Dilemele identităţii

Identităţi şi alianţe regionale
într-o Europă în curs de integrare:
o provocare la adresa statului naţional?

Robert Parkin

Introducere

În termeni generali, studiul de faţă reflectă un interes pe care am căutat să îl dezvolt în ultima vreme faţă de identităţile regionale în contextul integrării crescînde a Europei. Abordarea mea este la bază cea a antropologului, însă sunt conştient acum, mai mult decît aş fi în ce priveşte alte studii, că o mare parte a terenului a fost deja cartografiată de alte discipline (geografie, istorie, sociologie, politologie, cercetarea politicilor). Faptul că un adept al antropologiei îşi îndreaptă atenţia spre acest subiect are cel puţin o implicaţie metodologică şi una teoretică. Din punct de vedere metodologic, întrebarea este cum să se studieze regionalismul în condiţiile în care situl tradiţional de cercetare antropologică este mult mai mic, un sat, sau uneori un cartier urban, un grup de vînători sau de culegători, un grup de păstori în transhumanţă etc. O posibilă soluţie este munca de teren desfăşurată în mai multe locuri, care, într-o oarecare măsură, constituie baza părţilor mai pronunţat etnografice ale acestui studiu. Din punct de vedere teoretic, există problema etnicităţii, pe care antropologia poate şi-a arogat-o în mare parte, însă există totodată întrebarea cîte feluri de regionalisme se disting în mod convenţional în Europa, atît înăuntrul cît şi în afara cercurilor academice. Susţin, de aceea, recunoaşterea identităţilor regionale în sine, care pot să nu implice etnicitatea ca atare, fiind de fapt în multe cazuri o chestiune a identităţii majoritare în cadrul statului naţional. Cu alte cuvinte, susţin că relaţia dintre regiune şi statul naţional poate fi segmentată, precum şi definită. Voi reveni pe scurt asupra acestui punct mai jos.

Cu toate că tema principală a acestei serii de articole şi a seminariilor din care ele s-au inspirat o reprezintă comunităţile transnaţionale, în contextul actual existenţa acestora este contrazisă la prima vedere de ideea convenţională că identităţile regionale există în întregime în cadrul graniţelor statului naţional. Această idee trebuie restrînsă în mai multe moduri; în primul rînd, pentru că identităţile regionale se formează şi transfrontalier în legătură cu revendicările iredentiste legate de teritoriul altui stat. Acesta nu este nici pe departe un fenomen nou în Europa. În al doilea rînd, europenizarea deschide calea formării alianţelor peste graniţe (nu neapărat între regiuni limitrofe). Mai recentă, această evoluţie este în momentul de faţă o chestiune mai degrabă birocratică, însă cei ce sunt – în funcţie de perspectiva fiecăruia – fie cei mai extremi fie cei mai vizionari în această privinţă susţin dezvoltarea ei ca pe o alternativă la statul naţional. Aceste aspecte sunt cele asupra cărora voi insista atunci cînd voi ajunge la partea mai etnografică a acestui articol, care, dacă nu este altminteri specificat, se bazează pe interviurile mele cu funcţionari guvernamentali locali din Bruxelles şi din Marea Britanie. Voi cerceta în special ce implicaţii au aceste acţiuni pentru ideea larg răspîndită şi deopotrivă de larg contestată potrivit căreia regiunile şi instituţiile europene urzesc împreună planuri pentru a elimina statul naţional.

Antropologia şi definiţia regionalismului

Căderea Cortinei de Fier şi prăbuşirea comunismului în Europa de Est nu au eliminat diferenţele fundamentale dintre cele două jumătăţi ale continentului. Prăpastia despre care se fac previziuni că va continua să existe între ele este îndeobşte percepută în termenii dezvoltării economice inegale şi a marşului ezitant al unora dintre ţări spre o democraţie pluripartită. Totuşi, o altă diferenţă se află în evoluţia relaţiei dintre statul naţional şi regionalism. În vreme ce în Europa de Vest se fac încercări de instituţionalizare a colaborării dintre instituţiile regionale şi cele europene într-o punere la încercare a tradiţionalului monopol al puterii deţinut de statul naţional, în Europa de Est importante entităţi regionale tind să se transforme în noi naţionalisme pe măsură ce state multietnice se descompun în părţile lor componente.

Această diferenţă se poate adăuga dificultăţilor instituţionale ale extinderii unificării europene spre est. O excepţie în acest sens o constituie Polonia, care şi-a reformat de curînd structurile regionale în vederea intrării în Uniunea Europeană (UE): regiunile din această ţară sunt acum mai puţine dar mai mari şi au puteri mai mari, chiar dacă nu într-atît de mari încît să ducă la autonomie (Paradowska 1997). Ca reformă preponderent birocratică, va fi interesant de văzut ce rezonanţe locale au sau pot dobîndi aceste noi structuri în viitor.

Eşecul antropologilor de a acorda destulă atenţie schimbărilor recente ale regionalismului reflectă atît o lipsă de interes faţă de subiect în general cît şi cantonarea lor în metodologia tradiţională. Deşi, de obicei, situl cîmpului de lucru este prezentat în contextul regional ca parte a introducerii, Boissevain are fără îndoială dreptate să susţină (1977:11) că tradiţia antropologică a observării participante, faţă în faţă, în comunităţi mici nu se adaptează cu uşurinţă studierii structurilor regionale.

Regionalismul nu este îndeajuns cercetat nici de tradiţia studierii comunităţilor, nici de simpla concentrare a cercetării asupra nivelului local în opoziţie cu cel naţional sau global: identităţile locale şi comunitare ca atare sunt prea mici.

Aceasta nu înseamnă că regiunile au fost ignorate în scrierile antropologice anterioare. Se remarcă asocierea populară a regiunilor cu conceptul de „provincialism” ca denotînd înapoiere (Kaschuba şi Lipp 1979:15), regiunile fiind studiate din punctul de vedere al relaţiei lor dialectice cu localităţile din componenţa lor, pe de o parte, şi cu centrul naţional, pe de alta (de pildă, Schneider, Schneider şi Hansen 1972, despre Sicilia şi Catalonia). În anii ’70, atît Boissevain (1977) cît şi Freeman (1973), printre alţii, deplîngeau neglijarea regionalismului în antropologie. Totuşi, în vreme ce Boissevain pleda în favoarea studierii diferitelor nivele ale procesului şi acţiunii sociale în care erau implicate identităţi şi interese locale, regionale şi naţionale, pentru Freeman chestiunea părea să fie mai degrabă detalierea comparaţiei dintre diferitele comunităţi, care, dusă la capăt cu rigurozitate, aproape că ar reduce regiunea la o Kulturkreis.

Şi totuşi, ce este pînă la urmă o regiune? După cum subliniază Tindale (1995:2), mărimea teritoriului sau numărul populaţiei nu constituie criterii certe. Însăşi definirea cuvîntului nu este întru totul lipsită de echivoc, deoarece el se poate referi la unităţi supranaţionale, dar şi la unităţi subnaţionale: de pildă, în contexte globale Europa de Vest poate fi ea însăşi descrisă ca o regiune. În interiorul Europei însă, o regiune poate fi definită ca o zonă geografic compactă, avînd mărimea cuprinsă între o comunitate (echivalentă aproximativ cu ideea de Gemeinschaft a lui Tönnies ca implicînd mai cu seamă contacte directe) şi statul naţional. Faptul că este compactă din punct de vedere geografic sugerează, de asemenea, că, asemeni statului naţional, ea este delimitată geografic şi nu este enclavizată, şi cu toate că poate avea autonomie, ea nu este suverană. O regiune se suprapune adesea cu o unitate administrativă, însă nu în mod necesar, după cum nu este necesar nici să fie recunoscută oficial. Antropologul îi caută îndeobşte diferenţierea în rîndul populaţiei obişnuite. Această diferenţiere nu este ceva pe care îl au toate regiunile, în special dacă sunt create de oficialităţi. Bunăoară, Scoţia are în mod clar mai multă semnificaţie în acest sens decît Wessexul, care abia dacă este mai mult decît un slogan publicitar al industriei turistice, sau Avonul, o regiune birocratică înfiinţată pentru regiunea Bristol.

