Danemarca şi Germania

Minoritatea germană din Danemarca şi

minoritatea daneză din Germania

Klaus Carsten Pedersen

Denumirea statului: Kongeriget Danmark; Statutul constituţional: democraţie parlamentară, monarhie constituţională; Organizaţii internaţionale din care face parte: ONU, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE

Alianţe politice/militare: NATO; Populaţie: 5.130.000;

Minorităţi: germani (în Iutlanda), locuitorii insulelor Faroe, groenlandezi/inuiţi (în Groenlanda), „minorităţi noi” (în principal în Copenhaga); Limbi: daneza Religia: Protestantismul luteran

Denumirea statului: Bundesrepublik Deutschland; Statut constituţional: republică federală, împărţită în landuri autonome; Organizaţii internaţionale din care face parte: ONU, Uniunea Europeană, Consiliul Europei, OSCE

Alianţe politice/militare: NATO; Populaţie: 78.090.000;

Minorităţi: danezi (în Iutlanda), sorbi (în Saxonia), frizi (nordul Iutlandei şi în estul Emdenului), „minorităţi noi” (în total aproximativ şase milioane, incluzînd copiii şi alţi aparţinători ai muncitorilor imigranţi, în principal turci/kurzi — 30%, iugoslavi — 15%, italieni — 14%, greci — 7%)

Limbi: germana; Religii: în principal catolici şi protestanţi luterani

Fundalul istoric

Din timpuri preistorice, danezii au locuit peninsula Iutlanda pînă în partea sa cea mai strîmtă şi mai uşor de apărat, cuprinsă între fiordul Slien şi mlaştinile Trenc, la vest. Aici, la începutul secolului al VIII-lea, regele danez a construit un dig lung de 15 km care s-a transformat în răstimp de cinci secole într-un zid de cărămidă numit Dannervirke. La sud de Dannervirke se întindea pînă la rîul Eider o zonă slab populată, iar la sud de aceasta se afla regiunea Holstein, locuită în partea de est de saxoni, care au invadai apoi şi au germanizat ţinuturile slave.

De-a lungul perioadei medievale, nobilimea din Holstein şi-a croit pas cu pas, prin lupte, căsătorii şi cumpărare, calea spre obţinerea de proprietăţi şi putere la nord de Dannervirke, în sudul Iutlandei, care a devenit ducatul de Slesvig (Schleswig în germană) şi au ajuns să considere Slesvigul ca aparţinînd Holsteinului. Cu toate acestea, în 1460 şi l-au ales ca suveran pe regele Danemarcei, cu condiţia ca Holsteinul german şi Slesvigul danez să nu mai fie separate niciodată — creîndu-se astfel atît o unire între ducatele de Slesvig şi Holstein, cît şi o unire personală între aceste două ducate şi regatul Danemarcei. Această stare de lucruri a durat de aproape 400 de ani.

La începutul secolului al XIX-lea, emergenţa conştiinţei politice şi naţionale în Europa a afectat şi relaţiile dintre danezi şi germani. În termeni oarecum simplificaţi, conducătorii din Holsteinul pur german şi din parţial germanizatul Slesvig au vrut să elimine dominaţia limbii germane în şcoli, biserică şi administraţie, în acele părţi ale Slesvigului în care limba vorbită de oamenii de rînd mai era încă daneza.

Problema centrală era aceea a stabilirii graniţei dintre Danemarca şi Germania. Un război (între 1848 şi 1850) nu a schimbat situaţia, dar un număr din ce în ce mai mare de danezi voiau acum să scape de Holstein, să păstreze Slesvigul şi să restaureze astfel graniţa naţională cea din urmă cu o mie de ani, la Dannervirke şi la rîul Eider. Dar Holsteinul nu voia să părăsească statul danez fără Slesvig.

Într-un război scurt, dar sîngeros, Prusia a venit în ajutorul germanilor din Holstein şi din multe părţi ale Slesvigului, a înfrînt Danemarca şi a stabilit graniţa la nord de Slesvig, separînd ambele ducate de Danemarca. Cu toate acestea, ele nu şi-au cîştigat independenţa, ci au fost încorporate în regatul prusac şi, patru ani mai tîrziu, în noul Imperiu German.

