Untitled-1
Convergenţe transilvane
Naţionalism civic versus
naţionalism etnic
în perioada memorandistă
Sabina
Fati
Revoluţia ratată la 1848 atît de români, cît şi de unguri a
fost compensată
pentru primii prin convocarea, după 15 ani de întrerupere a Dietei Transilvaniei
care a funcţionat cu majoritate relativă românească la Sibiu, însă pentru o
perioadă
foarte scurtă de timp (1863-1864), iar pentru unguri prin compromisul de la
1867.
Aceste „compensaţii” au fost, desigur, disproporţionate, impunerea dualismului
austro-ungar fiind pentru românii ardeleni, atît de loiali împăratului, o
lovitură
neaşteptată, după o perioadă de exerciţiu democratic în care obţinuseră unele
drepturi colective, inclusiv pe acela de a-şi folosi limba maternă în justiţie.
Perioada
liberalismului care a precedat pactul dualist nu i-a găsit, însă, pe
români suficient de pregătiţi pentru a se impune în viaţa politică şi
administrativă
a provinciei, într-un moment în care se deschisese o breşă conjunctural
favorabilă
lor, determinată de divergenţele dintre nobilimea ungară şi Curtea imperială.
Totuşi
prin Dieta de la Sibiu, în absenţa maghiarilor care au boicotat-o, românii au
reuşit
în 1863 să impună legea cu privire la egala îndreptăţire a naţiunii române şi
legea
prin care limba română este recunoscută, alături de germană şi maghiară, ca
limbă
oficială a statului. Punerea în practică a acestor legi va fi, însă, dificilă
în primul
rînd fiindcă nu au fost legiferate metodologii şi norme de aplicare, dar şi din
cauza aparatului birocratic germanizat şi a numărului mic de funcţionari
români.
Timpul
scurs pînă la instaurarea dualismului a fost extrem de folositor pentru
maturizarea politică a elitei române ardelene şi a legăturilor care s-au format
în
această perioadă cu „poporul”. Un exemplu interesant în acest context este cel
dat
de comunitatea din Zărneşti imediat după ce Diploma imperială din 20 octombrie
1860 a fost dată publicităţii (prin acest act Viena recunoştea egalitatea
tuturor
popoarelor şi libera folosire a limbilor acestora în învăţămînt, justiţie şi
biserică).
Această comunitate deschide şi poartă proces, pe care îl şi cîştigă împotriva
Preturii
din Rîşnov pentru recunoaşterea limbii sale. Iar la 5 decembrie 1860 membrii Consiliului
de Conducere al acestei comune semnează împreună un act solemn prin
care declară limba română, singura pe care ei o cunosc, drept limbă oficială a
statului,
în virtutea egalităţii proclamate de împărat1: „Ordinăm şi
pretindem, scrie actul, ca
dregătoria noastră comunală căreia îi aducem aminte că noi o susţinem, noi plătim
salariile dregătorilor şi că ea este pentru noi iar nu noi pentru ea, de azi
înainte să
poarte toate protocoalele şi toate corespondenţele numai şi numai în limba
noastră
maternă”2. Modelul declaraţiei de la Zărneşti va fi preluat în
perioada imediat
următoare de multe alte localităţi. Dar limba română va fi folosită la scară
foarte
mică în cancelariile transilvănene, în ciuda ordinelor de sus şi a presiunilor
venite
de jos. Cu toate acestea, conştientizarea şi implicarea comunităţilor locale
într-un
proces de liberalizare şi recunoaştere a naţiunii române sunt semnificative
pentru
emanciparea românilor ardeleni şi pentru mişcările politice de mai tîrziu.
Epoca
liberalismului şi a Dietei de la Sibiu scoate în evidenţă şi maturitatea
politică la care au ajuns românii în această perioadă de prosperitate politică
pentru
ei. Este vorba în primul rînd de formularea şi definirea unui tip de naţionalism
civic, care nu se mai constituia ca o manifestare împotriva „celuilalt”, ci
ca
modalitate de integrare a naţiunilor trăitoare în Transilvania. Punctul de
plecare
al acestei abordări este, după cum preciza deputatul Alexandru Bohăţel, faptul
că
naţiunea română din Ardeal „nici-odată, şi nici astăzi nu s-a îndestulit numai
cu
egala îndreptăţire
personală”3, adică cu drepturile individuale oferite de maghiari
la 1848, prin
reformele legale instituie. Românii transilvăneni erau nesatisfăcuţi
de aceste legi tocmai pentru că nu făceau nici un fel de referiri la drepturile
lor
comunitare şi din acest punct de vedere nu aduceau o schimbare calitativă4.
