Italia — Tirolul de Sud

Anthony Alcock

Numele statului: Republica Italiană; Statutul constituţional: democraţie parlamentară, preşedinte şef al statului; Organizaţii internaţionale din care face parte: ONU, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE

Alianţe politice, militare: NATO; Populaţia: numeroase minorităţi etno-lingvistice (vezi mai jos), minorităţi noi cuprinzînd africani (în special eritreeni, etiopieni, somalezi şi diferiţi alţi nord, vest şi central-africani. Există şi o populaţie de romi. De asemenea, se află în desfăşurare o imigrare pe scară largă dinspre sudul spre nordul Italiei.

Limbi: italiana (standard plus diferite dialecte), germana (Tirolul de Sud), franceza (în Piemont şi în alte regiuni); friulana (Friuli-Veneţia-Giulia), ladina (Tirolul de Sud), sarda (Sardinia), catalana (Sardinia), slovena (Triest, Friuli-Veneţia-Giulia), croata, greaca, albaneza (în tot sudul Italiei).

Cea mai nordică provincie a Italiei, Bolzano, cunoscută şi sub numele de Tirolul de Sud (SüdTirol) în germană sau Alto-Adige în italiană, este o regiune muntoasă aflată la graniţa cu Austria. Ea are o populaţie mixtă de 433.229 persoane (recensămîntul din 1981), dintre care aproximativ 66% vorbesc germana, 30% italiana, iar 4% sînt ladini, vorbitori ai unei străvechi limbi retoromane.

Asimilarea forţată sub fascişti

Tirolul de Sud a fost obţinut de Italia la sfîrşitul primului război mondial, împreună cu Trentino (provincia Trento de astăzi), ca parte a recompensei pentru desprinderea de Tripla Alianţă şi alăturarea la Antantă. Dar dacă provincia Trento era italiană în proporţie de peste 95%, partea de sud a Tirolului, despărţită de partea de nord de lanţul muntos care cuprinde şi trecătoarea Brenner, era locuită în proporţie de aproape 85% de austrieci de limbă germană; astfel obţinerea acestei zone a fost incompatibilă în general cu fundamentul pe care urma să fie edificată pacea: cel asigurat de principiul autodeterminării.

Ea era incompatibilă în special cu scopurile pentru a căror realizare au intrat în război Statele Unite, aşa cum au fost ele enunţate în Cele Patrusprezece Puncte ale preşedintelui Wilson, cel de-al nouălea dintre acestea statuînd că trebuie făcută o „reajustare a frontierelor Italiei de-a lungul liniilor clar recognoscibile ale naţionalităţii”.

Mai mult, în calitate de mare şi victorioasă putere, Italia nu a fost obligată să semneze un tratat care să reglementeze modul în care îşi trata noii cetăţeni de altă cultură, tratat garantat de Liga Naţiunilor, după cum au fost obligate puterile înfrînte sau unele dintre statele noi sau re-create din Europa Centrală şi de Est.

Motivul pentru care italienii doreau Tirolul de Sud era obţinerea prin stabilirea frontierei la trecătoarea Brenner a unei bariere militare naturale în calea pangermanismului militant, deşi la Versailles negociatorii italieni au argumentat că Tirolul de Sud şi Trento făceau parte, din punct de vedere geografic. din Italia şi, din moment ce zona considerată în totalitate avea o majoritate italiană, regiunea în întregul ei trebuia transferată Italiei.

În ceea ce-i privea, fiindu-le respins dreptul de a-şi alege propriul destin, locuitorii Tirolului de Sud au refuzat să renunţe la dreptul lor la autodeterminare şi, în acelaşi timp, au exercitat presiuni pentru obţinerea unei autonomii care să le permită să trăiască şi să prospere în Italia aşa cum, fără îndoială, ar fi trăit şi prosperat în Austria. Dacă frontiera politică între Austria şi Italia trebuia trasată la trecătoarea Brenne, atunci frontiera etnică şi culturală trebuia trasată la trecătoarea Salerno, care desparte Tirolul de Sud de Trento; cu alte cuvinte, trebuia respectat nu numai caracterul etnic german la locuitorilor Tirolului de Sud, ci şi caracterul etnic al regiunii lor natale.

Dar dacă diferitele guverne italiene din perioada imediat următoare războiului erau gata să recunoască dreptul sud-tirolezilor de a-şi menţine şi dezvolta limba şi cultura, ele nu aveau nici o intenţie de a fi de acord cu vreo condiţie care ar fi putut închide expansiunii economice şi culturale italiene o zonă considerată a avea importanţă strategică. Totuşi, orice dialog asupra statutului locuitorilor Tirolului de Sud în cadrul statului italian a luat sfîrşit odată cu acapararea puterii de către fascişti, în 1922. Mussolini avea nu numai intenţia de a distruge caracterul german al Tirolului de Sud, ci şi de a-i transforma pe locuitorii lui în italieni.

În acest scop, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial a fost pus în practică un cuprinzător program de genocid cultural. El includea proclamarea limbii italiene ca singura limbă oficială în regiune şi, în consecinţă, demiterea tuturor oficialilor care nu vorbeau destul de bine acestă limbă, italienizarea numelor locurilor, a inscripţiilor publice, a prenumelor şi, în unele cazuri, a numelor de familie, instituirea limbii italiene ca singură limbă de predare în şcoli şi unica limbă care ar putea fi folosită în tribunale.

