităţile atunci cînd acestea au revendicări precise referitoare la
dreptul lor la o mai mare autonomie în administrarea propriilor treburi. Acest
lucru se aplică mai cu seamă cînd aceste aspiraţii aparţin unor minorităţi
numeroase care trăiesc într-o regiune de mult timp. Totuşi, în nici un caz
înfiinţarea autonomiei nu trebuie să dea cetăţenilor impresia că administraţia
locală ţine exclusiv de resortul lor.
20. Discriminarea pozitivă, în sensul
suprareprezentării numerice a
minorităţilor în organele guvernării centrale, este o modalitate de implicare
mai
largă a minorităţii/minorităţilor în administrarea treburilor naţionale. De
pildă, în
sentinţa dată în
cazul Young, James şi Webster la 13 august 1981, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului
recomanda discriminarea pozitivă cînd afirma că „democraţia
nu înseamnă pur şi simplu că opinia majorităţii trebuie să aibă totdeauna cîştig
de
cauză: trebuie ajuns la un echilibru care să asigure tratamentul adecvat şi
just al
minorităţilor şi să evite orice abuz al unei poziţii dominante”. (§63) Un
astfel de
sistem funcţionează pe bază de reciprocitate pentru minoritatea daneză din
landul
Schleswig-Holstein din nordul Germaniei şi minoritatea germană care trăieşte în
regiunea de graniţă a Danemarcei.
21. Conceptul de autonomie trebuie definit
precis deoarece are mai multe
înţelesuri în funcţie de natura abordării sale: filosofice, politice, culturale
sau
juridice. Este de aceea necesar să se facă distincţia între ele şi să se
clarifice prin
analizarea relaţiilor dintre ele a unor concepte precum federalismul, descentralizarea, regionalizarea şi independenţa, aceasta din urmă fiind rezultatul
secesiunii.
22. La nivelul dreptului internaţional,
conceptul de autonomie se referă la
drepturile popoarelor la autodeterminare şi la libertatea lor de a-şi
administra
propriile treburi. În acest context, va fi necesar să examinăm aplicarea
acestor
principii internaţionale în dreptul constituţional naţional.
23. Autonomia, care reprezintă dreptul unui
popor de a se guverna prin legi
proprii, permite să le fie acordate anumitor teritorii dreptul de a legifera şi
şi să li
se confere puteri speciale care să le permită să dea expresie caracteristicilor
lor
lingvistice, culturale şi istorice specifice.
III. Conceptul de autonomie şi
dreptul la autodeterminare
a)
Diversitatea formelor de autonomie
24. Constituţiile majorităţii statelor membre
ale Consiliului Europei recunosc
principiul integrităţii teritoriale şi nu permit dreptul la secesiune
unilaterală. Totuşi,
anumite constituţii, cum ar fi cea a Canadei, cuprind prevederi care permit
schimbări
teritoriale ce pot afecta unitatea statului.
25. Totuşi, principiul indivizibilităţii
statului nu trebuie confundat cu caracterul
său unitar, acesta neintrînd de aceea în contradicţie cu autonomia,
regionalismul
şi federalismul. De pildă, Constituţia Spaniei afirmă că „Constituţia se bazează
pe
unitatea indisolubilă a Naţiunii Spaniole, patria comună şi indivizibilă a
tuturor
spaniolilor; ea recunoaşte şi garantează dreptul la autonomie al naţionalităţilor
şi
regiunilor din care este formată”.
26. Curtea Constituţională a Italiei a
declarat cu privire la statutul special al
Trentino-Alto Adige (Tirolul de Sud) că „faptul că minorităţile etnice care trăiesc
în această regiune îşi pot alege propriul organism reprezentativ în condiţii de
egalitate reală nu poate fi decît în interesul naţional şi, ca atare, al unităţii
naţionale”.
27. În Rusia, autodeterminarea popoarelor
Federaţiei şi integritatea Federaţiei
ca stat constituie principiile de bază ale ordinii legale.
28.
În mod similar, în Moldova secţiunea 1.1 a legii organice din 1994 defineşte
autonomia Găgăuziei ca
„autonomie teritorială cu statut special (…) i formează
parte integrală a
Republicii Moldova”. Această secţiune afirmă că „în eventualitatea
schimbării statutului de independenţă a Republicii Moldova, cetăţenii Găgăuziei
vor avea dreptul de a-şi exercita autodeterminarea”.
29. În mod asemănător, în martie 1995, Rada
Verkohvna ucraineană a adoptat
legea „cu privire la Republica Autonomă Crimeea”, care defineşte statutul
acesteia
din urmă ca pe o entitate teritorial-administrativă autonomă din cadrul
Ucrainei.
Articolul 59 al acordului constituţional din 8 iunie 1995 afirmă că „Republica
Autonomă
Crimeea este o entitate administrativ-teritorială din cadrul Ucrainei, ale cărei
puteri
vor fi exercitate în limitele prescrise de către Constituţia şi legislaţia
Ucrainei”.
30. Termenul de autonomie este ambiguu
deoarece el se poate referi la forme
de organizare variind de la simpla descentralizare şi pînă la regionalism şi
federalism, adică poate reprezenta atît o diviziune egală sau una inegală a
puterii, cît
şi doar a anumitor puteri. Există diferite forme de autonomie în Europa bazate
pe
sisteme politice diferite din care entităţile autonome sînt parte. Însă oricare
ar fi
forma sa, fiecare stat conţine anumite elemente de descentralizare.
31. Se poate spune că au existat două faze
istorice în ce priveşte înfiinţarea
autonomiei şi că există trei origini diferite de autonomie: organisme autonome
înfiinţate
de entităţile regionale cînd au fost create statele centrale (ca în cazul Elveţiei),
cele
înfiinţate pentru a pune capăt tensiunilor teritoriale şi cele în care
diviziunea puterilor
a fost iniţiată de autorităţile internaţionale, precum Liga Naţiunilor.
32.
Diviziunea puterilor între statul central şi entitatea autonomă poate fi
egală sau inegală. Toate autorităţile teritoriale de un anumit nivel de
guvernare,
precum cantoanele sau landurile dintr-un stat federal şi regiunile dintr-un
stat
regionalizat, pot beneficia de autonomie. Totuşi, este posibil ca numai o
anumită
parte a teritoriului să facă aceasta sub forma unui statut special cu
caracteristici
specifice. De pildă, Constituţia daneză conferă asemenea statut Insulelor Feroe
şi
Groenlandei, în vreme ce Constituţia italiană conferă drepturi specifice pentru
cinci regiuni autonome cu trăsături lingvistice şi geografice speciale prin
acordarea
unui statut special. Articolul 116 al legii constituţionale din 18 octombrie
2001
prevede că „forme şi condiţii speciale de autonomie se garantează pentru
Friuli-
Venezia Giuliana, Sardinia, Sicilia, Trentino-Alto Adige (Tirolul de Sud) şi
Valle
d’Aosta, în acord cu statutul special respectiv adoptat de legea constituţională”.
b)
Diversitatea cadrelor instituţionale
În
Europa există diferite forme statale care asigură o formă sau alta de
autonomie.
33.
În statele federale, entităţile federate au delegate multe funcţii care le
permit să se bucure, în virtutea unei diviziuni egale a puterii, de o autonomie
considerabilă în administrarea treburilor lor şi să îşi facă auzită vocea de către
organismele
federale. În principiu, entităţile din componenţa unui stat federal sînt
toate egale şi au puteri
identice. Opţiunea federală este mai degrabă o reflectare a
diverselor faze istorice ale formării unui stat (Elveţia, Germania, Austria), şi
a
respectului pentru cele mai vechi entităţi istorice decît o grijă pentru protecţia
minorităţilor.
-
Belgia, totuşi, reprezintă un caz aparte. În această ţară, recenta decizie în
favoarea federalismului a fost motivată de dorinţa de a asigura coexistenţa
unor
grupuri lingvistice şi culturale diferite. Regiunea trebuie să asigure
autonomie politică,
economică şi socială, iar comunităţile (francofonă şi flamandă) autonomia
culturală.
34. Există şi state regionalizate cu regiuni
autonome. Regionalizarea este în
realitate o formă de descentralizare din cadrul unui stat, în care entităţile
teritoriale
se bucură de un anumit grad de autonomie în domenii specifice, fiind însă
supervizate de un reprezentant al statului central. Acesta este cazul cu
teritoriile
insulare portugheze Azore şi Madeira, care au statute administrative şi
politice
elaborate de adunările legislative regionale şi aprobate de Adunarea
Republicii.
35. Totuşi, în statele regionalizate există
foarte adesea o diviziune inegală a
puterilor. Spania şi Italia reprezintă bune ilustrări în acest sens.
- În
Spania, bunăoară, în timpul procesului de restaurare a democraţiei după
o dictatură a unui stat autoritarist unitar, mai presus de toate autonomia a
fost
concepută iniţial pentru comunităţile istorice cu identităţi specifice precum
başcii,
catalanii şi galiţienii. Totuşi, constituţia din 1978 a mers şi mai departe împărţind ţara în 17 comunităţi
autonome. Ea definea puterile exclusive ale guvernului central, comunităţile putînd să îşi asume toate celelalte puteri. Fiecare
comunitate îşi
are astfel propriul statut de autonomie, care a fost adoptat în formă de lege
organică
de către parlamentul naţional ca autoritate supremă, are forţa legală a unei
constituţii
locale pentru comunitatea respectivă şi hotărăşte sfera puterilor instituţiilor
şi
anvergura resurselor financiare ale fiecărei entităţi. Unii experţi consideră că
entităţilor regionale autonome din Spania s-au dezvoltat într-o asemenea manieră
simetrică încît în momentul de faţă ţara are structura unui stat federal.
-
În Italia, aranjamentele pentru autonomie teritorială diferă de la o regiune
la alta. De exemplu, Articolele 5 şi 6 ale constituţiei înfiinţează o legătură
reală
între regionalizare şi situaţia legală a minorităţilor lingvistice. Articolul 5
prevede:
„Republica, una şi indivizibilă, recunoaşte şi promovează autonomia locală; ea
va
aplica un grad complet de descentralizare administrativă în cadrul serviciilor
dependente de Stat şi va ajusta principiile şi metodele legislaţiei sale cerinţelor
autonomiei şi descentralizării”, în vreme ce Articolul 6 afirmă că „Republica
protejează minorităţile lingvistice prin prevederi speciale”.
36.
În fine, există, de asemenea, state care au traversat recent un proces de
descentralizare prin delegarea puterilor, prin legislaţie, de la guvernarea
centrală către
entităţile subnaţionale cu
caracteristici culturale specifice. Această delegare a fost
uneori însoţită de crearea
regiunilor cu statut special şi puteri extinse. În majoritatea
covîrşitoare a
cazurilor, acestea sînt regiuni insulare, precum Insulele Feroe care aparţin
Danemarcei, Groenlanda în urma independenţei Islandei de după cel de-al doilea
război
mondial, insula franceză Corsica care este recunoscută ca o entitate teritorială
cu puteri
speciale, şi departamentele şi teritoriile de peste mări ale Franţei.
37. În ce priveşte Corsica, trebuie remarcat
că guvernarea franceză a prezentat
un proiect de statut pentru insulă la începutul lui aprilie 2003. Se intenţionează
să se
supună acest text unui referendum populaţiei insulei în 6 iulie 2003. Textul
prevede
înfiinţarea unei singure autorităţi devoluate care ar înlocui actuala regiune şi
cele două
departamente (Corse du Sud şi Haute-Corse), însă ar păstra palierul local de
guvernare
prin formarea a două „consilii teritoriale”, unul în nord şi unul în sud. Acest
nou statut
mai stipulează ca adunarea locală corsicană să poată adapta legile şi reglementările
precum şi uzul generalizat şi predarea limbii corsicane. Totuşi, acest proiect,
al cărui
obiectiv este să confere Corsicii mai multă autonomie printr-o mai amplă
delegare de
puteri, nu se compară cu statutul special acordat mai multor regiuni europene
(mai cu
seamă din Italia şi Spania) care au puteri legislative mult mai largi; el nu
merge nici
atît de departe cît preconizau propunerile făcute de Lionel Jospin, fostul prim
ministru,
care a sugerat o diviziune a suveranităţii naţionale.
38. Sistemul devolutiv, la care s-a recurs
mai cu seamă în Regatul Unit al Marii
Britanii, ţine şi el cont de diferitele comunităţi din componenţa ţării prin
recunoaşterea
existenţei unor sisteme legislative separate în anumite zone – de exemplu, Ţara
Galilor, Scoţia
şi Irlanda de Nord. În aceste zone ale Regatului Unit, există un mare grad de
descentralizare cu o diviziune inegală a puterilor, rezultînd în înfiinţarea de
entităţi cu
largi puteri autonome administrate de adunări regionale alese.
39.
Unele regiuni insulare britanice, precum Guernsey, Jersey sau Insula
Omului, au puteri autonome extrem de largi în administrarea treburilor lor.
Acest
proces a avut un asemenea succes încît anumite regiuni engleze, precum York sau
Midlands, revendică acum aceleaşi drepturi. Acestea vor constitui subiectul
unor
referendumuri regionale care urmează a avea loc în vara lui 2003.
c)
Definirea sferei autonomiei
40. Etimologic, cuvîntul autonomie este derivat
din grecescul auto (sine) şi
nomos (lege), astfel că la bază înseamnă dreptul de a se guverna şi de a se
elabora
propriile legi (adică, autoguvernare).
41. Potrivit lui Kjell-Åke Nordquist3,
„o autonomie este un teritoriu cu un
grad mai mare de autoguvernare decît oricare alt teritoriu comparabil din
cadrul
unui Stat”. Tradiţiile culturale, diferenţele religioase şi situările
geografice specifice
pot justifica acordarea de puteri specifice unui teritoriu anume.
42. Pentru Ruth Lapidoth4, o
specialistă de prim rang în autonomie,
„Autonomia este un mijloc de împărţire a puterilor pentru a se păstra unitatea
unui
stat
şi în acelaşi timp pentru a se respecta diversitatea populaţiei sale”.
43.
Ea face distincţia între trei tipuri de autonomie: autonomie teritorială-
politică, autonomie administrativă şi autonomie personală sau culturală.
- „O autonomie teritorial-politică este o
structură menită să garanteze unui
grup care diferă de majoritatea populaţiei statului, dar care constituie
majoritatea
într-o anumită regiune, un mijloc prin care să îşi poată exprima identitatea sa
distinctă.”
- Autonomia administrativă este apropiată
de descentralizare. Totuşi, în vreme
ce aceasta din urmă implică o delegare a puterilor, prima presupune un transfer
al
puterilor, care sînt exercitate de reprezentanţi locali aleşi.
