UDMR în 2003 – căutarea de noi căi la
punctele limită ale integrării

Miklós Bakk
Andor Horváth
Levente Salat

Autorii celor ce urmează s-au prezentat publicului cu o lucrare comună pentru prima dată cu patru ani în urmă, în perioada premergătoare congresului al VI-lea al UDMR. Dacă în acel moment şi-au justificat gestul spunînd că uniunea se confruntă cu provocări care necesită reflexie şi discuţii de fond, autorii sînt convinşi că este cu atît mai justificat să invoce acelaşi argument acum, cu puţin timp înaintea reunirii celui de al VII-lea congres.

Sfîrşitul unei paradigme comunitare

În ajunul celui de al VII-lea congres al UDMR este surprinzător că practic nici nu s-a pus în discuţie publică dacă UDMR trebuie sau nu să-şi modifice programul, statutul, respectiv – în funcţie de acestea – strategia de pînă acum. În mod palpabil s-au conturat două poziţii: prima dintre ele – cea formulată de Béla Markó – consideră că UDMR nu trebuie să aducă modificări esenţiale programului său actual, acesta trebuie să fie supus doar unor mici adăugiri şi rectificări, pe baza rezultatelor obţinute pînă acum; în schimb, cealaltă poziţie – care a apărut în mod marcant în retorica Blocului Reformist – susţine o reîntoarcere la bazele „autonomiei comunitare” proclamate la Braşov în 1993.

Nici una dintre aceste poziţii nu este cu adevărat întemeiată. Programul de pînă acum trebuie reformulat nu numai la nivelul detaliilor, ci în mod fundamen- tal, deoarece s-au schimbat atît ambianţa politică internă şi externă a UDMR, cît şi relaţia acesteia faţă de societatea maghiară din Transilvania. În acelaşi timp, pentru reformularea structurii şi strategiei UDMR nu maisînt suficiente „bazele de la Braşov”, pentru că acestea reprezintă posibilităţile de integrare şi de mobilizare ale UDMR caracteristice pentru o perioadă anterioară. Putem spune cu alte cuvinte că este vorba de o „paradigmă comunitară” care şi-a epuizat resursele capabile de a reînnoi politica. Aceasta, fiindcă „modelul de autonomie” de la Braşov a) a fost un răspuns dat la acea extindere a pieţii politice care apăruse ca o provocare pentru UDMR, pe de o parte prin profesionalizarea politicii parlamentare, iar pe de altă parte datorită numărului mare de reprezentanţi aleşi în administraţiile lo- cale în 1992 – în acelaşi timp însă b) construise UDMR-ul pe exigenţele de mobilizare ale unei mişcări menite să asigure identitatea. Din punct de vedere ideologic a fost un model comunitar – de tipul „statului în stat” – care c) a apărut cu exigenţa unei strategii autonomiste, fără însă să facă posibilă o disociere a alternativelor – între dimensiunea comunitară şi cea teritorială –, iar în ceea ce priveşte reprezentarea intereselor politice d) a disimulat consecinţele integrării – oricum necesare a – UDMR în sistemul politic românesc în calitate de partid poli- tic. Însfîrşit: ca structură de putere, modelul a dat naştere unei organizaţii politice care e) a funcţionat ca o federaţie a organizaţiilor teritoriale şi a instituţionalizat funcţionarea platformelor politice, dispunînd însă şi de resursele centralizării (fapt devenit tot mai evident începînd din 1995).

Pentru a putea lua în considerare urmările posibile ale paradigmei de la Braşov care şi-a pierdut forţa integrativă, devenită goală şi din punct de vedere retoric, în primul rînd trebuie să trecem în revistă schimbările care s-au produs în situaţiar României şi în cea a maghiarimii din Transilvania în cei aproape patru ani care au trecut de la ultimul congres al UDMR. Pentru că, atît schimbarea globală intervenită în situaţia politicii externe (criza din Kosovo, decizia adoptată la Helsinki în decembrie 1999, situaţia geostrategică de după 11 septembrie), cît şi transformarea cîmpului de forţe al politicii interne (colapsul dreptei după alegerile din 2000, noua autoconstrucţie a stîngii postcomuniste, ca rezultat al faptului că aceasta a putut să se folosească de procesul integrării europene în vederea propriei sale legitimări, proces pentru care a primit o agendă gata făcută de la Uniunea Europeană), au pus fără îndoială într-un context nou politica UDMR.

În analiza ce urmează vom trece în revistă alternativele strategice posibile, concentrîndu-ne în primul rînd asupra posibilităţilor interne ale UDMR şi asupra determinărilor sistemului politic românesc.

La punctele limită ale integrării – într-o nouă situaţie

Sistemul de relaţii, spaţiul de mişcare şi integrarea politico-socială a UDMR sînt influenţaţi de patru procese sau puncte de cotitură importante: A) invitarea României în NATO; B) statutul de membru al Uniunii Europene al Ungariei; C) dramatica scădere numerică a maghiarimii transilvane şi perspectivele sale demografice; D) consolidarea sferei civile în Transilvania, conturarea noului cadru civic al societăţii maghiare ardelene. Aceste patru importante circumstanţe, respectiv procese trebuie analizate fiecare în parte, deoarece fiecare dintre ele pretinde o schimbare esenţială în politica UDMR.

A)   Invitaţia României în NATO în noiembrie trecut, prin faptul că a legat puternic ţara de o structură occidentală, a determinat unele schimbări în viaţa politică internă care au influenţat şi spaţiul de mişcare al UDMR. Aceste schimbări, deşi nusînt măsurabile la nivelul cotidianului, deschid noi posibilităţi în faţa UDMR datorită unei stabilităţi mărite a politicii externe. Surplusul de securitate cîştigat de România creează o atmosferă de politică internă mai propice pentru ca UDMR să poată invoca unele chestiuni de drept constituţional legate de statutul de comunitate a maghiarimii din Transilvania. Dintre aceste chestiuni fac parte îndeosebi regionalismul şi autonomia teritorială, isteria politicii interne putînd fi stîrnită şi menţinută întotdeauna pentru a le respinge sau pentru a le elimina de pe ordinea zilei, politica internaţională axată pe principiul stabilităţii (OSCE, Uniunea Europeană, Consiliul Europei) oferind şi ea un sprijin discret acestor demersuri. În acelaşi timp, relaţia dintre Ungaria şi România se transformă: temele „istorice” ale animozităţilor din perioada anterioarăsînt înlocuite de contradicţii cu un caracter „mai globalizat”, care nu se referă la trecut, ci la prezent şi viitor.