Nevoia
de includere şi toleranţă faţă de toate naţiunile provinciei, indiferent de
reprezentativitatea acestora, devenea singura modalitate de asigurare a păcii
in-
terne. Românii, ca membri ai unei naţiuni excluse din treburile politice şi
admi-
nistrative, erau primii care înţelegeau la vremea aceea că principatul autonom
al
Transilvaniei nu putea progresa în absenţa unui sistem de înţelegere şi
participare
a tuturor etniilor la conducerea provinciei, care aparţinea în aceeaşi măsură
fiecăreia dintre ele, ca un fel de patrie comună, după cum o numea Andrei
ªaguna:
„toţi suntem, domnilor, fiii uneia şi aceleiaşi mame, ai unei patrii. (…) Ce se
atinge de mine, mă rog odată pentru totdeauna să nu mă judecaţi, nici după
naţionalitatea mea, nici după religiunea de care mă ţin, ci să mă judecaţi după
patria şi patriotismul meu”5. Liderul ortodocşilor ardeleni nu punea
în discuţie
faptul că „Ardealul, patria noastră, e într-o legătură indisolubilă şi
indivizibilă
faţă de celelalte provincii şi ţări ale M. Sale”, dar, „ca un
Ardelean”, era de părere
că are o singură patrie: Transilvania6. Conştiinţa apartenenţei la
naţiunea română
s-a dezvoltat în a doua parte a secolului al XIX-lea în corelaţie cu apartenenţa
la
principatul transilvănean, care după 1867 va intra în componenţa Ungariei.
Departe
de landurile de unde proveneau, saşii transilvăneni nu au urmărit nici în
secolul al
XIX-lea, nici după aceea o integrare în Reich-ul german, ci şi-au păstrat
sentimentul propriei identităţi, în sensul unui patriotism provincial, format
de-a
lungul a secole întregi. În 1908, purtătorul lor de cuvînt, Rudolf Schuller,
spunea
plin de mîndrie: „Noi nu vrem să fim germani pur şi simplu, ci germani
transilvăneni”7. În alte condiţii istorice, notează Urs Altermatt,
Transilvania ar fi
putut urma drumul Elveţiei, devenind un stat modern multinaţional. Evoluţia a
fost, însă, în sens invers: etnonaţionalismul modern a distrus multiculturalitatea
(saşii au părăsit ţara ca germani cu cetăţenie română, maghiarii şi secuii mai
trăiesc
aici, dar în condiţii de marginalitate politică, economică şi culturală, şi la
începutul
secolului al XXI-lea secuii sunt tot mai puţin consideraţi o naţiune distinctă).8
Obţinerea
autonomiei politice, principalul deziderat al românilor, pînă la
începutul secolului al XX-lea va marca toate manifestările şi acţiunile
politice ale
elitei româneşti din Ardeal. Chiar în perioada unirii celor două principate: Ţara
Românească şi Moldova, românii ardeleni se raportau prea puţin la mişcarea
unităţii naţionale pe care indirect George Bariţiu o numeşte daco-românism:
„patru
demoni aleargă, sboară, cutreieră prin ţara noastră, dintr-un capăt pînă în celălalt,
insuflă neîncetată grijă şi neodihnă în inimile şi sufletele locuitorilor. ªi
cum să
chiamă oare acele năluci, acei demoni fioroşi? Eu îi numesc pe aceia aşa:
pangermanismul, maghiarismul, panslavismul şi daco-românismul”9.
Prin
enumerarea acestor pericole care ameninţau Ardealul, editorul Gazetei de
Transilvania conturează la rîndul său nu doar ideea de autonomie a
provinciei,
dar şi sensul în care ar trebui să evolueze aceasta, protejînd fiecare
comunitate
naţională. „Egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, credeau românii ardeleni,
ar fi
putut transforma principatul într-o regiune paşnică şi democratică.
„Existenţa
unei naţiuni este…un plebiscit zilnic, la fel cum existenţa
individuală este o continuă afirmare a vieţii… O naţiune nu are mai multe
drepturi
decît un rege de a spune unei provincii: „îmi aparţii, deci te iau”. Pentru noi
o
provincie înseamnă locuitorii ei şi, dacă cineva are într-adevăr dreptul să fie
consultat în privinţa respectivă, acesta este locuitorul ei. Niciodată nu va fi
în
adevăratul interes al unei naţiuni să anexeze sau să păstreze o ţară împotriva
voinţei
acesteia. Dorinţa poporului este, la urma urmelor, singurul criteriu
justificabil, la
care trebuie să ne întoarcem mereu”. 10
Esenţa
naţionalismului civic aşa cum era văzut de elita românească în perioada
Dietei de la Sibiu se baza tocmai pe necesitatea participării tuturor naţiunilor
provinciei la deciziile politice şi administrative, într-un fel pe care astăzi
l-am putea
numi consociaţionism, dar şi pe dimensiunea etnică şi culturală a acestor naţiuni:
„un nobil român a avut tot aceleaşi drepturi ca şi un nobil maghiar, un cetăţean
din
pămîntul regesc a avut aceleaşi drepturi ca şi alt cetăţean din pămîntul acela,
din
oraşele şi comitatele Transilvaniei a avut aceleaşi drepturi ca şi ceilalaţi
cetăţeni.
Nu le-au putut însă folosi ca naţiune, fără numai contopiţi în celelalte naţionalităţi.
Pentru
aceea astăzi, spune Alexandru Bohăţel la lucrările dietale de la Sibiu, cu
egala îndreptăţire individuală, ci numai cu îndreptăţirea naţională”11.
Acest prim
pas făcut spre toleranţă, spre democraţia consociativă pune între paranteze
intenţiile
revanşarde ale unei comunităţi asuprite şi conservatoare, care secole la rînd a
fost
incapabilă să se integreze structurilor de tip occidental din provincie.