Totuşi, identităţile promovate pe cale birocratică sunt şi ele construite cultural şi, în principiu, nu mai puţin potrivite pentru analiza antropologică (cf.Shore 1993a; Shore şi Black 1994). De aceea, este important şi să se încerce şi să se dea o definiţie nu numai pentru regiune ci şi pentru regionalism ca şi concept, cel puţin să se poată distinge de alte concepte cu care este comparabil la prima vedere sau cu care pare să se suprapună parţial.

Pentru antropolog, în momentul de faţă cel mai evident dintre aceste alte concepte este probabil etnicitatea. Aici întrebarea principală este în ce măsură se justifică includerea regionalismului în etnicitate? Cu certitudine, multe regionalisme se pretează unei abordări bazate pe etnicitate, cum ar fi Ţara Bascilor şi Catalonia în Spania, Bretagne în Franţa, regiunile francofone şi germanofone din Italia, Ţara Galilor, Scoţia şi Ulsterul în Marea Britanie, Flandra şi Valonia în Belgia, regiunile maghiare din România şi Kosovoul albanez din Serbia. Într-adevăr, există uneori o tendinţă de a percepe aproape automat regionalismele europene ca fiind etnice la bază (de exemplu, MacDonald 1993:16 poate fi interpretat în acest fel).

Totuşi, sunt multe cazurile în care acest lucru ar fi cel puţin dubios chiar dacă el nu este uşor de argumentat, mai cu seamă în mediul academic care a trebuit să se înfrunte cu sugestia că agenţii de bursă londonezi (Cohen 1974) şi Partidul Comunist Italian (ei bine, aproape; vezi Shore 1993b) reprezintă grupuri etnice, oricît de contrare intuiţiei ar părea aceste lucruri. Una dintre obiecţii este că o astfel de abordare tinde să favorizeze subgrupurile din cadrul unei societăţi, ignorînd astfel posibilitatea de a acorda etnicitatea grupurilor majoritare din statul naţional. În ultimii ani au fost făcute unele studii despre etnicitatea majorităţii din Europa (de exemplu, Forsythe 1989, despre Germania; Just 1989, despre Grecia), dar realitatea este că, în general, etnicitatea sugerează o minoritate într-o oarecare măsură în opoziţie faţă de majoritatea naţională. Astfel, „majoritatea” devine echivalentă cu „naţiunea”, iar relaţiile etnice sunt în mare parte între majoritate şi minoritate – cu alte cuvinte, între cei care au un stat şi cei care n-au, dar care se află totuşi în interiorul graniţelor acelui stat – şi în mod definitoriu între două identităţi care sunt tratate ca relativ delimitate şi ca absolut opuse una celeilalte. Aceasta este întrucîtva diferită de relaţia centru-periferie presupusă de regionalism, care, în cazul în care cei doi poli împărtăşesc măcar unele elemente de identitate, este segmentată – adică, polii pot fi opuşi la un nivel, în vreme ce la altul polul regional este clar inclus în cel naţional.

Cîteva exemple pot face această distincţie mai clară. În Germania şi Anglia - care, lăsînd deoparte minorităţile imigrante urbane, se bucură amîndouă de un mare grad de omogenitate etnică – identităţile regională şi naţională nu se exclud reciproc. Ele nu se exclud reciproc neapărat nici în Franţa şi Italia, unde există subidentităţi majoritare în unele regiuni şi identităţi etnice minoritare în altele. Poţi fi normand sau gascon fără a înceta să fii francez: identitatea regională se include în identitatea ta naţională. În Bretagne sau Catalonia, pe de altă parte, identitatea regională se poate considera ca excluzîndu-se reciproc cu identitatea naţională: amîndouă identităţile există pe un nivel care este direct comparabil. Desigur, statul francez este suficient de puternic pentru a-şi menţine suveranitatea asupra tuturor regiunilor sale, ceea ce nu înseamnă însă că el este binevenit în toate. El poate chiar întîmpina rezistenţă. Însă în primele două cazuri acest lucru nu se poate face în numele diferenţei etnice, aşa după cum s-ar putea în ultimele două. Un alt exemplu îl reprezintă Navara (MacClancy 1993), unde populaţia locală se pare că nu se poate hotărî dacă este spaniolă, bască sau navareză, aceasta din urmă fiind percepută, cel puţin în parte, ca o identitate regională mai degrabă decît separată etnic. Regiunea cultivatoare de viţă-de-vie Rioja, nu foarte îndepărtată, se află în proces de ascedere la un astfel de statut.

Distincţia este contestată deschis în unele cazuri. Regionalismul din Alsacia şi Lorena datorează mult graiului german tradiţional al locuitorilor lor, care în majoritatea altor cazuri ar fi socotit drept un semn al unei etnicităţi separate de cea franceză dominantă. Cu toate acestea, ambele regiuni se consideră pe sine de mult timp ca fiind franceze. Mult mai frecvent însă se poate face o distincţie atunci cînd o etnicitate majoritară devine izolată într-o altă ţară din cauza unei graniţe internaţionale. Regionalismul german poate fi socotit non-etnic în Bavaria şi etnic în nordul Italiei. Nesuprapunerea etnicităţii cu unele regionalisme reiese şi din faptul că nu toate minorităţile etnice alcătuiesc o regiune, o entitate care necesită în mod evident continuitate geografică. Minorităţile etnice urbane, care sunt în mod frecvent dispersate, scapă acestei categorii, după cum îi scapă populaţiile de origine imigrantă recunoscută ca atare. Astfel, finlandezii din Suedia, portughezii din Spania, spaniolii din Belgia şi turcii din Germania nu contribuie la regionalismul european şi nici comunităţile imigrante ale căror origini – şi de aceea şi definire etnică, cel puţin în parte – se află în afara Europei. Cu toate că Marea Britanie, Franţa şi Germania au toate semnificative populaţii imigrante de acest ultim fel, fiecare cu propria sa agendă politică pentru viitor, dispersarea în oraşele acestor ţări, amestecarea rezidenţială cu populaţii mai stabile în aceleaşi oraşe şi condiţiile urbane se combină în general ducînd la prevenirea apariţiei oricărei identităţi regionale. În orice caz, în vreme ce îşi afirmă diferenţa etnică, se poate ca imigranţii să nu simtă că aceasta este incompatibilă cu identitatea britanică, franceză sau germană.