- Autonomia personală sau culturală este
acordată membrilor unei comunităţi
anume (etnice, lingvistice, religioase), indiferent de locul lor de rezidenţă.
Acest
model de autonomie, care asigură membrilor unei comunităţi etnice guvernarea
prin instituţii şi/sau legislaţie proprii, permite minorităţilor un grad
semnificativ
de autonomie şi coeziune, chiar şi atunci cînd minorităţile sînt dispersate din
punct
de vedere teritorial.
44. Profesorul german Heinrich Oberreuter înţelege
conceptul de autonomie
ca „posibilitatea autodeterminării libere în condiţiile ordinii legale
existente”.
45. Potrivit lui Hurst Hannum şi R.B.Lilich,
doi jurişti specializaţi în dreptul
internaţional, autonomia poate fi înţeleasă ca „un termen relativ de descriere
a gradului
de independenţă de care se bucură o entitate anume în cadrul unui stat suveran”5.
46. „Autonomia teritorială” este înţeleasă
ca o structură, de obicei din cadrul
unui stat suveran, prin care locuitorii unei părţi definite a teritoriului au o
vastă
autonomie administrativă. În formele ideale, autonomia teritorială ar necesita
existenţa unui organism legislativ local ales, cu o anumită putere de a
legifera în
mod independent în unele domenii de importanţă, precum şi un executiv cu
puterea
de a implementa legislaţia elaborată de autoritatea locală în acele domenii, în
vreme
ce în alte domenii, executivul se supune legilor şi ordinelor autorităţilor
centrale.”6
47. Aceste sensuri diferite ale
autonomiei reflectă modurile diferite în care o
minoritate culturală poate participa la administrarea treburilor din teritoriul
în
care ea trăieşte. În practică, aceste forme diferite de autonomie sînt adesea
întrepătruse.
48. Soluţiile bazate pe autonomie
trebuie considerate drept „structuri
substatale” de care beneficiază o anumită parte a populaţiei. Ca urmare, se lasă
la
latitudinea legislativelor naţionale să hotărască şi să motiveze interpretarea,
implementarea şi administrarea autonomiei.
49. Statele şi minorităţile ar trebui
să recunoască faptul că, departe de a fi
final şi static, statutul de autonomie este un proces şi poate fi totdeauna
supus
negocierii. Odată ce s-a înrădăcinat un climat de încredere, statul central va
înţelege
că acordarea de putere autonomă nu îi periclitează nici suveranitatea, nici
existenţa
celorlalte grupuri
minoritare, şi va fi mai dispus să îi confere entităţii autonome
puteri mai largi.
d)
Cadrul juridic al autonomiei
50. Pentru a asigura condiţii
corespunzătoare pentru permanenţa şi stabilitatea
sa, fiecare entitate autonomă trebuie să fie integrată într-un cadru juridic.
Un statut
de autonomie locală poate fi înfiinţat de o constituţie, de o lege, de un
statut regional sau de un tratat internaţional.
51. De exemplu, anumite entităţi
autonome au fost instituite exclusiv prin
legi constituţionale (precum Insulele Feroe, Groenlanda sau provinciile
spaniole),
în vreme ce altele au fost înfiinţate de acorduri internaţionale, iar apoi
consfinţite
în constituţii (în cazul Insulelor Åland, Legea autonomiei a folosit pentru
dezvoltarea şi detalierea deciziei Ligii Naţiunilor din 1921 care fusese
acceptată
anterior de Suedia şi Finlanda). În mod similar, o lege constituţională italiană
din
1948 ce acorda statut special pentru Trentino-Alto Adige a dezvoltat şi a
detaliat
Acordul De Casperi-Gruber din 1946.
52. Anumite entităţi autonome, ca în
cazul Spaniei, pot fi instituite prin statute regionale adoptate de parlamentul naţional sub forma unei legi organice
încorporate apoi în constituţie.
53. În ce priveşte baza legală a
statutului de autonomie, se poate observa că
atunci cînd autonomia este conferită unei părţi semnificative a teritoriului,
statutul special este în mod
normal asigurat printr-un text cu forţă de lege constituţională. Aşa
se întîmplă neîndoios cu entităţile care intră în componenţa unui stat federal
sau
regionalizat, însă adeseori şi în cazul regiunilor beneficiare de structuri
speciale din
cadrul statelor unitare. De exemplu, statutul Republicii Autonome a Crimeii se
bazează
pe o lege specială din 29 aprilie 1992, a cărei adoptare a impus revizuirea
articolului
75 al constituţiei ucrainene. Întrucît temeiul legal al regiunilor autonome
determină
însăşi structura statutului, este preferabil ca el să fie menţionat în constituţie.
e)
Aspecte pozitive şi negative ale autonomiei
54. Obiectivul raportului este să descrie şi
să analizeze cazurile diferitelor regiuni
autonome prin examinarea modalităţii lor de funcţionare la nivel politic şi
instituţional.
Studiul Insulelor Åland, al Alto-Adige/Tirolului de Sud şi al Insulelor Feroe
va face
posibilă identificarea factorilor istorici şi politici şi, ulterior, la
elaborarea unei liste
de factori de bază similari care apar în contextul foarte diferit al
conflictelor din zilele
noastre. Sri Lanka, unde procesul de negociere este tutelat de Norvegia, este
un exemplu
actual de relevanţă a acestor consideraţii şi a acestei experienţe istorice.
55. Studiul entităţilor autonome face posibilă
elaborarea unei liste de factori
propice reuşitei de durată a regiunilor ce se autoguvernează. Fiecare
revendicare
de autonomie are loc într-un context istoric cu dimensiuni culturale, politice,
democratice şi geopolitice. Această dorinţă de autonomie se poate explica
apelînd
la tradiţii culturale
specifice, o limbă specifică, un sentiment de apartenenţă
culturală la o ţară învecinată sau structura specifică a teritoriului în cauză.
56. Există, de asemenea, şi factori istorici
cheie. Bunăoară, foarte des ţara
care a acceptat un acord de autonomie se afla ea însăşi în proces de
constituire, în
vreme ce în alte cazuri se poate ca autonomia să fi fost sprijinită de un stat
vecin
şi/sau de comunitatea internaţională.
57. În ce priveşte criteriile geopolitice, se
poate spune că în multe cazuri entităţile
autonome nu posedă resurse naturale semnificative şi nu sînt de importanţă
strategică
majoră şi că marile puteri nu sînt direct implicate în nici un conflict din
ele.
58. În fine, reuşita entităţii autonome
depinde în mare măsură de respectul pentru
drepturile omului şi democraţia din ţara învecinată şi de renunţarea la forţă.
Respectul
pentru principiile „bunei guvernări” şi acordarea puterilor autonome reprezintă
condiţii
favorabile pentru asigurarea permanenţei acordurilor de autonomie.
IV. Studii de caz
a)
Insulele Åland7
59.
Insulele Åland sînt o zonă demilitarizată, neutră şi autonomă a Finlandei.
Populaţia lor este de 26.000, iar suprafaţa însumează 1.552 km2.
Capitala lor se
numeşte Mariehamn. Ele sînt un arhipelag compus din peste 6.500 de insule situate între Stockholm şi Turku.
60. Ålandezii sînt vorbitori de suedeză de
cînd se ştiu şi sînt de aceea parte a
moştenirii culturale suedeze. Deoarece acesta este un grup de insule, autonomia
sa este considerată a fi teritorială, deşi ea s-ar încadra şi în noţiunea de
autonomie
culturală, fiind bazată pe cultura şi limba suedeză.
61. Åland a fost o foarte veche regiune a
Suediei şi a avut o populaţie suedeză
cu mult înainte ca Finlanda să fie încorporată în spaţiul suedez în secolul al
treisprezecelea. Insulele, laolaltă cu Finlanda, au aparţinut Suediei pînă în
1809,
dată la care Suedia, după ce a pierdut războiul cu Rusia, a fost silită să
cedeze
Finlanda, împreună cu Åland, învingătorului. Sub administraţia rusă, Finlanda a
beneficiat de o formă specială de autonomie culturală.
62. Cînd Imperiul Rus a început să se
destrame, însă înainte ca Finlanda să
îşi declare independenţa în 1917, ålandezii au început să lupte pentru unirea
cu
Suedia, ţara mamă tradiţională. O cerere în favoarea reunirii a fost semnată de
96% din ålandezii rezidenţi cu vîrsta legală şi înaintată regelui Suediei. Totuşi,
de
curînd născutul stat al Finlandei, care fusese proclamat în respectul
principiului
autodeterminării naţionale, nu era pregătit să renunţe la o parte din
teritoriul său.
63. După o dispută între Finlanda şi Suedia,
chestiunea Insulelor Åland a
căpătat o dimensiune internaţională şi, la iniţiativă britanică, a fost
prezentată
Ligii Naţiunilor de la Geneva. În 1921, Liga a hotărît că Insulele Åland ar
trebui
să aparţină
Finlandei, dar să aibă autonomie care să le garanteze moştenirea şi
limba suedeză. Zece
state au garantat demilitarizarea şi conferirea unui statut de
neutralitate insulelor. Cu alte cuvinte, autonomia lor are un sprijin internaţional
şi
a fost folosită ca un model de rezolvare a conflictelor minoritare în întreaga
lume.
64. Insulele Åland au puteri legislative în
domenii precum asistenţă socială
şi medicală, mediu, comerţ şi industrie, cultură şi educaţie, transport,
servicii
poştale, forţele poliţieneşti, radio şi televiziune şi guvernarea locală, însă
au relativ
puţină autoritate în ce priveşte impozitarea, comparativ cu Groenlanda şi cu
Insulele
Feroe. Puterea legislativă este învestită în parlament (Lagtinget), iar
puterea
executivă în Landskapsstyrelsen. Suzeranitatea finlandeză asupra
insulelor este
exercitată de către guvernator (Landshövding).
65. Autonomia Insulelor Åland este consfinţită
în Constituţia Finlandeză
(Articolul 120) în concordanţă cu Legea Autonomiei Ålandeze, care a fost
adoptată
de parlamentul finlandez şi poate fi amendată sau revizuită doar printr-o
decizie
comună a parlamentului finlandez şi a parlamentului Insulelor Åland. Aceasta
însemană că fiecare dintre cele două părţi se poate opune prin veto oricăror
schimbări pe care nu le acceptă.
66. Autonomia Insulelor Åland a fost
consolidată şi lărgită de-a lungul anilor.
Legea a fost suplimentată cu cea din 1951, care definea puterile şi structurile
operaţionale ale autonomiei. Legea adoptată în 1991 a consolidat autonomia prin
lărgirea puterilor legislative ale provinciei, atribuind funcţiuni
administrative mai largi şi permiţînd
insulelor să îşi asume responsabilităţi mai mari pe scena
internaţională. Pentru a oferi mai multă protecţie identităţii culturale a
locuitorilor,
legea cuprinde prevederi mai detaliate referitoare la dreptul de domiciliu şi
folosirea
suedezei în învăţămînt. Acest drept de domiciliu8 dă posibilitatea
cetăţenilor să
participe la alegerile provinciale şi municipale (inclusiv dreptul de a
candida), de
a se implica în activităţi comerciale şi de a achiziţiona bunuri imobiliare.
Totdată,
el scuteşte de serviciul militar.
67. Multe trăsături ale autonomiei
Insulelor Åland sînt foarte interesante.
Unul dintre cele mai neobişnuite aspecte îl reprezintă relaţia financiară
dintre
Finlanda şi insule, care plătesc către Helsinki toate taxele obişnuite, ca
oricare
altă regiune finlandeză, însă au dreptul la o rambursare echivalentă cu 0,45%
din
venitul total al statului, acest procentaj fiind echivalent cu proporţia
insularilor
din întregul populaţiei finlandeze. Aceasta este o relaţie neobişnuită întrucît
ea
leagă entitatea autonomă de dezvoltarea statului finlandez, iar cele 0,45% sînt
calculate şi plătite anual, aceasta fiind o parte integrală din acordul de autonomie.
68. Proiectul autonomiei Insulelor
Åland nu se bazează pe descentralizarea
puterii, ci pe un acord de puteri împărţite cu ajutorul şi sub auspiciile unei
instituţii
internaţionale, Liga Naţiunilor.
b) Alto-Adige/Tirolul de Sud
Constituia
din 1947 definea Italia ca un stat regionalizat. Deşi chestiunea
protecţiei minorităţilor ridică puţine probleme în această ţară, adunarea
constitutivă
a considerat că instituirea de instituţii regionale autonome ar putea contribui
la
rezolvarea unei probleme latente.
69. Sînt trei regiuni autonome în
Italia: Trentino Alto-Adige, Valle d’Aosta
şi Friuli-Venezia Giulia, care au minorităţi lingvistice9.
70. Regiunea autonomă care prezintă
interes aici este Trentino Alto-Adige,
care se împarte în două provincii, Trento şi Bolzano (Alto-Adige sau Tirolul de
Sud), aceasta din urmă fiind subiectul studiului nostru.
71. În ce priveşte contextul istoric,
provincia Trento a fost luată de la Bavaria şi anexată Italiei în 1918, în vreme ce Bolzano a aparţinut Austriei şi a
fost
incorporată Italiei în 1919. Aceste anexări au fost confirmate de Tratatul de
la
Saint-Germain-en-Laye din 1947, care garanta minorităţii germane autonomie
teritorială şi conferea locuitorilor din Trento un grad ridicat de autonomie.
72. Trentino Alto-Adige are în
componenţă trei grupuri lingvistice de mărimi
diferite: italian (62% din populaţie), german (31%) şi ladin (3%).
73. Articolul 2 al statutului special
pentru Trentino Alto-Adige din 1948,
care a fost amendat în 1962, 1971 şi 1972, şi completat prin legea din 15
decembrie
1999 (Standarde de protecţia minorităţilor lingvistice istorice) afirmă că „în
Regiune, va fi salvgardată egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor,
indiferent de
grupul lingvistic din care fac parte şi de caracteristicile lor etnice şi
culturale”.
75. Articolul 99 afirmă că „În Regiune limba
germană este egală cu limba
italiană, care este limba oficială a Statului”. Articolul 100 proclamă că „cetăţenii
germanofoni din Provincia Bolzano îşi pot folosi propria limbă în relaţiile cu
instituţiile judiciare şi cu organele şi birourile administraţiei publice”.
76. Este important de subliniat că aceste
drepturi lingvistice acordate minorităţilor
naţionale de către guvernarea italiană sînt implementate la nivel provincial în
conformitate cu rezoluţiile adoptate de consiliile municipale sau comunale.