Românii
ardeleni dovedesc, însă, că în ciuda „timpului pierdut” pot recupera pe
dimensiunea
politică absenţa din viaţa constituţională a Transilvaniei.
Îndreptăţirea
naţională de care vorbesc intelectualii români în perioada Dietei
de la Sibiu devine destul de repede un vis spulberat. Condiţiile interne din
Imperiu,
o serie de factori subiectivi care intervin în proiectarea strategiilor în
cabinetul
lui Franz Joseph, dar şi aranjamentele internaţionale, de după războiul austro-
prusac (1866) determină Curtea de la Viena să facă un compromis cu ungurii
moderaţi, care vor renunţa la ideea de independenţă în schimbul transformării
monarhiei într-un imperiu bicefal, în cadrul căruia Ungaria va primi
Transilvania,
Croaţia şi Slavonia. Această invenţie constituţională adoptată în defavoarea
curentului federalist, reprezentat de şeful guvernului de la Viena, contele
Richard
Belcredi, a fost susţinută cu o anumită fervoare de împărăteasa Elisabeth,
cunoscută
pentru admiraţia şi ataşamentul pe care le avea faţă de Ungaria şi în special
faţă
de contele Gyula Andrássy (care cu ajutorul ei va primi portofoliul ministrului
de
externe), dar şi pentru influenţa pe care o avea asupra împăratului. Soluţia
dualistă
pune la colţ centralismul tradiţional al Imperiului, dar totodată şi grija părintească
a împăratului pentru popoarele sale. Primele consecinţe ale acestui aranjament
vor fi resimţite chiar de către Austria care se va transforma în prizonierul
politic
al interpretării ungare a compromisului12. Liderul ceh, Frantisek
Palaky anticipa
încă din 1865 că „Ziua în care va fi proclamat dualismul va vedea, în mod
inevitabil,
şi naşterea panslavismului, sub forma lui cea mai puţin îmbucurătoare. […] Noi,
slavii, vom întîmpina dualismul cu o adîncă tristeţe, dar fără nici o teamă.
Noi
existăm înainte de Austria, şi vom supravieţui prăbuşirii ei”13.
Cacofonia
determinată de noul sistem, nu doar prin denumirea instituţiilor
comune „imperiale şi regale” („kaiserlich und königlich”), prescurtate k.u.k,
a
celor exclusiv austriece care se numeau „imperialo-regale” („kaiserlich-
königlich”), prescurtate kk, şi a celor exclusiv ungureşti, care se
numeau „k” de
la königlich14, ci şi prin felul greoi şi inadaptabil în care
lucrau. Robert Musil le-
a numit „Kakania” şi a încercat să explice într-un mod cît se poate de
ironic de ce
austriecii urau această înţelegere austro-ungară. „La Viena – notează
ambasadorul
Belgiei în Austria, Jonghe d’Ardoye – nu s-a uitat de vechea supremaţie germană
distrusă astăzi în favoarea Pestei şi nu poate fi linişte la gîndul că sporeşte
continuu
puterea acestei rivale cu care astăzi trebuie să se trateze de pe poziţii de
egalitate
şi care ameninţă deja să domine situaţia. Triumful ungurilor şi dualismul care,
ca
politică de stat îl certifică, au distrus în cadrul monarhiei austro-ungare
solidaritatea de
interese; numai un pericol comun va putea strînge la un loc din nou aceste
elemente astăzi divergente şi să redea imperiului unitatea de interese ce trebuie
apărate, numai aceasta i-ar mai putea asigura forţa necesară pentru a rezista
crizelor
care se vor ivi într-un viitor apropiat, ameninţîndu-i existenţa”15.
Diplomatul
belgian crede că instaurarea monarhiei bicefale va fi subminată de neîncrederea
istorică dintre conducătorii unguri şi cei austriaci şi că „numai un nou
succes,
care să răspundă aspiraţiilor comune, va putea, dacă este posibil, să
consolideze
acest dualism care astăzi nu reprezintă decît triumful maghiarismului asupra
centralizării maghiare”16.
„Acest
sentiment politic austro-ungar era o entitate atît de bizar articulată
încît pare aproape imposibil de explicat cuiva care nu l-a trăit el însuşi. Nu
era
alcătuit, ca să spunem aşa, dintr-o parte austriacă şi una ungară, care, aşa
cum s-
ar putea crede, s-ar fi întregit una pe alta, ci consta dintr-un întreg şi
dintr-o parte,
anume dintre sentiment politic ungar şi unul austro-ungar, şi acest al doilea
era
acasă la el în Austria, în timp ce sentimentul politic austriac era la drept
vorbind
fără patrie. Austriacul nu poate fi găsit decît în Ungaria, şi acolo doar ca
obiect de
aversiune; acasă la el, el se numeşte un cetăţean al regatelor şi al ţărilor
monarhiei
austro-ungare reprezentate în Consiliul imperial, ceea ce înseamnă acelaşi
lucru
cu un austriac plus un ungur minus acest ungur, iar el o făcea nu atît din
entuziasm,
ci de dragul unei idei care-i displăcea, pentru că el nu putea să-l sufere pe
ungur
după cum nici ungurul pe el, ceea ce complica şi mai mult lucrurile. Din cauza
aceasta mulţi îşi ziceau pur şi simplu cehi, polonezi, sloveni sau germani, cu
aceasta
începu decadenţa de mai tîrziu şi acele ştiute «fenomene neplăcute ale
politicii
interne» […] care […] erau «opera unor elemente lipsite de simţul răspunderii,
nemature şi avide de senzaţii tari» care nu-şi găseau replica necesară în masa
prea
puţin evoluată din punct de vedere politic.” 17
Sistemul
dualist va dilua conştiinţa apartenenţei la Imperiul Habsburgic,
accentuînd faliile din monarhie, pe linia conflictelor interetnice. În Ungaria,
compromisul va însemna întoarcerea la regimul parlamentar instaurat de Revoluţia
de la 1848, cu toate implicaţiile pozitive şi negative pe care, însă, o mare
parte a
elitei române din Transilvania le-a refuzat şi respins de pe poziţii de forţă
în
perioada paşoptistă.