Politica de genocid cultural a fost susţinută de un program economic, parţial conceput pentru a schimba în mod decisiv balanţa etnică din Tirolul de Sud. Pînă în 1934 economia regiunii avea un caracter agricol, fermele alpine precum şi cele fructifere şi viticole aflîndu-se în mîinile sud-tirolezilor, în timp ce italienii lucrau în administraţie. Pentru a profita de potenţialul hidroenergetic al Tirolului de Sud s-a hotărît construirea unei zone industriale în împrejurimile capitalei provinciei, Bolzano, iar un număr mare de muncitori italieni din alte regiuni au fost trimişi să lucreze aici.

Sud-tirolezii nu au participat la industrializarea provinciei. Ei nu aveau nici calificarea necesară, nici dorinţa de a participa, şi nici italienii nu aveau intenţia de a-i antrena în această acţiune, de vreme ce zona trebuia să constituie mijlocul de sporire a populaţiei italiene a provinciei. La izbucnirea celui de-al doilea război, 25% din populaţia provinciei era formată din italieni.

Aceste evoluţii au avut două efecte principale asupra relaţiilor în interiorul acestei comunităţi. În primul rînd, distrugerea şcolilor şi a culturii germane şi demiterea din serviciul public a tuturor sud-tirolezilor i-a privat pe aceştia de o generaţie de lideri intelectuali şi administrativi. În al doilea rînd, populaţia italiană, avînd profesii administrative şi industriale, s-a concentrat în Bolzano, Merano şi alte centre urbane mici, dispunînd de locuinţe şi condiţii de studiu superioare, în timp ce sud-tirolezii erau înghesuiţi în restul regiunii. În acest fel, diviziunea dintre germani şi italieni era dublată de o divizare urban-industrială/ rural-agricolă. Venitul mediu pe cap de locuitor al italienilor era mai marc decît cel al sud-tirolezilor. ⁵

Probabil că acordul cu guvernul nazist, la care s-a ajuns în octombrie 1939, prin care sud-tirolezii deveneau obiectul unui transfer de populaţie, s-a datorat faptului că italienii ştiau că aceştia nu-şi vor abandona niciodată moştenirea culturală, în ciuda celor mai severe presiuni. Tratamentul aplicat de italieni sud- tirolezilor a cauzat în Germania, precum şi în Austria pe care aceasta şi-o anexa în 1938, un puternic resentiment. Dar Hitler avea nevoie de o alianţă cu italienii pentru a-şi atinge scopurile şi era hotărît să nu-i lase pe sud-tirolezi să-i stea în cale.

Prin acest acord sud-tirolezii au trebuit să aleagă între strămutarea în Reichul german, abandonîndu-şi astfel locurile natale, sau să rămînă în Tirol şi să accepte astfel pierderea identităţii lor etnice în condiţiile asimilării forţate. Teribila opţiune nu era uşurată de puternicele presiuni exercitate asupra lor pentru a vota în favoarea Germaniei. În consecinţă, peste 80% au votat astfel, dar războiul a întîrziat acest proces de strămutare. Pînă în 1943 abia aproximativ 75.000 de sud-tirolezi au părăsit Italia (iar proporţia populaţiei italiene a crescut la 75%) şi ap ape o treime dintre aceştia s-au întors după război. De aceea, nu a fost o surpriză că după război sud-tirolezii au fost hotărîţi să nu-i mai lase pe italieni să aibă vreun cuvînt de spus în ceea ce priveşte viitorul lor şi au căutat să unifice Tirolul de Sud cu Austria. Spre furia şi deznădejdea celor dintîi, Aliaţii au decis să lase Tirolul de Sud în componenţa Italiei. Au existat două motive pentru aceasta. Unul dintre ele l-a constituit recompensarea Italiei care a schimbat alianţele pentru a doua oară în 28 de ani, şi care ar fi urmat oricum să piardă alte teritorii. Al doilea era acela că viitorul Austriei, aflată sub ocupaţia a patru puteri, era nesigur.

Acordul De Gasperi-Gruber din 1946

Cu toate acestea, avînd experienţa din trecut, Aliaţii au exercitat presiuni puternice asupra guvernelor italian şi austriac pentru a ajunge la un acord asupra viitorului sud-tirolezilor. La conferinţa de pace de la Paris din 1946. miniştrii de externe ai Italiei şi Austriei, Alcide de Gasperi şi Karl Gruber, au semnat acordul care le poartă numele.

Prin clauzele acestuia, locuitorilor de limbă germană ai provinciei Bolzano şi ai celor din vecinătatea oraşelor bilingve din provincia Trento li se promitea egalitate deplină în drepturi cu italienii în cadrul unor prevederi speciale pentru salvgardarea caracterului lor etnic şi cultural şi a dezvoltării lor economice. În plus, populaţiilor din aceste zone li se permitea să exercite la nivel regional o putere legislativă şi executivă autonomă, iar cadrul în care urma să fie aplicată această politică urma să fie stabilit „prin consultarea şi a reprezentanţilor locali ai locuitorilor de limbă germană”.

Din păcate, acest acord a fost primit în Tirolul de Sud şi în Austria cu o dezamăgire amară. Conducătorii austrieci şi cei sud-tirolezi au insistat asupra faptului că el nu însemna renunţarea la o eventuală unificare cu Austria sau renunţarea la dreptul sud-tirolezilor de a-şi determina singuri destinul.

