Untitled-1
Regionalizarea – o dezbatere scadentă
Al. Cistelecan
România evită, cu un fel de pudoare iritată, să se angajeze
într-o dezbatere
care, pe măsură ce e amînată, devine tot mai scadentă. E vorba, fireşte, de
dezbaterea
asupra restructurării administrative – şi, eventual, politice – pe principiul
regionalizării. Anul acesta, fiind unul electoral, tema a fost pusă la
conservare,
întrucît foloasele ei electoraliste erau minime, dacă nu egale cu un dezastru.
Puţine
partide – şi în nici un caz dintre cele cu greutate – şi-au asumat-o
programatic; şi,
oricum, nici ele la modul ofensiv, ci mai
degrabă la modul discret. Ceea ce înseamnă
că, atunci cînd vine vorba de regionalizare,
se impune încă multă prudenţă; problema
în sine e încă legată de spaime şi, mai ales, poate fi instrumentată ca
una fatală
pentru unitatea statală românească. O retorică a denunţului de trădare nu numai
că
o însoţeşte, dar o şi copleşeşte deocamdată. Aşa că, printr-un fel de consens
tacit,
mai toate partidele noastre au şters-o din agendă şi o ţin sub embargo.
Numai
că problema nu e una strict şi exclusiv academică. Ea e mai degrabă
una economică, socială, administrativă şi politică – adică foarte concretă. Şi
pe zi
ce trece mai presantă şi mai urgentă. Integrarea europeană o va aduce, fie că va
fi
pe placul nostru, fie că nu, printre priorităţi. Nu pentru că va fi o temă
impusă de
Europa, ci pentru că e deja o temă internă, o necesitate lăuntrică a statului.
La
această oră România e unul din cele mai centraliste şi mai centralizate state
europene; unul din puţinele state care se încrîncenează să rămînă astfel. Iar
disfuncţiile administraţiei noastre sînt remarcabile şi dinlăuntru şi dinafară.
A
vorbi despre România ca despre un stat clientelar nu mai e o exagerare
pamfletară,
ci tinde să devină o simplă constatare banală. Feudele economice şi politice
croite
de baroni au adus instituţiile
administrative într-o condiţie de autentică dependenţă
feudală. Dacă România nu vrea să aibă o structură administrativă strict
formală,
dublată de una baronială, ea va trebui să purceadă la o reformă. Asta în pofida
pactului tăcerii parafat de marile partide. Scadenţa abordării acestei
problematici
e tot mai aproape, oricît de adînc ne-am ţine noi capul în nisip. Şi, pentru a nu face
iarăşi o dezbatere în pripă şi eminent superficială, e nevoie de proiecte care
să fie deja pe piaţă la acel moment. Dar, după cum se vede, nu prea sînt.
Singurii
care tulbură această pace programatică, în afara unor cercuri
intelectuale de dezbatere, par a fi, cel puţin deocamdată, secuii. Şi asta
pentru că, în
ce-i priveşte, prioritară pare a fi realizarea autonomiei. Prioritară măcar în
măsura
în care liderii lor văd realizarea
autonomiei ca pe un poces conex integrării europene.
Deci, pe scurt, ca pe un proces urgent. Partea de urgenţă a acestui
proiect nu pare a
fi asumată şi de UDMR, dar, la drept vorbind, UDMR nici nu se poate pune de-a
curmezişul unor asemenea proiecte. Şi cel mai probabil – şi mai rezonabil – ar
fi ca
la această oră şi ei să aibă în sertar măcar un proiect de restructurare
regională.
Un
proiect de autonomie secuiască a şi fost dezbătut în parlament. Şi, desigur,
respins. Dar, chiar dacă au toţi o idee – pe cea a autonomiei –, nici secuii nu
sînt toţi
de acord asupra modalităţilor în care aceasta s-ar putea obţine. Şi ei merg pe
mai
multe variante, existînd, aşadar, o dezbatere „intra-secuiască”. Din această
dezbatere
a ieşit învingător proiectul cu care parlamentarii secui s-au dus în parlament.