Autonomia Transilvaniei ca „acte
manqué”
Revendicările
românilor ardeleni după unirea Transilvaniei cu Ungaria
înscrise în numeroase petiţii şi memorii au ca punct de plecare tradiţia de
autonomie
constituţională a Marelui Principat. Românii, chiar dacă nu au fost
beneficiarii
direcţi ai acestei tradiţii, aveau conştiinţa apartenenţei la această provincie
nu
doar prin instituţiile cu diverse grade de autonomie pe care le dezvoltaseră în
ultima perioadă, dar şi prin exerciţiul parlamentar dobîndit în scurta existenţă
a Dietei
de la Sibiu. Păstrarea autonomiei Transilvaniei era vitală pentru români,
fiindcă ei gîndeau dezvoltarea lor naţională şi socială în strînsă legătură cu
dezvoltarea principatului.
Pentru
românii transilvăneni regretele despărţirii de Viena (căreia i se
subordonase politic şi administrativ Ardealul pînă la compromisul austro-ungar)
vor deveni lamento-ul nostalgiei şi al dezvoltării viitoare. George Bariţiu,
într-un
memoriu alcătuit din însărcinarea participanţilor la conferinţa din 17-29 iunie
1872, scria că „românii nu au combătut uniunea [cu Ungaria, n.m.] în principiu,
ci din contră ei au recunoscut în toate timpurile acea uniune, care-şi are baza
sa în
legea fundamentală a Transilvaniei, adică în diploma leopoldină”18.
În petiţia
formulată de Bariţiu se subliniază că românii consideră unirea cu Ungaria
„improvizată, forţată, necondiţionată”19 şi nu pot fi de
acord cu o unire care este
„identică cu unificarea, cu fuziunea, cu nivelarea totală, fără pic de respect
la
miile de interese provinciale, locale, cum am zice exclusiv transilvane,
crescute
oarecum din pămîntul ei în cursul mai multor secole şi complicate atît de mult,
încît regularea şi complanarea lor nu se poate realiza aiurea, decît numai înlăuntrul
Transilvaniei, aci acasă, în o dietă provincială, pe venitoriu, ca şi în
trecut, în o
perioadă lungă de şapte sute de ani. Aşa, despre această specie de fuziune ţin
românii că este stricăcioasă din mai multe puncte de vedere”20.
Conştiinţa
regională a românilor transilvăneni pe care o constatăm în memoriul
lui George Bariţiu din 1872 va persista şi 46 de ani mai tîrziu cînd se va pune
problema unirii Ardealului cu România. Alexandru Vaida Voevod îl va avertiza
astfel pe Iuliu Maniu că dacă ardelenii nu vor fi în stare să menţină Consiliul
Diligent şi după Constituantă, transilvănenii vor cunoaşte „sclavia
centralismului
din Bucureşti şi tirania capitalismului oligarhiei din ţară”21.
Elita ardeleană va
cere Bucureştiului o unire condiţionată, la fel cum Bariţiu cu o jumătate de
secol
în urmă pretindea specificarea condiţiilor unirii cu Ungaria. Transilvania nu
va
mai fi, însă, niciodată autonomă, iar încercările făcute de elitele ardelene
înainte
şi după 1918 de a reveni la tradiţiile constituţionale ale principatului vor fi
acte
ratate, poate chiar în sensul dat de psihanaliză pentru „acte manqué”.