B)   Integrarea apropiată a Ungariei în UE vine în completarea acestui efect. Aici trebuie să ţinem cont de cel puţin două consecinţe de mare importanţă pentru UDMR: 1. Graniţa UE dintre România şi Ungaria are toate şansele să se transforme din frontieră de stat (clasică) în graniţă regională-civilizaţională. În timp ce noţiunea clasică a graniţei înseamnă o fîşie în interiorul căreia numărul tranzacţiilor economice şi culturale, şi a contactelor umane scade rapid, în cazul graniţelor civilizaţionale sau regionale numărul tranzacţiilor scade încet în direcţia graniţei, iar apoi – în zona de frontieră – începe să crească. Toate acestea impun dezvoltarea unei dinamici regionale speciale în Partium, care nu înseamnă doar o dezvoltare mai rapidă, legată explicit de zona estică a Ungariei, ci transformă inclusiv relaţiile româno-maghiare din zonă, potrivit unor noi tipologii culturale. 2. Această proximitate are un efect asupra întregii Transilvanii, deoarece Ungaria devine un vehicul de modele de modernizare – mai mult decît pînă acum – în această zonă de care relaţiile sale economice o leagă şi mai puternic. Acest lucru înseamnă o şansă pentru maghiarii din Transilvania, deoarece ei pot avea un rol mediator important în procesul de transmitere a modernizării. Acest rol tranzacţional însă poate să reformuleze în acelaşi timp condiţiile şi obiectivele competiţiei româno-maghiare.

Surplusul de securitate, precum şi perspectiva integraţionistă generatoare de competiţie, au lansat o resubiectivizare a relaţiilor româno-maghiare. Această contradicţie resubiectivizată aduce în prim plan conflictele cu rezonanţă globală ale prezentului: disputa româno-maghiară pe marginea legii statutului a avut ca subiect şi relaţia României şi Ungariei faţă de Europa în lumina diferitelor concepţii despre naţiune ale celor două state – în timp ce numeroase conflicte noi, mai puţin însemnate, ca de exemplu disputa despre „pălincă”, prevestesc că viitorul va fi marcat în primul rînd de competiţia pentru avantaje pe piaţă, competiţie birocratizată în mare măsură de către UE.

C) Rezultatele recensămîntului din 2002, diminuarea semnificativă a numărului maghiarilor a scos programul comunitar al „rămînerii pe pămîntul natal” din perspectiva în care se afla – chiar dacă neexprimat – pînă acum. Deoarece rezultatele recensămîntului au arătat clar că deşi politica nu are un efect nemijlocit asupra proceselor demografice, la nivelul concepţiilor minoritare ale construcţiei sociale şi ale planificării instituţiilor ne aflăm oricum într-o cursă contra cronometru. În legătură cu aceasta, UDMR poartă o responsabilitate directă, dat fiind că şi-a adjudecat poziţiile decisive în lupta pentru distribuirea resurselor, iar prin aceasta a slăbit mecanismele interne de control ale societăţii minoritare. Însă gîndirea strategică referitoare la păstrarea ariei de aşezare a comunităţii, adică a graniţelor etnice interne (aflată deja în curs de formare în cadrul bisericii refor- mate,¹ cu aspectele sale specifice) nu poate fi eficientă decît dacă nu mai priveşte maghiarimea din Transilvania ca o formulă socială unitară („societate etnică de masă”), ci mai de grabă ca o societate dezvoltată pe regiuni, puternic stratificată. În concordanţă cu aceasta, UDMR va trebui fără îndoială să ia în considerare prevederea unor capitole separate în cadrul programului său pentru cel puţin trei componente ale societăţii – care se deosebesc atît la nivel regional cît şi din punct de vedere tipologic: Secuimea, Partiumul şi comunităţile din diasporă.

D) Dezvoltarea sferei civile maghiare din Transilvania se află şi ea la un punct limită al integrării: dependenţa sa unilaterală de UDMR, care caracterizase începutul anilor ’90, este pe cale de dispariţie, în timp ce formele sale proprii de organizare globală nu s-au format încă. Emanciparea sa a apărut ca rezultat a două procese cu direcţie opusă.² La începutul anilor ’90, UDMR, care funcţionase ca o mişcare,³ în calitatea ei de animatoare a societăţii civile absente, contribuise în scop mobilizator şi de autolegitimare la crearea primelor organizaţii civice. Aceasta a fost perioada organizării „de sus în jos”, în care au luat fiinţă primele mari organizaţii civile, care-şi asumaseră o reprezentare cuprinzătoare, extinsă pe toată Transilvania, în conformitate cu programul de atunci al UDMR. Aceste organizaţii au şi fost nominalizate în programul UDMR, iar „modelul de la Braşov” a creat Consiliul Unional de Negociere în vederea integrării acestora. Pe la mijlocul anilor ’90 însă a apărut un nou tip de organizare civilă, a celor care se organizaseră „de jos”, asumîndu-şi interesele locale şi regionale.

Sistemul de sprijin financiar controlat de UDMR (prin sub-curatoriul din România al Fundaţiei Illyés şi prin Fundaţia Communitas) este în acelaşi timp o sursă de noi tensiuni, deoarece, datorită acestuia, construcţia socială a fost subordonată într-o măsură însemnată muncii politice de apărare a intereselor comunitare. Toate acestea slăbesc stabilitatea, mecanismele interne de control ale societăţii minoritare, iar din punctul de vedere a dezvoltării pe termen lung a societăţii maghiare din Transilvania, reprezintă pericolul unei politici lipsite de feed-back social, de control din partea societăţii.⁴ Astfel, societatea „rămîne construcţia politică a elitelor”⁵ şi nu acea unitate organică compusă din reprezentare politică, reprezentanţi ai autonomiilor locale, organizaţii civile, grupuri de experţi culturali şi o presă formatoare de opinie.

Din toate acestea rezultă că (1) UDMR trebuie să se confrunte cu realitatea că politica sa de susţinere, prin care a ocupat sfera iniţiativelor civice, deformează de fapt imaginea despre societatea pe care s-a angajat să o reprezinte, prin urmare (2) trebuie să creeze o altfel de relaţie cu sfera civilă – mai apropiată de formele de parteneriat cunoscute în societăţile occidentale.

Dincolo de modelul de la Braşov – alternative strategice

Epuizarea paradigmei comunitare de la Braşov s-a produs în paralel cu acea inevitabilă centralizare internă, care a fost o premisă organizatorică necesară pentru ca UDMR să se integreze în sistemul partidelor din România. Acest lucru a impus derularea a două procese paralele la nivelul acţiunii politice directe, care se fortifică reciproc: 1. o transformare discursivă, în urma căreia UDMR a scos în evidenţă acele elemente ale programului său, care puteau fi legate de minimul de reformă ce se conturase în retorica partidelor politice româneşti; 2. o creştere continuă a potenţialului de coalizare începînd din 1996. În ciuda tuturor tensiunilor – care au fost generate de faptul că funcţionarea legitimativă a modelului de la Braşov a intrat în contradicţie cu obligaţiile integrării în sistemul partidelor –, această integrare a avut rezultate importante. Trebuie să scoatem în evidenţă două dintre ele: pe de o parte faptul că a contribuit la crearea şi consolidarea încrederii faţă de elita maghiară din Transilvania (şi în general faţă de maghiari), pe de altă parte faptul că a făcut posibilă punerea în practică a acelei părţi din programul UDMR care a putut fi inclusă în minimul de reformă despre care am vorbit.