Aceste
consilii joacă astfel un rol decisiv în implementarea efectivă a acestori
drepturi.
77. 68% din locuitorii provinciei Bolzano
vorbesc germana, 27% italiana,
iar 4% ladina. Decretul Preşedintelui Republicii din 26 iulie 1976 pentru
reprezentarea proporţională prevede că „posturile administrative publice sau
semipublice se distribuie just între cele trei grupuri lingvistice”. În cazul
ladinilor,
care reprezintă o minoritate în minoritate, articolul 32 al decretului nr. 574
al
Preşedintelui Republicii din 15 iulie 1988 „autorizează folosirea ladinei în
comunicarea orală sau scrisă cu autorităţile în provincia Bolzano”.
78. În condiţiile acestor prevederi speciale,
reprezentarea grupurilor lingvistice
italian şi german în consiliul executiv şi preşedinţia consiliului legislativ
al provinciei
Bolzano trebuie să fie proporţională cu mărimea grupurilor din adunarea
provincială.
Guvernările locale pot folosi germana şi italiana în dezbaterile din adunarea
regională
şi consiliile provinciale
precum şi în elaborarea de legi şi reglementări adoptate de
aceste instituţii. În
paralel cu aceasta, posturile din departamentele guvernării naţionale
trebuie distribuite în provincia Bolzano printre funcţionarii publici italofoni
şi
germanofoni potrivit mărimii grupurilor lingvistice respective.
79. În ce priveşte învăţămîntul, articolul 19
al Statutului Special afirmă că în
provincia Bolzano germana şi ladina se predau la grădiniţă, clasele primare şi
gimnaziale.
80. Pe lîngă drepturile lingvistice, aceste
două provincii deţin mult mai multă
autonomie decît altele, amintind de autonomia de care se bucură regiunile cu
statut
special. Fiecare din provinciile din Trento şi Bolzano are un consiliu
provincial cu
puteri lărgite, ai cărui membri sînt aleşi de locuitori pentru o perioadă de
patru ani.
81.
Consiliul provincial şi autorităţile locale sînt responsabile pentru toate
domeniile de importanţă pentru populaţie şi pentru zona locală, mai cu seamă
serviciile
sociale, şcoli, limbă, planificarea folosirii pămîntului şi a dezvoltării
economice.
82. Totuşi, trebuie amintit că nici o regiune
italiană nu are nici o putere
judiciară, acestea rămînînd domeniul exclusiv al autorităţilor statului.
83. Autonomia legislativă şi administrativă a
provinciilor şi regiunii este
susţinută de garanţii constituţionale de alocare de resurse financiare substanţiale,
derivate din distribuirea veniturilor realizate din colectarea taxelor naţionale
şi
taxelor locale, acestea din urmă aparţinînd în întregime provinciilor şi fiind
adoptate
direct de regiune.
84. Este important de remarcat că vorbitorii
de germană şi ladină din provincia
Bolzano pot apela la tribunalul administrativ în cazul în care autorităţile
locale nu
le respectă drepturile lingvistice.
85. Această autonomie a vorbitorilor de
germană din Bolzano nu a fost
cîştigată fără greutăţi. Dimpotrivă, în anii ’60 ea a dus la mişcări de protest
violente
care condamnau nerespectarea acordurilor internaţionale şi cereau ca această
provincie să fie reincorporată în Austria.
86. Este de netăgăduit că Italia sprijină
autonomia grupurilor lingvistice dîndu-
le posibilitatea păstrării şi dezvoltării identităţii lor etnice şi culturale,
respectat
fiind în acelaşi timp principiul bunei guvernări.
87. Studiul de faţă reliefează o serie de
aspecte importante: aceasta este o
regiune circumscrisă geografic, fiind situată la graniţa de sud-est a Elveţiei şi
de
sud-vest a Austriei, şi este compusă din mai multe minorităţi lingvistice care
doresc
să îşi afirme individualitatea culturală. Aceste minorităţi au un puternic
sentiment
de apartenenţă culturală la statul învecinat, cu toate că nu au pus niciodată
la
îndoială principiile unităţii şi integrităţii teritoriale.
c)
O comparaţie a celor mai reuşite două cazuri istorice
88.
Se pot discerne 25 de factori istorici, politici şi conceptuali care au
contribuit la succesul
celor două cazuri de autonomie. În vederea obţinerii unui
succes similar,
aceste modele reuşite pot servi drept bază de reflecţie asupra
modului în care aceşti factori ar putea fi adaptaţi în scopul soluţionării
conflictelor
actuale.
89.
Experienţa cîştigată în Insulele Åland şi Alto-Adige/Tirolul de Sud are în
comun cîteva aspecte obiective:
a) ambele sînt uşor identificabile
geografic, una ca o zonă insulară compusă
dintr-un grup mare de insule, cealaltă ca o vale cu o serie de văi afluente;
b) o limbă;
c)
un sentiment de apartenenţă culturală la o ţară vecină care a jucat şi încă
mai joacă rolul de „unchi bătrîn şi bun” şi de aliat;
d)
proximitatea faţă de ţara vecină faţă de care populaţia are un sentiment de
apartenenţă şi cu care simte că are o moştenire culturală comună, ambele avînd
de
depăşit un obstacol natural, marea într-un caz (traversată rapid cu feribotul) şi
un
munte în celălalt (o scurtă călătorie cu trenul);
90. De
asemenea, ambele au în comun o serie de elemente istorice:
a) statul care a fost silit să accepte
autonomia se afla în plin proces de constituire
după o criză istorică (Finlanda îşi căuta echilibrul după războiul de independenţă
şi
Revoluţia Rusă; Italia traversa o renaştere după cel de-al doilea război
mondial);
b) legitimitatea puterii politice din toate
statele în cauză, iar din Finlanda şi
Italia în mod special, nu putea fi pusă la îndoială;
c) ambele regiuni autonome au fost
constituite de către, sau sub auspiciile
unui organism internaţional (Liga Naţiunilor/Naţiunile Unite) şi au sprijin şi
recunoaştere internaţionale;
d) ambele regiuni autonome sînt susţinute de
o ţară vecină importantă (Suedia/
Austria).
91.
Ambele regiuni autonome au fost înfiinţate de state cu următoarele lucruri
în comun:
a) Finlanda şi Italia, ca şi Suedia şi
Austria, erau state care îşi asumaseră fără
rezerve democraţia şi drepturile omului;
b) Nici unul din statele implicate nu era
dispus să îşi apere interesele prin
forţă sau violenţă;
c) Toate cele patru state aveau experienţă
în sau îşi asumaseră buna guvernare;
d) Populaţiile în cauză, atît ålandezii cît şi
sudtirolezii, aveau capacitatea de
a-şi administra treburile locale şi de a respecta principiile bunei guvernări;
e) Populaţia din toate statele respective şi
din ambele regiuni autonome fusese
foarte săracă sau dusese o viaţă grea;
92.
În ce priveşte contextul strategic general, se pot identifica o serie de
factori
comuni:
a)
în ambele cazuri, nu fusese direct implicată şi nu avea interese proprii de
urmărit nici una din marile
puteri (cu posibila excepţie a URSS-ului, pe cale de
maturizare);
b) din punct de vedere geografic, ambele
cazuri se aflau la marginea zonelor
de conflict mondial de putere;
c) în ambele teritorii ce urmau să devină
autonome, nu existau resurse naturale sau alte surse de bogăţie.
93.
Cele două regiuni autonome au în comun cîţiva factori pozitivi care au
avut un impact important asupra reuşitei lor:
a) împărţirea puterilor a fost definită clar
şi detaliat;
b) guvernarea centrală trebuie să consulte
regiunile autonome în cazurile în
care sînt implicate puterile lor (Insulele Åland au chiar mai multe drepturi în
această
privinţă decît Alto-Adige/Tirolul de Sud).
94.
Cazul Insulelor Åland are o serie de trăsături remarcabile:
- toate părţile au căzut de acord anticipat
să accepte dispoziţiile Ligii Naţiunilor;
- în nici o fază a conflictului nu a
existat violenţă deschisă sau episoade violente
(spre deosebire de cazul Alto-Adige/Tirolul de Sud);
- la începutul anilor ‘20, Finlanda dorea să
arate că este o ţară nordică modernă,
civilizată, pregătită să se integreze într-o cultură politică şi societate
civilă specific scandinave.
95.
Se pot reliefa o serie de trăsături distinctive ale structurii şi evoluţiei
regiunii autonome Åland ce se poate să fi fost cruciale pentru succesul său:
a) autonomia
Insulelor Åland este protejată de Constituţia Finlandei;
b) totuşi, ea este dinamică în sensul în
care ea rămîne mereu deschisă
dezvoltării şi reformei negociate;
c) resursele financiare ale regiunii
autonome Åland nu sînt stabilite în termeni
absoluţi, ci ca un procentaj din bugetul finlandez, oferind astfel un alt
factor dinamic
care ajută insulele să se identifice într-o anumită măsură cu Finlanda;
d) guvernarea Insulelor Åland şi populaţia
lor trebuie consultată atunci cînd
îi sînt afectate drepturile. Aceasta se întruneşte într-o comisie comună cu
autorităţile
finlandeze constituită pentru dezbaterea chestiunilor de interes comun şi
pentru a
evita neînţelegerile.
d)
Sri Lanka
96. Sri Lanka a devenit independentă în 1948.
Primele tensiuni au apărut în
anii ‘70 şi erau de origine etnică. Ele pot fi puse pe seama combinaţiei unei
serii
de factori: o populaţie multietnică10, religii diferite11
şi nelinişti sociale cuplate cu
un sentiment de discriminare. Aspectul din urmă, care este rezultatul
tensiunilor
dintre diferite clase sociale, este crucial şi cu mult mai important decît
tensiunile
religioase.
97. Originea acestor tensiuni se afla în
faptul că atît tamilii cît şi hinduşii
aveau sentimentul că sînt prost trataţi de celelalte comunităţi, mai cu seamă
de
singalezi. Ei
considerau că erau o minoritate hărţuită şi victime ale violenţei şi
politicilor discriminatorii. Aveau nostalgia poziţiei privilegiate de care se
bucuraseră în timpul administraţiei britanice.
98. Originea tulburărilor sociale consta
într-o lege adoptată în 1956 care stipula
că singaleza era singura limbă oficială. Decizia a fost urmată de mişcări
violente
de protest ale populaţiei tamile. Această lege a fost amendată de două ori, în
1958
şi 1978, tamila fiind şi ea recunoscută ca limbă oficială.
99. Ocuparea posturilor din cadrul
serviciilor civile este şi ea un factor care a
acutizat tensiunile dintre comunităţile tamilă şi singaleză. Trebuie amintit
aici că
în timpul administraţiei britanice majoritatea covîrşitoare a posturilor era
ocupată
de tamili. Majoritatea singaleză mai bine educată a început să ocupe aceste
posturi,
conducînd astfel la tensiuni sociale.
100. Schimbările din politicile de admitere la
universităţi erau percepute de
comunitatea tamilă ca discriminatorii. Aceasta a dus la o înrăutăţire a relaţiilor
dintre
comunităţile etnice şi s-a aflat la originea radicalizării comunităţii tamile.
În ciuda
modificării acestor criterii de admitere în anii ‘70 şi ‘80, minoritatea tamilă
a continuat
pentru multă vreme să aibă resentimente şi un sentiment de nedreptate.
101. Problema delegării puterilor s-a aflat şi
ea la baza tensiunilor. Guverne
succesive au trebuit să ajungă la un compromis între poziţia majorităţii
singaleze,
care era suspicioasă faţă de orice transfer de puteri, şi aspiraţiile minorităţii
tamile, care era în favoarea
unui sistem federal care să confere puteri lărgite unei provincii
tamile din nord-estul ţării.
102. Începînd cu 1977, tensiunile s-au
acutizat între comunităţile etnice în
ciuda diferitelor măsuri menite să aplaneze situaţia. Un conflict etnic armat
dintre
Tigrii Eliberării ai Ealam-ului Tamil (LITE), aşa-numiţii „Tigrii tamili”, şi
guvern
a durat 19 ani şi a dus la pierderea a peste 65.000 de vieţi omeneşti.
103. Negocierile de pace au început în 1985,
cînd preşedintele Sri Lankăi,
Chandrika Kumaratunga, a solicitat Norvegiei să medieze un dialog între guvern
şi LITE în vederea găsirii unei soluţii negociate. A fost aleasă Norvegia
datorită
îndelungatei sale tradiţii de implicare în procesele de pace şi a cooperării
durabile
dintre cele două ţări.
104. Negocierile de pace au avut loc în
diferite etape:
- februarie 2002: semnarea unui acord de
încetare a focului între guvern şi
LITE.
- 16-18 septembrie 2002: negocieri în
cursul cărora Tigrii Tamili au declarat
că renunţă la revendicarea independenţei minorităţii tamile din regiunile
aflate
sub controlul lor din nordul şi estul Sri Lankăi.
- 31 octombrie 2002: întîlniri în Tailanda
avînd ca scop înfiinţarea unui
detaşament special comun guvern-LITE care să promoveze reconstrucţia, în special cu ajutor
internaţional, în zonele devastate de război.
- 31 octombrie – 3 noiembrie 2002:
deschiderea în Tailanda a unei a doua
runde de negocieri de pace. Ele au avut ca rezultat înfiinţarea unei Subcomisii
pentru Probleme Politice în ale cărei atribuţii intră studierea condiţiilor şi
sistemelor
de organizare din zonele în care există rivalităţi etnice.
- 2-5 decembrie 2002: deschiderea la Oslo a
unei a treia runde de negocieri
cu privire la consolidarea acordului de încetare a focului, iniţierea
ajutoarelor
umanitare, iniţierea muncii de reintegrare şi propunerea de soluţii politice.
- 6 ianuarie 2003: deschiderea celei de a
patra runde de negocieri pentru
rezolvarea delicatei probleme a viitorului guvern.
105. Părţile implicate în conflict sînt conştiente
că respectarea acordului de
încetare a focului rămîne o condiţie esenţială pentru continuarea negocierilor.
Ele
cred că procesul de pace se va întinde pe următorii cîţiva ani şi că
prioritatea va fi
restabilirea încrederii între diferitele comunităţi în acelaşi timp cu îmbunătăţirea
securităţii şi condiţiilor de trai ale populaţiei în ansamblu. Urmează a fi
stabilite
treptat modalităţi de utilizare cu efect optim a resurselor disponibile şi a fi
selectate
proiectele prioritare. Această definire a priorităţilor este cheia obţinerii
asistenţei
comunităţii internaţionale (ajutorul estimat iniţial la 70 de milioane USD).