Schimbarea graniţei a însemnat o transformare radicală a problemei minorităţilor. Înainte de 1864, o minoritate germană numeroasă, cu o mare influenţă şi multe privilegii trăia sub coroana daneză; după 1864, o minoritate daneză mult mai mică şi din ce în ce mai lipsită de drepturi s-a pomenit trăind în Germania. Zeci de mii au emigrat în Danemarca sau peste ocean şi în colonii pentru a evita serviciul militar sub drapelul german şi germanizarea forţată a sistemului de învăţămînt, dar mult mai mulţi au rămas pentru a păstra fermele familiei lor şi au nutrit speranţa unei posibile reunificări cu Danemarca. În cursul primului război mondial, aproape 30.000. de danezi au fost obligaţi să lupte de partea Germaniei, iar 6.000 dintre ei au fost ucişi, pierderile suferite de minoritatea daneză fiind proporţional mai mari decît cele suferite de germani. Dar tratamentul tot mai dur aplicat de germani minorităţii daneze a fost contraproductiv, iar în 1914 Slesvigul era mult mai danez decît în 1864.

Stabilirea graniţei

Ca o consecinţă a înfrîngerii Germaniei în 1918, revizuirea graniţei a devenit dintr-o dată posibilă. Problema era cum şi în ce măsură, iar Danemarca a luat o hotărîre foarte dificilă. Deşi mulţi cereau o restaurare a graniţei istorice de la Dannervirke, majoritatea danezilor din Danemarca şi a conducătorilor minorităţii daneze din Slesvig au ales să se conducă nu după dreptul istoric, ci după voinţa oamenilor care trăiau în acel moment în Slesvig. Această viziune a fost cuprinsă în Tratatul de Pace de la Versailles din 1919. În 1920 au avut loc două plebiscite. În nordul Slesvigului 74% au votat pentru Danemarca, iar într-o mică zonă centrală, care cuprindea şi marele oraş Flensburg, 80% au votat pentru Germania. În partea de sud a Slesvigului nu a fost organizat nici un plebiscit, din moment ce o majoritate germană masivă făcea posibilă anticiparea concluziei. Dintre acestea, Slesvigul de Nord şi cel Central aveau de fapt o majoritate daneză de 53%, 88.000 de voturi pentru Danemarca împotriva a 77.000 de voturi în favoarea Germaniei, dar noua graniţă a fost trasată între cele două regiuni, lăsînd o minoritate de 25.000 de alegători germani şi o minoritate de 13.000 de danezi în Germania.

În spatele relativei moderaţii şi corectitudini a Danemarcei se aflau atît mo- tive practice cît şi idealiste. Pe de o parte, credinţa în dreptul popoarelor la autodeterminare devenise ferm înrădăcinată în Danemarca. Pe de altă parte. Danemarca nu era dornică să obţină, odată cu reintrarea în posesia teritoriului care-i aparţinuse, şi o minoritate germană numeroasă şi greu de strunit, nici nu voia să stîrnească duşmănia unei Germanii care, deşi învinsă, urma foarte probabil să redevină, în virtutea mărimii şi a forţei sale industriale, o ţară puternică.

Stabilirea graniţei, chiar atît de dreaptă cum a fost, nu i-a satisfăcut pe toţi. fiind subiectul multor dezbateri, ambele părţi sperînd într-o revizuire. Politica daneză de moderaţie a fost pusă la grea încercare după cea de-a doua înfrîngere a Germaniei, în 1945. În haosul şi sărăcia care au urmat capitulării Germaniei, împovăraţi de sutele de mii de refugiaţi din est, mulţi locuitori ai Slesvigului de Sud s-au răzgîndit asupra germanităţii lor, şi-au redescoperit rădăcinile daneze şi atracţia către structurile economice, politice şi sociale daneze (şi, în general, nordice). În alegerile parlamentare ale landului, din 1947, candidaţii danezi au obţinut 100.000 de voturi, adică puţin peste jumătate din numărul total de voturi exprimate în Slesvigul de Sud.