În acelaşi timp însă integrarea a avut preţul ei. Necesitatea stabilizării rezultatelor obţinute datorită minimului de reformă a impus o favorizare a politicii aranjamentelor care, dat fiind caracterul clientelist al sistemului politic românesc, înseamnă că UDMR a trebuit să-şi adapteze „politica de personal” la politica de structurare clientelară a partidului de guvernămînt (mecanismele acesteia se pot desluşi spre exemplu din protocoalele de colaborare între UDMR şi PSD la nivel judeţean). O altă consecinţă a acesteia este că obiective politice de valoare diferită au devenit obiectul colaborării tranzacţionale, generalizată în cadrul politicii aranjamentelor. Astfel, obţinerea unor obiective minoritare particulare (de exemplu retrocedarea unui imobil) a fost compensată prin votarea unor legi cu efect defavorabil asupra calităţii democraţiei.

Încă şi mai gravă este cealaltă consecinţă: odată cu creşterea potenţialului său de coalizare în cadrul sistemului politic românesc, UDMR a devenit – în pofida tuturor intenţiilor sale declarate – participantă la reproducerea centralismului. De fapt, UDMR a votat această centralizare atunci cînd pragul electoral a fost ridicat la 5 %, precum şi în cazul restricţionării antidemocratice a legii electorale, deoarece aceste măsuri au servit obiectivul de a restrînge cît mai mult posibil cercul partenerilor virtuali. Prin aceasta, UDMR şi-a mărit şansele de a participa în continuare – împreună cu un număr mai redus de participanţi – la negocierile politice mai importante. Însă, făcînd aceasta, ea a contribuit la creşterea centralismului sistemului politic actual, limitînd într-o măsură semnificativă numărul alternativelor care ar putea fi formulate în vederea reformării sistemului, ceea ce, din punct de vedere strategic, este fără îndoială defavorabil maghiarilor din Transilvania, întru-cît problemele legate de statutul lor juridic comunitar, de statutul lor în dreptul public devin chestiuni „în afara sistemului”.

Ca o consecinţă a epuizării „modelului de autonomie” de la Braşov, respectiv a tendinţei de reproducere a centralismului sistemului politic românesc, trebuie să luăm în considerare trei alternative care se exclud reciproc, ale unei strategii politice care să-şi asume cauza maghiarilor din România: I. o regîndire a modelului de autonomie şi punerea acestuia în practică într-un mod mai consecvent şi riguros; II. asumarea deschisă, programatică a consecinţelor integrării în sistemul politic românesc; III. respingerea tezei că sistemul politic românesc este o entitate imuabilă şi cîntărirea alternativelor posibile ale „evadării” din acest sistem.

Practica politică actuală a UDMR se caracterizează printr-un amestec continuu ale elementelor acestor trei alternative, care este imposibil de susţinut, chiar şi numai pentru că, avînd în vedere consecinţele, definirea obiectivelor comunitare care conduc în direcţii foarte diferite, impun strategii diferite din partea unor reprezentanţi comunitari, care se iau în serios şi care iau în serios şi cerinţele transparenţei.

I. În loc de drept public instanţe morale

Cei aproape zece ani care au trecut de la congresul de la Braşov confirmă faptul că autorii modelului de autonomie şi adepţii aplicării lui nu au ţinut cont de circumstanţele silnice ale sistemului politic românesc, dar nici de starea şi capacitatea societăţii minoritare maghiare din România. În cele ce urmează vom încerca să inventariem lucrurile de care am avea nevoie – pe baza experienţelor acumulate – pentru ca o structură instituţională minoritară, destul de nuanţată şi capabilă să echilibreze în mod satisfăcător funcţiile de control social, să poată asigura toate acele funcţii pe care concepţia de autonomie comunitară de la Braşov ar fi fost menită să le îndeplinească în viaţa maghiarilor din România.

Experimentul ideatic, menit să cîntărească şansele reabilitării modelului de la Braşov, trebuie să pornească, potrivit logicii situaţiei, de la premisa – care nu poate face, aici şi acum, obiectul criticii – că reprezentarea instituţională a autonomiei şi funcţionarea eficientă a acesteia depinde în mod exclusiv de voinţa comunităţii şi, ca atare, este independentă atît de capacitatea sistemului politic românesc, cît şi de atitudinea actorilor relevanţi ai cîmpului internaţional de forţe. Această ipoteză, în limbajul ştiinţelor politice, nu înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decît că maghiarimea din România se autodefineşte ca o comunitate politică avînd legile ei proprii – cel puţin după cum susţine unul dintre discursurile rivalizatoare ale elitei politice. Să acceptăm ca punct de plecare această premisă şi să analizăm urmările care ar rezulta din aceasta. În literatura de specialitate a politologiei moderne apar numeroase accepţiuni ale noţiunii de comunitate politică, majoritatea lor însă este strîns legată de ideea de suveranitate: în primul rînd formaţiunile statale, recunoscute de comunitatea internaţională a statelor, sînt acelea pe care de obicei le numim comunităţi politice. Mai nou, în încercările de definire teoretică şi de depăşire practică a tensiunilor şi contradicţiilor dintre principiul autodeterminării şi cel al suveranităţii, pe care opinia publică internaţională le-a reperat mai ales în relaţie cu statele multietnice care păşesc pe calea democratizării, au apărut şi unele opinii, potrivit cărora în societăţile puternic divizate din punct de vedere etnocultural trebuie să ţinem cont de existenţa comunităţilor politice rivale. Într-un context asemănător,⁶ noţiunea de comunitate politică presupune că comunitatea care aspiră la acest statut, 1. dispune de acele instituţii centralizate de decizie şi executive, care pot garanta funcţionarea eficientă a definirii obiectivelor comunitare şi a distribuirii resurselor; 2. în limita competenţei sale dispune de monopolul autorităţii politice şi a coerciţiei legitime; 3. este depozitarul identităţii politice şi al loialităţii bazate pe sprijin periodic reînnoit. Cele trei funcţii sînt denumite de obicei funcţie instrumentală, coercitivă şi de reprezentare identitară, iar în măsura în care comunitatea care aspiră la statutul respectiv este într-adevăr o comunitate politică cu valoare deplină, funcţională, atunci aceste funcţii se susţin reciproc, reproducîndu-şi continuu condiţiile randamentului lor. Dacă vrem, pe de o parte, să definim, iar pe de altă parte să continuăm reflexia asupra modelului de la Braşov al autoguvernării interne pornind de la acest sistem de criterii, putem constata următoarele:

1.      În privinţa funcţiei instrumentale, modelul de la Braşov este în principiu suficient de echilibrat, deoarece conţine organismele decizionale şi executive competente în domeniul definirii obiectivelor şi al distribuirii resurselor. Unele perturbări funcţionale din ultimii ani au fost cauzate de faptul că rolul organismelor decizionale a pierdut treptat din valoare, a devenit difuz, iar în acelaşi timp tot mai multe competenţe ale acestor organisme au fost preluate de cele executive (Prezidiul Executiv şi Consiliul Operativ).