106. Liderii LITE şi-au schimbat semnificativ
poziţiile în timpul negocierilor:
dacă în septembrie 2002 ei cereau înfiinţarea unei administraţii interimare (cu
conducere tamilă) în nord-est, în momentul de faţă ei spun că ar accepta
statutul de autonomie. O
delegaţie LITE a vizitat Insulele Åland în aprilie 2003 pentru a
învăţa din experienţa pozitivă cîştigată aici.
107. Pe 27 noiembrie 2001, liderul suprem al
Tigrilor Tamili, Velupillai
Prabhakaran, a declarat că „suntem pregătiţi să luăm în considerare într-un mod
favorabil un cadru politic care să ofere autonomie regională substanţială şi
autoguvernare în patria noastră pe baza dreptului nostru la autodeterminare
internă”.
Totuşi, el a adăugat că „dacă dreptul la autodeterminare al poporului nostru ne
va fi
refuzat şi cererea noastră pentru autoguvernare regională va fi respinsă, nu
vom avea
altă alternativă decît secesiunea şi formarea unui stat independent”. A fost
înfiinţată o
Subcomisie pentru Chestiuni Politice însărcinată cu studierea condiţiilor şi
sistemelor
de organizare în zonele în care există rivalităţi etnice. Menirea ei este să
facă comentarii
pe marginea unor subiecte ca modelele de guvernare, probleme ale tranziţiei
postconflict, coordonarea asistenţei internaţionale şi procesul de reconciliere.
108. Mai exact, sarcina acestei subcomisii
este studierea diferitelor modele
de autonomie, principii de autodeterminare internă şi structuri federale care
permit soluţionarea conflictelor etnice.
109. Discuţiile mai au ca temă împărţirea
puterilor între centru şi regiuni şi în
interiorul guvernării centrale, precum şi aspectele juridice şi finanţele
publice şi
chestiunile referitoare la graniţele teritoriale şi protecţia drepturilor
omului.
110.
Cele două părţi au căzut, de asemenea, de acord să înfiinţeze o misiune
de monitorizare
internaţională care să investigheze orice încălcări ale termenilor
şi condiţiilor păcii.
111. Problemele sînt departe de a fi
rezolvate. Tensiunile etnice au revenit la
suprafaţă în estul Sri Lankăi. Pentru calmarea situaţiei, cele două părţi
implicate în
conflict au decis să ia măsuri prompte de îmbunătăţire a siguranţei, cooperării
interetnice
şi respectarea drepturilor omului. La întîlnirile de la Oslo din decembrie
2002, au fost
identificate priorităţi suplimentare, cum ar fi repopularea şi reîntoarcerea
populaţiei
dislocate, mai cu seamă femei şi copii. O subcomisie pentru Detensionare şi
Normalizare a fost înfiinţată pentru a promova dialogul dintre diferitele
comunităţi.
112. Sri Lanka constituie un exemplu
interesant de context pentru instituirea
autonomiei: ea este un stat cu trăsături specifice, fiind compus din mai multe
comunităţi cu religii diferite, şi, confruntat fiind cu cererea de independenţă
a
comunităţii tamile, guvernul a recurs la forţe armate. Negocierile de pace
tutelate
de Norvegia au permis părţilor să accepte acordarea statutului de autonomie.
Este
interesant de remarcat că modelele de autonomie aflate acum în discuţie se
inspiră
din experienţa pozitivă cîştigată în acest domeniu.
f)
Insulele Feroe
113. Situate
la 1400 de kilometri de Copenhaga, Insulele Feroe au statut de
autonomie în cadrul Regatului Danemarcei. Feroezii se consideră un popor distinct întrucît au
propria limbă şi instituţiile proprii, şi-au păstrat tradiţiile şi au un
extrem de dezvoltat sentiment de unitate.
114.Dimensiunea istorică este cheia
înţelegerii procesului care a dus la
autonomie. În Evul Mediu, feroezii erau supuşi Coroanei Norvegiene. În secolul
al XIV-lea, regele Danemarcei a devenit şi rege al Norvegiei. După războaiele
napoleoniene, teritoriile din Oceanul Atlantic rămase sub Coroana Norvegiană
(Insulele Feroe, Islanda şi Groenlanda) au rămas sub săpînire daneză.
115.Cînd Danemarca a devenit monarhie
constituţională în 1849, fiecare din
cele trei provincii atlantice a urmat o evoluţie diferită. Groenlanda a fost
condusă ca o
colonie pînă la încorporarea sa în Danemarca prin constituţia daneză revizuită
în 1953.
I s-a conferit autonomia în 1979. Islanda
s-a desprins treptat de Danemarca şi a devenit
o republică de sine stătătoare în 1944.
116.În timpul celui de-al doilea război
mondial, Danemarca a fost ocupată
de Germania, iar Insulele Feroe de Marea Britanie. Legăturile cu Danemarca au
fost rupte. În condiţiile unei constituţii provizorii, puterile erau împărţite
între
guvernarea daneză centrală şi autorităţile autonome.
117.La sfîrşitul războiului, feroezii
au dorit să-şi menţină autonomia, însă nu
doreau independenţă totală, în vreme ce autorităţile daneze au cerut o soluţie
compatibilă cu concepţia lor despre Danemarca ca stat unitar. În urma
plebiscitului
din 1946, noile
negocieri au culminat cu adoptarea Legii Autoguvernării în 1948.
În preambul, această Lege se referă la recunoaşterea „poziţiei speciale a
Insulelor Feroe în cadrul Regatului Danemarcei din punct de vedere naţional,
istoric
şi geografic”.
118.Definiţia juridică a unui
locuitor al Insulelor Feroe nu cuprinde nici o menţiune
a criteriului etnic. Recunoaşterea naţionalităţii specifice a locuitorilor
insulelor se
reflectă în existenţa unui steag feroez şi a paşaportului feroez. Limba feroeză
este
recunoscută ca principala limbă vorbită în arhipelag, însă daneza poate fi
folosită în
toate treburile publice. În condiţiile Legii autoguvernării, responsabilitatea
pentru toate
problemele culturale, în mod special cele legate de promovarea limbii feroeze,
a fost
transferată insulelor sub titlul de chestiuni specifice.
119.Au fost făcute propuneri de împărţire
a puterii. General vorbind, autorităţile
feroeze au posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere în domenii aflate
sub control danez. În plus, locuitorii insulelor aleg doi delegaţi pentru parlamentul
danez.
Mecanismul justiţiei este conform sistemului danez, iar deciziile ţinînd atît
de dreptul
civil în general cît şi de codul penal sînt luate de autorităţile daneze.
120.Printre funcţiile transferate
Insulelor Feroe în 1948 se numărau responsabilitatea
pentru comerţ şi industrie, agricultură, pescuit şi manufactură, precum şi
planurile de
folosinţă a terenurilor, administrarea apei şi administrarea resurselor marine.
121.Activităţile autorităţilor
autonome sînt finanţate în principal din taxa pe
venit, TVA, taxe indirecte şi un fond compact de la ministerul de finanţe Guvernarea Insulelor
Feroe are puterea de a colecta taxe, inclusiv taxe de import.
Insulele aparţin zonei monetare daneze, însă deţin bancnote proprii.
123.Orice dispute implicînd puterile
autorităţilor autonome ale Insulelor Feroe
şi ale autorităţilor naţionale sînt remise unei comisii comune.
124.În condiţiile Legii Autoguvernării,
funcţiile autorităţilor feroeze sînt limitate
datorită drepturilor şi obligaţiilor internaţionale. Totuşi, există un
consilier special
pentru afacerile feroeze pe lîngă ministerul de externe danez. Trebuie
subliniat că, în
respectul dorinelor poporului feroez, calitatea de membru a Danemarcei în
Uniunea
Europeană nu se extinde asupra Insulelor Feroe (sau, din 1986, asupra
Groenlandei).
125.
Sistemul autoguvernării locale din Insulele Feroe conţine o serie de
elemente specifice, cel mai de seamă fiind delimitarea geografică clară a
acestui
teritoriu insular cu limbă proprie. În lumina dorinţei de autonomie exprimată
de
feroezi, guvernul danez a preferat să aplice principiul „bunei guvernări” decît
să
recurgă la forţă. Delegarea puterilor, cuplată cu un transfer de fonduri
substanţiale
a permis acestei regiuni autonome să se autoguverneze.
126.
Totuşi, lăsînd deoparte trăsăturile specifice ale acestei autonomii, anumite
caracteristici ale
sale ar putea servi drept sursă de inspiraţie pentru alte sisteme de
autonomie în
cazurile în care autoguvernarea se întrezăreşte ca o cale de soluţionare
a problemelor de naţionalitate
sau regionalism.
V. Clarificări conceptuale
a)Dreptul
la autodeterminare internă şi externă
127. Dreptul la autodeterminare este
recunoscut ca unul din principiile cheie
ale dreptului internaţional contemporan. Totuşi, acest concept conţine o serie
de
ambiguităţi.
128. Respectarea principiului autodeterminării
a devenit obligatorie în 1976
odată cu intrarea în vigoare a două convenţii referitoare la drepturile omului
din
1966 (Convenţia Internaţională cu privire la drepturile politice şi civile şi
Convenţia
internaţională cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale).
Articolul 1
al ambelor texte declară că „Toate popoarele au dreptul la autodeterminare. În
virtutea acestui drept, ele îşi hotătărăsc în mod liber statutul politic şi îşi
urmăresc
în mod liber dezvoltarea economică, socială şi culturală”.
129. Înţelegem termenul de „popoare” ca referindu-se
la un grup de persoane
care trăiesc în societate în acelaşi teritoriu şi care împărtăşesc legături
culturale,
tradiţii şi instituţii politice. Prin extensie, acest concept, atunci cînd se
consideră
că se referă la corpul unei naţiuni, mai poate desemna şi toate persoanele care
sînt
supuse aceloraşi legi. Termenul de „naţiune” desemnează un grup destul de mare
de fiinţe omeneşti care trăiesc în acelaşi teritoriu şi împărtăşesc aceleaşi
origini,
istorie, cultură, tradiţii şi, uneori, limbă şi care constituie o comunitate
politică.
Această comunitate este caracterizată de conştiinţa unităţii sale şi voinţa de
a trăi împreună. Acest
concept diferă de cel de „comunitate” care se referă mai mult la
un grup social ai cărui membrii deţin o cultură comună, vederi sau
caracteristici
comune. O comunitate poate fi dispersată în mai multe teritorii.
130. Recunoaşterea dreptului la
autodeterminare are consecinţe pentru dreptul
internaţional şi cel naţional12. Înainte de toate, aceasta presupune
că în cazul
subjugării unui popor de către un alt stat, acest popor are dreptul de a decide
să
devină independent. Această recunoaştere mai înseamnă că fiecare popor are
dreptul să-şi aleagă liber sistemul politic sau cel puţin să participe activ la
viaţa
politică a statului sau, într-adevăr, să aleagă statul de care doreşte să aparţină.
Trebuie subliniat că acest din urmă sens a fost recunoscut mai cu seamă după
primul război mondial şi se referea exclusiv la teritorii în care trăiau
minorităţi.
131. Conceptul de autodeterminare are două
aspecte: autodeterminarea internă,
care se referă la dreptul popoarelor de a-şi alege în mod liber propriul sistem
politic,
respectînd în acelaşi timp principiul integrităţii teritoriale, şi de a
participa la viaţa
politică a statului; şi autodeterminarea externă, care priveşte dreptul
popoarelor de a-
şi alege în mod liber statutul internaţional sau chiar de a opta pentru
independenţă.
Principiul autodeterminării se aplică în general oricărui grup sau individ
dintr-un stat,
însă constituţiile nu sînt foarte explicite în ce priveşteconţinutul său,
titularii săi
potenţiali şi modalităţile de aplicare. Obiectivul autodeterminării interne
poate fi acela
de a asigura posibilitatea
de schimbarea a graniţelor teritoriale sau chiar de creare a
unor noi entităţi în cadrul
unui stat. În contextul acestui raport, suntem interesaţi doar
de cazurile de autodeterminare internă.
132. Principiul autodeterminării externe este
adesea recunoscut în cazurile
popoarelor colonizate sau ale popoarelor supuse unei dominaţii străine.
Opiniile
sînt împărţite în ce priveşte întrebarea dacă minorităţile sau grupurile aparţinînd
unui stat suveran pot revendica acest drept la autodeterminare externă, care
poate
deveni dreptul la secesiune.
133. Dreptul internaţional consideră că
dreptul la autodeterminare trebuie să
respecte integritatea teritorială a unui stat. Totuşi, el acceptă toate modificările
instituţionale din cadrul unui stat, cu condiţia ca ele să fie în conformitate
cu
dreptul constituţional naţional şi să fie acceptate în mod liber de populaţia
în cauză.
Acesta a fost, de exemplu, cazul în 1946, cînd Italia s-a agajat prin Acordul
Gruber-
De Gasperi să acorde autonomie pentru regiunea Alto-Adige/Tirolul de Sud, care
este compusă din două provincii – Trento şi Bolzano – şi să ia mărsuri de
promovare
a identităţii lingvistice şi culturale a minorităţii germanofone.
b)
Autonomia ca sistem de soluţionare a conflictelor
134.
Majoritatea conflictelor actuale au rezultat din dihotomia dintre
pluralitatea culturală şi principiile indivizibilităţii statului şi îşi au
originea în
tensiunile dintre stat şi minorităţile ce îşi revendică dreptul de a-şi păstra
identitatea
lor specifică.
135. O minoritate este un grup compus dintr-o
parte substanţială a populaţiei
unui stat şi care cere să i se permită să beneficieze fie de drepturi specifice
pentru
a-şi promova cultura, religia sau limba, fie să recurgă la autodeterminare în
cazul
în care guvernarea centrală nu îi acordă aceste drepturi.
136. Nu fiecare minoritate sau comunitate
culturală poate înfiinţa un stat pentru
a-şi promova interesele şi identitatea specifică, astfel că fiecare stat
trebuie să
asigure prevederi constituţionale sau legale care să permită fie un transfer de
puteri
fie o diviziune a responsabilităţilor în beneficiul acestor minorităţi. Prin
acordarea
acestor drepturi specifice, majoritatea covîrşitoare a statelor Europei au reuşit
să
reconcilieze principiile unităţii şi integrităţii teritoriale cu nevoia de
sprijinire a
diversităţii culturale.
137. Deoarece orice politici represive faţă de
minorităţi sînt condamnate la
eşec, trebuie propuse noi abordări pentru rezolvarea unor astfel de conflicte.