Specificitatea
provinciei, tradiţiile ei instituţionale, politice şi democratice,
modelul propriu de dezvoltare vor fi argumente reluate mereu de liderii
transilvăneni pentru promovarea autonomiei. Obsesia diferenţei şi nostalgia
provinciei autonome vor întreţine permanent un tip special de angoasă, care va
fi
regăsită mai apoi în toate acţiunile politice ale ardelenilor făcute în numele
fostului
principat. Acest tip de angoasă va persista provocînd acţiunilor viitoare o
deplasare
de sens, o regresiune, o întoarcere la momentul traumatic al eşecului,
supraîncărcîndu-le cu semnificaţia actului ratat. „Seria ratărilor ardelene e
nesfîrşită”, scrie Alexandru Cistelecan într-un eseu devenit celebru, „ea poate
începe chiar cu ratarea politică. Bună ca politică de rezistenţă, ca politică
iredentă şi
de opoziţie, politica ardeleană nu s-a dovedit deloc strălucită în reconstrucţia
ţării. Guvernările ardelene interbelice n-au fost solide şi n-au marcat aproape
deloc
faţa ţării. Ele par azi simple antracte ale liberalismului, intervale de
guvernare
cedate mai curînd de liberali decît cîştigate. Precare, şubrede, scurte, măcinate
şi
din interior şi din afară, ele au fost mai degrabă anonime, decît glorioase. Eşecul
lor e aproape desăvîrşit, admirabil prin regularitate – dacă n-ar fi avut şansa
funestă
a unui guvern ce s-a înscris definitv în istorie: guvernul Groza. Atît şi e
destul
pentru a-i ţine pe ardeleni cît mai departe de jilţul puterii. Frustrarea lor e
mai
profitabilă ţării decît succesul. Căci dacă ratările lor politice sînt relativ
inocente
şi remediabile, triumfurile lor sînt prea sumbre pentru a ni le mai putea
permite.
Ardeleanul în guvern e un soi de calamitate: ori se duce singur de rîpă, ori
duce şi
ţara după el”22. Generalizările făcute de Alexandru Cistelecan îşi găsesc
o ultimă
ilustrare în cel din urmă guvern condus de un ardelean, Victor Ciorbea (prim
ministru din partea Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat în perioada
1996-1998), care, în ciuda bunelor intenţii şi a deschiderilor reformiste, a eşuat
în lupte de culise, subminat de propriul partid (urmaşul Partidului Naţional
Român
din Transilvania), al cărui lider a devenit în 2001, după ce PNŢCD a pierdut
alegerile, rămînînd în afara parlamentului. Fărîmiţarea ulterioară a acestui
partid
istoric neadaptat la condiţiile politice şi sociale ale vremii i se datorează
în parte
tot acestui ardelean, plin de bune intenţii şi cu o statură morală necontestată.
Imposibila
recuperare a autonomiei Ardealului a fost decenii la rînd o idee
greu de acceptat pentru românii transilvăneni din Imperiul Austro-Ungar, rămînînd
şi pe mai departe sub România întregită o frustrare alimentată de centralismul
noului stat şi de comparaţiile inevitabile pe care ardelenii le făceau între
felul de
a face politică pe malul Dîmboviţei la Bucureşti şi felul în care se făcea
politica
pe malul Dunării la Budapesta. „La Bucureşti — povesteşte Alexandru Vaida
Voevod în memoriile sale — am dat de un haos, care era temelia însăşi a vieţii
publice. Ne simţeam ca într-o casă de nebuni. Autohtonii găseau că totul e
firesc
şi bine. Ei vedeau în concepţiile noastre lipsa experienţei de a guverna. Eram,
pentru ei, oameni de opoziţie, străini de arta şi beneficiile guvernării, un
fel de
ţărani maniaci, bieţi boangheni declasaţi”. Acest fel de a privi lucrurile era
diferit
faţă de ceea ce văzuseră pînă atunci în politică ardelenii „Noi avuseserăm de
furcă cu rafinata oligarhie maghiară”, mărturiseşte Vaida23.
„Sînt,
mai ales pentru voi, ardelenii şi ungurenii, foarte primejdioase alianţele
şi daravelile cu soiul acesta de români din regat, crescuţi la şcoala perversităţii
şi
distrucţiunii – o şcoală care n-admite nici Dumnezeu în cer, nici autoritate pe
pămînt, nici respect faţă de cele sfinte, nici omenie faţă de oameni, o şcoală
care
are multe asemănări cu un ospiciu de alienaţi, grandomani, persecutaţi, deprimaţi,
furioşi şi, între ei, cuminţi mişei, care de dragul şcoalei şi de pofta
scandalului se
prefac nebuni”.24
Conştiinţa regională, de apartenenţă la Transilvania se face
simţită la naţiunile
care trăiesc în această provincie odată cu intenţia declarată a maghiarilor de
a lipi
Ardealul de Ungaria. Drepturile cerute în numele naţiunii vor fi de acum
înainte dublate
de revendicarea autonomiei Transilvaniei, atît în memoriile românilor, cît şi
în cele
ale saşilor. În memoriul adresat lui Franz Joseph de către Consistoriul
Evanghelic
Superior din Transilvania la 5 februarie 1883, după un lung excurs în istoria
saşilor, i
se reaminteşte împăratului că „Transilvania n-a fost nicicînd o parte componentă
a
Ungariei cum a fost, de pildă, comitatul Pesta sau Bratislava, ci şi înainte de
lupta de
la Mohács a avut parte de drepturi speciale particulare – Verböczy: opus
tripartitum
juris consuetudinarii inclyti regni Hungariae, partea a treia; articolul de
lege I din
1744 – şi a fost secole de-a rîndul după acea bătălie un stat de sine stătător,
separat de
Ungaria, aflat sub conducerea propriilor principi […] Această independenţă faţă
de
Ungaria nu s-a modificat nici atunci cînd Transilvania a trecut, conform
tratatului de
la finele veacului al XVII-lea, sub principii moştenitori din Augusta Casă de
Austria,
care purta şi coroana Ungariei […]. Unirea dintre Ungaria şi Transilvania avea
nevoie,
prin urmare, de un act legislativ bilateral, care a creat un drept contractual
între ambele
ţări, în funcţie de specificul acestora”25. Nici românii şi nici saşii
nu mai contestă de
la un punct încolo unirea, dar cer autonomia în cadrul Ungariei pe baza declaraţiei
făcute de Francz Joseph la 25 decembrie 1865: „Intenţia noastră este, ca şi pe
viitor…,
problema deosebit de importantă a reglementării relaţiilor de drept public ale
Marelui
Principat al Transilvaniei… să-şi găsească o rezolvare satisfăcătoare […]
Unirea
definitivă a celor două ţări o considerăm dependentă de respectarea cuvenită a
intereselor speciale ale Marelui nostru Principat al Transilvaniei şi de
garantarea
cerinţelor de ordin juridic ale diferitelor naţionalităţi şi confesiuni din ţară
şi
reglementarea problemelor administrative ale ţării, la care şi voi aţi consfinţit”26.