2.  În ceea ce priveşte funcţia coercitivă, aici se pot surprinde într-un mod mult mai explicit lipsurile modelului: nici Comisia Unională de Supraveghere a Regulamentului, nici Comisia Unională de Etică şi Disciplină nu au putut să asigure, pe de o parte, adoptarea unor decizii independente de interesele de grup ale conducerii de la vîrf a Uniunii, iar pe de altă parte, ambele organisme s-au dovedit incapabile de a impune aplicarea integrală şi eficientă a propriilor decizii. Pe baza acestor observaţii este justificată întrebarea dacă uniunea organizată după modelul de la Braşov a dispus sau nu de monopolul autorităţii politice şi a coerciţiei legi- time în limitele propriei sale sfere de competenţă.

3. Din punct de vedere formal, acţionînd în spiritul modelului de la Braşov UDMR a satisfăcut, în principiu, aşteptările funcţiei de reprezentare identitară, deoarece randamentul său electoral a fost pînă acum constant. Însă tot mai mulţi analişti atrag atenţia asupra faptului că – în lipsa alternativei şi, implicit, a competiţiei – votul etnic nu poate fi considerat nici ca o măsură sigură a loialităţii, nici ca un sistem de feed-back care să reflecte cu fidelitate sprijinul de care dispune definirea obiectivelor.⁷

Lipsa totală a unor funcţii ale comunităţii politice cu valoare deplină, respectiv diminuarea treptată a altor funcţii, a condus la funcţionarea Uniunii din ce în ce mai mult ca un partid politic, legitimitatea căruia putea fi considerată suficient de fundamentată numai în contextul sistemului politic românesc.

Pe baza celor expuse mai sus, reabilitarea modelului de la Braşov ar necesita două corecţii esenţiale: pe de o parte ar fi nevoie de mecanisme prin care ar deveni posibilă împiedicarea confiscării legitimităţii, iar pe de altă parte ar trebui să se creeze posibilitatea satisfacerii eficiente a funcţiei coercitive.

Să le luăm pe rînd. Pentru a împiedica confiscarea legitimităţii, în primul rînd este indispensabil ca regulamentele care descriu competenţele organismelor să nu poată fi modificate după bunul plac al conducerii de vîrf a Uniunii. Ar fi nevoie, prin urmare, de o Constituţie a Maghiarilor din România. Iar acest lucru ar putea fi realizat prin convocarea Consiliului Naţional Constituant, care ar dispune de condiţiile propriei sale alegeri, iar ulterior şi-ar asuma atribuţiile Parlamentului Minorităţii Maghiare din România care, la rîndul ei, ar numi şi ar controla organismele executive. În acelaşi timp, ambiţia satisfacerii eficiente a funcţiei coercitive nu ar presupune altceva decît înlocuirea autorităţilor de drept public cu instanţe morale, dovedite întotdeauna suficiente în privinţa chestiunilor interne problematice ale comunităţii.⁸

Deşi ar putea părea o întrebare poetică, nu putem să nu ne întrebăm dacă, ţinînd cont de evenimentele ultimelor doisprezece ani, putem avea încredere că societatea minoritară maghiară din România dispune de resursele – în primul rînd de umane, dar nu în ultimul rînd morale – necesare celor de mai sus. În această privinţă trebuie să răspundem mai întîi la întrebarea: în ce măsură poate fi considerată maghiarimea din România drept o comunitate omogenă din punctul de vedere al percepţiei, în sensul exprimat de Bibó, adică să fie unitară „în alegerea şi asumarea corectă a sarcinilor pe baza percepţiei realităţii”, respectiv dacă are exigenţa şi dispoziţia necesare „participării la întreprinderi comune”.⁹ În absenţa acestora, experienţa caracteristică este cea a „destrămării formelor comunitare”,¹⁰ pe baza observaţiei cotidiene a faptului că membrii comunităţii se integrează în funcţie de interesele lor individuale în diferitele reţele şi structuri locale, de vecinătate, profesionale şi de altă natură, care nusînt deloc segregate din punct de vedere etnic.

Gravitatea situaţiei este amplificată de faptul că, în acest moment, doar conducerea de vîrf a UDMR se află într-o poziţie în care ar putea iniţia convocarea unui Consiliu Naţional Constituant. În vederea convocării acestuia, conducerea ar putea proceda conform mai multor criterii: aplicînd principiul corporativ, pornind de la subsistemele funcţionale ale societăţii minoritare – organisme reprezentative alese, poziţii în administraţia locală, societate civilă, mass-media minoritară, instituţii culturale, de învăţămînt şi de cercetare, biserici –, sau pe baza principiului performanţei, apelînd la anumite personalităţi pentru a îndeplini acest rol cu siguranţă istoric, care, în decursul ultimului deceniu, au acumulat merite durabile în domeniul organizării comunitare. Faptul că nu o face, respectiv, dacă nu o face, poate fi interpretat şi ca o dovadă că nu corespund intereselor ei.

II. Permanenţa cazualităţii

Integrarea de facto în sistemul politic românesc a fost deja asumată, în esenţă, de către UDMR, prin practica caracteristică trecutului recent a funcţionării „ca partid”: din anumite puncte de vedere, care a făcut posibilă obţinerea unor rezultate spectaculoase, s-a integrat în sistemul de partide din România. Această integrare este rezultatul unui dublu proces la nivelul acţiunii politice directe: pe de o parte este vorba de o transformare – în primul rînd de politică practică, şi numai în al doilea rînd discursivă –, în cursul căreia UDMR a promovat acele elemente ale programului său, care au putut fi legate de minimul de reformă conturat în retorica partidelor politice româneşti, iar pe de altă parte s-a produs o creştere continuă a potenţialului de coalizare începînd din 1996.

Ca urmare a apropierii retorice de politica românească, o parte semnificativă a electoratului UDMR simte că organizaţia nu mai este prezentă în viaţa publică cu mesaje orientative destinate maghiarilor, ceea ce are, fără îndoială, un efect frustrant. În acelaşi timp, în ceea ce priveşte creşterea potenţialului de coalizare, întrebarea esenţială rămîne: care va fi obiectul şi caracterul tranzacţiilor politice care au loc între UDMR şi aliaţii săi, şi ce relaţie va exista între obiectivele strategice promovate de UDMR şi strategia descifrabilă din textura tranzacţiilor?

Datorită formării pînă în 2000 a potenţialului de coalizare al UDMR (ca urmare a rolului asumat în cadrul guvernării în perioada 1996-2000 şi a protocolului de colaborare încheiat cu PSD), mai mulţi analişti au ridicat în ultimii doi ani posibilitatea creării în România a unei democraţii consociative.¹¹ Potrivit acesteia, un consens guvernamental ar fi un model aducător de stabilitate şi rezultate pozitive din punctul de vedere a evoluţiei situaţiei maghiarilor din România, ceea ce ar însemna pentru UDMR poziţii în guvernele succesive şi drept de veto (eventual reciproc) cu privire la unele chestiuni referitoare la păstrarea şi reproducerea culturii minoritare, precum şi cîteva garanţii politico-instituţionale pentru acestea (prin asigurarea proporţionalităţii în anumite domenii).