Drepturile minorităţilor au început să fie garantate după primul război mondial
de
către tratatele internaţionale sau declaraţiile făcute la intrarea în Liga Naţiunilor.
După cel de al doilea război mondial, tratatele au pus un accent mai mare pe
protecţia drepturilor omului, presupunîndu-se că drepturile minorităţilor ar fi
garantate de aceste principii generale. În lumina reapariţiei conflictelor,
Convenţia
internaţională cu privire la drepturile civile şi politice din 1996 a trebuit să
asigure
o definiţie mai adecvată a
drepturilor minorităţilor. Articolul 27 afirmă că „în
acele state în care
există minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, persoanelor
aparţinînd acestor minorităţi nu le va fi refuzat dreptul ca, în comunitate cu
ceilalţi
membrii ai grupului lor, să se bucure de propria cultură, să profeseze şi
practice
propria religie, sau să îşi folosească propria limbă”.
138. Luînd în considerare angajamentele de
protecţie a minorităţilor naţionale
cuprinse în convenţiile şi declaraţiile Naţiunilor Unite, precum şi în
documentele
OSCE, şi mai cu seamă în Documentul de la Copenhaga din 1990, Consiliul Europei
şi-a elaborat propria Convenţie-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale13.
În diverse articole, această Convenţie face trimitere la principiul nediscriminării
(art.4), la dreptul minorităţilor de a-şi păstra cultura, religia, limba şi
tradiţiile
proprii (art.5) sau dreptul lor de a participa la viaţa publică (art.15).
Trebuie
subliniat că articolul 21 reliefează faptul că „nimic din prezenta Convenţie nu
trebuie interpretat ca presupunînd vreun drept de a (…) recurge la vreun act
contrar
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional şi în special al egalităţii
în
suveranitate, al integrităţii teritoriale şi independenţei politice a
statelor”.
139. Cum poate autonomia asigura un răspuns la
cererile acestor minorităţi şi
la apelurile lor la protecţie? Cum pot minorităţile obţine recunoaşterea unei
forme
de autonomie adaptată nevoilor lor şi, în acelaşi timp, respecta principiul
integrităţii
teritoriale? Ce tip de stat poate răspunde cel mai bine acestui obiectiv? Cum
poate
autonomia teritorială acordată minorităţilor fi făcută să promoveze integrarea
în locul izolării
minorităţii faţă de comunitatea naţională? Ce puteri ar trebui acordate
acestei entităţi autonome?14 Răspunsurile la aceste întrebări
reprezintă cheia
soluţionării paşnice a oricărui conflict intrastatal.
140. Înfiinţarea statutului de autonomie poate
fi un răspuns la revendicările
minorităţilor, respectînd în acelaşi timp principiile suveranităţii şi integrităţii
teritoriale a statului. Articolul 11 al protocolului adiţional cu privire la
drepturile
minorităţilor al Convenţiei europene cu privire la drepturile omului propus de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în Recomandarea 1201 (1993)15
afirmă că „în regiunile în care ele sînt majoritare, persoanele aparţinînd
unei
minorităţi naţionale vor avea dreptul să dispună de autorităţi locale sau
autonome
corespunzătoare sau să aibă un statut special, pe măsura situaţiei lor istorice
şi
teritoriale şi în conformitate cu legislaţia internă a statului.”
VI. Analiză a funcţionării entităţilor
autonome
a)
Sistemele politice şi diviziunea puterilor
141.
Conceptul de autonomie diferă în funcţie de faptul că este propus sau
aplicat într-un stat federal, regionalizat sau unitar. De regulă, sfera
autonomiei, şi
mai cu seamă controlul sau limitarea puterilor, este definită prin constituţie
sau
legislaţie, în funcţie
de ţara în cauză. Pentru a se asigura condiţiile corespunzătoare
pentru stabilitatea şi
permanenţa sa, este preferabil ca atît statutul cît şi principiile
de bază ale
autonomiei să fie menţionate nu numai în dreptul comun, ci şi în
constituţie.
142.
Se face o distincţie între diversele tipuri de puteri: puterile exclusive ale
statului central, puterile concurente ale statului central şi ale entităţilor
teritoriale,
puterile statului central de a adopta legislaţia cadru (corespunzătoare
puterilor
entităţilor de a trata chestiunile ce le sînt specifice), puterile paralele ale
statului
central şi ale entităţilor, şi puterile exclusive ale entităţilor. Sfera
puterilor
transferate diferă mult de la un sistem politic la altul, variind de la minimum
pînă
la aproape sută la sută. În cazurile în care entităţile autonome deţin puteri lărgite,
ele pot participa la administrarea treburilor publice fără ca statul să aibă
vreun
drept de amestec în aceste puteri.
i) Federalismul
143. Federalismul este o structură constituţională
în care statul este divizat în
cîteva entităţi federate (precum cantoanele din Elveţia sau landurile din
Germania
şi Austria) cu o diviziune egală a puterilor. Pentru a se garanta o
reprezentare
egală, ramura legislativă a guvernării este divizată în două camere, prima
reprezentînd entităţile federate, iar cea de a doua statul federal.
144. În Elveţia, care este ţara cea mai
federalizată din Europa, entităţile federate au fost cele care au conceput şi participat la crearea şi definirea
proiectului statului central.
Într-un astfel de sistem, puterile care nu sînt acordate de constituţie
statului federal rămîn ale entităţilor federate. Trebuie subliniat că orice
transfer
de puteri către autorităţile federale este supus aprobării atît a majorităţii
populaţiei
cît şi a acestor entităţi.
145. Germania şi Rusia au un sistem în care
puterile sînt separate în funcţie
de două liste, una pentru statul federal, iar una pentru entităţile federale.
Acest
principiu este aplicat rigid în Austria şi Belgia, ceea ce înseamnă că este
deseori
necesar să se revizuiască listele cu domeniile respective stabilite în constituţie.
146. Pentru Ruth Lapidoth16,
autonomia are multe similitudini cu federalismul,
pe care îl defineşte ca pe o „formă de organizare politică care uneşte organizări
politice separate în cadrul unui sistem politic atotcuprinzător astfel că
acestea îşi
păstrează toată integritatea politică fundamentală”.
147. Totuşi, diferenţele persistă: pe cînd
puterile federaţiei şi ale statelor
federale îşi au baza legală în constituţie, puterile entităţii autonome sînt
adesea
transferabile sau delegate de organul legislativ naţional. Uneori, ca în cazul
Insulelor Åland, statutul de autonomie poate fi garantat de un tratat internaţional,
iar principiul separaţiei puterilor poate fi protejat de constituţie.
148. În fine, autonomia este implementată în
general în regiuni caracterizate
de o identitate culturală specifică, în vreme ce structura federală este
arhitectura
politică atotcuprinzătoare.
Pot exista cazuri în care o entitate constituentă a
federaţiei revendică
drepturi suplimentare care pot merge pînă la autonomie.
Aceasta s-a întîmplat în Quebec, care a cerut statut special şi puteri autonome
suplimentare, dar s-a întîmplat şi în Spania, unde au fost acordate puteri
autonome
suplimentare pentru trei comunităţi specifice (başci, catalani şi galiţieni),
aceste
puteri fiind ulterior acordate tuturor comunităţilor din componenţa Spaniei.
ii) Regionalismul
149.
Statul regionalizat împărtăşeşte multe similitudini cu statul federal. El este
un sistem în care organismele legislativ şi executiv sînt constituite la
nivelul statului
central şi al entităţilor individuale. Foarte adesea, există o diviziune inegală
a puterilor.
iii)
Descentralizarea în statele unitare
150.
A fortiori, în statele unitare în care toate puterile aparţin în principiu
statului central, însă este garantat un statut special anumitor entităţi,
acestea din
urmă au responsabilităţi doar în domeniile prevăzute de statutul lor. Pentru
anumite
state, autonomia reprezintă o formă de descentralizare prin delegarea puterilor
pe
care aceasta o atrage după sine.
151.
Totuşi, există diferenţe majore între cele două sisteme: dacă
descentralizarea presupune o delegare a puterilor, prin mijloace legislative,
de la
guvernarea centrală către autorităţile „independente” locale, autonomia implică în schimb în anumite
domenii un transfer real al puterilor – adică, o împărţire a
responsabilităţilor.
152.
În mod similar, descentralizarea poate fi revocată unilateral de către
guvernarea centrală, în vreme ce decizia de retragere a statutului de autonomie
presupune în principiu aprobarea atît a autorităţii centrale, cît şi a celei
autonome.
În cazul descentralizării, sfera puterii delegate este o chestiune la
latitudinea
legislativului naţional, care poate impune condiţii cu privire la exercitarea
acelei
puteri şi supraveghea respectarea legii. În cazul autonomiei, imixtiunea
autorităţii
centrale este în principiu justificată doar în cazurile extreme (ameninţare la
adresa
securităţii, exces de autoritate, etc).
iv) Sistemul
devolutiv
153.
Sistemul devolutiv, la care s-a apelat mai cu seamă în Marea Britanie,
are ca rezultat un grad înalt de descentralizare ce duce la o nouă formă de
stat
regional.
v) Asocierea liberă
154.
Statutul de liberă asociere se bazează pe un acord între două sau trei
state care sînt adesea
legate între ele prin legături coloniale, de pildă Insulele
Cook şi Niue, care sînt
asociate cu Noua Zeelandă, sau mai multe insule asociate
cu Statele Unite (Puerto
Rico, Insulele Marshall, Insulele Paula). În general, statul
asociat îşi menţine autonomia bazată pe constituţia proprie, însă poate alege să
delege altui stat anumite domenii de responsabilitate, precum apărarea sau
afacerile
externe.
155.
Sistemul asocierii libere este folosit mai ales în cazul teritoriilor mici
sau al entităţilor care revendică mai multă autonomie, însă nu independenţa.
Asocierea poate fi considerată o formă de autonomie cu puteri foarte mult lărgite.
vi) Organizarea
teritorială asimetrică
156. Pentru rezolvarea conflictelor
intrastatale cauzate de revendicările de
autonomie ale anumitor teritorii, statul poate lua în considerare înfiinţarea
unei
forme de organizare teritorială asimetrică care presupune acordarea de puteri lărgite
sau statut special teritoriilor respective.
157. Organizarea teritorială asimetrică17
implică implementarea unor tipuri
de regionalizare şi federalism care conferă diferite grade de autonomie autorităţilor
locale şi care, în acelaşi timp, adaptează obiectivul şi gradul acestei
autonomii în
funcţie de teritoriile în cauză şi de revendicările lor. Unele teritorii au trăsături
geografice specifice (insule, regiuni muntoase, regiuni de frontieră, etc), în
vreme
ce altele sînt diferite prin cultură (limbi, religie), istorie (de exemplu,
anexate de
diferite state succesiv) sau economie (traversînd reconversia industrială, în
sens invers din punct de
vedere economic). În consecinţă, în funcţie de trăsăturile
specifice ale fiecărui teritoriu, puterile acordate autorităţilor locale se vor
referi
la diferite domenii de activitate.
158.
Acest sistem de organizare teritorială poate înfiinţa doar un cadru general pentru autonomia regională la nivel naţional şi ulterior să completeze
detaliile
unui statut special negociat de către fiecare entitate regională. Constituţia
sau
legislaţia naţională pot şi ele asigura mai multe categorii de statut regional
sau
local special precum şi atribuirea lor către entităţi potrivit trăsăturilor lor
specifice.
vii) Înfiinţarea
statutului special
159.
În anumite condiţii, înfiinţarea unor forme diferite de statut special poate
fi o soluţie la reapariţia conflictelor etnice sau culturale în unele state
europene.
În acest sistem, autorităţile locale deţin o putere considerabilă de
reglementare,
care le permite să adapteze legislaţia naţională sau chiar să facă derogări de
la
aceasta. În anumite cazuri, autorităţilor locale li se acordă chiar şi putere
legislativă
oficială pentru a-şi proteja interesele şi a-şi exprimara cultura, deşi, spre
deosebire
de ceea ce se întîmplă într-un sistem federal adevărat, orice legislaţie
adoptată
rămîne subordonată legislaţiei naţionale.
160.
Un asemenea statut special este acordat cîtorva regiuni insulare, precum
Insulele Åland,
Azorele, Madeira, departamentele şi teritoriile franceze de peste
mări, Insulele Feroe
precum şi regiunile autonome italiene.
b)
Metode de împărţire a suveranităţii
161. Împărţirea suveranităţii între guvernarea
centrală şi entităţile autonome
poate fi organizată în tot atîtea feluri cîte cazuri individuale sînt. Foarte
adesea,
puterile financiare (în sensul monedei naţionale, al comerţului internaţional,
taxelor
vamale, impozitelor, al controlului sectorului bancar) se află în mîinile
guvernării
centrale. Puterea unei autorităţi de a impune şi/sau colecta taxe este adesea
hotărîtă
printr-un acord bilateral.
162. În domeniul securităţii, împărţirea
puterilor diferă în funcţie de faptul
că este sau nu implicată securitatea externă, securitatea internă (în special
lupta
împotriva terorismului) sau menţinerea ordinii publice. Securitatea externă
constituie întotdeauna responsabilitatea guvernării centrale, în vreme ce menţinerea
ordinii publice, care este de resortul poliţiei, se află adesea sub controlul
autorităţilor locale. Împărţirea puterilor şi funcţiilor poate diferi şi în
funcţie de
teritoriul de interes.
163. În cele mai multe cazuri, relaţiile
externe, care includ puterea de a încheia şi
implementa tratate, deschiderea de misiuni diplomatice în străinătate şi
aderarea la
organizaţii internaţionale sînt responsabilitatea autorităţilor centrale. Totuşi,
anumite
entităţi autonome au puterea, supusă aprobării guvernării centrale, de a adera
la o
organizaţie internaţională sau de a ratifica un acord. De pildă, autorităţile
Insulelor Åland, care sînt
membre ale Consiliului Nordic, sînt împuternicite să semneze acorduri,
iar Groenlanda a avut posibilitatea să iasă din Comunitatea Europeană. De regulă,
autorităţile centrale trebuie să consulte entităţile autonome înainte de
încheierea oricărui
tratat întrucît implementarea acestuia poate impune schimbări legislative în
domenii
în care puterile au fost transferate către aceste entităţi.
164.
Foarte adesea, un studiu al cazurilor individuale relevă faptul că
autorităţile autonome exercită puteri în domeniile administraţiei electorale
autonome precum şi în chestiuni culturale, lingvistice, educaţionale
(administraţia
şcolilor), economice (planificare urbană şi rurală, controlul resurselor
naturale) şi
sociale (activităţi comunitare, democraţie locală).