Această punere sub semnul întrebării a destinului teritorial al Tirolului de Sud a avut efecte regretabile. Italienii şi-au dat seama de ura cu care erau priviţi şi s-au temut că orice încercare a sud-tirolezilor de a repara ravagiile economice, sociale şi culturale determinate de fascism făcută pe socoteala comunităţii italiene într-o zonă în care minoritatea culturală constituia, totuşi, majoritatea, nu ar constitui decît preludiul chemărilor la organizarea unui referendum pentru întoarcerea Tirolului la Austria, urmat apoi de presiuni exercitate în forurile internaţionale pentru acceptarea lui.

Statutul de Autonomie din 1948

Aceste temeri au avut ca rezultat faptul că Statutul de Autonomie acordat provinciei Bolzano în anul 1949, ca urmare a obligaţiilor asumate prin acordul De Gasperi-Gruber, a fost foarte restrîns, adoptarea lui urmînd unor consultări minimale cu sud-tirolezii. El prevedea restaurarea identităţii culturale a sud- tirolezilor prin reîntemeierea şcolilor în limba germană care urmau să fie sepa- rate complet de şcolile italiene, dreptul de a folosi limba germană în relaţiile cu organele publice şi reluarea numelor germane care au fost italienizate. Cu toate acestea, el nu conţinea nimic în legătură cu restaurarea caracterului german al Tirolului de Sud şi era destul de clar că dezvoltarea culturală, economică, şi socială a sud-tirolezilor rămînea în mîna italienilor.

Acest lucru a fost obţinut în principal prin trei mijloace. Primul a fost acela de a nu acorda provinciei Bolzano şi majorităţii sale de sud-tirolezi, care s-ar fi reflectat cu siguranţă în Adunarea Legislativă Provincială, nici o putere semnificativă şi cu siguranţă nici una în privinţa dezvoltării economice a provinciei.

Al doilea a fost plasarea Tirolului de Sud împreună cu provincia Trento. în cadrul mai larg al regiunii Alto-Adige. Regiunea era aceea care avea nu numai puteri mai mari, ci şi mai importante, inclusiv în materie de agricultură, turism şi dezvoltare industrială. Dar de vreme ce Trento avea o populaţie mai mare decît Bolzano, iar Trento era italian în proporţie de 99% şi Bolzano în proporţie de 33%, Adunarea Legislativă Regională era dominată de o majoritate italiană de două treimi.

Al treilea mijloc: de vreme ce statul italian nu era un stat federal, ci un stat centralizat care delega unele puteri diferitelor regiuni, orice lege regională sau provincială trebuia să fie aprobată de către guvern înainte de a intra în vigoare. Această aprobare putea de asemenea presupune prioritatea aşa-numitelor „măsuri executive”, decrete ale guvernului avînd putere de lege, a căror funcţie era aceea de a coordona puterile legislative şi administrative ale regiunilor şi provinciilor cu cele ale statului, inclusiv în definirea sferei lor de interes într-o anumită problemă. Această procedură era greoaie şi de lungă durată, iar ceea ce o făcea şi mai exasperantă era faptul că, deşi provincia avea puteri legislative într-o anumită chestiune, cum ar fi fost cea a construcţiei de locuinţe, statul era cel care asigura — sau nu asigura — fondurile necesare.

Au existat şi alte moduri în care a fost impusă o viziune restrictivă asupra autonomiei. De exemplu, scopul declarat al acordului De Gasperi-Gruber de a reflecta proporţiile etnice în administraţia de stat a fost interpretat nu în sensul oferirii a două treimi dintre aceste posturi sud-tirolezilor, ci ca oferire a unei treimi din numărul posturilor din toate corpurile provinciale, statale şi semi-statale operînd în provincie; dar şi acestea numai în cadrul birourilor administrative.

Cu toate acestea, a existat un domeniu al guvernării în care a fost instituţionalizată împărţirea puterilor între cele două grupuri etnice principale, nu numai la nivel provincial şi regional, ci şi la nivel de consiliu districtual. Aceasta cerea ca funcţiile guvernamentale ale regiunii şi ale provinciei Bolzano, de ex. preşedinte, vice- preşedinte şi adeseori responsabili ai diferitelor sectoare, precum şi funcţiile guvernamentale ale celor 116 consilii districtuale din Tirolul de Sud, să fie ocupate de reprezentanţi ai ambelor grupuri etnice în proporţia corespunzătoare.

Dar însemna oare obligaţia ambelor grupuri de a participa la guvernare că ar trebui pusă în practică o politică de coaliţie? Cu alte cuvinte, dacă italienii aveau dreptul de a fi reprezentaţi în administraţia de stat a Tirolului de Sud, exista o obligaţie din partea sud-tirolezilor de a pune la punct un program comun cu aceştia? În fapt, o asemenea coaliţie a existat aproape întotdeauna, deşi punerea ei în practică ar fi cerut un anumit timp.