Modelul consociativ înseamnă guvernarea unui cartel de elită în societăţile profund divizate în subculturi politice.¹² Obiectivul său este crearea unei democraţii stabile în condiţiile culturii politice segmentate. Elementele acesteia: marea coaliţie care cuprinde cele mai multe segmente ale societăţii (1), afirmarea principiului proporţionalităţii în sistemul electoral, în recrutarea funcţionarilor publici şi în distribuirea banilor publici (2), forme de autonomie sectorială sau segmentară (3), respectiv dreptul la veto reciproc sau minoritar (4).¹³

În politologia actuală nu există consens asupra întrebării dacă modelul consociativ elaborat de Lijphart are doar un caracter normativ, sau şi o valoare empirică relevantă.¹⁴ Această dispută teoretică foarte pasionantă şi cu bătaie lungă – ale cărei detalii nu le putem discuta aici – are două consecinţe importante din punctul de vedere al maghiarimii din România. Prima decurge din convingerea timpurie a lui Lijphart, dar asumă neclintit pînă astăzi, că modelul consociativ are relevanţă privind politica publică, ceea ce într-o formulare mai concretă ar însemna că liderii politici ai societăţilor divizate din punct de vedere cultural trebuie să fie încurajaţi în direcţia inovaţiei politice capabile să aplice spiritul modelului consociativ. Prin urmare, din punctul de vedere al maghiarilor din România, întrebarea principală nu este dacă în România există sau nu condiţiile (consider- ate necesare teoretic) aplicării modelului, ci dacă există sau nu voinţa politică necesară creării acestora. Cealaltă consecinţă care trebuie luată în considerare, este legată de faptul că adversarii modelului consociativ atrag atenţia – în cazul fiecăruia din cele trei concepte introduse de către Lijphart: democraţie consociativă, consensuală şi cu divizarea puterii – asupra urmărilor acelor concesii din care rezultă o deviere de la modelul tradiţional, westminsterian al democraţiei majoritare, respectiv că, în această deviere se manifestă o atitudine antiminoritară mai mult sau mai puţin deschisă.

În baza celor de mai sus, privind perspectivele strategiilor de construcţie a societăţii minoritare, se impun următoarele întrebări: 1. Potenţialul amplificat de coalizare al UDMR, respectiv participarea acesteia – aparent tot mai continuă şi mai susţinută – la guvernare poate să ducă la crearea unui sistem consociativ în România? 2. Cum se raportează acest sistem la obiectivele conservării maghiarilor din Transilvania?

Pentru ca UDMR să poată reprezenta efectiv maghiarimea din Transilvania ca pe unul din „stîlpii” – definiţi şi oficial ai – societăţii româneşti, trebuie îndeplinite cîteva condiţii. Despre satisfacerea condiţiilor instituţionale (de tehnica guvernării) amintite – proporţionalitate în distribuţia funcţionarilor şi a banilor publici, dreptul de veto – putem deja să concludem că acestea, în momentul ac- tual, nu fac parte din regulile colaborării, ci sînt obiectul şi rezultatul unor negocieri de la caz la caz. Cu alte cuvinte: potenţialul de coalizare al UDMR înseamnă practic posibilitatea ca UDMR, din cînd în cînd, în formă concretă şi cazuală, să poată pune în valoare acele principii care într-o structură statală consociativă funcţională sînt principii constitutive ale sistemului însuşi.

Toate acestea rezultă în parte din structura specifică – legislativ-structurală şi culturală – a sferei de putere din România. Condiţiile structurale defavorabile instituţionalizării consociativităţii se datorează în primul rînd faptului că regimul Iliescu a fixat condiţiile permeabilităţii între ramificaţiile puterii – contrar principiilor statului de drept – în prevederile ambigue ale constituţiei. Această chestiune a început să fie conştientizată doar în timpul reformei constituţionale aflată în curs de desfăşurare, în mare măsură datorită presiunilor UE. De altfel, ambiguităţile constituţiei se reproduc în întreaga structură a administraţiei publice locale,¹⁵ împiedicînd independenţa corpului de funcţionari publici din administraţia locală, creînd posibilitatea ca şi administraţia locală pe specialităţi să fie întreţesută de clientelismul politic. Construirea clientelelor nu este însă doar o tradiţie culturală şi structurală a societăţii, ci şi un semn concret al rămînerii în urmă în privinţa creării clasei de mijloc: elita politică pare să încerce compensarea absenţei clasei de mijloc prin construirea rapidă a clientelelor.

Cu toate acestea, UDMR poartă şi ea o parte semnificativă din responsa- bilitatea pentru subminarea şanselor sistemului consociativ, deoarece potenţialul de coalizare al Uniunii exprimă o aliniere la „structura politică” întîrziată, susţinută de societatea românească rămasă în urmă în procesul de formare a clasei de mijloc, ceea ce perverteşte calea ce duce spre modelul consociativ. Datorită faptului că o separare completă şi efectivă a puterilor nu a avut loc în România nici pînă astăzi, UDMR nu se poate limita la urmărirea obiectivelor sale exclusiv la nivelul legislaţiei şi a deciziilor politice – în vederea punerii în aplicare a legilor, a demonstrării unor rezultate concrete este nevoită să se structureze şi pe procesul de clientelizare al partidelor guvernamentale româneşti.¹⁶ Prin aceasta însă, ea însăşi susţine reproducerea unei „structuri de elită” în cadrul Uniunii, ceea ce face ca elita politică maghiară din România să fie asemănătoare „structurilor de elită” ale partidelor româneşti.

Prin urmare, datorită ambiguităţii îndelung susţinute, bazate pe permanenţa cazualităţii, prin care UDMR reproduce continuu, pe de o parte, iluzia colectivă a autonomiei interne la nivelul discursului politic, iar pe de altă parte se integrează în mod organic, la nivelul practicii politice, în structura politică românească, Uniunea încalcă de două ori logica consociativităţii: (1.) nu-şi asumă în mod deschis, cu o consecvenţă programatică tot ceea ce acest model ar putea oferi maghiarilor din România şi (2.) pierde ocazia de a profita de posibilităţile negocierii politice, în cursul cărora ar putea cere socoteală conducerii politice româneşti, mergînd pînă la consecinţele ultime, pentru tot ceea ce presupune aplicarea consecventă a acestui model vizibil avantajos pentru România.

Adoptarea de către România a modelului consociativ nu are doar o importanţă conjuncturală pentru maghiarii din Transilvania. O integrare mai spectaculoasă şi mai efectivă a reprezentanţilor maghiarimii în sistemul politic românesc ar putea produce, pe termen mediu, un efect care ar amplifica încrederea, iar aceasta, pe termen lung, ar face posibilă o reformare – euroconformă, în esenţa ei – a structurii de stat şi a sistemului politic românesc, în aşa măsură încît ar putea duce chiar şi la instituţionalizarea în termenii dreptului public a ideii – deocamdată naive – a autonomiei interne, pe care elita politică românească o respinge deocamdată, invocînd tocmai „pericolul unguresc”.¹⁷

III. Calea regională

În urma celor expuse trebuie să examinăm şi posibilitatea de integrare ca şi comunitate a maghiarimii din Transilvania, fără transformarea structurii constituţionale a statului român. În cadrul acestei chestiuni trebuie să clarificăm, de asemenea, (1) ce fel de schimbare de structură constituţională – de organizare teritorială, de modificare a sistemului administraţiei publice şi de exercitare a puterii guvernamentale – trebuie să fie cea prin care maghiarimea, în calitate de comunitate, ar putea „să-şi găsească patria” în România şi (2) prin ce mijloace politico-strategice poate fi obţinută această schimbare.