Dar,
dacă există un proiect-învingător, trebuie să existe măcar un proiect-învins. Şi
chiar
există, sub forma unui pachet legislativ care include o „lege cadru privind
regiunile”,
o „lege privind înfiinţarea regiunii cu statut juridic special, Ţinutul
Secuiesc” şi,
desigur, un proiect de „statut de autonomie
a Ţinutului Secuiesc în calitate de regiune
cu statut special”. Artizanul acestui pachet este politologul Bakk Miklós.
Avînd
în vedere că secuii înşişi au respins (ori pus în rezervă) acest proiect,
dezbaterea lui devine, oarecum de la sine, gratuită; o simplă dezbatere de
idei, cu
stricte consecinţe academice, ne-politice. Dar proiectul lui Bakk vine măcar să
acopere un gol; va putea fi un punct de pornire, cînd dezbaterea va porni.
Regiunile
„înfiinţate” de acest proiect ar avea nu numai identitate
administrativă şi juridică, dar şi politică. Ele ar avea o adunare generală
regională,
aleasă, o comisie regională, ca organ executiv, şi, desigur, un preşedinte.
Judeţele
ar fi unităţi administrative integrate, iar puterea centrală ar fi reprezentată
şi
prezentă printr-un „prefect al regiunii”. Ar urma să se înfiinţeze, pentru a
armoniza
dezvoltarea regională, şi un Consiliu al Solidarităţii, care va aproba priorităţile
şi
proiectele şi va trimite banii necesari. Guvernul poate fi parte a acestui
Consiliu,
dar nu mai poate trimite bani de capul lui, după preferinţe şi slăbiciuni. În
ce
priveşte banii înşişi, 60% din ei ar urma să rămînă în bugetul regiunii, 20%
s-ar
vărsa în bugetul central, iar ceilalţi 20% în Fondul de Solidaritate regională.
Ţinutul
Secuiesc ar cuprinde actualele judeţe Harghita şi Covasna şi o parte a
judeţului Mureş, cu Tîrgu-Mureşul inclus, dar beneficiind de un regim special.
Statutul Ţinutului „asigură egalitatea comunităţilor naţionale română şi
maghiară”
şi „protejează drepturile naţionale sau
etnice ale minorităţilor”. Româna şi maghiara
vor avea acelaşi statut, de limbi oficiale ale regiunii. În parlamentul Ţinutului
locurile
vor fi împărţite strict după criteriul proporţionalităţii etnice: 80%
maghiari (secui) şi
20% români, după cum a reieşit din ultimul recensămînt. Preşedintele şi
vicepreşedintele Ţinutului trebuie să fie, obligatoriu, de naţionalităţi
diferite.
Orice proiect de reformă administrativă, fie el
regionalist ori altminteri, porneşte
de
la premisa, pozitivă, a unei optimizări şi de la premisa, negativă, a
anacronismului
sistemului în
vigoare. Trebuie spus din capul locului că pentru asemenea dezbateri
nu există nici o „premisă” constituţională; ba chiar nici un fel de permisivitate
din
acest punct de vedere. Constituţia abia modificată, prin paragrafele ei
„administra-
tive”, tabuizează actuala structură şi închide orice discuţie. Iniţiativele
secuieşti,
deşi urmează calea parlamentară, au, deci,
vor-nu vor, un caracter „subversiv”. Pentru
a depăşi faza simplelor discuţii şi a pune astfel de idei pe drumul
actualizării se
impune o nouă amendare a constituţiei; ori măcar admiterea unei adăugiri prin
care
să se tolereze şi alte forme de organizare
administrativ-teritorială. Fireşte, constituţiile
nu trebuie să fie neapărat vizionare, înainte-mergătoare, dar nici nu le
stă bine să fie
mereu cu un pas în urmă. Asta aduce după
sine eterne revizuiri şi face din constituţie
un fel de joc parlamentar pe bani publici.
Integrarea
europeană va da, cu siguranţă, altă cădere şi acestei problematici de
reformă administrativă, momentan îngheţată cel puţin din motive de profit elec-
toral. Poate că nici spaimele legate de o asemenea reformă n-au scăzut pînă la
un
nivel convenabil. Dar ele sînt, în mod sigur, în scădere. Oricum, contextul nu
e de
tot favorabil. Tocmai de aceea astfel de proiecte trebuie să-şi supraliciteze
„atractivitatea”. Ele trebuie să vorbească limpede despre o reducere – cel puţin
– a
costurilor birocratice. Poate că România nu-i o ţară mai birocratică decît
altele, dar,
corelată cu problema corupţiei, birocraţia produce destulă angoasă. Şi toată
lumea
ar vrea să vadă diminuate costurile ei, atît cele legale, cît şi cele paralele
cu legea.