Această declaraţie a Împăratului îi face pe români şi pe saşi să creadă că petiţiile
lor
îşi vor găsi rezolvarea la curtea vieneză, care girase pînă la momentul
compromisului
austro-ungar autonomia Transilvaniei. Misiunea civilizatoare şi grijulie în
constrîngerile pe care le impusese a luat, însă, sfîrşit odată cu
Ausgleish-ul. De acum
înainte Viena va rămîne pentru naţiunile Transilvaniei doar un centru simbolic
spre
care acestea vor privi cu speranţă şi nostalgie, neînţelegînd de la început că
ruptura
este definitivă. Acesta este unul dintre motivele pentru care românii la un
sfert de
veac de la compromisul austro-ungar trimit celebrul Memorandum împăratului.
Naţionalismul – suport al acţiunii
politice în perioada memorandistă
Naţionalismului
civic, care a
descoperit în perioada Dietei de la Sibiu esenţa
suveranităţii poporului în rolul de apărător al drepturilor pentru toţi membrii
comunităţii politice indiferent de originea etnică, i s-a contrapus în perioada
imediat
următoare naţionalismul etnic, prin cultivarea mitologiilor eroice ale trecutului:
xenofobie, excludere şi încercări de asimilare comandate de către guvernul
ungar.
Deşi aflată sub monarhia austro-ungară (1867-1918), Ungaria
a făcut eforturi
continue şi disperate pentru a schimba componenţa etnică a unei ţări unde, pînă
foarte aproape de sfîrşitul secolului al XIX-lea, etnicii maghiari constituiau
o
minoritate27. Statisticile bazate pe recensămîntul oficial arătau că
procentajul
etnicilor maghiari din Ungaria era de 40,7% în 1851, la scurt timp după marea
revoluţie şi războiul de independenţă naţională din 1848-49, de 46,9% în 1869,
imediat după Compromisul austro-ungar din 1867, şi de 48,5% în 1890. Ungurii
au devenit majoritari, chiar dacă va fi vorba doar de o majoritate precară,
doar în
ultimele recensăminte antebelice: 51,4% în 1900 şi 54,5% în 191028.
Dar folosirea
limbii era un instrument înşelător pentru determinarea statutului etnic al
populaţiei
din Bazinul Carpato-Dunărean, după cum observă Tibor Frank, notînd că în această
zonă „sute de mii (dacă nu milioane de oameni) trăiau în zone bilingve sau
multilingve, sau în frontierele lingvistice unde în copilărie oamenii învăţau
aproape
automat două sau mai multe limbi cam la acelaşi nivel”29. Pe de altă
parte, este
însă indiscutabil că a existat o asimilare naturală, în special în oraşele care
cunoşteau o dezvoltare rapidă şi în centrele industriale. Budapesta, de exemplu
(unită în 1873), era încă la mijlocul secolului al XIX-lea un oraş german cu o
populaţie redusă ne-maghiară (sîrbi, greci, slovaci etc), devenind la începutul
secolului al XX-lea un centru exclusiv maghiar30. Asimilarea naturală
a fost, de
fapt, o consecinţă a modernizării şi industrializării şi a afectat acele naţiuni
cu
structuri sociale mai dezvoltate, în timp ce naţiunile cu structuri arhaice au
rezistat
mai eficient. Potrivit statisticilor şi aprecierilor făcute de istoricii
unguri, în
perioada 1890-1914, cînd modernizarea s-a extins în toată Ungaria, diferitele
naţiuni au pierdut prin asimilarea în rîndurile maghiarilor mai mult de un
milion
de oameni: 400.000 de germani (în special din mediul urban), 300.000 de
slovaci,
200.000 de evrei, 100.000 de slavi sudici şi 50.000 de români şi ruteni31.