Avînd în vedere schimbarea radicală a situaţiei, opinia publică din Danemarca era acum deosebit de favorabilă acordării unui statut special Slesvigului de Sud, lăsînd deschisă posibilitatea unei revizuiri a graniţei, dacă noua majoritate daneză se va dovedi durabilă. Nu era în întregime clar dacă Regatul Unit al Marii Britanii, puterea de ocupaţie din nordul Germaniei, ar fi susţinut un asemenea angajament în cazul în care Regatul Danemarcei l-ar fi propus. După cum a reieşit mai apoi. guvernul danez şi toate partidele politice, cu o singură excepţie, au susţinut politica nemodificării graniţei. S-ar fi putut argumenta că prin menţinerea vechii graniţe, în ciuda majorităţii daneze din sudul ei, Danemarca a trădat principiul autodeteminării. Dar, în primul rînd, existau refugiaţii din părţile de est ale fostului Reich. Aceştia fie că trebuiau expulzaţi din Schleswig şi aşezaţi în altă parte a Germaniei — iar pe măsură ce numărul lor creştea, expulzarea a devenit de neconceput — fie că ar fi rămas în Schleswig, crescînd astfel ponderea populaţiei germane şi transformînd încă o dată noua majoritate daneză într-o minoritate. În cele din urmă s-a realizat cea de-a doua variantă, astfel încît nemodificarea graniţei nu a violat, pînă la urmă, principiul autodeterminării.

Motivele, de această dată mult mai pragmatice şi lipsite de idealism, care au determinat reţinerea daneză în problema graniţei (a nu încorpora în Danemarca o minoritate germană numeroasă şi a nu stîrni resentimente Germaniei) — nu au fost între 1945 şi 1947 mai puţin valide decît între 1918 şi 1920. Problema graniţei a fost închisă. Ceea ce a mai rămas de rezolvat a fost problema drepturilor minorităţilor naţionale de la nordul şi sudul acestei.

Minoritatea daneză din Germania a fost oprimată încă de la crearea ei prin cucerirea germană din 1864. Scopul de lungă durată al Germaniei a fost acela de a consolida stăpînirea asupra Slesvigului prin dezrădăcinarea limbii, a culturii şi a activităţii politice a danezilor. Danezii înşişi au fost încetul cu încetul dezrădăcinaţi din acest ţinut pentru că mulţi tineri au emigrat pentru a evita serviciul militar german şi jurămîntul de supunere faţă de Kaiser. Mai mult de o treime din populaţia Slesvigului de Nord a emigrat între 1864 şi 1917,

După 1920 situaţia s-a îmbunătăţit într-o oarecare măsură, dar s-a deteriorat din nou odată cu ascensiunea nazismului după 1933. După 1945, germanii din ceea ce va deveni landul Schleswig-Holstein s-au simţit ameninţaţi de avîntul sentimentului pro-danez, şi au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a-l zăgăzui. Situaţia devenise conflictuală.

Minorităţii germane din Danemarca, creată de revizuirea graniţei din 1920, i-au fost acordate condiţii mult mai bune. Politica daneză a fost formulată clar deja la conferinţa de pace de la Paris: „Reunificarea părţii daneze a Slesvigului cu Regatul Danemarcei trebuie să asigure că toţi viitorii cetăţeni ai statului danez sînt trataţi după aceleaşi reguli democratice şi liberale de bază şi se bucură de aceleaşi drepturi”.

Legile daneze, şi în special legile şcolare, au oferit minorităţii un spaţiu amplu de activitate şi consolidare. Foarte repede, minoritatea germană a avut un sistem şcolar înfloritor bazat pe şcoli municipale în limba germană şi, într-o măsură din ce în ce mai mare, pe şcoli particulare bucurîndu-se de o susţinere financiară generoasă din partea statului, datorată Actului Danez al Libertăţii Şcolilor, unic prin liberalismul său. Activitatea politică nu a fost stînjenită, iar minoritatea germană şi-a ales un reprezentant în parlamentul danez.

Trebuie de asemenea notat că germanii care serveau în sistemul civil din Danemarca erau cruţaţi de problema de conştiinţă a omologilor lor danezi din Germania: de a depune sau nu un jurămînt de loialitate faţă de stat, deoarece depunerea jurămîntului nu reprezintă o practica daneză, nici în serviciul public şi nici în cel militar. Danezii din serviciul public şi clericii care, după 1864, nu au vrut să depună un jurămînt în favoarea Germaniei, au fost concediaţi fără a avea dreptul la pensie.

