Geneza unui proiect

Despre premizele elaborării propunerii legislative privind legea- cadru a regiunilor şi statutul special al Ţinutului Secuiesc

Premize şi oportunităţi

Pe fundalul unei crizei politice interne a UDMR, în urma congresului din 30 ianuarie – 1 februarie 2003 ţinut la Satu-Mare, a luat fiinţă Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania (CNMT) ce şi-a propus, printre altele, să dea un nou imbold încercărilor de a legifera autonomia maghiarilor din România, scop cuprins iniţial în programul UDMR, dar – după cum susţinea CNMT – abandonat de aceasta.

La sfîrşitul lui iulie 2003, deputatul de Timiş, Tibor T. Toró, unul dintre artizanii CNMT (iniţiat de episcopul reformat László Tõkés, fost preşedinte de onoare al UDMR) şi preşedintele executiv interimar al acestui nou for, a invitat cîţiva specialişti care mai lucraseră la asemenea proiecte de autonomie la o primă discuţie privind modul de relansare a programului de autonomie al UDMR, elaborat între 1992 şi 1995.

Membrii acestui grup au fost: Barna Bodó (politolog, lector universitar UBB), Miklós Bakk (politolog, lector universitar UBB), Imre Borbély (Timişoara, vicepreşedinte al Uniunii Mondiale a Maghiarilor), István Székely (politolog, Cluj), Éva Fórika (juristă, Timişoara), Péter Kovács (jurist, expert în drept internaţional, şef de catedră la Universitatea din Miskolc, Ungaria) şi József Komlóssy (Elveţia, fost vicepreşedinte FUEV). În urma unor discuţii, grupul a căzut de acord că va reformula chestiunea autonomiei într-un cadru regionalist. Cu elaborarea acestei concepţii şi coordonarea grupului a fost mandatat Miklós Bakk.

O primă versiune a pachetului de legi a fost finalizată în toamna anului 2003 şi prezentată presei la 19 noiembrie la Cluj.

Trebuie menţionat că, în paralel cu activitatea grupului din cadrul CNMT, a luat fiinţă Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) care şi-a propus crearea unui for reprezentativ al Secuimii care să adopte şi să propună Parlamentului României o lege specială privind statutul de autonomie al Ţinutului Secuiesc. Acest demers a avut la bază un proiect elaborat în 1995 de fostul senator de Bihor, József Csapó. Ulterior, în urma unei dezbateri interne din CNMT, s-a decis că demersul Consiliului Naţional Secuiesc este cel „legitim” din punct de vedere procedural şi, astfel, a fost înaintată Parlamentului propunerea legislativă elaborată în cadrul CNS, al cărui preşedinte devenise chiar József Csapó (cu sprijinul a şapte parlamentari UDMR).

Consideraţii strategice

În cadrul grupului de experţi s-a avut în vedere că în plan internaţional a apărut o nouă viziune privind autonomiile – în primul rînd teritoriale - etnoregionale. Această schimbare de optică se reflectă în recent adoptatele documente ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei: Rezoluţia 1334 (2003) şi Recomandarea 1609 (2003).

Totodată s-a avut în vedere că în România are loc un proces, mult încetinit dar real, de regionalizare: 1) au fost înfiinţate regiunile de dezvoltare; 2) există deja un discurs public al regionalismului; 3) societatea civilă a început să tematizeze şi ea chestiunea regionalizării.