Identităţile regionale pot traversa graniţele naţionale la fel de bine după cum se pot încadra în ele, în acest caz ele fiind probabil divizate în ceea ce, în contextul actual, ar putea fi numit subregionalisme. Un exemplu deosebit de interesant este regiunea lingvistică franco-provensală. Mişcările lingvistice şi culturale franco- provensale revendică existenţa unei regiuni care acoperă nu numai zona aceea, ci şi sud-vestul Elveţiei şi estul Franţei pînă în împrejurimile Lyonului. Deşi acestea sînt zone pe care naţionaliştii francezi le-ar considera Alpii francofoni, adepţii acestor mişcări susţin diferenţa lor faţă de limbile naţionale franceză şi italiană. Un element, Valle d’Aoste din nord-vestul Italiei este o regiune francofonă oficial autonomă în cadrul statului italian. Neoficial, totuşi, ea poate fi văzută ca parte a acestei identităţi regionale franco-provensale mai largi, întinsă pe teritoriul mai multor ţări. Aceasta îi diluează propria particularitate regională, în vreme ce îi întăreşte poziţia faţă de Roma în virtutea apartenenţei sale la un regionalism transfrontalier mai întins. Desigur, această identitate multiplă este supusă contextualizării şi există diferenţe dialectale în interiorul zonei franco-provensale înseşi, însă diferitele nivele ale identităţii sînt totuşi reale pentru populaţia locală (anchete de teren, 1994). Nu toate aparentele exemple intră în această categorie: de pildă, în Catalonia sunt prea puţine revendicările de unificare a părţii franceze cu El Principat, regiunea catalonă dinăuntrul Spaniei, care se bucură în prezent de o autonomie considerabilă (vezi O’Brien 1993:112-13).

Regionalismul şi birocraţia

Regionalismul nu este însă doar o mişcare populară – el poate fi totodată un instrument birocratic. Guvernările naţionale pot regionaliza administraţia, fără ca aceasta să implice nimic din identităţile regionale populare, un bun exemplu în acest sens reprezentîndu-l Marea Britanie şi, în ultima vreme, ţări precum Irlanda şi Grecia, care practic au fost nevoite să inventeze regiuni şi structuri regionale pentru a administra asistenţa financiară acordată de UE. Birocraţiile locale şi regionale pot sprijini aceste acţiuni, în acelaşi timp ele pot căuta şi să împrumute o parte din legitimitate de la identităţile locale. Iar acolo unde acestea nu există, se poate ca birocraţiile să caute să le creeze. Acest fenomen seamănă cu ideile naţionaliste din secolul al nouăsprezecelea – pe care identităţile locale şi regionale se găsesc acum în situaţia de a le pune la încercare. Procesul poate avea loc treptat, reflectînd mai degrabă vederile personale ale birocraţilor decît o politică prestabilită. Problema reală din punct de vedere antropologic, totuşi, este faptul că birocraţiile sînt tot aşa de capabile să genereze sensuri, identităţi şi simboluri care le sprijină şi le exprimă ca orice altă colectivitate. Antropologii au început abia de curînd să recupereze această viziune, mare parte a progresului provenind din studiul birocraţiilor europene (de exemplu, Shore 1993a; Shore şi Black 1994).

Politicile regionale europene datează de fapt de dinainte de Tratatul de la Roma din 1957. Milward îi găseşte originile într-o soluţie de compromis în tratarea restructurării industriei carbonifere belgiene din Borinage, în sudul ţării, pe vremea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (1994:111-18). Deşi la început Franţa a rezistat cu îndîrjire acestei acţiuni, Borinage a devenit o asemenea piatră de încercare a hotărîrii CECO încît identificarea sa ca regiune a trebuit susţinută cu puţină mistificare. În formularea lui Milward (ibid.:115): „Odată ce fuseseră lansate planurile de dezvoltare regională, eforturile geografilor, sociologilor, istoricilor şi economiştilor de la începutul anilor ’60, de a descrie şi defini natura regională unică a Borinage sînt un exerciţiu de pedanterie academică”.

Cu toate acestea, deşi întotdeauna subordonată politicilor de dezvoltare economică, în special celor de ocupare a forţei de muncă, ideea politicilor regionale a fost adoptată de birocraţi şi politicieni deopotrivă. Pentru birocraţia UE de azi, într-adevăr, regionalismul rămîne o chestiune de politici strîns legată de un dezavantaj economic relativ. Politica UE este de a se realiza cea mai mare uniformitate infrastructurală posibilă în cadrul Europei, astfel încît concurenţa să se poată desfăşura în condiţii de egalitate. Regiunile sunt văzute drept cheia acestei politici, argumentul fiind că, altminteri, cei cu infrastructura cea mai slabă vor pierde atît investiţii cît şi mînă de lucru. Politicile regionale sunt justificate şi în termeni politici şi culturali, ceea ce poate părea contradictoriu, în funcţie de care document oficial este citit. Astfel, pe de o parte, ea este percepută ca păstrînd diversitatea Europei (ECUK 1994:3), iar pe de alta ca încurajînd solidaritatea europeană prin convergenţa economică (CEC 1984:9).

În trecut, delimitările oficiale ale regiunilor de către UE erau clar influenţate de această perspectivă exclusiv economică, ignorîndu-se adesea ideile populare de regionalism şi, astfel, creîndu-se posibilitatea conflictului cu ele. Astfel, din cele şapte regiuni în care este împărţită Franţa, regiunea aflată în stagnare Pas de Calais este scoasă în evidenţă, în vreme ce, de pildă, Normandia şi Burgundia sînt ignorate. Olanda este împărţită brutal în Nord, Sud, Est şi Vest, în vreme ce Republica Irlanda formează o regiune în sine (CEC 1991). În Anglia, comasarea Dorsetului cu Gloucestershire, a Hampshire cu Buckinghamshire şi a Lincolnshire cu Derbyshire în aceleaşi regiuni pare prea puţin justificată din perspectiva identităţilor locale (ECUK 1994:21). În Germania, UE respectă, după cum se ştie, sistemul landurilor, dar acesta este la rîndul lui rezultatul istoric a numeroase compromisuri cu identităţile locale. În mod evident, majoritatea acestor definiri ignoră atît cerinţele istoriei, cît şi ale identităţilor locale referitoare la nivelul regional.

Totuşi, între timp s-a ajuns la recunoaşterea faptului că implementarea politicilor poate fi, de fapt, consolidată de cultivarea altor aspecte, mai strîns legate de identitate. Ca urmare, ideea unei „Europe a regiunilor” a intrat de acum în gîndirea birocratică a însuşi Bruxellesului (Shore 1993a; Shore şi Black 1994:291, 294-5); ele sînt uneori denumite „mezonivele ale guvernării” (Mazey 1995:79). Aceasta este în parte o reacţie la faptul că acolo unde conflictele regionale cu centrele naţionale au fost iniţial bipolare, regiunile au în prezent tot mai mult puterea de a se folosi de rivalitatea Bruxellesului cu centrele naţionale. Experienţa lui Shore şi Black a arătat că birocraţii de la Bruxelles au fost destul de conştienţi de această posibilitate şi chiar pregătiţi să profite de ea, deşi ideea lor de regionalism popular părea să fie totuşi preponderent una etnică. Aceasta a fost totodată o poziţie confidenţială din cîte se pare sau cel puţin susţinută cu discreţie, care, diseminată prea mult, ar da argumente din belşug euroscepticii lor de pretutindeni.