Pînă la ora actuală au luat naştere două concepţii referitoare la „integrarea de drept public”, mai puţin elaborate în detaliu, însă puternic reprezentate ca direcţii strategice. Prima este concepţia triplei autonomii, formulată în prima jumătate a anilor nouăzeci şi legată în primul rînd de numele lui József Csapó, cealaltă fiind concepţia strategică cu privire la „devoluţia Transilvaniei”, formulată de „grupul Provincia”. Prima a fost asumată în primul rînd de opoziţia internă a UDMR, a doua a fost formulată în afara UDMR, însă ambelesînt prezente în programul UDMR: forma triplei autonomii în forma unor teze scurte, iar „devoluţia transilvană” înglobată în capitolul referitor la interesul regional al Transilvaniei.

Concepţia triplei autonomii se bazează în mod nemijlocit pe „modelul de la Braşov”.¹⁸ În spatele acestui model s-a conturat o idee strategică: structura UDMR, construită conform exigenţelor autonomiei interne, dirijează dezvoltarea instituţională internă spre autonomia comunitară. Eşecul eforturilor bazate pe această concepţie ideologică evidentă are astăzi concluzii ce pot fi formulate de la o distanţă corespunzătoare. Cele mai importante dintre acestea sînt: 1. Elaborarea ideii de autonomie bazată pe strategia construirii instituţiilor a fost împiedicată în mare măsură de faptul că ideea a fost repede subordonată acelei linii de ruptură internă care a opus politica de identitate consecinţelor politicii de partid. În urma acesteia, elaborarea proiectelor de autonomie a fost şi ea subordonată priorităţilor de politică internă al UDMR. 2. Însă referirea continuă – cu caracter legitimativ – la autonomia internă, nu a făcut posibilă o disociere între dimensiunea comunitară şi cea teritorială în chestiunea autonomiei. Ca urmare, nu a mai avut loc reflecţia detaliată asupra întrebării: care dintre cele două forme principale de autonomie – cea bazată pe principiul teritorial sau pe principiul personal – ar fi mai potrivită pentru maghiarimea din Transilvania, ţinînd cont de datele teritorial-demografice, precum şi de diviziunea regională internă a comunităţii? 3. În sfîrşit, nu a mai fost ridicată problema noilor forme de convieţuire între români şi maghiari, între majoritate şi minoritate, pe care le-ar putea presupune autonomia, dat fiind faptul că, fără inventarierea acestor forme, nici nu poate fi imaginată natura mijloacelor de care ar putea dispune politica pusă în serviciul autonomiei.

Pe baza celor de mai sus se poate vedea clar, de ce a devenit imposibil de susţinut concepţia triplei autonomii: a) în spatele ei nu s-a aflat o voinţă unitară, la care să se fi aliniat întreaga elită politică a UDMR; 2) lipsa de elaborare a concepţiei, confuzia adaptării ei la structura constituţională românească şi la sistemul instituţional existent al administraţiei publice n-a făcut decît să crească neîncrederea faţă de ea,¹⁹ în urma căreia c) nu a putut reuşi formarea în politica internă a unei alianţe în jurul proiectului, care să fi putut reformula propunerea ca parte componentă a reformei generale a structurii statului român. După toate acestea, concepţia autonomiei a fost retrogradată în postura unui ideal fără strategie.

Eşecul ar putea fi explicat sumar şi prin fermitatea aspiraţiilor româneşti pentru statul naţional. Dacă însă nu privim această fermitate doar ca numitorul comun al elitei politice româneşti centrat pe statul naţional, o mentalitate unitară, ci şi ca o structură de interese reproduse permanent de către sistemul românesc de partide, atunci „problema constituţională”, atît de importantă pentru integrarea maghiarilor ca şi comunitate, poate fi formulată şi ca una dintre problemele reformei – politicii, la început, iar mai tîrziu a structurii de stat – introduse prin transformarea sistemului românesc de partide.

Strategia regională definită ca „devoluţie a Transilvaniei” se referă la o reformă a structurii statului mult mai radicală decît cea a concepţiei triplei autonomii, însă contraargumentele care pot fi invocate împotriva ei nusînt comparabile cu criticile formulate la adresa concepţiei de autonomie anterioare, deoarece obiectivul devoluţiei este însoţit, fără îndoială, şi de strategie – în cazul în care prin strategie înţelegem deducţia măsurilor politice, una din cealaltă, dincolo de caracterul lor raţional sau de oportunitatea lor. În acest sens, strategia regională transilvană doreşte să înlocuiască comunitatea de vederi şi de interese susţinute de sistemul actual al partidelor româneşti cu o comunitate teritorială a intereselor – o comunitatea de interese a locuitorilor Transilvaniei, sustenibilă prin argumente istorice şi economice, dar fără îndoială, o comunitate construită. Potrivit concepţiei bazate pe viziunea istorică, caracterul economico-civilizaţional diferit al Transilvaniei – care, de fapt, va cîştiga în importanţă datorită dinamicii de modernizare regională ce se va desfăşura în anii următori de-a lungul graniţei cu Uniunea Europeană – constituie o bază suficientă pentru crearea unei solidarităţi politice „transetnice”, pe fundamentul căreia să poată lua fiinţă noi partide sau alianţe politice, formaţiuni politice care să poată obţine, prin transformarea sistemului actual de partide (iar apoi a sistemului politic), ca proiectul lor re- gional referitor la reforma structurii statului – crearea regiunii transilvane – să devină legitimă.

Prin urmare, primii paşi ai strategiei UDMR în această direcţie ar trebui să reprezinte nu atît un „proiect constituţional” – proiectul autonomiei regionale –, cît mai degrabă să urmărească crearea condiţiilor propice formării noii comunităţi de interese politice. Acest lucru se află însă în contradicţie cu susţinerea actualului sistem de partide, care reproduce permanent centralismul, la care UDMR participă şi ea prin compromisurile sale cu caracter tranzacţional şi prin învoielile ce urmăresc creşterea potenţialului său de coalizare. În această ordine de idei, raţionalismul politic al UDMR aminteşte de acel „fals realism”, în termenii lui Bibó, în cadrul căruia fiecare pas făcut este justificabil din punct de vedere tactic, însă tocmai lanţul acestor paşi este cel care duce la eşec.