Ţinînd cont de acestea au fost formulate următoarele considerente:

-autonomia maghiarilor din Transilvania se poate realiza numai în baza principiilor unor modele stabile de acest gen din Europa Occidentală. Sunt necesare două forme de autonomie: o autonomie teritorială pentru Ţinutul Secuiesc (modele de inspiraţie: Tirolul de Sud din Italia sau Catalonia din Spania) şi o autonomie culturală pentru maghiarii care formează, de obicei, minorităţi locale în alte ţinuturi ale Transilvaniei;

-    autonomiile astfel concepute trebuie înglobate într-un sistem al regiunilor, realizarea lor trebuie privită, deci, ca o componentă a unei reforme regionaliste a statului român;

-    dobîndirea autonomiei şi regionalizarea sunt un proces politic care necesită o reformă constituţională aferentă, un proces care trebuie, însă, fundamentat şi lansat fără pierderi de timp acum, în procesul integrării europene. Presiunea structurilor europene asupra administraţiei din România trebuie văzut ca un „proces aliat” cu cel al dobîndirii autonomiei;

-    fiind vorba despre un proces ce trebuie început acum şi finisat după accederea României la UE, este necesară şi elaborarea unei viziuni politice asupra modelului de reformă posibilă;

-    viziunea politică a grupului de experţi a fost cea a regionalismului asimetric, ca un regionalism posibil şi, astfel, de dorit pentru România;

-    regionalismului asimetric în România ar însemna o reformă regională ce se realizează ca un compromis dintre un regionalism emergent al unor ţinuturi istorice (ca Ţinutul Secuiesc, eventual Banatul) şi o regionalizare impusă de sus în jos (un asemenea regionalism asimetric a avut loc în Spania, Italia şi, probabil, va avea loc şi în Polonia);

-astfel, proiectele pachetului nu trebuie considerate numai iniţiative legis- lative, aceste proiecte sunt şi viziuni pe termen mediu şi au rolul să contribuie la fundamentarea unui discurs adecvat precum şi să fie revelatoare de probleme pentru dezbaterile publice necesare.

Acest mod de abordare este şi o punere în acord a unor elaborări (proiecte) anterioare de autonomie (susţinute parţial şi de UDMR în perioada 1992-1995) cu Memorandumul pentru construcţia regională a României al grupului Provincia din decembrie 2001.

Elementele pachetului

Pachetul conţine trei proiecte de legi:

-    lege cadru privind regiunile din România;

-    lege privind înfiinţarea regiunii cu statut special Ţinutul Secuilor;

-    statutul de autonomie al regiunii Ţinutul Secuilor.

Legea cadru în primul articol defineşte regiunea ca unitate teritorial- administrativă care se înfiinţează la nivelul imediat substatal, se autoadministrează prin corpuri politice alese direct, statutul şi identitatea ei sunt garantate prin Constituţie, iar statutul nu poate fi modificat unilateral, fără ca în prealabil să fi fost discutat cu organele alese ale regiunii. Definiţia este adaptarea definiţiei date în proiectul Cartei Autonomiei Regionale, depusă la Consiliul Europei (Cartă neadoptată încă, dar am considerat că definiţia cuprinsă în ea întruneşte un consens important). Regiunile au competenţe foarte largi (proiectul mergînd, practic, aproape pînă la federalism), definite atît prin competenţe proprii cît şi prin limitarea competenţelor guvernului central.

Totodată, se defineşte statutul juridic special, însemnînd acordarea unor competenţe diferite de cele cuprinse în prezenta lege cadru, statut ce se poate acorda pe baza unei legi separate, adoptate de Parlament, acordate unor regiuni avînd comunităţi regionale diferite de majoritatea populaţiei ţării, comunităţi care posedă o cultură şi tradiţii instituţionale particulare.

Din punct de vedere al discursului politic, legea cadru conţine toate noţiunile necesare pentru un discurs regionalist. Este axată exclusiv pe conceptele şi instituţiile de bază, priveşte numai funcţionarea regiunilor, netratînd „subiectul fierbinte” al decupajului teritorial. Separarea aspectelor teritorial-identitare de cele funcţionale s-a făcut cu scopul de a se evita alterarea dezbaterii de către conflictele interregionale tradiţionale: s-a considerat că separarea concretă a regiunilor se va face prin negocieri politice ulterioare realizării consensului în privinţa naturii lor.