Aceste
cifre descriu într-un fel destul de elocvent rolul structurilor sociale în
procesul de
modernizare. Numărul mic de români asimilaţi în procesul natural de modernizare
în perioada 1890-1914 poate fi explicat prin preponderenţa rurală a românilor,
care trăiau încă în comunităţi mici, relativ închise, slab dezvoltate economic şi
cultural. Situaţia slovacilor era asemănătoare, însă numărul mare de asimilări
constatate este rezultatul migrării acestora spre Budapesta, după cum sugera
Ján
Bobula, lider al Partidului Naţional Slovac, care după Compromisul de la 1867 a
încercat să colaboreze cu guvernul ungar şi care ulterior a devenit János
Bobula,
proprietarul unei mari întreprinderi în capitala Ungariei. A fi maghiar era fără
îndoială o condiţie prealabilă pentru o carieră politică, economică sau
culturală,
de aceea mulţi unguri vorbitori de altă limbă s-au maghiarizat, schimbîndu-şi şi
numele — József Wurm, unul dintre cei mai bogaţi negustori din Pesta a luat
numele Almay; renumitul pictor maghiar Mihály Munkácsy, decedat în 1900, fusese
de fapt german, numele lui adevărat fiind Lieb32.
Insistenţa, pe plan legislativ şi cultural, manifestată de
puterea de la Budapesta
pentru maghiarizarea locuitorilor din teritoriul Coroanei Sfîntului ªtefan în
ultima
parte a secolului al XIX-lea a dus prin recul la coagularea mişcării naţionale
a
românilor transilvăneni. Legea cu privire la egala îndreptăţire a naţionalităţilor
din
1848 a fost practic inoperabilă fiindcă tot prin lege statul poliglot a fost
definit
drept stat naţional: „în Ungaria există o singură naţiune, una şi indivizibilă,
naţiunea
maghiară şi toţi cetăţenii, indiferent de neamul căreia îi aparţin, sînt
membrii acestei
naţiuni maghiare, una şi indivizibilă”33. Conform Legii despre egala
îndreptăţire a
naţionalităţilor (nr.44/1868), egalitatea în drepturi se făcea numai din
punctul de
vedere al folosirii oficiale a diverselor limbi şi numai în funcţie de necesităţile
practice ale guvernării. În ceea ce priveşte Legea electorală din 1874, aceasta
îi
discrimina pe români fiindcă acordarea dreptului la vot se făcea pe bază de
cens, iar
în comunele urbane transilvane, populate de maghiari, censul era de trei pînă
la
şase ori mai mic decît în cele rurale, locuite preponderent de români (censul
în
aceste comune era de opt pînă la nouă ori mai mare decît cel similar aplicat în
comunele din Ungaria, în plus legea electorală propunea o serie de iregularităţi
în
formarea circumscripţiilor electorale, în sensul reamenajării unor fîşii de
teritoriu,
cu alegători în majoritate maghiari34. Au urmat şi alte legi prin
care puterea ungară
încerca să maghiarizeze naţiunile aflate sub jurisdicţia sa, de pildă Legea cu
privire
la obligativitatea introducerii limbii statului în şcolile confesionale din
1879, cea
din 1891 legată de înfiinţarea grădiniţelor pentru copiii care împlineau trei
ani, sau
cea din 1893 care a desfiinţat dreptul bisericii de a fixa salariul învăţătorului
comunal.
Aceste legi au fost acompaniate de o serie de măsuri menite să ducă la
asimilarea
forţată a celorlalte etnii din Ungaria: colonizări în zonele exclusiv româneşti,
maghiarizarea numelor de localităţi şi a celor de familie, cucerirea centrelor
culturale,
economice şi sociale de către elita administrativă şi politică ungară,
introducerea
limbii oficiale în şcolile celorlalte naţionalităţi, folosirea exclusivă a
limbii statului
de către autorităţile administrative şi judecătoreşti35.
Reacţia
elitei româneşti din Ardeal faţă de aceste încercări de extindere a
maghiarizării s-a manifestat pe două paliere: i) boicotarea programatică a
alegerilor
pentru a demonstra principiile nedemocratice pe baza cărora funcţiona sistemul
poli-
tic impus de Ungaria după Compromisul de la 1867 şi ii) trimiterea sistematică
de
petiţii adresate Curţii de la Viena prin care liderii români încercau să-i
arate lui Franz
Joseph felul în care erau încălcate în Transilvania promisiunile făcute de
acesta la
inaugurarea monarhiei bicefale şi prin care reprezentanţii mişcării naţionale
româneşti
ar fi vrut să obţină bunăvoinţa Împăratului în lupta dusă de ei împotriva
sistemului
politic ungar pe care îl considerau nedrept şi, între paranteze, chiar
ilegitim.
Această
strategie pe două direcţii s-a dovedit neviabilă în timp, pe de o parte
fiindcă boicotarea alegerilor prin aşa-numita politică a pasivismului a fost
doar
parţial respectată, iar pe de altă parte fiindcă politica petiţionară nu avea
sorţi de izbîndă
în noua configuraţie internă a imperiului. Totuşi ultimul memoriu trimis
de români lui Franz Joseph în 1892, intitulat Memorandum, în ciuda eşecului
său
a avut efecte spectaculoase atît pe plan extern, cît mai cu seamă în
dezvoltarea şi
conştientizarea naţiunii române din Ardeal.
Note:
1. Simion Retegan, Dieta
românească a Transilvaniei (1863 – 1864), Dacia, Cluj-Napoca,
1979, p.134.
2. „Foaie pentre
minte, inimă şi literatură” , Nr.47, din 29 XII 1860, p.352, citat în Simion
Retegan, op.cit., p.134.