Ceea ce a făcut acest lucru mai uşor de atins a fost faptul că sud-tirolezii erau reprezentaţi în marea lor majoritate de Südtiroler Volkspatei (SVP), a cărui ideologie era apropiată de cea a Partidului Democrat Creştin Italian şi astfel, deoarece votul etnicilor era întotdeauna împărţit între partidele politice tradiţionale acoperind întregul spectru politic, existau întotdeauna parteneri de coaliţie şi, reflectînd coaliţiile de la nivel naţional, Partidul Social Democrat şi Partidul Socialist Italian au participat întotdeauna la guvernarea provinciilor. Nu mai puţin, dacă SVP, cu majoritatea sa clară faţă de alte partide, ar fi vrut să impună o politică cu care membrii italieni ai coaliţiei nu ar fi fost de acord, nu ar fi existat nici un mijloc prin care Adunarea Legislativă Provincială să fie împiedicată să adopte acea politică prin procesul democratic obişnuit al majorităţii de voturi.

Înainte de revizuirea Statutului de Autonomie din 1972 acest lucru nu avea o importanţă deosebită, de vreme ce numărul sectoarelor în care Adunarea Provincială putea acţiona era redus, acestea fiind în majoritate lipsite de importanţă, iar statul avea, prin măsuri executive şi prin alocarea fondurilor, ultimul cuvînt şi se putea împotrivi astfel în cele mai multe cazuri voinţei majorităţii democratice. Dar exista şi un alt mijloc de protecţie, şi anume acela că legile care tindeau să încalce principiul egalităţii între cele două grupuri lingvistice — dar numai aceste legi — puteau fi contestate în faţa Curţii Constituţionale, deşi înainte de 1972 numai regiunea putea contesta legile statului şi astfel sud-tirolezii să se bazeze pe sprijinul italienilor din regiune pentru a iniţia în numele lor, dacă doreau, o asemenea acţiune.

În anii ’50 nemulţumirea sud-tirolezilor faţă de Statutul de Autonomie din 1948 şi de modul în care era aplicat a dus la acte de violenţă, destinate iniţial să distrugă autoritatea Regiunii şi să transfere puterile acesteia provinciei Bolzano pentru a asigura astfel deplina ei autonomie.

Era evident că maniera în care fusese aplicată autonomia blocase mobilitatea socială a sud-tirolezilor în decursul perioadei în care exista o migrare masivă din sectorul agricol, cerînd crearea de noi locuri de muncă la ţară şi la oraşe, construirea de locuinţe pentru a ţine pasul cu noile slujbe şi cu schimburile de populaţie şi o creştere a învăţămîntului profesional. Incapacitatea de a răspunde acestor presiuni implica riscul de a provoca emigrarea sud-tirolezilor în căutare de lucru în Austria sau Germania Federală, slăbind astfel solidaritatea grupului, sau imigrarea muncitorilor italieni calificaţi pentru a ocupa locurile de muncă în industria şi comerţul aflate în expansiune, înclinînd în continuare balanţa etnică din provincie în favoarea italienilor.

Cu toate acestea, în luna mai a anului 1955, ocuparea Austriei de către cele patru puteri a luat sfîrşit şi a fost semnat Tratatul de stat asupra Austriei, redînd ţării independenţa şi conferindu-i un statut de neutralitate permanentă. Articolul 5 din Tratat restabilea frontierele Austriei la cele din 1 ianuarie 1938. Garantînd, ca semnatare, aceste frontiere. Statele Unite, URSS, Marea Britanie şi Franţa au făcut clar faptul că o reîntoarcere a Tirolului de Sud la Austria nu mai este posibilă şi au confirmat astfel, după zece ani de îndoială, destinul teritorial al Tirolului de Sud ca parte a stalului italian.

Terorismul din Tirolul de Sud a continuat încă un deceniu, implicînd mai tîrziu forţe pangermane şi neo-naziste din Austria şi Germania Federală. Austria a adus în 1960 şi 1961 problema Tirolului de Sud în faţa Naţiunilor Unite. susţinînd că Italia nu a îndeplinii corect prevederile acordului De Gasperi-Gruber. Presiunile internaţionale (din partea Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei) pentru a rezolva această problemă, împreună cu recunoaşterea faptului că unele concesii acordate sud-tirolezilor nu vor constitui primii paşi spre secesiune, au condus la negocieri intense între Roma şi Bolzano, pe de o parte, şi Roma şi Viena, pe de altă parte.

Statutul Ameliorat de Autonomie din 1972

Rezultatul acestora a fost un statut de autonomie ameliorat adoptat în 1969. prin care Tirolului de Sud urma să i se acorde o mai mare autonomie, iar Italia obţinea din partea Austriei promisiunea că atunci cînd toate măsurile implicate de noua autonomie vor fi puse în practică, aceasta din urmă va da o declaraţie cu privire la sfîrşitul conflictului.

Dar dacă destinul teritorial al Tirolului de Sud a fost acceptat atît de Austria cît şi de Italia, a fost el oare acceptat şi de către sud-tirolezi? Răspunsul la această întrebare trebuie dat în două părţi. Pe de o parte, atîta timp cît destinul teritorial al Tirolului era sub semnul întrebării, cîtă vreme poziţia socială şi economică a sud- tirolezilor era incertă, cît timp terorismul şi acţiunile forţelor antiteroriste italiene au creat o prăpastie între sud-tirolezi şi poporul italian, nu a fost surprizător că marea masă a sud-tirolezilor erau în favoarea reîntoarcerii la Austria.