165.
Principala lecţie care poate fi învăţată din aceste moduri diferite de împărţire
a suveranităţii este aceea că o mai mare colaborare între diferitele nivele ale
autorităţii
foarte adesea face posibilă găsirea unei soluţii la conflictele intrastatale şi
că este
posibil să se reconcilieze principiile referitoare la respectarea identităţii
culturale a
minorităţilor cu principiile unităţii şi integrităţii teritoriale a statului.
c)
Soluţionarea disputelor
166.
Pentru evitarea oricărei dispute ulterioare, puterile exercitate de entitatea
autonomă trebuie să fie clar definite la momentul înfiinţării ei. Autorităţile
entităţii
trebuie să aibă
dreptul de a recurge la acţiune judecătorească pentru a asigura
respectarea exerciţiului
liber al puterilor lor şi a principiilor autonomiei regionale
consfinţite de dreptul intern.
167. De regulă, acordurile de autonomie sînt
destul de flexibile şi permit
autonomiei să fie adaptată ulterior. Dacă autonomia este constituită pentru o
perioadă limitată, este necesar să se definească anticipat diferitele opţiuni
avute
în vedere la sfîrşitul acelei perioade. Dacă acordul de autonomie cuprinde o
referinţă la o obligaţie de a adera la anumite reglementări, este recomandabil
ca
aceste reglementări să se întemeieze pe practici internaţionale recunoscute.
168. Statutul de autonomie trebuie constituit
într-o atmosferă generală de
conciliere şi înainte de a avea loc vreo deteriorare a relaţiilor. Prin însăşi
natura sa,
autonomia presupune un anumit grad de cooperare între autorităţile centrale şi
cele
locale. Cînd acţiunile guvernării centrale în domenii în care deţine
responsabilitatea
afectează în mod direct regiunea autonomă, este bine ca autorităţile locale să
fie
consultate cît de mult posibil. Unele domenii de activitate pot presupune
participarea
comună sau pot apare probleme de interpretare în ce priveşte atribuirea de funcţii.
169. Trebuie stabilite reguli clare pentru
rezolvarea oricărui conflict
jurisdicţional între cele două autorităţi. În acest context, trebuie aflat dacă
este
necesar să se asigure un mecanism de soluţionare a disputelor dintre guvern şi
autorităţile autonome şi, dacă este cazul, să se definească componenţa şi
puterile
unui astfel de organism. Trebuie el să fie un organism internaţional, unul care reprezintă atît
autorităţile statului central cît şi entităţile autonome sau un organism judecătoresc al statului central? Dacă organismul însărcinat cu soluţionarea
conflictelor nu are o structură permanentă, atît componenţa grupului format ad
hoc precum şi procedurile pe care le are de urmat trebuie stabilite dinainte.
În
statele care au o curte constituţională, acesteia îi revine de obicei
responsabilitatea
de a lua decizii în astfel de conflicte. În anumite state federale, este de
responsabilitatea curţii supreme să dispună în dispute juridice dintre statul
central
şi entităţile federale.
170. Este totodată necesar să cumpănim
chestiunea supravegherii activităţilor
entităţii autonome de către guvernarea centrală. De regulă, această
supraveghere
are drept rol doar asigurarea respectării legii. Totuşi, guvernarea centrală îşi
poate
reţine anumite mijloace de supraveghere sau modalităţi de evaluare a eficienţei.
Măsurile fiscale, puterea de veto a autorităţii centrale, necesitatea aprobării
legilor
entităţii autonome sau puterea rezervată guvernului de a numi sau confirma
numirea
înalţilor oficiali ai autorităţilor autonome sînt măsuri care conferă guvernării
centrale o influenţă considerabilă. Totuşi, în cele mai multe cazuri legile
adoptate
de entitatea autonomă în exerciţiul funcţiilor sale nu sînt supuse
supravegherii
guvernării centrale (exceptînd cazurile de exces de autoritate).
VII. Identificarea factorilor de
bază în reuşita autonomiei
a)
Cadrul juridic şi criteriile pentru succesul pe termen scurt şi lung
171.
Pentru evitarea dispersării membrilor unei minorităţi naţionale şi pentru
a le da posibilitatea de a fi protejaţi efectiv, Recomandarea 4318 a
Congresului
Autorităţilor Regionale şi Locale ale Europei afirmă că, în cazul în care
subdiviziunile administrative ale unui stat sînt deja fixate, este necesar “să
se evite
schimbarea graniţelor geografice ale autorităţii respective în scopul schimbării
componenţei populaţiei în detrimentul minorităţii”; „să se acorde autorităţilor
în
cauză puteri lărgite stabilite prin lege în toate domeniile care pot asigura o
protecţie
efectivă a membrilor minorităţii şi mai cu seamă în domeniile limbii, educaţiei
şi
culturii”; „să se asigure în cadrul sistemului de finanţare local resursele şi/sau
transferurile care să le permită acestor autorităţi să facă faţă responsabilităţilor
specifice crescute rezultate din prezenţa membrilor unei minorităţi naţionale”;
„să
se acorde autorităţilor locale puterea dea institui structuri de mediere şi
colaborare
pentru promovarea armoniei dintre majoritate şi minorităţi”; şi „să instituie o
garanţie pentru a asigura un nivel corespunzător de reprezentare a membrilor
minorităţilor în organismele alese ale autorităţilor teritoriale precum şi în
cadrul
organismelor ce reprezintă aceste autorităţi la nivelul statului federal sau naţional”.
172.
Acestea sînt două aspecte în constituirea succesului, în funcţie de
raportarea în timp. Autonomia este socotită un succes pe termen lung dacă a
fost
instituită o vreme îndelungată şi dacă structurile democratice care reprezintă interesele entităţii
autonome şi statul central şi-au găsit echilibrul. Autonomia este
pozitivă pe termen scurt atunci cînd ea a fost instituită ca un mecanism pentru
soluţionarea paşnică a conflictelor politice într-o anumită regiune sau ţară.
Totuşi,
se poate întîmpla ca o experienţă considerată pozitivă să ascundă tensiuni şi
probleme de bază.
173.
În majoritatea cazurilor, autonomia a început să funcţioneze pe o bază
nesigură. Istoria demonstrează că este mai uşor ca acordarea autonomiei să fie
considerată legitimă dacă teritoriul vizat este clar delimitat şi dimensiunea
sa
culturală (identitate, religie, limbă) clar definită. În acelaşi timp, orice
statut de
autonomie trebuie să fie atît în beneficiul statului, cît şi al populaţiei din
zona
vizată. Condiţiile politice şi structurale, dimensiunea geografică, istorică şi
culturală, resursele disponibile, situaţia demografică şi rolul comunităţii
internaţionale reprezintă factori cheie ce trebuie luaţi în considerare pentru
a se
asigura condiţiile potrivite pentru reuşita autonomiei.
b)
Aspecte demografice şi geopolitice
174.
Cînd se instituie o entitate autonomă, trebuie luate în considerare o serie
de aspecte pentru a se asigura condiţiile de reuşită. Condiţiile geografice, de
pildă,
sînt adesea un factor cheie.
175.
Distanţa sau proximitatea regiunii autonome faţă de guvernarea centrală
pot
determina relaţiile politice dintre cele două entităţi. De asemenea, este
necesar
să se definească limitele teritoriale ale entităţii autonome. Mai cu seamă,
trebuie
să se stabilească dacă autonomia teritorială se aplică tututor locuitorilor
regiunii
în cauză sau dacă ea îi are în vedere doar pe membrii pentru care au fost
instituite
puterile. Tipul de autonomie ce poate fi garantat depinde şi de compoziţia
demografică a regiunii autonome. Factori cheie îi constituie numărul şi mărimea
grupurilor etnice din componenţa populaţiei regiunii, relaţiile lor unele cu
altele
şi cu guvernarea centrală, şi relaţia dintre minoritatea/minorităţile pentru
care se
preconizează autonomia şi populaţia „majoritară” a statului.
176. Orice propunere de schimbare a graniţelor
teritoriului unei entităţi
autonome trebuie să se facă prin consultarea populaţiilor în cauză, în
conformitate
cu articolul 5 al Cartei europene a autoguvernării locale. În cazul unui proces
general de redefinire a graniţelor teritoriale existente, acordul explicit al
fiecărei
regiuni poate fi înlocuit de consultarea tuturor regiunilor în cauză.
177. Într-un teritoriu în care membrii unei
minorităţi reprezintă o parte
substanţială a populaţiei care este îndreptăţită la o protecţie specială, se
impune
examinarea posibilităţii de contopire a anumitor zone pentru a se unifica
această
populaţie. Totuşi, în majoritatea cazurilor actuale din Europa, se dovedeşte
dificilă
crearea de graniţe care să separe grupurile etnice. Toleranţa lingvistică şi
culturală
ce pot duce la autonomie culturală reprezintă foarte adesea singura soluţie.
c)
Aspecte politice şi instituţionale
178. Reuşita entităţilor autonome depinde de
anumite condiţii politice, cum
ar fi calitatea relaţiilor dintre entitatea respectivă, stat şi statele
învecinate şi
prevederi clare care să reglementeze puterile autorităţilor centrale şi aceste
entităţi.
Dacă reprezentanţii guvernării centrale şi entitatea autonomă împărtăşesc
aceleaşi
aspiraţii, guvernarea centrală va fi înclinată să acorde puteri lărgite.
Instituirea
statutului de autonomie trebuie să aibă asentimentul populaţiei care va
beneficia
de ea, chiar dacă se întîmplă uneori ca o populaţie să accepte statutul de
autonomie
fără tragere de inimă pentru ca ulterior să se bucure de el. Aşa a fost în
cazul
populaţiei din Insulele Åland.
179. În ce priveşte instituirea statutului de
autonomie, este necesar să se
elaboreze un program şi să se hotărască dacă statutul se aplică în toate
domeniile
de activitate şi pe întreg teritoriul şi dacă el urmează să fie provizoriu sau
permanent. În anumite condiţii, este preferabil să se asigure o implementare treptată
şi
un transfer gradual al puterilor.
180. Este necesar apoi să se stabilească dacă
se doreşte înfiinţarea autonomiei
teritoriale sau culturale sau a unei structuri mixte. Autonomia
teritorial-politică
poate constitui o soluţie adecvată atunci cînd membrii unui grup etnic reprezintă
o
majoritate semnificativă într-o regiune. Totuşi, atunci cînd minorităţile
etnice sînt
dispersate în teritoriu, se
poate preconiza doar autonomia culturală. Cînd un grup
este dominant într-o
regiune dar în celelalte este dispersat, poate fi implementată
o abordare mixtă care să combine autonomia politică şi culturală.
181. În cazul în care o entitate căreia i s-a
conferit autonomie teritorial-politică
adoptă o constituţie proprie, trebuie înfiinţată o adunare constituantă. Mai
mult, va
fi necesar să se stabilească dacă această constituţie necesită aprobarea unui
organism de guvernare centrală sau organizarea unui referendum local. În ce priveşte
puterea de a amenda structurarea autonomiei, sînt posibile mai multe opţiuni.
Această
putere poate fi rezervată exclusiv autorităţilor statului central, ea poate fi
exercitată
în comun de către acestea şi de autorităţile regiunii autonome sau poate fi
responsabilitatea exclusivă a unui organism internaţional. În acelaşi timp,
trebuie
luată o hotărîre premergătoare cînd anumite legi adoptate de legislativul entităţii
autonome sînt în divergenţă faţă de prevederile constituţiei sau ale legislaţiei
guvernării centrale. De asemenea, este necesar să se stabilească o procedură
pentru
prevenirea oricărei uzurpări a puterilor legislative ale entităţii autonome. În
acest
context, este în mod clar esenţial înfiinţarea unui organism comun de mediere
compus
din membri ai guvernării centrale şi ai autorităţii autonome.
182. De asemenea, este necesar să se decidă ce
instituţii trebuie înfiinţate
pentru teritoriul sau grupul respectiv (de pildă, o adunare constitutivă sau un
organism legislativ, executiv sau judecătoresc), componenţa lor, responsabilităţile
lor şi relaţiile lor cu autorităţile guvernării centrale. În domeniile care intră
în jurisdicţia lor,
entităţile autonome trebuie să deţină puteri de decizie şi administrative care să le permită să implementeze propriile politici.
183. În ceea ce priveşte puterile juridice,
chestiunea preliminară care trebuie
hotărîtă este dacă entitatea autonomă urmează să aibă propriul sistem juridic şi,
dacă
da, ce sistem urmează să fie aplicat în diferite domenii ale dreptului (privat,
penal şi
comercial). În practică, există trei posibilităţi: 1) guvernarea centrală îşi păstrează
toate puterile de a cesiona contracte; 2) aceste puteri sînt delegate autorităţii
autonome;
sau 3) sînt înfiinţate două sisteme juridice, unul revenind în sarcina autorităţii
autonome,
iar celălalt reglementînd funcţiile rezervate guvernării centrale. Trebuie
create structuri
care să poată trata orice dispută jurisdicţională dintre cele două sisteme.
Reprezentantul
oficial al guvernării centrale în entitatea autonomă poate fi numit direct de
guvernarea
centrală, însă această numire poate necesita acordul autorităţii autonome sau,
în cazul
în care el/ea este numit(ă) de aceasta din urmă, al guvernării centrale.
184. Acelaşi model poate fi avut în vedere în
ce priveşte împărţirea puterilor
legislative. În primul din cazuri, ar fi o chestiune de înfiinţare a unui
sistem care
să presupună deţinerea de către autorităţile entităţii autonome a propriei
puteri
legislative, cu excepţia domeniilor care sînt responsabilitatea exclusivă a
statului
central. În acelaşi fel, se poate propune ca guvernarea centrală să exercite
puterea
legislativă la nivelul autorităţii autonome dar nu în domeniile care au fost
delegate, caz în care
va fi necesar să se hotărască dacă aceleaşi legi se aplică întregului
teritoriu, sau dacă
autorităţile guvernării centrale trebuie să adopte legi specifice
pentru entitatea autonomă, luînd în considerare în mod corespunzător trăsăturile
sale sociale şi etnice distinctive. Danemarca, de exemplu, a adoptat un cod
penal
separat pentru Groenlanda. Cea de a treia opţiune intermediară este aceea de a
recunoaşte puterile legislative ale entităţii autonome în domenii specifice, în
concordanţă cu principiile generale definite de guvernarea centrală. Un asemena
sistem care introduce o abordare diferenţiată poate apărea atît ca legitim cît şi
ca
nediscriminatoriu.
185.