În privinţa Ţinutului Secuiesc legea privind înfiinţarea acestei regiuni cu statut special dă o definiţie atît privind graniţele geografice (în baza datelor istorice şi demografice) cît şi referitoare la competenţele speciale. Legea a fost întocmită cu o atenţie specială privind relaţiile intraregionale dintre maghiarii şi românii din cadrul Ţinutului Secuiesc, considerîndu-se că succesul acestei regiuni este legat, în primul rînd, de un consens viabil dintre români şi maghiari asupra unor aranjamente instituţionale privind limba, cultura şi reprezentativitatea politică. Proiectul relevă două aspecte importante în acest sens:

-    asigurarea reprezentării ambelor comunităţi în aşa fel ca proporţionalitatea adecvată (conformă cu realităţile etnice) să nu fie alterată în competiţia electorală dintre partide. În acest sens s-a adaptat un model după unele soluţii existente în Belgia dintre comunităţile flamande şi valone;

-    asigurarea unui statut special zonei Întorsura Buzăului (un fragment de teritoriu care n-a aparţinut, istoric, Secuimii, dar care acum face parte din judeţul Covasna) şi municipiului Tg. Mureş (care, istoric, a aparţinut Secuimii, dar schimbarea raportului numeric dintre cele două etnii în acest municipiu face problematică înglobarea acestui oraş în regiunea autonomă). Consensul în privinţa apartenenţei sau neapartenenţei acestor locuri la regiunea Ţinutului Secuiesc poate fi dobîndit numai în timp, şi nu prin înţelegeri punctuale rapide. Statutul special al zonei Întorsura Buzăului şi al municipiului Tg. Mureş vizează aceste aspecte de negociere în timp, sunt deci dispoziţii cu „relevanţă specială” din proiect. Sunt şi alte chestiuni, fără „relevanţă etnică”, care cer soluţii în timp. Astfel, problema reşedinţei Ţinutului Secuiesc, neexistînd nici un oraş al regiunii care să fie un centru constitutiv unic al regiunii, sau problema unor localităţi (sate/comune) de la graniţa regiunii. Pentru aceste situaţii se prevede în proiect a perioadă de decizie de 5 ani.

Evoluţii ulterioare

După discuţii organizate spre sfârşitul anului 2003 şi în ianuarie 2004 în forurile interne ale CNS privind cele două proiecte ale autonomiei teritoriale secuieşti, Consiliul a optat pentru statutul de autonomie elaborat după proiectul lui József Csapó, proiect ce se bazează pe principiul autodeterminării interne. Adepţii „versiunii Csapó” susţineau că „versiunea Bakk” – conexarea regionalismului cu autonomia teritorială – ar putea fi în defavoarea proiectului secuiesc întrucît ar dizolva Secuimea într-o regiune nesecuiască şi cu slabe competenţe.

Proiectul autonomiei secuieşti în „versiunea Csapó” a fost depus în Parlament la Camera Deputaţilor de deputaţii UDMR Tibor T.Toró şi Zsolt Szilágyi (fiind cei care au pus în practică decizia finală a CNMT) împreună cu alţi patru deputaţi la data de 25 februarie 2004, fiind respins de acest for legislativ la sfîrşitul lunii martie.

Atitudinea UDMR-ului faţă de pachetul regionalist a fost cel puţin ambiguă. În timp ce „proiectul Csapó” a fost vehement criticat (dar, în final, votat de grupul parlamentar UDMR din Cameră) „pachetul regionalist” a fost mai degrabă minimalizat. Cîţiva parlamentari UDMR, de exemplu, senatorul de Cluj, Péter Eckstein-Kovács, au fost de părerea că Uniunea ar trebui să-şi asume această concepţie. Oricum, ca iniţiativă legislativă va putea avea şanse numai dacă regiunile ca unităţi administrative vor fi stipulate şi în Constituţie.

(M.B.)