Dar odată ce chestiunea frontierelor a încetat să mai fie relevantă, odată ce binefacerile statutului de autonomie ameliorat au început să se facă simţite, odată ce activităţile teroriste şi cele ale forţelor de securitate au încetat, sud-tirolezii s-au răzgîndit complet. În loc să fie nişte rude sărace în locurile lor natale, ei erau acum conducătorii unei provincii bogate care făcea un contrast de invidiat cu falimentele, şomajul, decăderea şi dezordinea publică din celelalte zone ale Italiei. Păstrarea caracteristicilor lor culturale şi solidaritatea grupului era asigurată prin faptul că acestea se aflau în mîinile lor. Şi mulţi gîndeau chiar că este cu siguranţă preferabil să facă parte, ca cetăţeni italieni, din NATO şi Comunitatea Economică Europeană decît dintr-o ţară mică, neutră şi relativ izolată, aşa cum era Austria.

Pe de altă parte, sud-tirolezii erau reprezentaţi masiv de SVP care obţinea regulat 90% din voturile etnicilor germani, iar în statutul SVP-ului se menţiona că, deşi dreptul la autodeterminare al sud-tirolezilor este inalienabil, partidul recunoaşte acordul De Gasperi-Gruber ca „bază pentru dezvoltarea naţională a minorităţii tiroleze în interiorul statului italian”. Cu toate acestea, s-ar părea că există o contradicţie între acceptarea existenţei acestui partid în statul italian şi acceptarea faptului că exercitarea dreptului la autodeterminare ar putea duce la separarea de acest stat.

În mod tradiţional cererea de autodeterminare a fost într-adevăr asociată cu cererile de separare de statul gazdă, fie a unui întreg popor, fie a unei minorităţi etnice sau lingvistice. Dar dreptul la autodeterminare a fost de curînd reinterpretat ca însemnînd dreptul unui popor sau al unui grup de a decide liber ce puteri legislative şi administrative în domeniul culturii şi, dacă este posibil, în alte domenii, sînt necesare pentru a avea posibilitatea de a-şi păstra caracteristicile culturale şi identitatea. În acesta caz separaţia poate fi luată în considerare doar în ultimă instanţă, dacă statul în cauză refuză aceste cereri legitime.

Principalele prevederi ale statutului de autonomie ameliorat, care a intrat în vigoare în 1972 prin amendarea statutului din 1948 sînt următoarele:

a) Dacă regiunea va continua să existe, vor trebui transferate în jurisdicţia provinciei Tirolului de Sud puteri legislative şi administrative într-un număr mare de sectoare controlate înainte de regiune sau de statul italian, incluzînd agricultura şi turismul;

b)Principiul proporţiilor etnice care fusese aplicat înainte la angajarea în funcţiile din administraţia provincială şi-a extins aplicarea la toate corpurile statale şi semi-statale operînd în provincie, cu excepţia Ministerului Apărării şi a diferitelor forţe poliţieneşti, dar dovedirea cunoaşterii ambelor limbi prin examene a devenit necesară pentru angajarea, pregătirea sau transferul în toate funcţiile, de la şofer sau îngrijitor pînă la director;

c) În ceea ce priveşte finanţele, provincia primeşte nouă zecimi din impozitele colectate pe teritoriul ei, precum şi o parte corespunzătoare din bugetul de stat pentru sănătate şi din subvenţiile de stat destinate programelor speciale de dezvoltare regională;

d)Provincia are dreptul de a contesta legile statului în faţa Curţii Constituţionale;

e)În ceea ce priveşte luarea deciziilor, s-a stabilit că în cazul actelor norma- tive provinciale care sînt considerate a încălca drepturile unui grup lingvistic, o majoritate a deputaţilor aparţinînd acelui grup pot cere un vot al grupurilor lingvistice. Dacă actul normativ în cauză a fost aprobat în ciuda votului împotriva a două treimi din deputaţii grupului lingvistic care a cerut acest vot. grupul poate contesta legea în faţa Curţii Constituţionale. Cit timp apelul este în curs, legea adoptată rămîne în vigoare.

În Tirolul de Sud problema identităţii etnice a fost foarte importantă. Ea hotăra şcolile pe care le urma un copil, accesul la locurile de muncă de la toate nivelurile administraţiei publice, acordarea locuinţelor proprietate de stat şi chiar candidatura celor care participau în alegeri. Fiecare om din provincie trebuia să dea, cu ocazia recensămîntului naţional, o declaraţie asupra grupului etnic căruia îi aparţine, părinţii declarînd apartenenţa etnică a copiilor lor, aceste declaraţii neputînd fi contestate de autorităţi.

Efectele noului statut de autonomie

În mai puţin de două decenii de la aplicarea statutului de autonomie ameliorat (deşi în unele domenii acest statul nu a fost pus încă în practică în întregime), relaţiile politice şi economice din provincie s-au schimbat, în special în avantajul sud-tirolezilor.

Sud-tirolezii au putut să înceapă să fie reprezentaţi în administraţia provinciei lor natale la toate nivelurile, fapt crucial nu numai din perspectiva găsirii unui loc de muncă, ci şi pentru asigurarea unei pensii sau din punct de vedere moral. Administraţia s-a extins rapid pe măsură ce Adunarea Provincială a preluat nu numai sectoarele, ci şi puterile regiunii şi a primit şi un sprijin financiar considerabil pentru a-şi pune în practică politicile locale.