Asociaţii regionale oficiale şi neoficiale

Totuşi, iniţiativele regionale au de fapt o istorie destul de îndelungată ca mijloace de contracarare a naţionalismului, una care precede şi care a fost iniţial independentă de încercările instituţionalizate de unificare a Europei prin EEC şi succesorii săi, chiar dacă europenizarea şi regionalizarea, ca idei, s-au împletit. După cum sugerează Harvey (1994:4), „Regionalizarea, defalcarea problemelor pe zone uşor de mînuit, a făcut acum loc unui regionalism agresiv”. Totuşi, el mai adaugă: „O «mişcare» regională – în opoziţie faţă de «regionalizare» – presupune participarea publică” (ibid.:10). Dacă încercările iniţiale de promovare a regionalismului şi de a conferi ideii o expresie instituţionalizată dincolo de graniţe au venit de la înseşi cîteva regiuni, trebuie recunoscut faptul că la început aceasta a fost o mişcare în mare parte birocratică. Prima asociaţie care a fost înfiinţată, la Geneva în 1951, a fost Consiliul European al Municipalităţilor care în 1981 a devenit Consiliul European al Municipalităţilor şi Regiunilor (vezi CEMR n.d.), cea mai vizibilă expresie a sa fiind fenomenul înfrăţirii oraşelor. Adunarea, iniţial Consiliul Regiunilor Europene a fost fondată mult mai tîrziu, în 1985, ca reacţie la prima conferinţă a Parlamentului European cu regiunile Comunităţii Europene pe atunci (vezi AER 1993).

Aceste două organisme sînt oficiale, în sensul în care ele implică reprezentanţi ai unor guvernări locale sau regionale constituite în mod binemeritat, însă neoficiale la nivel european, întrucît ele nu au fost înfiinţate cu intenţia reprezentării oficiale şi instituţionale a regiunilor: cu alte cuvinte, ele nu se bucură de un statut oficial echivalent cu cel al Comisiei Europene sau al Parlamentului European. Astfel de organisme există într-adevăr, organisme care, deşi poate luptă pentru o recunoaştere adecvată, se bucură din punctul de vedere al formei de statut oficial ca instituţii ale integrării europene. Există două foruri principale, unul aflat sub auspiciile Consiliului Europei, celălalt sub cele ale UE. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei este responsabil pentru multele activităţi ale Consiliului Europei legate de guvernarea regională şi locală. Astăzi, totuşi, speranţele politicienilor regionali şi locali sînt mult mai mult concentrate asupra organismului UE, Comisia Regiunilor, preconizată prin Tratatul de la Maastricht din 1992 şi înfiinţată în 1994. CR are doar un rol consultativ, însă cu drept de a fi consultată într-un număr crescînd de domenii politice, unul cheie fiind coeziunea socială. Aceasta în mod special este recunoscută ca o chestiune de competenţă regională, prin rolul larg al regiunilor în administrarea fondurilor structurale (de pildă, asistenţa acordată de Bruxelles regiunilor cu probleme de dezvoltare specifice), şi este legată de principiul subsidiarităţii (în esenţă, faptul că funcţiile administrative ar trebui îndeplinite de nivelul cel mai de jos al administraţiei pentru a fi eficiente, ceea ce, în mod logic, ar creşte responsabilitatea democratică). CR are, de asemenea, dreptul de a-şi prezenta opinia în alte chestiuni, inclusiv propuneri legislative cu privire la care a fost consultată Comisia Social-Economică, fie din proprie iniţiativă, fie la iniţiativa Comisiei, şi se poate întruni din proprie iniţiativă.

Deşi organism oficial cu oarecare autonomie, CR pare să fie stînjenită ca şi organism democratic de către structurarea sa. Aceasta se datorează în parte rolului său pur consultativ, o restricţie impusă în ciuda apelurilor la transformarea ei în cea de a doua cameră a Parlamentului European. Aceste apeluri au fost lansate iniţial în Germania şi se zice că ideea iniţială a CR ar fi venit din Bavaria, un land german cu un înalt nivel de identitate şi cu autonomie cîştigată prin puteri propri. Totuşi, nu există nici o prevedere, doar o aşteptare, ca reprezentanţii să aibă mandate democratice (în sensul în care ei să fie cel puţin reprezentanţi aleşi ai autorităţilor pe care le reprezintă în CR). Această ambiguitate a condus la încercarea fostului guvern conservator al Marii Britanii de a se sustrage acestei prevederi prin numirea în CR de funcţionari publici nealeşi şi de membri ai organismelor administrative independente nominal dar care se bazează pe finanţare guvernamentală, deşi pînă la urmă această încercare a fost blocată de Camera Lorzilor. Un alt indiciu al dorinţei acelei guvernări de a menţine controlul este că reprezentarea din Marea Britanie s-a bazat nu pe autorităţile locale ca atare, ci pe planificarea regiunilor, ale căror rezonanţe locale au fost limitate, ca să nu spunem mai mult. Alte ţări par să fi fost mai pregătite să joace rolul democratic, majoritatea covîrşitoare a reprezentanţilor fiind aleşi în organismele pe care le reprezintă în cadrul CR. Totuşi, numirile în sine sunt făcute de guvernele naţionale, reprezentarea fiind calculată pe o bază naţională, în funcţie de populaţia statului respectiv. Deşi implicarea reprezentanţilor Marii Britanii în sesiunile plenare ale CR este recunoscută în momentul de faţă ca fiind printre cele mai bune (Regions and Cities of Europe 6, ianuarie 1996), aceasta reflectă mai degrabă frustrarea locală faţă de guvernarea centrală a Marii Britanii decît entuziasmul de la Whitehall pentru ideea regională. O altă fisură în credibilitatea democratică a CR este faptul că membrilor aleşi care îşi pierd susţinerea în circumscripţiile locale nu li se cere să demisioneze din CR şi adesea nici nu o fac. Ca urmare, CR a cîştigat un fel de reputaţie de refugiu pentru politicienii care nu au fost realeşi.

Opiniile sunt diferite în ceea ce priveşte gradul de importanţă pe care îl va dobîndi CR. Pentru unii, ea este o etapă pe drumul spre o Europă cu adevărat federală. Jacques Blanc, pe de altă parte, fostul său preşedinte dar şi un apărător fervent al statului naţional, crede că acesta din urmă va continua să fie cea mai importantă unitate administrativă şi politică a Europei şi vede regionalismul într-adevăr ca pe „antidotul la separatism” (citat în Tyler 1994). Aceasta este o opinie destul de diferită faţă de percepţia frecventă a birocraţilor şi politicienilor din afara CR, că ea ar fi abia puţin mai mult decît un atelier de dezbatere a unor chestiuni minore, sau un forum pentru politicienii regionali şi locali ambiţioşi, sau amîndouă (anchete de teren, 1996).

Un alt element regional care ar trebui menţionat aici este crearea a opt megaregiuni pentru şi de către UE, toate traversînd explicit graniţele naţionale (“zone de cooperare transfrontalieră”; vezi Europe 2000+ 1995). În prezent, acestea tind să fie legate de zone politice specifice. Astfel, de exemplu, regiunea Mării Nordului, compusă din nordul şi centrul Angliei, nordul Olandei şi întreaga Danemarcă, este menită să trateze problema poluării mediului. În acelaşi chip, regiunea Arcului Atlantic, compusă din 32 de regiuni din sud-vestul Angliei, coasta atlantică a Spaniei şi Franţei şi întreaga Irlandă, Scoţie, Ţară a Galilor şi Portugalie, are ca centru de interes chestiuni precum şomajul în zonele marginale şi colaborarea în problema poluării cu petrol, deşi unii din cei implicaţi se referă şi la dimensiunea „celtică” a acestor regiuni (Helm 1996:18). Unele din aceste alianţe îşi au originea în iniţiative locale, însă au fost adoptate de UE pentru anumite obiective, cum ar fi transportul. Această dimensiune a condus la Perspectiva Dezvoltării Teritoriale Europene a UE, care, deşi nu are caracter de obligativitate pentru statele membre, trasează bazele pentru cooperarea regională viitoare la acest nivel, combinînd explicit regiuni ale unor state membre diferite. Deocamdată, raţiunea este iarăşi pur şi simplu egalizarea economică şi socială a dezvoltării diferitelor părţi ale Europei. Totuşi, după cum vom vedea, autorităţile locale creează ele însele alianţe transfrontaliere între ele, care dublează această dezvoltare oficială a Bruxellesului. La fiecare nivel, credibilitatea democratică rămîne o problemă, în prezent fiind greu de creditat sugestia lui Harvey potrivit căreia astfel de alianţe „pot crea în timp un nivel intermediar de autoritate, între regiune şi centrul european, mai relevant decît vechiul stat naţional” (1994:60) – desigur, în contextul identităţii populare. Asemenea alianţe nu sînt întotdeauna populare, de pildă, euroregiunii Schleswig, situată de o parte şi de alta a graniţei germano-daneze, i se opun majoritatea danezilor locali, de teama dominaţiei germane (Bendixen 1997).