Al doilea război mondial şi consecinţele lui

Cu toate acestea, atmosfera liberală din nordul graniţei a fost tulburată de ocuparea Danemarcei de către Germania între 1940 şi 1945. Minoritatea germană a colaborat deschis cu forţele de ocupaţie, iar reacţia daneză a fost dură în comparaţie cu tradiţia şi practice daneză — deşi nu la fel de dură ca reacţiile din restul Europei.

Trei mii de membri ai minorităţii germane au fost închişi şi condamnaţi, cei mai mulţi dintre ei pe baza unei legislaţii cu efect retroactiv. Deşi nici unul dintre ei nu a primit sentinţa de condamnare la moarte, mulţi au considerat tratamentul la care au fost supuşi ca fiind foarte nedrept. Şcolile minorităţii germane au fost de asemenea greu lovit. Atît şcolile municipale cît şi cele particulare au fost închise, iar baza materială a celor din urmă a fost confiscată, dar şcolile particulare au fost redeschise în 1946 cu acelaşi sprijin generos din partea statului de care se bucurau şi şcolile particulare daneze, deşi au funcţionat o perioadă sub supraveghere strictă. Astfel, în Danemarca, la fel ca şi în Germania, situaţia ajunsese conflictuală.

Cum au reuşit Danemarca şi Germania să pună capăt acestui conflict? În general vorbind, legea daneză şi instituţiile politice daneze au oferit un cadru suficient pentru restabilirea activităţii culturale, politice şi economice normale a minorităţii germane. Principala problemă se afla la sud de graniţă, unde trebuiau create noi instituţii, deşi tradiţiile democratice pe care acestea urmau să fie edificate erau destul de şubrede. În 1949, coincidenţa face ca guvernele de aceeaşi orientare social-democrată, atît de la Copenhaga, cît şi de la Kiel, ca şi guvernul laburist din Londra, să le uşureze comunicarea, la fel şi ameninţarea percepută din parte URSS-ului după lovitura de stat de la Praga din 1948. Aceştia au fost factori care au condus la o mai bună înţelegere între Danemarca şi Germania.

Declaraţia de la Kiel

În septembrie 1949, după negocieri cu minoritatea daneză, guvernul landului Schleswig-Holstein a adoptat aşa-numita Declaraţie de la Kiel asupra statutului minorităţii daneze. Ea asigura danezilor şi frizilor din sudul Slesvigului drepturile şi libertăţile civile democratice obişnuite şi lipsa discriminărilor. Ea statua în special că „Adeziunea la comunitatea daneză şi la cultura daneză este liberă, ea nu poate fi nici contestată, nici controlată de către autorităţi.”

Această situaţie a instaurat în cele din urmă în Germania principiul liberei alegeri naţionale şi culturale şi în aceeaşi măsură în care alegerea era personală, a constituit un progres în direcţia democraţiei. Trebuie reţinut că acest principiu nu este identic cu principiul autodeterminării, dar prin faptul că se raportează chiar şi la minorităţile din cadrul graniţelor ferm stabilite, este un supliment foarte important al principiului autodeterminării.

Cu toate acestea, bunele intenţii ale Declaraţiei de la Kiel nu au fost puse în practică pe plan local. Numeroase forme de discriminare şi hărţuire a minorităţii daneze au continuat, iar lucrurile au ajuns într-un punct culminant între 1954 şi 1958, cînd o combinaţie între falsificarea alegerilor şi clauza pragului de 5% au împiedicat reprezentarea danezilor în parlamentul din Schleswig-Holstein.

Danemarca a ridicat problema în legătură cu întîlnirile din cadrul NATO asupra admiterii Republicii Federale Germane (Germania de Vest), în sistemul defensiv occidental. Aceasta a atras atenţia guvernului federal de la Bonn, iar rezultatul a constat în două declaraţii guvernamentale paralele, unilaterale: Declaraţiile de la Bonn şi Copenhaga din martie 1955, asupra situaţiei mino- rităţilor de la nordul şi sudul graniţei. Minorităţii daneze i-a fost asigurată reprezentarea parlamentară la Kiel, iar şcolilor minorităţilor germane din Danemarca le-au fost acordate aceleaşi drepturi de examinare ca şi celor daneze.