A existat un extraordinar boom economic, datorat turismului şi terminării autostrăzii Brennei, ajutat de declinul relativ al lirei în comparaţie cu moneda germană. Pentru a veni în întîmpinarea cererii au fost reamenajate noii pîrtii de schi, astfel încît în Tirolul de Sud activitatea turistică se desfăşura în lot cursul anului. Guvernul provincial nu numai că a împrumutat bani pentru echiparea unor pensiuni cu instalaţii moderne, dar a plătit şi o parte importantă din dobînda împrumuturilor bancare pentru modernizarea clădirilor şi construirea unor noi hoteluri şi pensiuni. Rezultatul a fost o creştere spectaculoasă a activităţii din construcţii. Banii care intrau în provincie prin intermediul turismului s-au adăugat sumelor destinate provinciei prin procentul de 1,61% din cheltuielile guvernamentale din diferite sectoare ca şi sumele primite din partea Comunităţii Economice Europene pentru subvenţionarea preţului produselor agricole şi pentru măsurile de modernizare din zonele montane.

Cea mai importantă problemă a devenit declinul grupului italian. în termeni numerici şi morali. De avîntul economic s-au bucurat în mare măsură sud-tirolezii în timp ce sectoarele dominate de italieni au fost marcate de şomaj, inflaţie, stagnare şi falimente. Administraţia publică a fost şi ea afectată. Pentru a ajunge în anul 2002 la o proporţie etnică reală, după cum cerea Statutul de Autonomie din 1972, numărul italienilor angajaţi în organizaţiile statale şi semi-statale trebuia să scadă în timp cu peste 2.700.

Un indicator al gravităţii acestei situaţii în ceea ce priveşte numărul locurilor de muncă disponibile pentru comunitatea italiană este faptul că italienii au început să se declare pe ei înşişi şi să-şi declare copii ca fiind germani (sud-tirolezi), stîrnind astfel spectrul asimilării sud-tirolezilor de către italieni. Fie din cauza acestor declaraţii, fie datorită situaţiei economice care a dus la plecarea din provincie a mulţi italieni, naţionaliştii italieni au fost îngrijoraţi de faptul că prezenţa italiană în provincie a scăzut de la 33,3% conform recensămîntului din 1971, la 30% după cel din anul 1981, şi este de aşteptat ca aceasta să scadă în continuare pînă la recensămîntul din 1991.

O a doua problemă era cea a celor care, fie nu puteau, fie nu doreau să dea o declaraţie de apartenenţă la un grup etnic. Existau persoane care, asemenea copiilor dintr-o căsătorie mixtă, nu puteau să se decidă cărui grup etnic îi aparţineau. Pe de altă parte, existau alţii care, speriaţi de posibila pierdere a unor drepturi care ar fi urmat incapacităţii de a da o asemenea declaraţie, au argumentat că obligaţia de a da o astfel de declaraţie este neconstituţională, deoarece încalcă articolul 3 din Constituţia Italiei care asigură egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor fără deosebire de sex, rasă, limbă, religie sau convingeri politice.

În acelaşi timp, la alegerile din 1980 pentru consiliile locale, trei candidaţi ai Partidului Noii Stîngi au fost descalificaţi deoarece unul dintre ei s-a declarat atît german cît şi italian, al doilea, o femeie, a declarat că nu aparţine nici unui grup, iar al treilea s-a declarat sloven. În 1984 Consiliul de Stat a declarat legea care cerea declararea apartenenţei etnice ilegală, deoarece nu prevedea posibilitatea ca cetăţenii să se declare „de altă naţionalitate” sau „de origine mixtă”.

În 1991 au avut loc negocieri pentru organizarea noului recensămînt lingvistic din acel an. Sud-tirolezii au propus ca fiecare locuitor al Tirolului de Sud să dea o explicaţie exactă a apartenenţei sale lingvistice (german, italian, ladin sau altele), dar că toate cele trei grupuri lingvistice recunoscute îşi menţin cererea ca declaraţia să fie dată în două forme, una în scopuri statistice, iar cealaltă pentru menţinerea sistemului de proporţii etnice. Această propunere a fost acceptată.

O a treia problemă privea neaşteptata lipsă de sud-tirolezi care să se înscrie la cursurile pentru posturile din corpurile statale şi semi-statale şi care să le obţină. Factori cum sînt examenele de limbă, lipsa de locuinţe din Bolzano, concurenţa posturilor din administraţiile locale şi din turism au avut partea lor în justificarea acestui fapt. Rezultatul a fost criza unor organizaţii, în special a căilor ferate şi a serviciilor poştale. În conformitate cu Măsurile Executive pentru punerea în practică a statutului de autonomie, serviciile în cauză puteau angaja personal din alte părţi ale Italiei pe baza unor contracte temporare pe cel mult douăsprezece luni, fără posibilitatea de a le reînnoi. Nici măcar acest lucru nu a fost suficient, iar politicienii şi sindicatele italiene au protestat la absurditatea faptului că foarte multe locuri de muncă din provincie rămîn neocupate în timp ce rata şomajului din restul Italiei este foarte mare.

Probleme nerezolvate

Existenţa acestor probleme semnifică faptul că, deşi situaţia politică nu poate fi comparată cu cea de încrîncenare şi de terorism de la sfîrşitul anilor ’50 şi din anii ’60, există încă destule motive de nelinişte.