Conflicte intrabirocratice: strategiile locale raportate la Bruxelles şi la centrele naţionale

Voi trece acum la prezentarea unor poziţii etnografice şi birocratice cu privire la regionalism aşa cum sunt ele percepute mai cu seamă de autorităţile locale şi regionale din Marea Britanie — de la Bruxelles şi din ţară. Un prim punct este faptul că există conflicte clare în unele cazuri între reprezentanţii regionalismului la diferite nivele birocratice şi, respectiv, între politicile lor. Acest lucru este exemplificat de Marea Britanie, pe care Bruxellesul a împărţit-o, ca pe alte ţări membre UE, în regiuni a căror definire este în mare parte arbitrară din punctul de vedere al identităţilor populare (CEC 1992:6). Totuşi, biroul Marii Britanii din cadrul UE nu respectă întotdeauna graniţele trasate de Bruxelles: de pildă, pentru anumite scopuri, Londra a redus regiunea „Sud-Vest” după împărţirea Bruxelles-ului, compusă din Dorset, Somerset, Avon, Wiltshire, Gloucestershire, Devon şi Cornwall, la regiunea „Vest”, din care lipsesc ultimele două (cf. ECUK 1994). În chip asemănător, potrivit altui informator, în vreme ce autorităţile locale din estul Angliei îşi doreau o regiune mică, în componenţa căreia să intre Norfolkul, Suffolkul şi Cambridgeshire, biroul Marii Britanii de la Bruxelles a insistat pe crearea unei regiuni „Est” care să includă şi Bedfordshire, Essex şi Hertfordshire. Mai mult, ambele reprezentanţe pot fi modificate sau chiar respinse în totalitate la nivelul autorităţii locale: de pildă, Dorset, Hampshire şi Normandia Inferioară au un birou comun la Bruxelles, înfiinţat în aprilie 1995. Această „regiune” nu este numai transregională potrivit delimitărilor Londrei sau ale Bruxelles-ului (Hampshire face parte din regiunea „Sud”, iar Dorsetul din Regiunea „Vest”, în împărţirea făcută de Londra), ci şi transnaţională.

Opiniile informatorilor diferă însă în ce priveşte raţiunea acestei încălcări. Pentru unul din ei, la nivelul local în sudul Marii Britanii, raţiunea a fost impunerea mandatele acestor trei autorităţi ca regiune comună şi „exprimarea acestei unităţi” explicit; s-a considerat, de asemenea, că era cu atît mai bine cu cît sursa de informaţii cu privire la politicile UE era mai apropiată şi că efectele locale ale informaţiilor respective vor avea astfel un impact mai mare. În biroul reprezentativ din cadrul Bruxelles-ului a existat mai multă precauţie, această „regiune” (Dorset, Hampshire, Normandia Inferioară) nefiind reprezentată ca avînd o identitate proprie sau ca fiind mai mult decît o simplă structură de cooperare pentru a obţine informaţii şi fonduri de la Bruxelles şi de a face lobby acolo. În jargon UE, adiţionalitatea (adică principiul că banii UE trebuie să reprezinte un plus, iar nu să înlocuiască finanţarea naţională) este cel puţin la fel de importantă ca subsidiaritatea. Nu a existat nici o pretenţie de evitare sau ocolire a Whitehallului sau Parisului – lucru care era socotit drept o concepţie greşită comună. În orice caz, au fost mult mai puţini bani disponibili direct de la Bruxelles decît de la sau prin Londra sau Paris. Totuşi, a avea un birou la Bruxelles era considerat un lucru important pentru a se asigura că nu erau ratate fondurile existente şi s-a dovedit, totodată, un lucru justificat din punct de vedere financiar. Istoria acestei alianţe anume a fost reprezentată de asemenea, ca întîmplătoare şi neplanificată, generată de legăturile pe care Dorsetul şi Hampshire le dezvoltaseră fiecare independent cu Normandia Inferioară în privinţa mai cu seamă a schimbului de informaţii. Mai recent, Insula Wight li s-a alăturat, deşi, cu nivelul de trai şi cu rata şomajului pe care le are, ea este o zonă mai defavorizată. Acest lucru nu a fost perceput ca o problemă, atîta vreme cît puteau fi evitate conflictele referitoare la finanţare: astfel nu au existat asemenea conflicte între Hampshire şi Dorset, deoarece ele erau eligibile pentru fonduri diferite într-o anumită măsură, chiar dacă ambele au beneficiat de KONVER (programul de asistenţă UE pentru zonele care în trecut au avut legătură cu apărarea).

Biroul regional al Devonului şi Cornwallului a fost înfiinţat într-o manieră ad hoc asemănătoare, iniţial de Consiliul Comitatului Cornwall în asociere cu Consiliul Comitatului Plymouth, Consiliul Comitatului Devon alăturîndu-li-se ulterior. Deşi nu există o alianţă structurată cu regiuni franceze ca în cazul anterior, legăturile dintre Cornwall şi Bretagne şi dintre Devon şi Calvados au fost considerate importante. Aceasta s-a întîmplat în ciuda rivalităţii dintre Cornwall şi Bretagne în ce priveşte pescuitul – deşi reală, ea era veche de secole şi nu a fost văzută ca un impediment în dezvoltarea cooperării în ansamblu. Iarăşi, raţiunea de a avea un birou reprezentativ comun a fost să se asigure eliberarea de fonduri către autorităţile locale, fonduri care altfel s-ar fi dus într-altă parte, chiar în afara Uniunii, de pildă în Europa de Est, chiar dacă destinaţia lor iniţială ar fi fost Londra. Nu a existat nici o aluzie referitoare la folosirea biroului pentru afirmarea identităţilor regionale ca atare, care, dată fiind identitatea aparte a Cornwallului ca însăşi marginea celtică a Angliei, poate fi greu de susţinut pentru cauze interne, în ciuda pretinsei geneze a alianţei după modelul regiunilor muntoase şi insulelor Scoţiei, o altă regiune periferică cu probleme economice grave şi de durată.

Se poate socoti diferenţa de perspectivă din cadrul primei alianţe ca reflectînd apropierea relativă faţă de Bruxelles şi agendele relaţiilor publice respective: ceea ce ţin autorităţile locale să justifice în faţa alegătorilor lor este făcut să pară mai puţin presant în mediul de seră al instituţiilor europene. Totuşi, sînt mai înclinat să cred că diferenţa în acest caz poate fi la bază una personală. Biroul regional al Nordului Angliei de la Bruxelles, de pildă, este văzut ca avînd o agendă politică definită pentru autonomia regională sub forma unei adunări regionale, pentru care este interesată să facă lobby la fel de mult ca pentru oricare alt lucru. În cazul Devonului şi Cornwallului, se pare că a existat mai multă convergenţă între biroul de la Bruxelles şi cel de acasă decît în cazul Dorsetului şi Hampshire.