Crearea unei comunităţi de interese politice care să nu fie susţinută de structurile elitei clienteliste nu poate fi bazată pe mijloacele de pînă acum ale politicii parlamentare şi ale politicii aranjamentelor. Din această cauză UDMR, dacă are ca obiectiv transformarea sistemului de partide, trebuie în mod cat- egoric să devină un partid regional, care să-şi valorifice capitalul politic în primul rînd în sfera autonomiei locale, a dezvoltării regionale şi a cooperării transfrontaliere. În politica sa parlamentară trebuie să urmărească în primul rînd o cît mai mare deschidere a pieţei politice, ceea ce ar impune decizii opuse măsurilor pe care le-a sprijinit pînă acum din considerente conjuncturale (cum ar fi ridicarea pragului electoral sau restricţionarea legii partidelor). În acelaşi timp, Uniunea trebuie să se pregătească pentru confruntarea cu faptul că aceste măsuri ar contraveni intereselor directe de pînă acum ale elitei sale. O asemenea măsură ar fi, de exemplu, apropierea legii privind alegerile locale de cea din Europa de Vest, care ar face posibilă participarea organizaţiilor civile la alegerile locale – iar aceasta, de exemplu în Secuime, ar putea duce la pierderea unor importante poziţii politice.

Nu încape îndoială că din punctul de vedere al alianţelor intereselor şi elitelor actuale, asumarea unei asemenea strategii pare total contraproductivă. Iar formularea acestei necesităţi – una idealistă. Însă, precum în politică modestia nu este întotdeauna un semn al realismului, nici idealismul nu înseamnă întotdeauna obiective formulate cu lipsă de modestie şi imposibil de atins.²⁰

În loc de sinteză

1.     Politica UDMR a ajuns fără îndoială la un punct de cotitură, deoarece România însăşi se află într-o situaţie limită din punct de vedere al integrării. Contradicţia dintre Ungaria şi România – aparent dizolvată în perspectiva integrării, în realitate doar retematizată –, statutul de membră NATO al României precum şi ambiguitatea dezvoltării sistemului de partide din România, prevestesc crearea unui nou cîmp de forţe în politica internă.

2.     În anii ce urmează, cea mai mare provocare pentru UDMR este probabil nu numai adaptarea pur şi simplu la condiţiile cîmpului de forţe politic, ci şi influenţarea acestora, conform propriilor sale obiective. Pentru aceasta însă, în loc de clişee goale trebuie să se bazeze pe principii noi şi pe sarcini subordonate acestora.

3.     Ca o instituţie politică ce îndeplineşte o sarcină de reprezentare publică, dacă doreşte să corespundă aşteptărilor maghiarimii din România, UDMR trebuie să aleagă în primul rînd între diferite strategii şi forme de organizare, şi nu între persoane.

4.  UDMR nu de faptul că diferite grupări din elita sa conducătoare gîndesc în mod diferit este dezavantajată – ci dacă nu sînt clarificate obiectivele şi mijloacele cu privire la proiectarea şi executarea programului său politic, dacă nu dispune de o strategie elaborată în mod coerent şi susţinută cu consecvenţă. Într-o organizaţie care funcţionează în mod democratic, nu oamenii se exclud reciproc, ci doar opţiunile politice (greşite).

5.     O strategie a UDMR vizînd schimbarea sistemului politic trebuie să reînnoiască înainte de toate eforturile creării statutului de drept public al maghiarimii din Transilvania, abandonate la mijlocul anilor ‘90. Opţiunile strategice enumerate mai sus, cu toate că se exclud reciproc din punctul de vedere al logicii, pot servi în egală măsură, chiar dacă într-o ordine cronologică diferită, reforma sistemului constituţional. Atît proiectele anterioare de autonomie, cît şi cele referitoare la regionalismul ardelean pot fi invocate ca puncte de plecare – imaginaţia strategică ar trebui să se concentreze în vederea creării condiţiilor şi forţelor necesare atingerii obiectivului. În cursul regîndirii direcţiilor strategice trebuie luate ca o evidenţă faptul că integrarea ca şi comunitate a maghiarimii din Transilvania nu se poate realiza fără transformarea structurii constituţionale a statului român. Pe termen mediu, o asumare mai principială a sistemului consociativ este cea care ne poate apropia de acest obiectiv.

6.  Lucrarea noastră a încercat să definească locul UDMR şi opţiunile sale viitoare exclusiv în condiţiile vieţii politice din România. Bineînţeles, un studiu cuprinzător al strategiilor trebuie să fie extinsă şi asupra modului în care se instituţionalizează relaţia dintre maghiarii din România şi statul ungar. În această privinţă va trebui clarificat în primul rînd dacă „societatea minoritară poate fi percepută şi instituţionalizată ca grup, din punct de vedere juridic, prin intermediul membrilor săi individuali” (Nándor Bárdi). O altă întrebare fundamentală este: ce şanse are maghiarimea din Transilvania pentru a se autodefini în cadrul naţiunii maghiare unitare în sens cultural, ca un centru regional de sine stătător?

Note:

1. Afirmaţia lui Béla Kató, rostită cu ocazia lansării la Sfântu Gheorghe a Almanahului Maghiar din România 2002, la 20 dec. 2002.

2. Vezi Pillich László: Polgári önszerveződésünk mai állapota [Starea actuală a autoorganizării noastre civice], Krónika, 30 nov.-1 dec. 2002.

3. Diferenţa dintre noţiunile UDMR-partid şi UDMR-mişcare a fost introdusă de Sándor Szilágyi N. – vezi Szilágyi N. Sándor: Mi lesz veled, RMDSZ? [UDMR, încotro?] In: Korunk, 1991/2.

4. Vezi Bárdi, Nándor: Javaslat a határon túli magyar támogatási intézményrendszer átalakítására. [Propunere pentru transformarea sistemului instituţional de sprijinire a maghiarilor de dincolo de fontiere]. Manuscris, Cluj, 12 dec. 2002.

5.    Ibid.

6. MacIver, Don (ed.): The Politics of Multinational States [Politica statelor multinaţionale], London, MacMillan Press, 1994, p. 4.

7. Bárdi Nándor: Tény és való. A budapesti kormányzatok magyarságpolitikája és a határon túli magyarok társadalomtörténete. Problémakatalógus [Fapt şi realitate. Politica privind maghiarii a guvernelor de la Budapesta şi istoria socială a maghiarilor de peste hotare. Catalog de probleme], 2003, manuscris.

8. Procesul intentat UDMR-ului de László Tőkés prin care preşedintele de onoare a organizaţiei dorea să obţină respectarea deciziilor anterioare ale conducerii de la vîrf şi a statutului prin intermediul jutiţiei române constituie o dovadă relevantă în acest sens.