Primul dintre ele este declinul numeric al grupului italian, care se aşteaptă să fie confirmat de recensămîntul din octombrie 1991. Acest declin a dus în multe colţuri ale Italiei la cereri de revizuire a Statutului de Autonomie. Mult mai serios a fost faptul că a dus la o victorie spectaculoasă a partidului neo-fascist Movimento Sociale Italiano (MSI) în alegerile locale din 1984, cînd a devenit partidul politic cu cei mai mulţi membrii în Consiliul Orăşenesc Bolzano. MSI urmărea abolirea Statutului de Autonomie.

Dar ascensiunea partidului MSI a adus cu sine o nouă ameninţare. Dacă MSI va deveni singurul reprezentant important al comunităţii italiene în Adunarea Provincială, cumva putea fi posibilă menţinerea unuia dintre stîlpii de susţinere a sistemului de echilibru politic din regiune, şi anume împărţirea puterii, dacă pe de-o parte nu vor exista deputaţi italieni care să dorească să împartă puterea cu deputaţii sud-tirolezi, iar pe de alta, nu există nici un acord între comunităţi asupra cadrului în care să aibă loc împărţirea puterii?

Pe de altă parte, există încă unii sud-tirolezi nemulţumiţi de încetineala cu care este pus în practică statutul de autonomie, care consideră hotărîrea din 1984 a Consiliului de Stat ca fiind primul pas în abandonarea autonomiei şi o dovadă că nu se poale avea încredere în italieni şi care consideră că nedreptatea fundamentală săvîrşită în 1919 poate fi îndreptată doar prin separarea Tirolului de Sud de Italia. Cu toate acestea, dacă Tirolul de Sud nu se poate întoarce la Austria, transformarea provinciei într-un stat liber sau într-unui care să aibă în interiorul statului italian statutul Republicii San Marino, este o alternativă deosebit de atrăgătoare.

În al treilea rînd, dacă nu mai trebuie puse în practică decît patru dintre cele 137 de prevederi ale statutului de autonomie, iar implementarea lor nu va mai lua multă vreme, îndeplinirea angajamentelor va aduce în prim-plan obligaţia Austriei de a da o declaraţie oficială despre sfîrşitul conflictului. Cu toate acestea, natura declaraţiei este controversată. După italieni, declaraţia trebuie să se refere la rezolvarea problemei Tirolului d. e Sud. După austrieci şi SVP, declaraţia trebuie să se refere la sfîrşitul disputei asupra îndeplinirii acordului De Gasperi-Gruber.

Această controversă este una subtilă, dar nu lipsită de importanţă. Teza italiană este aceea că prevederile noului statut de autonomie nu fac parte din acordul De Gasperi-Gruber, ci sînt măsuri adiţionale fără a fi obligatorii. Teza austriacă este aceea că noul statut a umplut golurile şi neajunsurile statutului de autonomie din 1948. Austria şi SVP au dorit ca măsurile din noul statut de autonomie să fie garantate de organizaţiile internaţionale, astfel încît, dacă ele ar fi fost revocate de Roma, Viena să poată aduce chestiunea în faţă Curţii Internaţionale de la Haga.

Dacă teza austriacă va avea cîştig de cauză, atunci orice revocare a unei părţi a statutului poate fi adusă în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie pentru nepunerea în practică a unui acord internaţional. Dar dacă va fi acceptată teza italiană, atunci Curtea Internaţională va trebui să decidă dacă noul statut era parte a acordului din 1946 sau se adaugă acestuia.³¹ Dacă se va ajunge la cea din urmă variantă atunci spaţiul de manevră a guvernului austriac va fi limitat corespunzător, iar sud-tirolezii se tem că viitorul nu va fi liniştit, în special dacă Roma va fi supusă presiunilor naţionaliste în urma insatisfacţiilor provocate comunităţii italiene de pe urma aplicării statutului de autonomie.

În al patrulea rînd, dezvoltarea Comunităţii Europene a adus după sine unele probleme pentru Tirolul de Sud, în special pentru sistemul proporţiilor etnice din serviciile publice. În legătură cu articolul 48 al Tratatului de la Roma asupra libertăţii de mişcare şi în particular clauza IV asupra aplicabilităţii articolului la serviciile publice, Curtea Europeană de Justiţie a hotărît că este necesar să se asigure că eficacitatea şi sfera prevederilor Tratatului asupra libertăţii de Mişcare a Muncitorilor şi Tratamentului Egal al Tuturor Cetăţenilor Statelor Membre nu vor fi restrînse de interpretările conceptului de servicii publice bazate doar pe legile naţionale şi care ar putea împiedica aplicarea normelor comunităţii.

Mai mult, posturile din serviciul public au fost definite ca acelea care îi pun pe deţinătorii lor în situaţia de a participa direct la exercitarea autorităţii oficiale sau a face uz de prerogativele conferite puterilor publice de legile referitoare la cetăţenii unui stat.

Îndatoririle acestora trebuie să implice acte de voinţă care afectează indivizii particulari cerîndu-le supunerea sau, în cazul în care nu se supun, obligîndu-i să se supună. Este practic imposibil să facem o listă a acestor posturi, dar, cu siguranţă, primele exemple care ne vin în minte sînt cele care implică folosirea puterilor în activitatea de menţinere a ordinii publice, apărarea statului, administrarea justiţiei sau stabilirea impozitelor.