A fost aleasă soluţia celor două declaraţii deoarece Danemarca s-a opus unui tratat bilateral care ar fi acordat unui vecin puternic dreptul de a controla (deşi doar în anumite limite) afacerile interne ale unei mici ţări democratice.

Principalul rezultat al declaraţiilor de la Bonn şi Copenhaga a fost, probabil, înfiriparea încrederii şi netezirea drumului către deplina încredere şi bunăvoinţă care, sprijinite de autorităţi şi de opinia publică, sînt principala bază pe care o minoritate naţională îşi poate edifica o existenţă prosperă. De ambele părţi ale graniţei, minoritatea a început să fie văzută nu ca o ameninţare, ci ca un lucru de preţ, dătător de energie şi inspiraţie pentru societatea şi statul în care trăieşte.

Situaţia prezentă

După tulburările anilor postbelici, minorităţile din sudul şi din nordul graniţei par să se fi stabilizat ca mărime: în jur de 15,000 pînă la 20.000 de oameni din Slesvigul de Nord (adică 6 pînă la 8%) se consideră germani şi probabil 50.000 pînă la 60.000 de oameni din Slesvigul de Sud (adică 8 pînă la 10%) se simt danezi. Ambele minorităţi tind să-şi trimită copii la şcolile minorităţii, dar mult mai puţini votează candidaţii aparţinînd acesteia.

Scăderea tensiunii a permis problemelor politicii „normale” să joace un rol din ce în ce mai mare în viaţa minorităţilor, astfel încît în activităţile economice şi politice din regiunea de graniţă se află în desfăşurare procese de asimilare. Iar odată cu parteneriatul germano-danez în NATO, urmat de parteneriatul din Uniunea Europeană, importanţa graniţei dintre cele două state scade cu rapiditate. Cu toate acestea, o competiţie paşnică între cultura daneză şi cea germană şi între soluţiile daneze şi cele germane la problemele comune se pare că va continua obligatoriu împreună cu — şi ca — suplimente productive la cooperarea şi integrarea paşnică.

Concluzii

Cîţiva dintre principalii factori care se află în spatele situaţiei actuale par a fi o cultură politică democratică ducînd la respectul drepturilor civile, incluzînd dreptul la autodeterminare şi dreptul la alegerea liberă a naţionalităţii şi a culturii, moderaţia faţă de pretenţiile bazate pe dreptul istoric, paşii constructivi unilaterali, concentrarea asupra zonelor de interes comun şi mutual şi, în momentele cruciale, un catalizator extern.

Mai mult, ea demonstrează că nici mărimea minorităţii, nici cea a statului în cauză nu trebuie să fie un factor care să determine asigurarea drepturilor minorităţii respective. Deşi Germania unită este de douăzeci de ori mai mare decît Danemarca, garanţiile şi tratamentul minorităţilor rămîn în esenţă aceleaşi în ambele state. În cursul perioadei cruciale pentru luarea deciziilor, perioada imediat postbelică, influenţa marilor puteri asupra Germaniei înfrîntă şi divizată, dar aflată într-un proces de rapidă democratizare, s-a dovedit decisivă în asigurarea unei soluţii politice a problemei etilice şi teritoriale.

Situaţia minorităţilor daneză şi germană este unică prin definiţie şi la fel poate fi şi soluţia ei, dar ambele părţi ale soluţiei ar putea fi relevante pentru alte cazuri. Ceea ce poate da roade este atracţia pe care o exercită.