Revenind la Dorset, el pare să ţină în mod deosebit la integrarea împreună cu alte regiuni în organisme precum Conferinţa Regiunilor Maritime Periferice; Asociaţia Regiunilor Europene, care nu este limitată la statele UE; Protocolul celor Cinci Regiuni, care leagă cinci regiuni din cinci ţări din vestul Europei; şi Regiunea Arcului Atlantic, înfiinţată pentru a aduce la lumină profilul neglijatei coaste atlantice a Europei (Consiliul Comitatului Dorset n.d.:21-6). Asociaţia Regiunilor Europene, de pildă, este menită „să întărească reprezentarea regiunilor în cadrul instituţiilor europene” (ibid.:22), precum şi să joace rolul de canal de comunicare cu Bruxelles-ul, ocolind centrele naţionale. Ea este percepută ca jucînd un rol similar celui al înseşi Asociaţiei Consiliilor Comitatelor din cadrul Marii Britanii, care funcţionează ca şi „conductor al comentariilor consiliilor comitatelor către Comisie” (ibid.:21), ocolind similar guvernarea naţională de la Whitehall. În ce priveşte Dorsetul, cooperarea dintre regiuni are în mod destul de conştient o dimensiune politică, precum este şi o chestiune de îmbunătăţire, de exemplu, a infrastructurii ori legăturilor comerciale. Arcul Atlantic este cu francheţe descris drept „un lobby politic” în broşura oficială (ibid.:22), care afirmă de asemenea (ibid.:21): „Cooperarea cu alte organisme este esenţială dacă Dorsetul doreşte ca opinia sa să fie acceptată în Europa. Adevărul este că Comisia va acorda mai multă atenţie mai multor autorităţi care conlucrează decît ar acorda uneia singure”.

Asemenea iniţiative pot cu siguranţă fi încurajate la nivele superioare. Totuşi, alianţele formate de autorităţile locale din proprie iniţiativă trec adesea peste graniţele regionale din viziunea Bruxellesului sau a centrelor naţionale. Fără a fi concepute pentru a li se opune sau a le desfide neapărat pe acestea din urmă, alianţele pot fi văzute ca un exerciţiu de fortifiere a puterii locale, în care autorităţile locale profită de sprijinul Bruxelles-ului pentru iniţiativele locale în vreme ce în acelaşi timp produc soluţii care se adecvează doar circumstanţelor locale. Această procedură a ajuns să fie cunoscută în cercurile autorităţilor locale din Marea Britanie ca „ocolirea Whitehallului”, cu toate că nu este percepută invariabil ca relevantă sau de dorit nici măcar în aceste cercuri.

Totuşi, un indiciu al faptului că multe regiuni sînt ele înseşi deplin conştiente de posibilităţile pe care le poate oferi integrarea europeană este că aproape cincizeci dintre ele din întreaga Europă îşi înfiinţaseră birouri permanente la Bruxelles pînă în 1992 (CEC 1992:2) şi 130 pînă în 1996 (Helm 1996:18). Nu toate sunt secesioniste sau autonomiste, nici, precum comitatele engleze Essex şi Lancashire, nu sunt neapărat regiuni în nici o accepţiune birocratică normală a termenului (Tindale 1995:4). Totuşi, există o tendinţă crescîndă în unele cercuri de a defini toate identităţile şi instituţiile subnaţionale ca fiind regionale, inclusiv pe cele locale şi urbane.

Să examinăm alte cîteva exemple implicînd autorităţi regionale sau locale din Marea Britanie şi să arătăm gradul în care multe din aceste alianţe sunt încă bazate pe politici, deşi sunt născute din iniţiative locale. Ţara Galilor este parte a grupului zonelor miniere din Europa şi totodată a Interreg II a UE împreună cu ambele părţi ale Irlandei. Centrul European al Ţării Galilor de la Bruxelles pretinde că el a jucat un rol esenţial în a determina CE să accepte relevanţa graniţelor maritime în acest context. Scoţia este legată de regiunile nord-scandinave, datorită interesului comun faţă de mediul înconjurător şi educaţie, precum şi cu Ţara Galilor şi cu Aarlberg din Danemarca datorită interesului faţă de învăţămîntul din zonele periferice. Essexul are împreună cu Picardie (Franţa) un birou la Bruxelles şi anumite proiecte cu Picardie (Franţa) ce presupun cooperarea în calificarea forţei de muncă, în învăţămînt şi turism. Cele două sunt văzute ca similare în proximitatea capitalelor lor naţionale precum şi ca avînd industrii majore (de automobile, de prelucrare a alimentelor, electronică) în comun, şi există un aranjament şi cu Turingia din estul Germaniei, rezultînd astfel o triplă alianţă, justificată prin aspecte culturale precum şi economice ale cooperării, şi în termenii dezvoltării apropierii autorităţii locale din fiecare zonă de cetăţenii respectivi. În general, s-a considerat că există o puternică conştiinţă europeană în Essex, în ciuda prezenţei unor parlamentari eurosceptici (cel mai cunoscut, Teddy Taylor).

Kentul are legături cu Nord Pas de Calais şi cele trei provincii belgiene, o alianţă care are statut juridic, chiar dacă fiecare partener păstreză un birou separat la Bruxelles. În cazul Kentului, ideea biroului este de a risipi zvonurile potrivit cărora Kentul ar fi relativ prosper şi de a obţine partea cuvenită de la biroul din Bruxelles pentru cetăţenii Kentului, care sînt înclinaţi să vadă în UE mai cu seamă o sursă de şomaj (ofiţerii de la vamă, transportatorii de marfă, fermierii în urma crizei bolii vacii nebune etc). De asemenea, conflictul dintre Sussexul de Vest şi cel de Est cu privire la graniţele dintre ele le-a împiedicat pe amîndouă să intre în această alianţă după cum ar fi dorit Kentul.

Informatorul nostru de la biroul din Bruxelles al Kentului a sugerat că comitatele care nu se află la graniţă, precum cele de cealaltă parte a Londrei, au fost în general mult mai puţin interesate în alianţe transfrontaliere. Autorităţile din Anglia de Est au manifestat deocamdată puţin interes, cu toate că cel puţin Gloucestshire, Somerset, Avon şi Wiltshire, şi mai îndepărtate de orice graniţă internaţională, cooperează pentru înfiinţarea unui birou propriu la Bruxelles. Oxfordshire are într-adevăr aranjamente ad hoc cu Turingia, pentru care este un canal de obţinere a expertizei silvice a universităţii, şi de asemenea, cu Perm (Rusia), o zonă producătoare de armament acum dezafectată, ca şi Oxfordshire. Totuşi, comitatul nu consideră că merită să îşi înfiinţeze un birou la Bruxelles, deşi în momentul de faţă contează pe Bruxelles pentru nişte finanţări de bază în domeniul educaţiei, mediului şi transportului.