În ce priveşte modul de participare, entităţile autonome trebuie să fie implicate în deciziile statului referitoare la puterile şi chestiunile de interes
fundamental pentru ele precum şi cele referitoare la sfera autonomiei regionale.
Membrii unei
minorităţi trebuie să fie reprezentaţi adecvat în organismele electorale locale
precum
şi în organismele care reprezintă aceste entităţi la nivelul statului naţional
sau federal. Implicarea entităţilor autonome în treburile statului poate avea loc prin
reprezentarea corespunzătoare a regiunilor în organismele legislative sau
administrative, ea poate fi rezultatul discuţiilor sau procedurilor de consultare
dintre
organismele statului şi un organism care reprezintă entităţile autonome. În
acelaşi
timp, ele trebuie să aibă puteri corespunzătoare pentru a promova identitatea
membrilor lor, mai cu seamă în ce priveşte limba, educaţia şi cultura.
d)
Aspecte sociale, economice şi financiare
186. Resursele materiale şi financiare care
permit entităţii autonome să
implementeze eficient aceste puteri adiţionale trebuie luate în considerare în
mod
corespunzător în documentul de delegare. Pot fi avute în vedere mai multe opţiuni.
Una dintre posibilităţi este ca regiunilor autonome să li se dea propriile lor
resurse
(care constau în principal în impozite şi taxe), şi ca ele să aibă
posibilitatea de a
fixa cotele taxelor şi impozitelor locale. O altă posibilitate ar fi aceea ca
regiunilor
autonome care nu îşi colectează propriile taxe să li se transfere o proporţie
din
taxele care au fost colectate de la populaţia locală. Acest lucru poate fi făcut
dacă
li se dă posibilitatea, în limitele impuse de constituţie sau de lege, să
adauge un
procentaj la taxele colectate de alte autorităţi publice.
187. Totuşi, este important să se sublinieze
faptul că, Carta europeană a
autoguvernării locale afirmă principiul predominanţei autorităţii teritoriale
asupra
propriilor resurse transferate, mai ales cînd se pune problema exercitării
propriilor
sale funcţii. Aceste resurse pot fi alocate pe baza unei decizii anterioare sau
a
unor negocieri periodice. În anumite situaţii, ar trebui să le fie acordate
autorităţilor
autonome resurse suplimentare fie potrivit unor acorduri specifice fie sub forma
unor fonduri guvernamentale. În cazul din urmă, trebuie remarcat că autorităţile
autonome au puteri discreţionare mai mare.
188.
În ce priveşte alocarea puterilor economice, pot fi avute în vedere mai
multe abordări. În primul
rînd, statul central îşi poate păstra toate puterile însă se
consultă cu autorităţile autonome înainte de a adopta orice măsură care ar
putea
avea impact asupra situaţiei locale. În al doilea rînd, statul central îşi
poate menţine
prerogativele însă acordă autorităţilor autonome puterea iniţiativei şi a
recomandării
în ce priveşte regiunea. O a treia posibilitate ar fi aceea ca autorităţile
autonome
să deţină asupra regiunii puteri teritoriale limitate. În fine, autorităţile
autonome
pot avea dreptul de a lua măsuri specifice în ce priveşte dezvoltarea economică,
în
limitele politicilor generale definite de guvernarea centrală.
189.
În domeniul problemelor sociale, de obicei sînt acordate puteri
autorităţilor autonome în domeniile sănătăţii publice, asigurărilor sociale şi
asistenţei publice. Totuşi, este necesar ca în fiecare sector să se hotărască
dacă
structurile locale sînt complet autonome sau dacă ele trebuie să se conformeze
principiilor generale trasate de guvernarea centrală.
c)
Aspecte culturale
190. Cînd membrii unei minorităţi dintr-o
entitate anume reprezintă o proporţie
substanţială din populaţie care justifică o protecţie specifică, trebuie luate
măsurile
corespunzătoare pentru păstrarea identităţii lor.
191. În cazul autonomiei personale sau
culturale, trebuie conferite puteri
specifice în domeniul religiei, învăţămîntului şi limbii. De asemenea, se poate
decide ca limba regională sau minoritară să fie folosită în organismele alese
sau în administraţiile lor.
Această limbă poate fi recunoscută şi ca limbă oficială sau ca
a doua limbă oficială sau chiar ca limba naţională a regiunii.
f)
Respectarea drepturilor omului
192.
Chestiunea drepturilor omului are de jucat un rol extrem de important în
sistemul entităţilor autonome. Se impune definirea clară a organismului competent şi a standardelor ce urmează a fi aplicate. Cînd este înfiinţată o
entitate
autonomă, trebuie respectate principiile egalităţii şi nediscriminării.
Autonomia
trebuie să garanteze drepturile grupurilor etnice, altele decît cel majoritar
în regiune,
precum şi drepturile membrilor grupului majoritar în stat. Cînd sînt luate măsuri
în favoarea unei minorităţi naţionale prin care se garantează înfiinţarea unei
guvernări reprezentative şi participarea efectivă a acelei minorităţi, este
important să se ia anumite măsuri de protejare a „minorităţii din minoritate” astfel
încît
membrii populaţiei majoritare sau ai altor minorităţi să nu se simtă ameninţaţi
de
măsurile iniţiate de entitatea autonomă. Acesta constituie un aspect cheie
întrucît
entitatea intrastatală va deţine în multe cazuri puteri legislative exclusive
în anumite
domenii care ar putea afecta minorităţile care trăiesc în acel teritoriu.
VIII. Cîteva
consideraţii asupra soluţionării anumitor conflicte actuale prin
introducerea conceptului de autonomie
193.
În Europa de astăzi există mai multe regiuni care au fost sfîşiate de
conflicte ani îndelungaţi, mai ales în Europa Centrală şi de Est. Parţial,
acest lucru
poate fi explicat prin schimbările fundamentale după destrămarea Uniunii Sovietice
şi a Iugoslaviei.
194.
De pildă, au fost reconstituite trei ţări independente (Armenia,
Azerbaidjan şi Georgia) în sudul Caucazului. În aceste regiuni, conflictele au
izbucnit în Nagorno-Karabah, Abhazia şi Osetia de Sud, precum şi în Federaţia
Rusă (în Republica Cecenă, în nordul Caucazului), fosta Iugoslavie (Kosovo) şi
Moldova (Transnistria).
195.
În ciuda eforturilor comunităţii internaţionale, nu s-a găsit nici o soluţie
politică adecvată pentru nici unul din aceste conflicte, care constituie o ameninţare
la adresa stabilităţii întregii regiuni şi un obstacol în calea cooperării şi
dezvoltării
economice regionale. Conceptul de autonomie ar putea oferi inspiraţia pentru
propunerea unor soluţii acceptabile pentru toate părţile implicate.
a)
Abhazia şi Osetia de Sud (Georgia)
196.
În Abhazia, conflictul armat dintre separatiştii abhazi şi autorităţile
georgiene a izbucnit în 1992. Un acord de încetare a focului semnat în mai 1994
a
asigurat desfăşurarea unei forţe de menţinere a păcii a comunităţii Statelor
Independente (CSI) în zona de conflict şi a observatorilor neînarmaţi ai Naţiunilor
Unite (UNOMIG). Negocierile pentru o soluţionare politică care au avut loc în cadrul aşa-numitului
„proces de pace de la Geneva patronat de ONU” par să fi
ajuns într-o înfundătură în momentul de faţă. Originea conflictului constă în
faptul
că separatiştii consideră că Abhazia a fost ilegal incorporată în Georgia de către
Stalin în 1931, iar acum ei doresc să îşi exercite dreptul la autodeterminare.
Abhazia
şi-a reafirmat recent voinţa de a deveni independentă, însă comunitatea
internaţională nu a recunoscut această iniţiativă.
197. În mod asemănător, în mai 2002, aşa-numitul
„parlament”al Osetiei de Sud
a făcut apel la comunitatea internaţională să recunoască „independenţa statului
creat
de poporul Osetiei de Sud pe baza dreptului său la autodeterminare”.
Comunitatea
internaţională a refuzat să recunoască acest fapt şi, ca atare, nu consideră
Osetia de
Sud drept un stat independent. În lumina acestor revendicări, mai cu seamă în
ce
priveşte exercitarea autodeterminării, trebuie amintit faptul că trebuie
eliminată orice
recurgere la forţă şi că acest drept este valabil pentru toate popoarele, nu
numai pentru
minorităţi. În plus, autodeterminarea nu este sinonimă cu secesiunea şi poate
fi exercitată
în cadrul unui stat prin statut de autonomie sau printr-o structură similară.
În fine,
secesiunea presupune acordul ambelor părţi şi trebuie ca, de partea separatistă,
să
reflecte voinţa întregii populaţii, nu numai a unui singur grup.
198. Pentru a reiniţia procesul de pace şi a
stabiliza regiunea, autorităţile
diferitelor părţi nu ar trebui să se concentreze asupra conceptului de
suveranitate,
ci mai degrabă să
examineze în ce fel o diviziune a puterilor şi responsabilităţilor
între Abhazia şi
guvernarea centrală şi între Osetia de Sud şi guvernarea centrală
ar putea veni în întîmpinarea nevoilor şi aşteptărilor populaţiilor respective.
b)
Kosovo ca parte a Serbiei şi Muntenegrului
199.
Chestiunea Kosovo este extrem de dificil de rezolvat, iar situarea
provinciei Kosovo în inima Balcanilor nu face decît să o complice şi mai mult.
Cele două regiuni Kosovo şi Voivodina s-au bucurat de o autonomie considerabilă
pînă în septembrie 1990, cînd a fost adoptată noua constituţie a Republicii
Serbia
ducînd la abolirea aşa-numitului lor „statut de autonomie”. Constituţia din
1974 a
Federaţiei Iugoslave garanta un „mare grad de autonomie provinciilor socialiste
autonome” Kosovo şi Voivodina. De pildă, aceste provincii îşi aveau propria
adunare, un consiliu executiv, o curte constituţională şi o curte supremă, iar
administraţia publică se afla sub supravegherea lor.
200.
Adunarea Parlamentară a consiliului Europei a comentat acest conflict în
mai multe ocazii. De pildă, în Recomandarea 1422 (1988), ea declara că „baza
normalizării situaţiei din Kosovo trebuie să fie implementarea completă şi
strictă a
Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite”. Recomandînd
garanţii
internaţionale care să oprească orice încercare de revenire la status quo sau
de secesiune
prin Recomandarea 1384 (1988), consiliul afirma că statutul politic al
provinciei
Kosovo trebuia „bazat pe un înalt nivel de autonomie în cadrul federaţiei
iugoslave
(…) care să cuprindă a) cea mai înalt posibilă formă de autonomie pentru Kosovo
în domeniul legislativ şi
executiv, judiciar, al ordinii publice, economiei, educaţiei şi
culturii; b) respectarea drepturilor sîrbilor şi ale celorlalte minorităţi din
Kosovo; şi c)
participarea directă a reprezentanţilor provinciei Kosovo în cadrul instituţiilor
federale”.
201. Referitor la acest subiect, Comisia de la
Veneţia a definit, în Doc. (076/
1998 fry), domeniile cheie precum şi responsabilităţile executive şi legislative
care trebuie să fie exercitate de organele competente în Kosovo. Aceste
responsabilităţi includ organizarea instituţiilor şi procedurilor politice de
guvernare
(constituţia, parlamentul, sistemul juridic), autorităţile locale şi regionale,
alegerile
locale şi regionale, administraţia sectorului public (transporturi, resursele
naturale), educaţia şi domeniul cultural (în mod special mass media şi relaţiile
dintre
comunităţile religioase) şi chestiunile financiare (taxele şi bugetul).
202. O cale de soluţionare a acestor tensiuni
este acordarea statului de autonomie
specială provinciei Kosovo. Acest statut, care ar trebui asigurat prin garanţii
internaţionale, nu ar pune la îndoială integritatea teritorială şi
suveranitatea Serbiei şi
Muntenegrului şi ar încuraja respectarea drepturilor minorităţilor atît în
Serbia cît şi
în Kosovo. În lumina noii situaţii a Serbiei şi Muntenegrului, pare posibilă
acordarea
unui asemenea statut, mai cu seamă că există astăzi exemple numeroase de statut
de
autonomie specială care au putut stimula negocieri constructive.
c) Cecenia (Federaţia Rusă)
În
ce priveşte Cecenia, actualul proiect de constituţie a Republicii Cecenia
propune baze politice noi pentru soluţionarea conflictului ce durează de mai
mulţi ani.
203. Comisia Europeană pentru Democraţie prin
Lege, căreia i-a fost remisă
această problemă pentru a se pronunţa asupra ei19, a făcut o serie
de observaţii pe
marginea acestui proiect de constituţie care îmi pare destul de important
pentru a
fi inclus în prezentul raport.
204. Remarca generală a Comisiei este că acest
text nu a fost elaborat pentru
a veni în întîmpinarea nevoii concrete de soluţionare a situaţiei conflictuale.
Mai
precis, el nu ia suficient în considerare caracterul specific al unei părţi a
populaţiei
cecene şi nevoile pe care aceasta susţine că le are şi care se află la originea
acestui
conflict. În acelaşi timp, acest proiect de constituţie nu conţine prevederi ca
entităţile federate să deţină puteri specifice în domeniile educaţiei şi
culturii.
d)
Transnistria (Moldova)
206. Chestiunea transnistreană constă mai cu
seamă în statutul constituţional
acordat acestei regiuni. Ce putem face pentru a înţelege această dispută şi ce
soluţii
putem propune pentru soluţionarea ei?
207. Din capul locului, disputa poate fi
explicată făcînd apel la factori istorici,
lingvistici şi geografici. În primul rînd, din punct de vedere istoric, populaţia
încă
mai are conştiinţa că Transnistria a făcut parte din imperiul rus cu mult
înainte de
anexarea Basarabiei de către Rusia. În al doilea rînd, populaţia Transnistriei
este pătrunsă de
sentimentul că are o identitate diferită (o limbă specifică) şi respinge
principiul de a fi guvernată de o putere centrală. Situaţia geografică este şi
ea
importantă întrucît mulţi consideră Nistrul ca pe o graniţă naturală. Primele
discuţii
referitoare la acordarea de puteri autonome acestei regiuni au început în 1990.
208. În iunie 1992, parlamentul moldovean a
adoptat un document conţinînd
“principiile de bază pentru o soluţionare politică a conflictului armat şi
reinstaurarea
păcii în districtele din estul Moldovei”. Acest document prevedea, printre
altele,
elaborarea unei legi cu privire la un statut juridic special pentru aceste
districte în
conformitate cu cerinţele internaţionale şi cu aspectele istorice specifice ale
formării
regiunii transnistrene. În replică, autorităţile transnistrene au cerut, ca şi
condiţie
pentru acceptarea unei soluţionări politice a conflictului, să li se permită să
examineze şi adopte un document care să hotărască statutul juridic al acestei
regiuni.