Declaraţia de la Copenhaga:

Dorind să promoveze coexistenţa paşnică a populaţiei din ambele părţi ale frontierei germano-daneze şi în acest fel să promoveze de asemenea dezvoltarea generală a relaţiilor de prietenie dintre Regatul Danemarcei şi Republica Federală Germania cu referire la articolul 14 al Convenţiei Europene asupra Drepturilor Omului, în conformitate cu care toate drepturile proclamate în convenţie vor fi asigurate tuturor fără nici o discriminare bazată pe apartenenţa la o comunitate naţională, Guvernul regal al Danemarcei, în confirmarea principiilor legale aplicate deja la minoritatea germană din Slesvigul de Nord — după cum au fost exprimate în declaraţia făcută la 27 octombrie 1949 de primul ministru de atunci, Hans Hedtoft, reprezentanţilor acestei minorităţi (aşa-numita Notă de la Copenhaga”) declară următoarele: Sub legea daneză — Constituţia Regatului Danemarcei din 5 iulie 1953 şi legislaţia suplimentară— fiecare cetăţean, şi, în consecinţă, orice persoană aparţinînd minorităţii germane, indiferent de limba pe care o vorbeşte, se bucură de următoarele drepturi şi libertăţi:

1.  Inviolabilitatea libertăţii persoanei.

2.  Egalitatea în faţa legii.

3.   Libertatea credinţei şi a conştiinţei.

4.  Libertatea cuvîntului şi a presei.

5.  Libertatea de întrunire şi de asociere,

6.  Dreptul de a-şi alege liber ocupaţia şi locul de muncă.

7.  Inviolabilitatea locuinţei.

8.  Dreptul de a forma liber partide politice.

9.  Accesul egal al fiecăruia la angajare în sectorul public în funcţie de merite, capacităţi şi calificare, ceea ce implică faptul că în problemele legate de serviciul public, de angajaţii şi muncitorii din acest serviciu, nu trebuie făcută nici o deosebire între persoanele aparţinînd minorităţii germane şi alţi cetăţeni.

10.  Sufragiul general, direct, egal, liber şi secret, aplicat şi în cazul alegerilor municipale.

11.  Dreptul oricărei persoane care consideră că drepturile sale au fost încălcate de autorităţi să solicite protecţie din partea instanţei de judecată.

12.  Dreptul la tratament egal, ceea ce înseamnă că nimeni nu trebuie să aibă de suferit sau să fie favorizat din cauza originii sale, a limbii pe care o vorbeşte sau a opiniilor sale politice.

Ca urmare a acestor principii legale, se stabilesc următoarele:

1. Profesarea naţionalităţii sau culturii germane este liberă şi ea nu trebuie să fie contestată sau controlată de către autorităţi.

2. Persoanele aparţinînd minorităţii germane şi organizaţiile acestei nu pot fi împiedicate să folosească, oral sau scris, limba pe care o preferă. Folosirea limbii germane în tribunale şi în faţa autorităţilor este un subiect al prevederilor legale în materie.

3. În virtutea principiului libertăţii educaţiei care se află în aplicare în Danemarca, şcolile generale, şcolile populare secundare (inclusiv şcolile profesionalei şi grădiniţele pot fi înfiinţate de minoritatea germană în conformitate cu legea.

4. Atunci cînd legea autoguvernării locale face posibilă aplicarea metodei reprezentării proporţionale la numirea comitetelor consiliilor locale, reprezentanţii minorităţii germane iau parte la activitatea acestor comitete în proporţie directă cu numărul cetăţenilor minoritari.

5. Guvernul danez recomandă ca, în cadrul regulilor generale ale folosirii sistemului naţional de radiodifuziune, minoritatea germană să se bucure de atenţia cuvenită.

6. Cu privire la subvenţii şi la alte forme de donaţii din fondurile publice, nu trebuie făcută nici o deosebire între persoanele aparţinînd minorităţii ger- mane şi ceilalţi cetăţeni.

7. Atunci cînd trebuie făcute publice unele comunicări, se va acorda atenţia cuvenită cotidienelor minorităţii germane.

8. Interesul special al minorităţii germane în cultivarea legăturilor ei religioase, culturale şi profesionale cu Germania este recunoscut.

Traducere de Silviu-Ioan Balla

*

Klaus Carsten PEDERSEN Directorul Danish Foreign Policy Society din Copenhaga (la momentul publicării).

Klaus Carsten PEDERSEN. Danemarca şi Germania Minoritatea germană din Danemarca şi minoritatea daneză din Germania, în Minorities and Autonomy in Western Europe, A Minority Rights Group Report, London, 1991. Publicat cu permisiunea Minority Rights Group.