Pe de altă parte, Forumul Regional West Midlands, o iniţiativă regională care include 5,5 milioane de persoane din Warwickshire, Herefordshire, Staffordshire şi Shropshire, are alianţe strînse cu birourile reprezentative germane, cu toate că nu văd în structura rigidă a acestora un model de urmat. West Midlands se află în acelaşi timp în Zona Metropolitană de Nord-Est după împărţirea Bruxellesului, care mai include Dublinul, Frankfurtul, Ile de France şi aşa-numitul Randstad din Olanda, precum şi în Arcul Atlantic, situîndu-se tocmai în afara regiunii Capitalelor Centrale, care se întinde de la Ruhr şi Paris prin Belgia şi Londra, dar care se termină la Banbury (Oxfordshire). Acesta este locul în care am găsit subliniată ideea West Midlands-ului ca o regiune cu identitate proprie, în opoziţie cu East Midlands, care a fost delimitată ca aflîndu-se de cealaltă parte a Străzii Watling (un vechi drum roman care traversează regiunea în direcţia sud-est – nord-vest). Această identitate era percepută ca deţinînd un aspect economic, coeziunea ei provenind din regenerarea economică, însă informatorul respectiv spera că ar putea apare un sentiment de identitate populară din ea: un proces şi o idee dirijată de aparatul birocratic, dacă nu de elite, deşi finalizarea era văzută ca aflîndu-se „la cincizeci de ani distanţă”. Pe de altă parte, reprezentantul Adunării Regionale a Yorkshire-ului şi Humberside-ului era mult mai interesat de regenerarea economică decît de identitatea regională, susţinînd pur şi simplu că ceea ce el numea „cultură” urma — în cazul în care ea ar exista — să îşi poarte singură de grijă. Şi în cazul nord-estului Angliei, se prevedea apariţia unei puternice identităţi locale după ce Adunarea va fi fost înfiinţată. Aceasta, din nou, era o iniţiativă regională datînd din 1987, constituită juridic, însă nerecunoscută oficial. Această nerecunoaştere nu a contat: atîta vreme cît exista uniformitate politică în regiune, după cum este în mod invariabil, Whitehallul putea face prea puţin pentru a contracara această încercare de a da regiunii o oarecare libertate de manevră. De aceea, în acest caz, identitatea regională este percepută mai degrabă ca venind în sprijinul unui program politic (în sensul larg) decît ca exprimînd unul economic. Adunarea ca atare nu are alianţe cu străinătatea, deşi autorităţile locale luate în parte au.

Încheierea de alianţe transfrontaliere nu se limitează la Marea Britanie şi poate avea loc fără să includă neapărat Marera Britanie; după cum am văzut, ea poate încorpora regiuni din afara UE (vezi Harvie 1994:60). Un exemplu remarcabil al primului tip de alianţe transfrontaliere îl reprezintă alianţa celor „patru Motoare” dintre Baden-Würtemberg, Rhone-Alpi, Catalonia şi Lombardia, care cu siguranţă se percepe pe sine drept modelul unei modalităţi alternative de organizare a Europei, cu existenţa unei adunări legislative ca şi premisă pentru aderare şi cu o concentrare pe înalta tehnologie (ibid.:59,62). O alianţă similară există între Saarland, Lorraine şi Luxemburg, la iniţiativa remarcabilului politician social-democrat german şi fost primar al Saarlandului, Oskar Lafontaine.

Un exemplu de alianţă dincolo de graniţele UE este aşa-numita “Euroregiune Nysa” compusă din regiunile de graniţă ale Saxoniei de Est din Germania, Boemiei de Nord din Republica Cehă şi Silezia Inferioară din Polonia. Aceasta a fost fondată în 1991, din iniţiative locale, cu toate că lipsa oricărei tradiţii de autonomie locală în aceste state foste comuniste a avut ca rezultat un început încet, deciziile majore trebuind adeseori supuse aprobării centrelor naţionale. Unul din centrele de greutate ale acestei alianţe îl constituie oraşul Gorlitz/Zgorzelec, un vechi oraş german de provincie care acum este situat pe graniţa germano-poloneză, unde locuitorii de fiecare parte pot trece de cealaltă parte folosind doar cărţile simple de identitate (atîta vreme cît rămîn în zona de graniţă) şi unde serviciile de transport cu autobuzul peste graniţă pot fi plătite în oricare dintre cele două monede. La nivel mai general, există colaborare în ce priveşte serviciile publice (mai ales în cazul urgenţelor şi al apărării împotriva dezastrelor), promovarea comerţului şi turismului, lupta împotriva infracţionalităţii şi stimularea culturii (Irek 1999).

Concluzie

Aceste interviuri şi alte informaţii arată o trecere de la un relativ entuziasm pentru alianţele regionale şi cooperarea cu Bruxellesul pentru a ocoli mîna moartă a centrului naţional, la o viziune pur pragmatică axată mai degrabă pe cooperarea în obţinerea de fonduri şi pe schimbul de informaţii, decît pe crearea unei identităţi în sine. Multe alianţe au loc între zone cu profil economic sau social similar. Foarte multe depind încă de tensiunile dintre nivelul local (diferit de cel regional) şi cel naţional. Totuşi, este evident că chiar şi în Anglia, în vreme ce conştiinţa populară a identităţilor regionale poate să rămînă slabă, identităţile locale pînă la nivel de comitat pot fi foarte vibrante (cf. Young et al.1996). Politicienii locali pot fi în mare măsură motivaţi de realizările pentru zona lor locală şi vor urma orice strategie care ar putea pluti în aer la un moment dat pentru a le obţine.

În acelaşi timp, există limitări clare pentru cooperarea regională atît în cadrul graniţelor naţionale cît şi în cadrul celor europene. Regiunile nu doar cooperează, ci şi concurează, iar regiunile mai înstărite sprijină regionalismul ca pe un mijloc de distanţare faţă de vecinele lor mai sărace şi de păstrare a poziţiilor lor privilegiate (Liga Lombardă, de pildă). Ele se pot chiar alia cu centrul naţional împotriva altor regiuni. Dezvoltarea regională nu a funcţionat în unele zone în mod evident, cum ar fi Mezzogiorno din sudul Italiei şi anumite părţi ale Spaniei şi Greciei, care continuă să rămînă de fapt încă şi mai mult sub media europeană din punct de vedere economic în ciuda direcţionării de fonduri structurale către ele. Aceste regiuni nu au de aceea puterea de a face alianţe utile: exemple remarcabile, precum Alianţa Celor Patru Motoare, sînt între regiuni relativ prospere al căror principal interes este să îşi menţină acea prosperitate (cf. Harvie 1994:6). Un alt considerent este acela că politicienilor locali de cele mai multe ori le displace introducerea de noi instituţii regionale, pe care le percep fie ca aflîndu-se în competiţie cu propria lor putere ca organ ales, fie, ca în cazul Marii Britanii, ca reprezentînd încă un palier al guvernării centrale situat deasupra lor.

Mai general, cu toate că autonomia şi receptivitatea crescute faţă de identităţile şi revendicările locale sînt certe pentru unităţile subnaţionale în general, pînă la nivelul oraşului, nu există nici un semn că statele naţionale ale Europei, care sînt încă membre de primă linie ale UE, sînt pregătite să îşi cedeze suveranitatea către acestea. Cu toate că statul naţional este adesea perceput ca slăbit nu numai în urma uniunii sale cu UE, ci şi a renunţării la politicile de protecţionism social şi la economiile naţionalizate, UE se întemeiază încă pe o serie de tratate internaţionale între state suverane, în tradiţionala manieră westfaliană. În plus, chiar şi directivele Bruxellesului trebuiesc ratificate de parlamentele naţionale pentru a beneficia de puterea legii în fiecare din statele membre. Nici secesiunea nu este imposibilă, după cum o demonstrează cazul Groenlandei (teritoriu dependent de Danemarca, NB): UE nu poate fi comparată cu Statele Unite din 1861. Nivelul naţional continuă să rămînă important indiferent de sentimentul naţional popular ca atare, care în Marea Britanie şi Danemarca este ostil integrării complete, în vreme ce cedează unei identităţi mai „europene” asociată cu o regionalizare lărgită în Germania, de exemplu, şi în Belgia. Aceasta din urmă aproape că a încetat să mai existe ca stat naţional din cauza devoluţiei extensive a puterilor şi funcţiilor statului către cele trei regiuni administrative (dar şi populare) ale sale (Flandra, Valonia şi Bruxellesul).