Din
acest punct de vedere, proiectul lui Bakk Miklós nu pare a oferi prea
multe avantaje. Singura instituţie birocratică prinsă într-un proces de subţiere
este cea a prefecturilor. În locul atîtor prefecturi judeţene ar urma să apară
mai
puţine prefecturi „regionale”. Deşi nu e
limpede dacă actuala instituţie a prefectului
nu se poate salva şi în noua structură, măcar sub forma unor
„subprefecturi” încă
destul de atractive pentru clientelă. Cum judeţele ar rămîne tot un fel de unităţi
administrative cu relativă autonomie, ar însemna că nu dispar nici consiliile
alese
ale acestora. În schimb, peste actuala structură birocratică s-ar depune
stratul
„regional”, ce-i drept, nu prea gros, dar, totuşi, costisitor şi el. În termeni
populari,
alţi bani, pentru alţi funcţionari.
Nu
încape vorbă că proiectul a fost făcut cu prudenţă, încercînd să menajeze
toate eventualele resentimente. El nu-şi propune să subţieze clasa politică,
nefiind,
din acest punct de vedere, o ameninţare pentru nimeni. E o prudenţă înţeleaptă,
căci dacă Bakk Miklós ar fi intrat cu cuţitul în rîndurile acesteia, băgînd
spaima
în ea, proiectul n-ar fi avut nici o şansă.
E bună, fără îndoială, consimţirea populară,
dar şi mai eficientă e adeziunea celor puternici, care pot călăuzi
poporul unde le place.
Un proiect de regionalizare care sporeşte oportunităţile celor din vîrf are
mai multe şanse de a fi convingător, decît unul care le-ar reduce drastic.
Regionalizarea, astfel văzută, ar crea o clasă politică de mijloc, mult mai
lesne
decît aşteptata clasă economică mijlocie. Clasa politică s-ar dispune astfel pe
trei
nivele, pe trei spaliere. E un argument, nu-ncape vorbă, atractiv. Nu se pune
nici
măcar problema ca una din cele două camere parlamentare să fie reprofilată ca
un
fel de „cameră a regiunilor”, mult mai restrînsă decît actualul senat şi cu
responsabilităţi non-paralele.
Problema
costurilor birocratice ale unei reforme care mizează pe regionalizare
e, probabil, insolubilă; cel puţin în sensul diminuării acestora. Cam peste tot
unde
aceste reforme s-au introdus – ori sînt în dezbatere –, n-au fost prevăzute – şi
mai
ales n-au fost făcute – economii birocratice. Economiile vin, însă, din altă
parte:
din eficienţa acestui nou strat birocratic, mult mai legat de perspectivele
locului
şi de valorificarea oricărui potenţial zonal. Asta spre a nu mai pomeni de
avantajele
unei democraţii care aduce nivelul de decizie mai aproape de cetăţean şi de
posibilităţile lui de control, subliniate, fireşte, de proiectul lui Bakk
Miklós. Totuşi,
mai multă îndrăzneală anti-birocratică s-ar cuveni unui astfel de proiect.
Instituţiile
statului, indiferent la ce nivel funcţionează ele, trebuie să fie nişte proiecţii
ale
nevoilor cetăţeanului. Iar cetăţeanul are treabă la primărie, la tribunal, la
spital
etc. În principiu,
n-are nici o treabă cu prefectura, dacă prefecturile n-ar funcţiona
ca un aparat de
putere superpus consiliilor alese. Un birou „teritorial” de judecători
„constituţionali” poate urmări cu mai multă eficienţă şi competenţă aplicarea
corectă a legislaţiei, decît o prefectură încărcată cu birouri paralele puterii
alese.
În fond, chiar dacă se mai întîmplă foarte des ca organele alese să treacă pe
lîngă
lege, noi le alegem şi pentru a respecta legea. Un judecător e mai în drept
decît un
vechil guvernamental să ia seama la eventualele abuzuri şi încălcări.