9. Bibó István: Válogatott tanulmányok [Studii alese], Budapest, Gondolat, vol. II., p. 615.

10. Op. cit., p. 616.

11.    Această întrebare a fost formulată pentru prima dată în presa română de Gabriel Andreescu şi Dan Pavel. Mai tîrziu a avut loc o discuţie de nivel mai profesional referitoare la această temă în paginile publicaţiei Provincia. Vezi Molnár Gusztáv: A konszociációs demokrácia esélyei Erdélyben [ªansele democraţiei consociative în Transilvania], Provincia, oct. 2000; Bakk Miklós: Az eredettől a kezdetig [De la origine la început], Provincia, nov. 2000; Gabriel Andreescu: Rămânerea la guvern a UDMR ar însemna prima fază a democraţiei consenzuale în România? Provincia, nov. 2000; Szász Alpár Zoltán: A demokrácia modelljei Romániában – esélyek és realitások [Modelele democraţiei în Romania – şanse şi realităţi], Provincia, martie 2001; Kántor Zoltán: A konszociáció Erdélyben. Folyamatok és modellek [Consociaţia în Transilvania. Procese şi modele], Provincia, apr. 2001; Gabriel Andreescu: Înţelegerea între Partidul Social-Demo- crat şi UDMR, Provincia, febr. 2002.

12. În interpretările apărute în presa română s-a folosit mai mult noţiunea de „democraţie consensuală”: potrivit literaturii de specialitate, aceasta înseamnă acea funcţionare a instituţiilor democraţiei care se opune funcţionării bazate pe principiul majorităţii. Noţiunea a apărut în articolele lui Dan Pavel şi Alina Mungiu-Pippidi, însă „democraţia consensuală” nu se ocupă de structura societăţii aflate în spatele acestui model.

13.  Lijphart, Arend: Democraţia în societăţile plurale, Polirom, Iaşi, 2002, p.42

14. Această dilemă a fost expusă în modul cel mai tranşant de către Zoltán Alpár Szász în cadrul disputei profesionale citată mai sus, care au avut loc în opinia publică românească. Un ecou recent al disputei: Bogaards, Matthijs: The Uneasy Relationship Between Empirical and Normative Types in Consotiational Theory [Relaţia dificilă între tipul empiric şi tipul normativ în teoria consociaţiei] in: Journal of Theoretical Politics, 2000/10, pp. 395-423 – o critică metodică –, respectiv răspunsul dat la acest articol: Lijphart, Arend: Definitions, Evidence, and Policy. A Response to Matthijs Bogaards’ Critique [Definiţii, evidenţă şi politică. Un răspuns la critica lui Matthijs Bogaards] in: Journal of Theoretical Politics, 2000/10, pp. 425-431.

15. Legea nr. 215 a administraţiei publice locale, de exemplu, subordonează în mod formal direcţiile locale de specialitate consiliului local, în realitate însă acestea sunt subordonate primarului, fără o distribuţie univocă a competenţelor. Vezi: Veress Emőd: Végrehajtás- döntéshozás viszonya a helyi közigazgatásban. Miért beteg Romániában a helyi közigazgatás? [Relaţia între executiv şi decizional în administraţia publică locală. De ce este bolnavă administraţia locală în România?] in: Magyar Kisebbség, 2002/3.

16. „Protocoalele” colaborării între UDMR şi PSD pot fi analizate şi din acest punct de vedere, pot fi interesante mai ales legăturile între acordurile locale încheiate în cursul celui de al doilea an de guvernare şi modelul de colaborare la nivel central.

17. Dovezi grăitoare ar putea constitui conţinutul, receptarea şi ecoul declaraţiilor pe marginea regionalizării apropiate a României ale ministrului administraţiei publice, Octav Cosmâncă, şi primului ministru Adrian Năstase, pe de o parte, şi cea a preşedintelui Ion Iliescu, pe de altă parte – declaraţii rostite la Cluj la 20 ianuarie 2003.

18. Trebuie să menţionăm că istoria concepţiilor de autonomie începe cu mult înaintea congresului de la Braşov.

19.  Soarta proiectului de lege referitor la minorităţi şi înaintat de UDMR, precum şi disputele pe care le-a provocat, demonstrează în mod clar acest lucru.

20. „Politica să fie realistă; politica să fie idealistă – două principii care sunt adevărate dacă se completează, şi false, dacă sunt aplicate separat”, scrie Johann Kaspar Bluntschli, poli- tician şi scriitor elveţian.

*

Miklós BAKK (n. 1952) politolog, lector universitar la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Absolvent al Universităţii Tehnice din Timişoara. În perioada 1991-1999 este redactor la săptămînalul A Hét. Din 1996 este membru în colegiul redacţional al revistei Magyar Kisebbség. Din 1999 este colaborator principal al cotidianului Krónika. Studii: Despre concepţia APADOR privind drepturile minorităţilor naţionale (1994), A németországi szorb népcsoport jogai [Drepturile comunităţii sorbilor din Germania] (1996), Bibó, avagy a válság önismerete. Utószó. [Bibo sau autocunoaşterea crizei. Postfaţă.] (1997), Factors and Mechanisms of the Regionalization in Central Eastern Europe (1998), Az RMDSZ mint a romániai magyarság önmeghatározási kísérlete 1989 után [UDMR-ul, ca încercare a autodefinirii maghiarilor din România după 1989](1999), România şi Europa Centrală – două compromisuri (2000).

Andor HORVÁTH (n. 1944), doctor în filozofie, conferenţiar universitar la Catedra de Literatură Maghiară a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (Cluj), redac- tor-şef adjunct al revistei Korunk. Este autorul volumelor: Dávid parittyája [Praştia lui David], eseuri, 1979; Nyomunkban a hírözön [În faţa torentului informaţional], publicistică, 1981, Montaigne köpenye [Pelerina lui Montaigne], eseuri, 1986 şi coautor al volumului Határjegyek [Semne de hotar], publicistică, 2000. Traduceri: Korszellem és önismeret [Spiritul epocii şi cunoaşterea de sine], 1988, antologia eseului românesc interbelic (selectarea textelor, traducerea, note, postfaţă.), Andrei Pleşu, Tescani napló [Jurnalul de la Tescani], 2000, Andrei Pleşu, A madarak nyelve [Limba păsărilor] 2000, Antologia memorialisticii române interbelice (sub tipar). A publicat numeroase articole, studii, eseuri în reviste de specialitate în limbile maghiară şi română.

Levente SALAT (n. 1957), doctor în filosofie şi conferenţiar la Facultatea de ªtiinţe Politice a Universităţii Babeş-Bolyai, membru fondator şi preşedinte executiv al Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală. În perioada 1990-1994 este redactor, apoi redactor-şef ad- junct la revista Korunk. Între 1990-1999 a fost coordonatorul filialei din Cluj a Fundaţiei Soros. Publicaţii mai importante: Filippika az idő ellen [Filipică împotriva timpului] (eseuri, studii, 1996); Etnopolitika – a konfliktustól a méltányosságig. Az autentikus kisebbségi lét normatív alapjai [Etnopolitica – de la conflict la echitate. Bazele normative ale existenţei minoritare autentice] (2001); Multiculturalismul liberal (2001). Împreună că Lucian Nastasă a fost redactorul antologiei Relaţii interetnice în România postcomunistă publicat în 2001 în limbile română şi engleză.

Bakk Miklós, Horváth Andor, Salat Levente, Az RMDSZ 2003-ban – Útkeresés integrációs határpontokon, preluat cu permisiunea autorilor.