3. Teodor V. Păcăţian, Cartea de
aur sau Luptele politice naţionale ale românilor de sub
coroana ungară, vol. III, Sibiu, 1905, p.148.
4. Gusztáv Molnár,
„Regionalismul civic”, Provincia, Nr.3, iunie, 2000.
5. Teodor V. Păcăţian, op.cit., pp.67-69.
6. Gusztáv Molnár, op.
cit.
7. Urs
Altematt, Previziunile de la Sarajevo. Etnonaţionalismul în Europa, Polirom,
Iaşi,
2000, p.43, trad. Johann Klusch.
8. Ibidem.
9. Teodor V. Păcăţian,
op. cit., p. 223.
10. Ernest
Renan, “What Is a Nation?”, în Omar Dahbour, Micheline R. Ishay, The
Nation-
alism
Reader, Humanities
Press, Atlantic Highlands, New Jersy, 1995, p.154.
11.
Teodor V. Păcăţian, op.
cit, p.134.
12. Robert A. Kann,
The Multinational Empire. Nationalism and National Reform in the
Habsburg Monarchy. 1848 – 1918, vol. II: Empire Reform, Octogon Books, Fourth Edition,
New York, 1983, pp.179-200.
13. Citat în Jacques Droz, L ’Europe centrale. Évolution historique de
l’idée de Mitteleuropa,
Payot,
Paris, 1960, pp.146-147.
14. Paul Lendavai, Ungurii. Timp de un mileniu
învingători şi învinşi, Humanitas, Bucureşti,
2001, pp.293-294, trad. Maria şi Ion Nastasia.
15. Corneliu Mihail
Lungu (coord), De la Pronunciamente la Memorandum 1868 – 1892.
Mişcarea memorandistă, expresie a luptei naţionale a românilor, Arhivele
Statului din România,
Bucureşti, 1993, pp.80-81, scrisoare datată 24 noiembrie 1868 şi trimisă de
amabasadorul Belgiei
la Viena către Legaţia Belgiană de la Bruxelles.
16. Ibidem, p.81.
17. Robert Musil, Omul
fără însuşiri, vol. I,
Univers,
Bucureşti, 1995, pp.215-216, trad.
Mircea Ivănescu.
18. Arh. St. Alba,
fond Mitropolia Greco-Catolică Blaj, Cabinetul mitropolitului, dosar
945/1872-1884, f 71.
19. Ibidem.
20. Ibidem, f 73.
21. Apostol Stan,
Iuliu Maniu. Naţionalism şi democraţie. Biografia unui mare român,
Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p.108.
22. Alexandru
Cistelecan, „Provincia ratată (Eseu despre Transilvania)”, în Altera, Nr.
9,
Anul IV, 1998, p.81.
23. Alexandru Vaida
Voevod, Memorii, ed. îngrijită de Alexandru ªerban, Dacia, Cluj-
Napoca, 1995, vol. II,
pp.15-18.
24. Ion Luca
Caragiale, „Despre lume artă şi neamul românesc”, în Mircea Ivănescu, Iustin
Panţa, Ioan Radu Văcărescu, Identitate culturală. Către tine prin ceilalţi.
Către ceilalţi prin
tine. O antologie despre identitatea culturală, Euphorion, Sibiu, 1997,
p.25.
25. Corneliu Mihail
Lungu (coord), op.cit., p.259.
26. Ibidem, pp.260-261.
27. Tibor Frank, „Naţiunea,
minorităţile naţionale şi naţionalismul în Ungaria secolului al
XX-lea”, în Peter F. Sugar, Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea,
Curtea Veche,
Bucureşti, 2002, p.183, trad. Radu Paraschivescu.
28. Ibidem, p.184.
29. Ibidem.
30. Emil
Niederhauser, “The National Question in Hungary”, în Mikuláš Teich, Roy Por-
ter, The National Question in Europe in Historical Context, Cambridge
University Press, Cam-
bridge, 1993, p.261.
31. Ibidem.
32. Urs Altermatt, op.cit.,
p.104.
33. Stelian Mândruţ,
„Opinii vizînd «Chestiunea româno-ungară» în Transilvania (1867-
1918)”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj Napoca, XXXVI, 1997,
p.150.
34. Ibidem, pp.153-154.
35. Ibidem, pp.154-155.
*
Sabina
FATI (n.
1965) ziaristă
la Evenimentul Zilei, fostă corespondentă a secţiei române
a
postului de radio Europa Liberă, specializată în ştiinţe politice; de asemenea,
colaboratoare
constantă
la Curentul, Sfera Politicii şi Politica Externă. Co-preşedintă a
grupului interdisciplinar
TACTIC, axat pe probleme de securitate şi naţionalism. A publicat studiile Secretul
informaţiilor
este secretul puterii (1997), Regionalism prin descentralizare sau criză
prin fragmentare? (1999),
A nemzeti eszme és a föderalizmus Erdélyben a XX. század elején [Ideea
naţională şi federalismul
la începutul secolului XX. în Transilvania] (2001).
Sabina Fati, „Naţionalism civic versus naţionalism
etnic în perioada memorandistă”, frag-
ment din teza de doctorat Centru şi periferie în discursul elitelor din
Transilvania. 1892-1918,
Iaşi, 2004.