Dar
problema cea mai delicată (mai delicată şi decît problema proiectului în
sine) nu e cea a birocraţiei. Birocraţia, se ştie, sporeşte exponenţial cu
dorinţa de
a o restrînge. Ea are un mers triumfător fatal. Problema grea cu adevărat e
stabilirea
unor reguli de echitate în cadrul „Ţinutului Secuiesc”, reguli care să nu poată
fi
nici interpretabile, nici încălcate (ceea ce e, desigur, mult mai uşor). Reguli
care,
pe scurt, să nu producă angoasă. Oricum, chiar şi acum, în actualul sistem
administrativ, există un fel de angoasă minoritară printre românii din Harghita
şi
Covasna. E de aşteptat ca aceasta să crească vertiginos pe măsură ce un
asemenea
proiect ar căpăta vreun fel de iminenţă. Prin urmare, acesta e un domeniu de
extremă delicateţe, întrucît el ar trebui să evite o nouă producţie de
sentiment
minoritar. E un domeniu cu atît mai delicat cu cît psihologiile nu ascultă de
lege.
În
acest sens însă proiectul avansează serioase garanţii de echitate. El prevede,
de pildă, pînă şi alocarea fondurilor necesare vieţii culturale ale celor două
comunităţi – maghiară şi română – conform proporţionalităţii etnice. La fel cum sînt alocate scaunele din parlamentul local. E puţin
probabil ca, la această oră,
românii din secuime să beneficieze de 20% din fotoliile de aleşi locali.
Actuala
lege nu le garantează un asemenea procent. Dacă-l obţin, e numai din cauza
organizării
locale, a solidarităţii electorale. Proiectul lui Bakk le garantează, însă,
acest procent,
indiferent de difracţiile politice interne.
şi mai delicată, pentru că iritabilă, se dovedeşte
problema celor două limbi oficiale
ale
Ţinutului. Şi nu atît pentru egalitatea lor în faţa justiţiei, administraţiei
etc, cît
pentru
aspectele de învăţămînt. Învăţămîntul public, dar şi cel privat şi confesional,
e
obligat,
zice proiectul, „să asigure însuşirea celei de a doua limbi oficiale a
regiunii”,
printr-un
număr egal de ore acordate fiecăreia din cele două limbi, româna şi maghiara.
E
o măsură echitabilă, dar care, cu siguranţă, va tulbura multe psihologii. În
plus,
folosirea
oricărei alte limbi materne, în afara celor două limbi oficiale, e garantată,
în
relaţiile
cu autorităţile. Poliţia trebuie, fireşte, să fie bilingvă.
Proiectul lui Bakk Miklós, fie el şi respins de adunarea
secuiască, e un proiect
articulat
la detaliu şi făcut după principiile unei politici „corecte”. E un punct de
pornire,
în cazul în care va urma vreo dezbatere pe aceste probleme. E un proiect
care
se foloseşte de experienţele din alte părţi, încercînd să le moduleze şi după
doleanţele
specifice ale secuilor. Handicapul de care se loveşte, poate mai mult
decît
orice alt proiect de acest fel, e chiar această temă secuiască, oricît de
încadrată
ar fi ea într-o problemă generală a
României. Tema însăşi, dincolo de embargo-ul
tăcerii
pus asupra problematicii în sine, e angoasantă şi ea reactualizează, pentru
multă
lume, spaime separatiste. Chit că un astfel de proiect nu se va putea aplica
decît cu
binecuvîntarea parlamentului român.
*
Al. CISTELECAN (n. 1951), critic literar, redactor, publicist. Absolvent al Facultăţii
de
Filologie al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj. Doctor în litere, cu teza: Celălat
Pillat. Redactor-
şef adjunct la revista de cultură Vatra, respectiv
conferenţiar universitar dr. al Universităţii Petru
Maior din Tîrgu-Mureş. Bogată activitate publicistică,
studii, eseuri, critică litarară, analize politice
etc., în aproape toate publicaţiile periodice din ţară. Redactor coordonator
pentru varianta română
a revistei Provincia. A publicat volumele: Poezie
şi livresc (1986), Celălalt Pillat (2000), precum
şi Top ten (2000). Premiul de critică literară
„George Călinescu” pentru volumul Poezie şi livresc,
premiul
Uniunii Scriitorilor pentru eseu pe anul 2001, pentru volumul Celălalt
Pillat.