În ansamblu, totuşi, multe state naţionale europene vor voi şi totodată vor fi în stare să opună rezistenţă faţă de ritmul schimbării într-un regionalism dus pînă la capăt. Nu este, de aceea, de mirare că gînditorii mai radicali aşteaptă de la alianţele transfrontaliere să reconfigureze Europa prin producerea de regiuni de mărimea unui stat care să şteargă graniţele naţionale tradiţionale (precum în documentul Europa 2000+). Pentru antropolog, incidental, aceasta are efectul interesant că polarităţile centru-periferie sunt inversate: Bretagne este periferică în Franţa, însă destul de centrală în Arcul Atlantic, al cărui sediu administrativ se află la Rennes (Helm 1996:18). Totuşi, interviurile mele de pînă acum indică faptul că această evoluţie este una îndepărtată, dacă se va împlini vreodată: poate fi destul de dificil să se găsească identităţi regionale propriu-zise în unele părţi ale Europei, în vreme ce pentru oficiali există întotdeauna probleme mai presante de rezolvat. Dar chiar şi aşa, multe identităţi, inclusiv cele naţionale din Europa secolului nouăsprezece, precum şi multe identităţi locale din Marea Britanie a aceluiaşi secol (despre aceasta din urmă, cf. Young et al. 1996), au fost conduse sau impulsionate de elite. De asemenea, regiunile, ca naţiunile, sînt idei pentru care uneori oamenii sînt gata să moară, ceea ce nu este cazul Europei, deocamdată. Nu va exista, după toate probabilităţile, o situaţie stabilă, ci una în care instituţiile şi politicienii locali, regionali, naţionali şi europeni vor continua să-şi dispute puterea, după cum fac în alte sisteme „federale”.

Bibliografie

AER 1993. The Assembly of European Regions (broşură neoficială).

Bendixen, Grit 1997. Danish Pact Reveals Divisions, în European 4-14.5.97.

Boissevain, Jeremy 1977. Towards a Social Anthropology of Europe, în Boissevain, J. Şi Friedl J. (editori) Beyond the Community: Social Processes in Europe, The Hague: Netherlands Department of Education and Science.

CCE (Comisia Comunităţilor Europene) 1984. The Regions of Europe: Socio-Economic Situation and Development of the Community s Regions, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

CCE 1991. Working for the Regions, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

CCE 1992. Helping Europe s Regions, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

CEMR n.d. The Council of European Municipalities and Regions: History, Structures, Activities (broşură neoficială).

Cohen, Abner 1974 (ed). Urban Ethnicity, London: Tavistock.

Dorset County Council n.d. Dorset  County Council in Europe: Reaching Out to the Future, Dorchester; Dorset County Council.

ECUK (European Commission in the United Kingdom) 1994. The West, a Region of the European Union, London: HMSO

Europe 2000+ 1995. Regional Planning for the Year 2000, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities.

Forsythe, Diana 1989. German Identity and the Problems of History, în Elizabeth Tonkin, Maryon McDonald şi Malcolm Chapman (editori) History and Ethnicity, London and New York: Routledge.

Freeman, S. 1973. Introduction to European Social Organisation, în American Anthropologist 75, 743-50.

Harvie, Christopher 1994. The Rise of Regional Europe, London and New York: Routledge. Helm, Sarah 1996. Arc of Influence Puts Nations in the Shade, Independent 11.7.1996, 18. Irek, Malgorzata 1999. Self-governance at the Border: Local Initiatives in the “Dreilaendereck”, ms.

Just, Roger 1989. Triumph of the Ethnos, în Elizabeth Tonkin, Maryon McDonald şi Malcolm Chapman (editori) History and Ethnicity, London and New York: Routledge.

Kaschuba, Wolfgang, şi Carola Lipp 1979. 1848 – Provinz und Revolution: kultureller Wandel und soziale Bewegung im Königreich Württemberg, Tübingen: Tübinger Vereinigung für Volkskunde.

MacClancy, Jeremy 1993. At Play with Identities in the Basque Area, în Sharon McDonald (ed.) Inside European Identities: Ethnography in Western Europe, Oxford and Providence: Berg.

McDonald, Sharon 1993. Identity Complexes in Western Europe: Social Anthropological Perspectives, în Sharon McDonald (ed.) Inside European Identities: Ethnography in Western Europe, Oxford and Providence: Berg.

Mazey, Sonia 1995. Regional Lobbying in the New Europe, în Martin Rhodes (ed.) The Re- gions and the New Europe, Manchester: Manchester University Press.

Milward, Alan S. 1994 (1992). The European Rescue of the Nation State, London: Routledge.

O’Brien, Oonagh 1993. Good to Be French? Conflicts of Identity in North Catalonia, în Sharon McDonald (ed.) Inside European Identities: Ethnography in Western Europe, Oxford and Providence: Berg.

Paradowska, Janina 1997. Rysowanie Polski, Polityka 20.12.97, 20-2.

Schneider, P, J. Schneider şi E.Hansen 1972. Modernization and Development: the Role of the Regional Elites and Noncorporate Groups in the European Mediterranean, Comparative Studies in Society and History 14, 328-50

Shore, Cris 1993a. Inventing the “People’s Europe”: Critical Approaches to European Community “cultural policy”, Man n.s.28, 778-800.

Shore, Cris 1993b. Ethnicity as Revolutionary Strategy: Communist Identity Construction in Italy, în Sharon McDonald (ed.) Inside European Identities: Ethnography in Western Eu- rope, Oxford and Providence: Berg.

Shore, Cris şi Annabel Black 1994. Citizen’s Europe and the Construction of European Identity, în Victoria Goddard, Joseph Llobera şi Cris Shore (editori), The Anthropology of Europe: Identities and Boundaries in Conflict,Oxford and Providence: Berg.

Tindale, Stephen 1995. Devolution on Demand: Options for the English Regions and London, London: Institute for Public Policy Research.

Tyler, Christian 1994. Territorial Champion, Financial Times 19.12.94.

Young, Kenneth, et al. 1996. In Search of Community Identity, Bristol: Rowntree Foundation.

Traducere de Doina Baci

*

Robert PARKIN este secretar asistent al Centrului Britanic de Studii Durkheimieme din Oxford şi cercetător la Institutul de Antropologie Socială şi Culturală din cadrul Universităţii Oxford, specializat în problemele identităţii, etnicităţii şi naţionalismului în Europa, dar şi în cercetarea interculturală a relaţiilor de rudenie şi în istoria antropologiei. Printre cele mai importante volume ale sale se numără The Munda of Central India: An Account of their Social Organization (1992), The Dark Side of Humanity (1996), Kinship: An Introduction to Basic Concepts (1997).

Robert Parkin, Regional Identities and Alliances in an Integrating Europe: A Challenge to the Nation State?, studiu publicat cu permisiunea autorului.