Efectul hotărîrii Curţii Europene de Justiţie a fost astfel acela de a lua statelor membre dreptul de a defini ce anume constituie serviciu civil şi, în consecinţă, care posturi îi aparţin. Scopul a fost, desigur, acela de a asigura că statele membre nu împiedică libertatea de mişcare prin declararea unor ocupaţii ca făcînd parte din serviciul civil, şi să excludă astfel străinii de la practicarea lor. Căile ferate în Belgia, profesia de asistentă medicală în Franţa, pregătirea profesorilor în Germania şi activitatea ştiinţifică în laboratoarele din Italia au fost cîteva din domeniile afectate de hotărîrea Curţii.

Cu toate acestea, în Tirolul de Sud, sistemul proporţiilor etnice a fost extins şi la căile ferate şi practicarea profesiei de asistentă medicală, în timp ce profesorii erau angajaţi de şcolile aparţinînd grupului lor etnic. Mai mult chiar, conceptul de angajat public a acoperit toate posturile din administraţie, inclusiv cele de grădinar, secretar, şofer, portar şi bucătar.

Dacă Italia nu mai are dreptul să decidă cine este un angajat public, atunci din aproape 29.000 de posturi din administraţia publică din provincie care fac obiectul sistemului proporţiilor etnice, probabil mai puţin de 2.000 pot fi descrise ca fiind ocupate de persoane care participă direct la exercitarea autorităţii oficiale, iar competiţia pentru ocuparea posturilor vacante va fi mult mai deschisă astfel încît componenţa diferitelor administraţii ar putea înceta să mai reflecte proporţiile etnice din provincie.

Aceasta va însemna o breşă considerabilă în sistemul conceput să elimine tensiunile interetnice prin asigurarea, pe de o parte, în administrarea locurilor natale, unde este majoritară din punct de vedere numeric, în timp ce aceeaşi majoritate etnică poate astfel să-şi menţină o prezenţă vitală într-o parte a statului în care este, numeric. în minoritate.

De exemplu, limba va deveni un factor şi mai important în obţinerea unui loc de muncă în administraţia din Tirolul de Sud. Dar dacă fişa postului are un anumit nivel de cunoaştere atît a limbii germane cît şi a celei italiene, din mo- ment ce sud-tirolezii cunosc de obicei mai bine limba italiană decît cunosc italienii germana, poate exista riscul ca administraţia să fi dominată de sud-tirolezi. sporind astfel nemulţumirea italienilor.

Seriozitatea acestei situaţii a dus la o vizită specială făcută de liderii din Tirolul de Sud la Comisia Europeană de la Bruxelles în noiembrie 1990.

Concluzii

Problema Tirolului de Sud, cu îndelungata ei istorie este cea mai bogată sursă de informaţii din lume asupra problemelor implicate în tratarea comunităţilor divizate şi asupra succesului sau eşecului metodelor folosite — în acest caz, autonomia provincială. Sud-tirolezii sînt dornici să-şi pună experienţa la dispoziţia altor zone din lume confruntate cu probleme comparabile.

O lecţie este aceea a importanţei unui cadru politic stabil — atît pe plan intern, cît şi internaţional. Atît guvernul Austriei, cît şi cel al Italiei s-au arătat hotărîte să nu lase problema Tirolului de Sud să provoace dificultăţi relaţiilor lor, iar aplicarea autonomiei a fost recunoscută de către liderii tirolezilor ca asigurînd o schimbare deosebit de pozitivă a sorţii acestui grup.

Cum Austria s-a alăturat în 1992 Comunităţii Europene, adăugîndu-se astfel statelor de tip federal sau regional din compoziţia acesteia, sud-tirolezii au preluat conducerea în apărarea ideii integrării europene pe baze regionale mai curînd decît statale. Această politică are de asemenea avantajul considerabil de a-i uni atît pe tirolezi care sînt în favoarea statutului de autonomie, cît şi pe cei care i se opun, dar şi pe italienii dornici să se distanţeze de centralismul cu baza la Roma. Ea sprijină de asemenea un ideal de autodeterminare care circumscrie şi alte structuri politice, nu numai separarea, care este considerată a fi doar ultimul mijloc folosit, în cazul în care statul respinge cererile legitime ale minorităţilor de pe teritoriul său.

Mai mult decît atît, autonomia economică provincială a fost sprijinită de acordarea automată a unei cote fixe din bugetul naţional sectorial. Aceasta nu numai că asigură un aflux important şi stabil de resurse, care uşurează planificarea, dar asigură astfel îndeplinirea ţelurilor diferitelor comunităţi. Aceste lecţii oferite de Tirolul de Sud sînt importante nu numai pentru Europa de Vest, ci şi pentru Europa de Est, cu numeroasele şi diferitele ei popoare ajunse să îşi hotărască singure destinul. □

Traducerea: Silviu Ioan Balla

*

Anthony ALCOCK Şeful Catedrei de Studii Europene şi Limbi Moderne a Universităţii din Ulster, Irlanda de Nord (la momentul publicării).

Anthony Alcock, Italia-Tirolul de Sud, în Minorities and Autonomy in Western Europe, A Minority Rights Group Report, London, 1991. Publicat cu permisiunea Minority Rights Group.