209. La presiunea guvernelor şi a organizaţiilor
internaţionale, parlamentul
moldovean a examinat în ianuarie 1996 un nou proiect de lege ce definea
„Transnistria ca o formaţiune teritorială cu structura unei republici autonome,
care
include localităţile situate pe malul stîng al Nistrului, şi deţine un statut
special în
conformitate cu constituţia Moldovei şi cu legea respectivă”. În acest proiect
de
lege, Transnistria era descrisă ca fiind parte a Republicii Moldova.
210. Autorităţile transnistrene au respins
acest proiect întrucît ele refuză să
recunoască integritatea
teritorială a Republicii Moldova. Ca atare, ele nu vor să fie
guvernate pe baza unui
statut special, care, în opinia lor, presupune impunerea de
limite asupra puterilor lor de către guvernarea centrală. Ele vor mai degrabă
ca
Transnistria să fie recunoscută ca stat independent precum şi stabilirea de
relaţii
bilaterale pe baza unei înţelegeri reciproce. Pentru a fi mai precişi, ele vor
să fie un
stat independent în cadrul unei confederaţii. Autorităţile transnistrene au
respins de
aceea categoric toate propunerile care au fost făcute pentru a defini
diferitele nivele
de jurisdicţie. Aceste propuneri defineau puterile excepţionale ale guvernării
centrale,
puterile regiunilor cu statut special şi puterile comune. Un astfel de sistem
de împărţire
a puterilor precum cel folosit în Alto-Adige/Tirolul de Sud sau în Groenlanda,
nu
corespundea nivelului de autonomie avut în vedere de autorităţile transnistrene.
IX. Concluzii
211. În ce fel poate raportul de faţă
contribui la soluţionarea acestor conflicte
şi cum şi în ce condiţii ar putea fi aplicate în aceste cazuri criteriile
propice
succesului autonomiei?
212. Fără să dorească să pară prezumţios,
acest raport prezintă cîteva propuneri
care merită luate în considerare în profunzime. Înainte de toate, evaluarea lor
trebuie
să se întemeieze pe documentele de bază referitoare la acest subiect, precum
Carta
europeană a autoguvernării locale şi proiectul de Cartă europeană a autoguvernării
regionale.
213. Acţionînd în virtutea principiului
subsidiarităţii, aceste texte juridice
sugerează baze şi garanţii diferite, atît pentru state cît şi pentru entităţile
substatale,
pentru dezvoltarea unei autonomii reale.
214. De pildă, articolele 4 şi 6 ale
proiectului Cartei europene a autoguvernării
regionale definesc puterile care trebuie acordate regiunilor (sau entităţilor
substatale), articolul 9 specifică structurile pentru participarea regiunilor
la treburile
statului, articolele 14 şi 15 acoperă finanţele regionale, iar articolul 16
priveşte
protecţia graniţelor teritoriale ale entităţilor substatale.
215. În mod sigur, Convenţia-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale,
Convenţia-cadru pentru cooperarea transfrontalieră şi Carta europeană a
limbilor
regionale sau minoritare pot şi ele servi drept bază şi drept garanţii pentru
diversele
părţi implicate într-un conflict.
216. Bunăoară, se pare că s-ar putea ajunge la
o soluţie pentru problema
Kosovo prin acordarea unei autonomii cu baze largi regiunii, autonomie care să
fie susţinută de acorduri de cooperare transfrontalieră cu comunităţile
învecinate,
vorbitoare de albaneză. În acelaşi timp, partea a III-a a Cartei europene a
limbilor
regionale sau minoritare, care tratează promovarea folosirii limbii în educaţie,
în
contactul cu autorităţile judiciare, autorităţile administrative etc, oferă o
cale de
ajungere la un acord care ar putea stabili un echilibru al drepturilor
lingvistice ale
minorităţii sîrbe din
Kosovo precum şi ale minorităţilor din Voivodina.
Totuşi,
rămîn la convingerea că cele mai actuale conflicte pot fi soluţionate
prin acordarea unui statut special teritoriilor locuite de minorităţi
culturale. În virtutea
acestui statut, teritoriile pot fi guvernate de o legislaţie specială care ţine
seama de
caracteristicile lor istorice, geografice, culturale şi lingvistice distincte.
217. Acordarea statutului special este un
mijloc, pe de o parte, de a nu se mai
percepe diversitatea culturală dintr-un stat ca o ameninţare la adresa statului
în
care ea există, iar, pe de altă parte, de a evita ca statul să fie perceput ca
o ameninţare
de fiecare minoritate de pe teritoriul său. Existenţa acestor regiuni care se
bucură
de autonomie teritorială specială este compatibilă cu unitatea statului şi
contribuie
la păstrarea integrităţii sale teritoriale.
218. După cum am văzut, istoria organizării
statului din mai multe ţări (Spania,
Italia, Finlanda şi Franţa) arată că este posibil, uneori chiar indispensabil,
să se
asigure soluţionări diferite care reflectă grade diferite de autonomie pentru
regiunile
cu un caracter cultural specific care aparţin aceluiaşi stat. Acest statut
instituit
pentru o parte anumită a teritoriului poate prelua forme preexistente de
organizare
teritorială a statului (federalism, regionalism, caracter unitar). Statutul
special
acordat trebuie să respecte integritatea şi suveranitatea statului şi, în
principiu, ar
trebui să aibă asigurată o garanţie constituţională.
219. Pentru a se asigura succesul autonomiei,
prima regulă este să se ia în
considerare faptul că fiecare caz îşi are propriile trăsături specifice şi să
se adopte o abordare voluntară
şi conciliatoare. Nici un sistem de coexistenţă umană nu
poate funcţiona fără ca diferitele părţi să intre într-un dialog constructiv cu
intenţii
paşnice. Dacă deja există o situaţie conflictuală, ce implică recurgerea la forţa
armată, va fi mai dificil pentru autonomie să reziste încercării timpului.
221. Din diferite motive, statele şovăiesc
adesea să acorde statutul de autonomie.
Ele se tem că aceasta le va aduce prejudicii anumitor interese şi valori de
stat şi va
duce la secesiune. Ele se tem că autonomia acordată unei entităţi poate
constitui o
discriminare a celorlalţi locuitori sau poate provoca intervenţia unei ţări străine
cu
legături etnice sau de alt fel cu locuitorii regiunii care revendică autonomia.
222. Autonomia nu este un panaceu, însă mai
mult decît orice alt sistem, acesta
este unul bazat pe un compromis între diferitele părţi. Unul din marile sale
avantaje
este flexibilitatea sa: ea asigură un număr larg de posibilităţi, de la
responsabilităţi
minime pînă la garantarea de puteri lărgite – doar cu puţin dedesubtul
independenţei.
O serie de guverne au recurs la autonomie pentru a stabili un echilibru între
principiile
unităţii statului şi al pluralităţii culturale. În anumite cazuri, autonomia
funcţionează
rezonabil de bine, în vreme ce în altele nu răspunde speranţelor populaţiei de
a trăi cu
toţii în pace. În ce priveşte anumiţi factori care fac posibil succesul
autonomiei, studiile
actuale arată că aspectele politice şi constituţionale sînt cruciale, chiar dacă
dimensiunea
internaţională rămîne importantă, mai cu seamă în ce priveşte monitorizarea
acordurilor.
223.
Nu toate situaţiile în care predomină revendicările „separatiste” impun
neapărat crearea unei entităţi
autonome. Multe probleme se pot rezolva respectîndu-
se reglementările generale referitoare la drepturile omului, precum eliminarea
tuturor formelor de discriminare şi dreptul cetăţenilor de a participa la viaţa
politică.
224.
Recent, Declaraţia de la Helsinki20 a recunoscut posibilitatea de a
dezvolta
concepte de bază şi principii comune pentru toate modelele de autonomie
regională şi
a propus crearea unui instrument juridic european (Articolul 11) care ar lua în
considerare experienţa statelor membre. Un astfel de instrument juridic ar
trebui “să
respecte suveranitatea, identitatea şi libertatea statelor de a decide asupra
propriei lor
organizări interne” şi „să fie suficient de larg pentru a recunoaşte marea
varietate de
forme democratice de autoguvernare regională” şi în acelaşi timp „(să permită)
statelor
un grad de alegere pentru a lua în considerare caracteristicile specifice ale
sistemului
lor de autoguvernare regională”. Consiliul Europei ar trebui să sprijijne
crearea unui
astfel de instrument juridic european care ar face posibilă recunoaşterea şi
promovarea
principiilor comune ale autonomiei regionale, luînd în acelaşi timp în seamă
experienţa
variată a statelor membre.
225.
Crearea unui astfel de instrument juridic european, care ar încuraja
promovarea principiilor comune ale autonomiei regionale, ar ajuta statele
europene
confruntate cu conflicte interne să găsească soluţii constituţionale care le-ar
permite
să îşi păstreze suveranitatea şi integritatea teritorială şi în acelaşi timp să
respecte
drepturile minorităţilor etnice.
Note:
1. Aş dori să mulţumesc
autorităţilor şi experţilor de experienţa cărora am putut profita în
cursul cercetărilor mele care au începute în decembrie 1999 şi care m-a purtat
în Insulele Åland,
Alto-Adige / Tirolul de Sud, Insulele Feroe, Copenhaga, la Cagliari (Sardinia),
Insulele Azore şi
Madeira (Portugalia), Madrid şi Barcelona. Îmi cer scuze anticipat pentru orice
erori strecurate
în sau omisiuni din acest document şi aş fi recunoscător pentru orice fel de
sugestii.
2. Nordquist
Kjell-Åke, The Second Åland Islands Question, Mariehamn 2002, Jansson
Salminen (ed).
3. Autonomy as a
Conflict-Solving Mechanism, în volumul Suksi Markku (ed.), Autonomy,
Applications and Implications, Kluwer Law, Dordrecht, Olanda, 1998.
4. Ruth Lapidoth, Autonomy:
Flexible Solutions to Ethnic Conflicts, United States Institute of Peace Press, 1997.
5. Hannum,
Hurst and Lillich, R.B., The concept of autonomy in International law, 1980.
6. Local
self-government, territorial integrity and protection of minorities, Lausanne
25-
27 April 1996, Proceedings ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Lege,
studiu de
Asbjorn Eide, Director al Norwegian Institute of Human Rights, Oslo.
7. Doresc să îi mulţumesc
lui Elisabeth Naucler pentru ajutorul pe care mi l-a acordat în
scrierea acestui capitol şi pentru că mi-a dat volumul Jansson/Salminen (ed), The
Second Åland
Islands Question, Autonomy or Independence?, Mariehamn, 2002.
8. Potrivit secţiunii
7 a Legii Autonomiei, dreptul de domiciliere în insule este acordat la
cerere oricărui cetăţean finlandez care s-a stabilit în provincie, a locuit fără
întrerupere aici
pentru cel puţin cinci ani şi stăpîneşte suficient de bine limba suedeză.
9.
Există un grup de vorbitori de germană în provincia Bolzano, de vorbitori de
franceză în
Valle
d’Aosta, şi unul de vorbitori de slovenă în partea de est a regiunii
Friuli-Venezia Giulia
precum şi un grup mic de vorbitori de ladină în provinciile Bolzano şi Trento.
10. Singalezii
constituie 74% din populaţie, tamilii srilankezi 12%, tamilii indieni 5.5%,
iar musulmanii 8%.
11. Budişti 70%,
hinduşi 15.5 %, musulmani 7.5% şi creştini 7.7%.
12. Markku Suksi, Mechanisms
of Decision-Making in the Creation of States, 1996.
13. Deschis pentru
semnătură la 1 noiembrie 1995.
14. Congresul Autorităţilor
Locale şi Regionale ale Europei: Federalism, Regionalism,
Local Autonomy and Minorities. 1996
15. Recomandarea 1201
(1993) cu privire la un protocol adiţional referitor la drepturile
minorităţilor al Convenţei Europene pentru drepturile omului, dezbatere a Adunării
din 1 februarie
1993. Vezi Doc. 6742, raport al Comisiei pentru chestiuni juridice şi
drepturile omului, raportor:
Mr Worms, şi Doc. 6749, opinia Comisiei pentru Chestiuni Juridice, raportor: Mr
de Puig.
16. Autonomy:
Flexible Solutions to Ethnic Conflicts”, United States Institute
of Peace
Press, 1997.
17. Vezi Jean-Marie
Woehrling, Droits locaux comme instrument de renforcement de
l’autonomie territoriale et de gestion des spécificités sociales et culturelles
propres à certains
territoires. CPLRE. CG/GT/CIV (5) 3
18. Congresul Autorităţilor
Locale şi Regionale ale Europei, Recomandarea 43 (1998) cu
privire la „autonomia teritorială şi minorităţile naţionale”.
19. CDL-AD
(2003) 2, Opinia asupra proiectului de constituţie a Republicii Cecene.
20.
Declaraţie prezentată la cea de a 13-a sesiune a ConferinţeiMinisterelor
Europene
Responsabile pentru Guvernarea Locală şi Regional, întrunită la Helsinki în
27-28 iunie 2002.
Traducere
de Doina Baci
Andreas GROSS (n. 1952), absolvent al
Facultăţii de Istorie a Universităţii din Zürich şi
al Facultăţii de ªtiinţe Politice a Universităţii din Lausanne. A lucrat ca
lector la Facultatea de
Drept a Universităţii din Lausanne şi ca asistent universitar la Facultatea de
sociologia muncii,
a mediei şi a culturii la Universitatea din Berna. Este fondator al
Institutului Direkte
Demokratie
din Zürich, profesor universitar la universităţile din Marburg, Trier şi
Speyer Este membru al
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 1995 în Grupul Socialiştilor,
membru al
Comitetului de monitorizare a îndeplinirii obligaţiilor asumate de statele
membre ale Consiliului
Europei, membru al Comisiei de Afaceri Politice, membru al Subcomisiei pentru
relaţii cu
statele nemembre şi al Subcomsiei pentru întărirea instituţiilor democratice.
Este autor al
volumelor Das Europa der Schweiz (2003), Eine andere Schweiz ist möglich (în
curs de publicare),
Die unvollendete Demokratie (în curs de publicare).
Andreas
Gross, Positive experiences of autonomous regions as a source of inspiration
for
conflict resolution in Europe, Doc. 9824 al Comitetului de Afaceri Politice
al Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei.