Untitled-16
Regionalismul în Ungaria
şi
în Europa Centrală şi de Est
Ilona
Pálné Kovács
Introducere
Fiecare
dintre ţările central-est-europene în tranziţie a trebuit să se confrunte cu
reforma sa teritorial-administrativă. Primii paşi au fost făcuţi – în mod
firesc – la
nivelul aranjamentelor locale, întrucît atît legitimarea politică a schimbării
de regim,
cît şi sistemul de valori al elitei politice care a efectuat schimbarea au
favorizat nivelul
local. Către mijlocul anilor nouăzeci însă s-a putut constata că atît
administraţia
naţională, capacitatea de funcţionare a serviciilor publice, cît mai ales
politicile de
dezvoltare regională nu se pot dispensa de rolul ce revine autoguvernărilor* de
nivel
intermediar. Constatarea însă nu a fost urmată întotdeauna de fapte. Reformele
consecvente au fost frînate nu numai de lipsa consensului politic, de geloziile
puterii
centrale, ci şi de incertitudini profesionale. Studiul de faţă va urmări evoluţia
procesului
regionalizării mai ales în Ungaria, dar mă voi strădui să prezint în paralel şi
evenimentele desfăşurate în acest domeniu în ţările învecinate.
Un mileniu de istorie al judeţelor**
maghiare
Vremuri schimbătoare, conţinuturi
variate, dominanţe constante
Statalitatea
ungară posedă o tradiţie milenară chiar şi în context european,
chiar dacă suveranitatea sa a fost adesea limitată în decursul istoriei. Bazele
statului
ungar au fost puse, ca garanţie a apartenenţei la Europa, de primul rege
maghiar,
* Termenul de autoguvernare (önkormányzat,
selfgovernment), impus în literatura de
specialitate maghiară, a fost preferat termenului uzitat în spaţiul francofon (şi
românesc) de
autonomie, autoadministraţie, considerîndu-se că acesta exprimă mai
exact esenţa noţiunii
dezbătute. (N.trad.)
** Întrucît în sistemul administrativ-teritorial românesc
comitatului ungar (megye) îi
corespunde judeţul, am preferat folosirea termenului din urmă. (N.trad.)
Ştefan.
Spiritul şi structura statului, clădite pe latifundiile regale, s-au dovedit a
fi fost perene, în ciuda faptului că timp de o mie de ani Ungaria nu a avut o
constituie scrisă. Extinzînd reţeaua latifundiilor regale, ştefan cel Sfînt a
reuşit
să stăpînească întregul teritoriu al ţării prin crearea judeţelor regale. Am
putea
spune că autoritatea statală este de-o vîrstă cu judeţele. Centrul sistemului
administrativ era amplasat în cîte o cetate de pămînt rămasă de la slavi, iar
acolo
unde nu existau cetăţi corespunzătoare erau construite altele noi. În fruntea
judeţului se afla prefectul (ispan), care administra atît moşiile cetăţii
cît şi populaţia
aparţinătoare acesteia. Autoritatea judeţeană s-a extins treptat şi la populaţia
maghiară liberă de pe teritoriile învecinate judeţelor.
La
începutul veacului al XIII-lea sistemul judeţelor regale a început să se
destrame datorită donaţiilor făcute din patrimoniul regal. Judeţele au devenit
tot
mai mult un cadru instituţional al solidarităţii nobiliare. Mişcările nobilimii
judeţene
îndreptate împotriva autorităţii baronilor latifundiari erau sprijinite şi de
puterea
regală în descreştere. Diploma prin care i se acordă nobilimii judeţene dreptul
la
autoguvernare datează din anul 1232, iar către sfîrşitul veacului, aşa-zisele
judeţe
nobiliare devin autoguvernări politice ale nobilimii în frunte cu un prefect,
ca
reprezentant al puterii regale şi numit de acesta. Administrarea teritoriilor
transilvane
era similară, deşi avea de la început trăsături specifice. În timpul stăpînirii
otomane
cea mai mare parte a ţării a aparţinut Imperiului Otoman, fiind împărţită, în
conformitate cu sistemul structurii statului otoman, în sangeacuri.
În
timpul stăpînirii habsburgice judeţul nobiliar s-a întărit din nou, pe de o
parte ca instrument al stăpînirii feudale, pe de altă parte ca redută a mişcărilor
de
independenţă împotriva stăpînirii habsburgice. Faptul că judeţul reprezenta
simultan
interesele puterii centrale prin persoana prefectului, respectiv cele ale forţelor
politice
judeţene, a devenit o sursă de tensiune tot mai accentuată în cadrul
consiliilor
acestora. Subprefectul, ca locţiitor al unui prefect fidel curţii (care adesea
nici nu
locuia pe teritoriul judeţului respectiv, iar numirea sa era pe viaţă), a
devenit cu
timpul prima oficialitate a autoguvernării judeţene. Sistemul de organizare al
judeţului a fost dublat încetul cu încetul de aşa-zisul sistem de administrare,
servind
drept instrument de limitare a tendinţelor de autoguvernare ale judeţelor. Pe
lîngă
sistemul administraţiei publice la nivel judeţean s-au întărit unităţile mai
mici, plăşile,
care nu au deţinut însă niciodată competenţe de autoguvernare.
Iosif
al II-lea, regele „pălăriaş”, a acţionat deschis împotriva nobilimii maghiare
organizate în cadrul judeţelor atunci cînd în 1784 a lichidat autonomia judeţelor
nobiliare. Iosif al II-lea nu numai că a lovit în autonomia judeţelor, ci le-a
modificat
şi limitele. În numele raţionalizării a împărţit Ungaria în zece circumscripţii,
iar
Ardealul în trei, numind în fruntea acestora inspectori regali cu competenţe
aproape
nelimitate. Odată cu moartea lui Iosif al II-lea, sistemul circumscripţiilor a
luat
sfîrşit, revenindu-se la sistemul autoguvernărilor nobiliare anterioare.
În cadrul reformelor ce-şi propuneau să pregătească
transformările burgheze
ale Ungariei, au avut loc dezbateri importante despre rolul judeţelor. Unii
considerau judeţele drept garanţie a independenţei naţionale şi a libertăţii
comunităţilor din sînul judeţelor. Alţii în schimb vedeau în ele o frînă
importantă
a transformărilor burgheze şi a unei administraţii centralizate moderne,
datorită
ponderii puterii nobilimii feudale din judeţe. Sistemul legislativ al revoluţiei
din
1848 a considerat sistemul judeţean drept bastion al constituţionalităţii, dar
îşi
propusese să democratizeze această instituţie feudală aşezînd-o pe baze
democratice reprezentative. Datorită evenimentelor revoluţionare nu mai rămăsese
timp pentru adoptarea legii. Autoritatea instituită după înfrîngerea revoluţiei,
a
impus un sistem administrativ asemănător reformelor lui Iosif al II-lea.
Ungaria a
fost împărţită în cinci circumscripţii eliminîndu-se complet autonomia judeţeană,
în fruntea circumscripţiilor fiind numiţi prefecţi, iar în fruntea judeţelor,
comiţi.
Compromisul
austro-ungar de la 1867 a deschis calea către consolidarea
administraţiei publice. Au luat naştere legile referitoare la autorităţile
locale şi
comune, administraţia teritorială fiind integrată în sistemul administrativ al
statului.
Legile respective, făceau distincţia, după modelul austriac, între competenţele
administrative ale judeţelor şi cele ale statului central, au păstrat, chiar
dacă într-
o măsură mai redusă, drepturile politice ale judeţelor, de exemplu, dreptul de
opinie în chestiunile politicii naţionale. În această perioadă demarează,
dincolo
de organizarea
administrativă a judeţelor, crearea aşa-zisului sistem administrativ
deconcentrat al statului, cu instituţii subordonate ministerelor. Armonizarea
activităţii organelor administraţiei judeţene cu cele ale administraţiei de
stat era
asigurată de aşa-zisul comitet administrativ.
În
perioada horthystă de după revoluţia burghezo-democratică din 1918,
respectiv cea socialistă din 1919, administraţia publică este aşezată în mod
stabil
pe două piloane: cel al autoguvernării locale şi cel al administraţiei de
specialitate
al statului. În această perioadă tendinţele centraliste au devenit tot mai
puternice.
Teritoriul
şi împărţirea teritorială ale judeţelor au fost puternic influenţate de
pacea de la Trianon. Din cele 66 de judeţe au rămas doar 33, şi din acestea
numai 10
au rămas neatinse. În 1923 au fost integrate aşa-zisele judeţe amputate, astfel
că
numărul lor a scăzut la 25. Organele de conducere ale judeţelor erau parţial
alese,
parţial delegate. Prefecţii numiţi de şeful statului în fruntea judeţelor au obţinut
puteri
politice tot mai mari, fiind adesea înzestraţi chiar şi cu puterile speciale
ale inspectorilor
guvernamentali. Între diferitele nivele ale administraţiei s-a creat astfel o
puternică
ierarhizare. În cazul administraţiilor judeţene controlul revenea prefectului,
iar
comunele şi oraşele erau subordonate – prin intermediul plăşilor – judeţelor În
timpul
celor două războaie mondiale, precum şi în perioada interbelică, competenţele
autoguvernărilor locale şi teritoriale au dispărut tot mai mult, puterea
teritorială fiind
preluată de instituţiile deconcentrate, tot mai numeroase, subordonate direct
puterii centrale. Timp de cîţiva ani, după cel de-al doilea război
mondial, a continuat dezbaterea
politică şi profesională pe marginea întrebării dacă să fie adoptat sistemul
administraţiei
autoguvernărilor sau modelul sfaturilor sovietice. Chestiunea a fost tranşată
de relaţiile
de putere. În 1950 a fost lichidată independenţa administrativă a reprezentanţilor
teritoriali prin aşa-zisa lege a sfaturilor şi a fost introdus un sistem
ierarhic de
administrare teritorială. În cadrul acestui sistem rolul cheie era jucat de
sfaturile
judeţene care trebuiau să satisfacă simultan interesele locale şi cele
centrale. În practică
însă, datorită logicii sistemului, nu puteau satisface decît funcţiile celei
din urmă.
Judeţele omnipotente controlau pe deplin sfaturile locale şi teritoriale,
puteau influenţa
în mod direct personal politicile locale şi tot ele erau cele care împărţeau
resursele de
dezvoltare în funcţie de propriile priorităţi şi simpatii. Limitele judeţelor
au fost
modificate în 1949, numărul lor stabilizîndu-se de atunci la 19.
Proiecte de reformă de împărţire
teritorială
De-a
lungul istoriei, numărul şi limitele judeţelor nu au constituit niciodată un
fetiş pentru reformatorii şi cercetătorii administraţiei publice. În cursul
istoriei,
îndeosebi în secolul XX, au fost iniţiate numeroase proiecte de reformă care nu
au
fost traduse niciodată în practică. Începînd cu anii ’20, au fost iniţiate mai
multe
zeci de proiecte de organizare teritorială, cuprinzînd atît soluţii de tipul
judeţelor
mari/regionale cît şi de judeţe mici/zone urbane. Conform diferitelor proiecte,
numărul unităţilor teritoriale cu unul sau două nivele, se cifrau între 6 şi 90
(Hajdú
2001). În sine, diferitele modele geografice erau clădite adesea pe un
sistem de
argumenete rezonabile, împărţirea bazîndu-se ba pe sistemul serviciilor urbane,
ba
pe cel al relaţiilor de comunicare şi infrastructurale, ba pe identitatea
peisajului, ba
pe comunitatea economică. Eşecurile iniţiativelor demonstrează fără echivoc că,
dacă politicul nu-şi clarifică corelaţiile şi conţinuturile constituţionale,
sau dacă
vreţi, politice, ale exercitării puterii de stat în contextul diviziunii
teritoriale, atunci
nu pot fi identificate limitele teritoriale adecvate ale administraţiei
publice.
Concluziile
acestei treceri sumare în revistă pot fi următoarele: judeţele sînt unităţi
ale statului ungar cu o tradiţie de o mie de ani, conţinutul şi limitele lor în
schimb s-au
modificat încontinuu. În anumite perioade, ele au constituit în mod clar un
cadru al
descentralizării, al rezistenţei împotriva autorităţilor centrale, totodată
reprezentante
ale unor puteri străine, asupritoare. În acelaşi timp, judeţele au purtat în
sînul lor, de
la bun început, şi scopul şi mijloacele centralizării. Această ambivalenţă nu a
dispărut
nici pînă astăzi, chinurile facerii cu care se încearcă crearea nivelului intermediar
după schimbarea de regim putînd fi în bună măsură explicate prin aceasta.
Schimbarea de regim – redistribuirea
autorităţii teritoriale
Este
unanim recunoscut în mediile politice şi de specialitate că una dintre
cele mai semnificative evenimente politice şi de drept public de după
schimbarea de
regim a fost adoptarea legii autoguvernărilor locale. După dezbateri
parlamentare vehemente, cu sute de amendamente, a luat naştere legea care a
modificat în mod radical sistemul autorităţii teritoriale de pînă atunci.
Caracteristicile structurale cele mai importante ale ale noului sistem de
autoguvernare pot fi descrise în trei puncte: atomizarea şi accentuarea excesivă
a
rolului localităţilor, eliminarea autoguvernării de nivel intermediar,
expansiunea
administraţiei de stat deconcentrate.
„Toată puterea
localităţilor!”
Intenţia
legislatorului era să plaseze societatea locală în centrul sistemului,
dreptul de autoguvernare fiind declarat ca drept al comunităţii locale. În
sistemul
anterior al consiliilor, cele 3200 de localităţi fuseseră administrate de 1600
de consilii. Cu ocazia primelor alegeri libere, în toamna anului 1990, toate localităţile
şi-
au constituit autoguvernări proprii, independent de numărul locuitorilor.
Această
măsură s-a bucurat în mod indiscutabil de o primire pozitivă mai ales în
localităţile
cărora li s-a oferit pentru prima oară prilejul să-şi aleagă propriul organ
reprezentativ
şi propriul primar. În virtutea acestei legi, autoguvernările locale au obţinut
putere
de decizie în mai toate domeniile vieţii publice locale, independent de mărimea
şi
de capacităţile lor. Iar noii politicieni locali aleşi au vrut să demonstreze că
libertatea
şi puterea constituie garanţia dezvoltării, făcînd puternice presiuni asupra
guvernului
pentru obţinerea resurselor. Transformarea aparent politică şi de drept public
a dus
de fapt şi la schimbări radicale în domeniul dezvoltării localităţilor. Faţă de
politica
de dezvoltare urbano-centrică de pînă atunci, în politica primului guvern de
după
schimbare s-a impus un sistem de dezvoltare prioritară a micilor aşezări.
Detronarea judeţelor
Majoritatea
parlamentarilor şi specialiştilor erau de părere că localităţile vor
deveni într-adevăr independente numai dacă puterea şi influenţa nivelului
intermediar, al judeţelor, vor scădea la minim. Mai mult, autorităţi politice
semnificative au pus sub semnul întrebării necesitatea existenţei autoguvernării
judeţene şi au propus ca atribuţiile teritoriale să cadă în sarcina asociaţiilor
autoguvernărilor locale. Majoritatea a optat în final pentru autoguvernarea
judeţelor,
dar într-o formă deosebit de limitată. Apelîndu-se la principiul subsidiarităţii,
la
modă în Europa, în cadrul legii se stipula că autoguvernările judeţene nu pot
îndeplini
alte atribuţii decît cele pe care autoguvernările locale nu sînt în stare sau
nu doresc
să le îndeplinească. În urma acestor reglementări, autoguvernările judeţene au
fost
înzestrate cu atribuţii administrative privind unele instituţii teritoriale
(spitale,
biblioteci, cămine sociale, instituţii pentru protecţia copiilor etc). Chiar şi
disputa
dintre judeţe şi oraşele de reşedinţă ale acestora a fost tranşată în favoarea
oraşelor,
fiind introdus aşa-zisul concept al oraşelor de jurisdicţie judeţeană. Oraşele
mai mari
de 50.000 de locuitori declarate de parlament oraşe de jurisdicţie judeţeană
îndeplinesc pe teritoriul lor şi atribuţiunile autoguvernării judeţene, şi nu
deleagă
reprezentanţi în adunarea acestora. În consonanţă cu rolul secundar al judeţelor
alegerea corpului reprezentativ al acestora nu se făcea în mod direct, ci
printr-un
sistem destul de complicat de electori.
O deconcentrare excesivă
De
slăbirea autorităţii autoguvernărilor judeţene au profitat, în pofida intenţiei
legislatorului, nu localităţile, ci administraţia centrală (Pálné Kovács 1995).
Guvernarea a înfiinţat o serie întreagă de organe administrative de stat
deconcentrate la nivel judeţean şi regional, fără a asigura o coordonare unitară
a
acestora şi neglijînd în mod special afirmarea intereselor teritoriale.
În
concluzie, putem spune că schimbarea de regim a favorizat localităţile şi a
marginalizat autoguvernările teritoriale. Intenţiile probabil bune care-şi
propuseseră să democratizeze administraţia teritorială şi să aducă mai aproape
decizia de cetăţean, au avut neaşteptate efecte secundare:
-o
parte a localităţilor (mai ales cele mici) nu şi-au putut îndeplini
atribuţiunile decît la un nivel calitativ şi profesional scăzut, adesea la
limita
legalităţii;
-
în ciuda acestei situaţii, autoguvernările locale nu au recunoscut
posibilităţile
oferite de sistemul asocierilor, sistemul dezintegrîndu-se în continuare
prin despărţirea aşezărilor şi ieşirea din sistemul notariatelor integrate;
-
locul autoguvernărilor judeţene marginalizate a fost ocupat de zeci de
instituţii şi agenţii deconcentrate ale statului, care îndeplineau atribuţii
care ar fi
trebuit supuse controlului democratic al reprezentanţilor locali.
Corecţiile prudente ale
administraţiei teritoriale
Modificarea
legii autoguvernării
În
mai toate programele partidelor care au participat la alegerile din 1994 se
putea citi că, deşi în fond sistemul autoguvernărilor fusese un succes, era
necesare
de corecţii, mai ales în privinţa asocierii autoguvernărilor locale şi a
nivelului
intermediar.
Din
cauza diferenţelor politice de opinie, reforma, deşi bine fundamentată
din punct de vedere profesional (Verebélyi, 1995), a dus la rezultate
îndoielnice:
-
A fost pusă în aplicare alegerea directă a autoguvernării judeţene, partidele
politice fiind introduse în adunările judeţene pînă atunci ferite de politica
de partid;
în acelaşi timp, autoguvernările judeţene nu au primit atribuţiuni sporite în
mod
semnificativ, creîndu-se astfel un conflict puternic cu legitimarea sa politică
amplificată.
- Au luat naştere reglementări obligatorii, sau mai degrabă
orientative,
referitoare la colaborarea dintre judeţ şi oraşele de jurisdicţie judeţeană,
respectiv
între capitală şi aglomeraţia sa urbană. Formele de coordonare propuse nu au
reuşit să anuleze conflictul dintre judeţe şi reşedinţa lor.
-
A fost lansat un program de modernizare şi integrare a organelor
administraţiei teritoriale de stat şi au fost desfiinţate regiunile inspectoratelor
republicii.
-
Au fost introduse anumite stimulente în bugete pentru facilitarea asocierilor,
respectiv au fost introduse reglementări privind limitarea separării comunelor;
cu
toate acestea nu s-au petrecut schimbări semnificative nici în privinţa
competenţelor, nici în cea a finanţărilor.
Politică
regională fără regiuni
Din
punctul de vedere al exercitării autorităţii teritoriale, pe lîngă legea
autoguvernării şi reforma administraţiei teritoriale de stat, măsura cea mai
importantă
şi poate cea mai contradictorie a fost adoptarea legii dezvoltării teritoriale
în 1996.
Legea s-a conturat în cursul unui lung proces de pregătire şi furtunoase
dezbateri,
deoarece toate cercurile de interese aşteptau din partea acestei legi
rezolvarea
problemelor politice şi de dezvoltare teritorială acumulate de ani de zile.
Înainte
de schimbarea de regim, mai ales în anii ’70, se aplicase o strategie
de dezvoltare
puternic concentrată pe oraşe, peste 80% din resurse fiind alocate
oraşelor în timp ce aproape 50% din populaţie trăia la ţară. Această politică
de
dezvoltare se bazase pe binecunoscuta teorie a centrului, conform căreia
aprovizionarea unei zone revine centrelor urbane desemnate. Ca urmare a acestei
teorii s-a accelerat procesul de atrofiere a satelor mici, producîndu-se o
migraţie
accentuată spre oraşe. Indiscutabil însă, diferenţele regionale înainte de
schimbarea
de regim au fost mai reduse faţă de contradicţia dintre sat şi oraş. Această
particularitate se datora nu atît succesului politicii de dezvoltare teritorială,
cît
mai ales politicii economice protecţioniste, redistributive, care ţinuse în mod
artificial în viaţă producţiile incapabile de concurenţă de piaţă în zonele
industriei
grele şi în cele agricole cu caracteristici slab productive.
După
schimbarea de regim, liberalismul modelului economiei de piaţă a
fost poate prea repede pus în aplicare de către guvern, fapt care a dus în mod
inevitabil la amplificarea dramatică a diferenţelor regionale. În zonele estice
şi
nord-estice ale ţării, cu industrie grea şi economie agrară tradiţional
înapoiată, s-
a produs o criză economică, iar şomajul a crescut exponenţial. Guvernul a fost
obligat să trateze problemele regionale în mod prioritar. Resursele de
dezvoltare,
respectiv majoritatea determinantă a finanţărilor speciale a fost orientate
spre
aceste zone – cu rezultate modeste, în opinia majorităţii specialiştilor,
pentru că,
pe de o parte, prin dezvoltarea exclusivă a infrastructurii nu poate fi demarată
o relansare
economică, pe de altă parte, pentru că măsurile referitoare la dezvoltarea
regională au fost luate aproape exclusiv pe baza deciziilor centrale, decizii
care
nu au fost capabile să formuleze o politică adecvată condiţiilor locale.
Cauza
eşecul politicilor regionale anterioare poate fi căutată, printre altele,
în centralism, care la rîndul său fusese strîns legat de problemele politice şi
administrative ale nivelului intermediar. Nu este deci întîmplător faptul că
cuvîntul
cheie al schimbării modelului politic regional a devenit descentralizarea.
Principiile
care stăteau la baza reglementărilor dezvoltării teritoriale căutaseră
să ţină cont atît de problemele proprii cît şi de aşteptările Uniunii Europene:
- Guvernarea dorise să pună bazele
unei politici regionale valabile pentru
întreaga ţară – principiul programării.
- Obiectivul politicii regionale
fusese stabilit pe de o parte prin creşterea
competitivităţii, a eficienţei teritoriilor dezvoltate, pe de altă parte prin
echilibrarea
diferitelor teritorii – principiul inovaţiei şi adiţionalităţii.
- Obiectivul stabilirii criteriilor
de finanţare era ca resursele să ajungă într-
adevăr la regiunile cele mai nevoiaşe – principiul concentrării.
-
Legislatorul şi-a
dat seama că dezvoltarea regională nu este o atribuţie
exclusivă a statului, atrăgînd în procesul formării şi finanţării politicii de
dezvoltare
şi actorii economici – principiul parteneriatului.
- Observaţia cea mai importantă a
fost că dezvoltarea teritorială nu poate fi
dirijată de la un singur centru, actorii nivelelor regionale trebuind să fie părtaşi
în
procesul decizional – principiul subsidiarităţii şi al descentralizării.
Autoguvernările
judeţelor aşteptaseră de la legea dezvoltării teritoriale ceea ce
ar fi trebuit să fie reglementat de constituţie, respectiv de legea autoguvernărilor
locale. Incertitudinea în privinţa descentralizării autorităţii şi neîncrederea
faţă de
autoguvernările judeţene şi-a pus amprenta asupra reglementărilor privind
politica
regională. Legea referitoare la descentralizarea dezvoltării teritoriale,
respectiv, la
unităţile planificării teritoriale luase naştere fără să se fi putut baza pe un
model de
administraţie teritorială certă. Luase naştere deci legea politicii regionale fără
regiuni.
Legislatorul a încercat să evite această contradicţie prin introducerea unei
instituţii
specifice, şi anume, prin crearea consiliilor de dezvoltare teritorială.
Instituţiile
de parteneriat, binecunoscute deja în Europa Occidentală, sînt
chemate în general să cupleze tendinţele de drept public ale autoguvernărilor
la
cele ale sferei economice în privinţa dezvoltării (Halkier et al. 1998).
Ocazional
pot fi utile şi în elaborarea unor programe comune de dezvoltare, în acumularea
de resurse pentru îndeplinirea programelor, un singur lucru nu pot face: să ţină
locul autoguvernărilor teritorial-regionale bazate pe principiul reprezentării şi
înzestrate cu legitimitate politică.
În
conformitate cu reglementările ungare, consiliile de dezvoltare teritorială
cu competenţe la nivel naţional, judeţean sau eventual regional, au fost înfiinţate prin
delegare. Conform reglementării din 1996, membrii acestora erau convocaţi
din rîndurile reprezentanţilor autoguvernărilor, camerelor economice,
întreprinzătorilor şi ministrerelor. Preşedinţii consiliilor judeţene de
dezvoltare
erau tocmai preşedinţii adunărilor acestora. Majoritatea membrilor fuseseră
delegaţi de aşa-zisele asociaţii micro-teritoriale constituite de autoguvernările
locale. Compoziţia consiliilor era mai mult sau mai puţin adecvată armonizării
activităţii actorilor interesaţi în baza principiului parteneriatului. Legea a
înzestrat
cu puteri semnificative aceste organisme de tip corporativ. Consiliile de
dezvoltare
teritorială decid asupra concepţiei de dezvoltare a comitatelor şi sînt
împuternicite
să distribuie subvenţiile de stat în sistem de proiecte. Pe baza acestor
competenţe,
consiliile de dezvoltare ale comitatelor au devenit nişte autorităţi mai
puternice
decît adunările comitatelor alese în mod direct.
O
altă caracteristică a legii era că nu a fost capabilă să demareze şi să
amplifice
procesul creării unor regiuni mai extinse decît judeţele. Legea definise drept
unitate
dominantă a dezvoltării teritoriale judeţul, îngăduind totuşi posibilitatea creării
unor regiuni mai mari, fără a avea caracter obligatoriu, cu excepţia a două
regiuni:
în zona de aglomeraţie a capitalei şi în zona lacului Balaton. Una dintre
cauzele
fundamentale ale ezitărilor din jurul regiunilor, dincolo de problemele politice
ale autorităţii, a fost incertitudinea în jurul frontierelor geografice ale
acestora.
În
primăvara anului 1998 însă parlamentul a adoptat Concepţia Naţională a
Dezvoltării
Teritoriale care delimita şapte aşa-zise regiuni statistice de planificare
ca unităţi NUTS 2. Dat fiind însă faptul că legea nu a impus crearea
consiliilor
regionale, aşa-zisele consilii voluntare nu au luat în considerare frontierele
regiunilor statistice.
Noul
guvern instalat în 1998 a formulat în programul său posibilitatea
reorganizării administraţie teritoriale. Primul pas în cadrul acestui proces a
fost
făcut prin modificarea legii dezvoltării teritoriale. În cele şapte regiuni
statistice
a devenit obligatorie înfiinţarea consiliilor de dezvoltare teritorială. În
aceste consilii însă rolul decisiv le revenea reprezentanţilor guvernării centrale în
detrimentul
actorilor locali, motivîndu-se că pentru programele de nivel regional este
nevoie
de obţinerea unor resurse internaţionale, îndeosebi din UE, deoarece Fondurile
Structurale pot fi utilizate în general la acest nivel. Tendinţele vehemente de
regionalizare însă au pălit cu timpul, în esenţă organizarea deconcentrată a
administraţiei de stat a fost un eşec: odată cu întărirea consiliilor de
dezvoltare
teritorială autoguvernările comitatelor au fost şi mai mult marginalizate.
Obligativitatea înfiinţării regiunilor nu a fost asociată cu o redistribuţie a
resurselor,
astfel că dintre cele trei nivele (regiune, judeţ, microregiune) regiunile au rămas
veriga cea mai slabă a sistemului instituţional de dezvoltare teritorială.
Trebuie
adăugat că sistemul bine consolidat de-a lungul anilor care a inclus un şir
întreg
de actori locali în politica de dezvoltare nu dispune nici pînă astăzi de vreo
fracţiune din
resursele de dezvoltare comunitară, rolul redistribuţiei centrale, sectoriale
rămînînd în continuare dominant.
Seria reformelor în Europa
Centrală şi de Est
În
procesul schimbării de regim ţările central-est-europene şi-au reorganizat
în mod substanţial, asemenea Ungariei, sistemul exercitării autorităţii publice
teritoriale. La nivel intermediar au fost lichidate autoguvernările, în locul
lor fiind
instalate oficii sectoriale şi generale ale administraţiei centrale de stat, şi
doar în
ultimii ani au fost făcuţi paşi în direcţia unei descentralizări propriu-zise.
În
Polonia reforma teritorială regională a intrat în vigoare din 1999. În fruntea
celor 16 voievodate stau organe reprezentative alese cu competenţe politice
regionale autonome. În cadrul voievodatelor însă au luat fiinţă nu numai organe
ale autoguvernării ci şi unităţi ale administraţiei de stat, atrăgînd astfel
conflictul
inevitabil dintre mareşal şi voievod, decepţiile fiind amplificate şi prin
faptul că,
în ciuda existenţei regiunilor cu organe alese, administrarea fondurilor
structurale
a fost organizată după tipic centralizat.
În
România, pornind de la cerinţele UE, urmînd recomandările tehnice ale
acesteia finanţate din programul Phare, există regiuni de dezvoltare începînd
din
1998, în fruntea cărora se află consilii şi agenţii de dezvoltare care funcţionează
în baza legii de dezvoltare regională. În cadrul judeţelor din România
autoadministraţiile s-au păstrat, dar autoritatea şi independenţa lor, ca şi a
celorlate
autoguvernări/autonomii este deosebit de slabă în raport cu cea a prefecţilor,
reprezentanţi ai autorităţii statului (Horváth-Veress, 2003).
În
Slovacia, regiunile înfiinţate tot în 1996 (8 kraje) au servit scopuri
exclusiv
administrative. Aplicarea unor reforme teritoriale cuprinzătoare a fost frînată
printre altele şi de conflicte interetnice. Următorul val al reformei a
înzestrat cele
opt regiuni – după dimensiunea lor, mai degrabă unităţi de nivelul judeţelor – cu
competenţe de autoguvernare. În acelaşi timp regiunile de tip NUTS 2 au fost
configurate separat de împărţirea administrativă, semnalînd astfel o mare
nesiguranţă în privinţa diviziunii teritoriale, nemaivorbind de lipsa de
generozitate
constatată în domeniul descentralizării puterii (Hardi – Mezei, 2003).
În
Slovenia autoguvernările locale puternic integrate au posibilitatea asocierii
lor în cadrul unor „regiuni”, respectiv au luat naştere şi primele iniţiative
de reformă
în direcţia regionalizării. Legea adoptată în 1999 privind politica regională îşi
propunea în primul rînd să organizeze sistemul instituţional de dezvoltare
regională
a ţării. Pînă în prezent autoguvernările locale au decis înfiinţarea a 22 de
agenţii,
dar sistemul instituţional al politicii de dezvoltare şi cel al resurselor au rămas
destul de centralizate (Tüske, 2002).
În
Cehia, reforma regională a devenit în 1997 un obiectiv constituţional. Cele
14 regiuni nu sînt identice cu împărţirea NUTS întrucît Uniunea a considerat că,aceste
circumscripţii sînt prea mici. În felul acesta numărul regiunilor de tip EU
este de 8, cel al circumscripţiilor administrative este 14. De la delimitarea
regiunilor
se poate constata o tendinţă de corectare a frontierelor (Halász, 2000),
instabilitatea
fiind amplificată de proiectul redefinirii teritoriilor plăşilor (Blazek, 2001),
finalizat
în cele din urmă prin desfiinţarea organismelor acestora. O specialitate a
administraţiei teritoriale cehe este că, în locul structurilor duale obişnuite,
administraţia centrală de stat şi cea a autoguvernării locale au fost comasate
în
cadrul unui singur organism.
În
Bulgaria, în urma reformei teritoriale, în locul integrării s-a produs
dezintegrarea administrativă. Au fost reînfiinţate cele 28 de regiuni desfiinţate
în
urmă cu un deceniu, care sînt exclusiv organe administrative în frunte cu un
guvernator. Unităţile NUTS nu posedă instituţii, iar frecventele modificări ale
împărţirii teritoriale semnalează absenţa unei concepţii coerente. În acelaşi
timp
nu lipsesc atribuţiunile de autoguvernare locală, nivelul aşezărilor fiind
puternic
integrat cu doar 262 de unităţi ale autoguvernării locale (Drumeva, 2001).
Rezumînd
cele constatate mai sus, putem conchide că în ultimii ani, în privinţa
nivelului teritorial intermediar al ţărilor aderate sau candidate la aderare au
fost
luate măsuri de mai mică sau mai mare importanţă. Pare interesant că, în timp
ce
presiunile datorate obligativităţii organizării sistemului NUTS au avut un
efect
benefic asupra
reformelor teritoriale, totuşi nu s-a ajuns peste tot la un sistem
teritorial corespunzător.
În ţările mai mici, dimensiunea nou createlor „regiuni
administrative” nu respectă nici pe departe criteriile de mărime legate de
condiţiile
dimensionale ale unităţilor NUTS 2. Regiunile de dezvoltare, independent de
faptul
că în fruntea lor funcţionează sau nu autoguvernări alese, posedă instituţii
proprii
(comisii de monitoring, agenţii), asemenea ţărilor din Europa Occidentală.
Aceste
fapte ne avertizează că reforma administrativă regională necesită o cumpănire
mai cuprinzătoare, dincolo de înfiinţarea coercitivă a unităţilor NUTS 2.
Aderarea la
Uniune – o nouă situaţie pentru Ungaria
În
2002 părea că şi Ungaria se va urni din punctul mort. Noul guvern anunţase
un program ferm de regionalizare fixîndu-şi drept obiectiv pentru 2006 alegeri
pentru autoguvernări regionale. Lucrările pregătitoare au demarat şi au apărut
chiar primele rezultate. Activitatea de analiză efectuată pînă acum era legată
în
bună parte de aşa-numitul grup IDEA (IDEA, 2003, 2004). Parlamentul a
adoptat
legea referitoare la asocierea micro-regiunilor care-şi propunea să integreze
sistemul administraţiei fărîmiţate la nivelul de jos, respectînd totuşi
libertatea de
asociere a autoguvernărilor localităţilor. Este caracteristic pentru cultura
jurisprudenţei publice ungare că legea se află în prezent pe masa Curţii
Constituţionale tocmai din cauza presupusei încălcări a dreptului la asociere.
Adevărul este că, fără reorganizarea nivelului de bază, nu poate fi reformat
nivelul,intermediar.
Bogatele experinţe ale reformelor europene ale asocierii
autoguvernărilor arată că pentru a putea crea un sistem modern al serviciilor
publice
integrarea este inevitabilă (Somlyódiné Pfeil, 2003).
În
privinţa construcţiei regionale progresul a fost şi mai redus. Deşi aşa-
numitul program IDEA, menit să pregătească reforma administrativă a publicat o
serie de studii şi în domeniul reformei regionale (Horváth M. 2004), la
nivel
guvernamental se poate constata că introducerea autoguvernărilor regionale
alese
în 2006 nu mai figurează pe ordinea de zi. Reforma regională ar necesita un
consens
politic fundamental, presupunînd totodată o reformă radicală a constituţiei,
respectiv a legii autoguvernării şi legii electorale, şansele acesteia fiind
minime
dacă luăm în considerare constelaţia politică actuală. Ceea ce nu înseamnă
abandonarea definitivă a reformei regionale.
Ceea
ce trebuie precizat de la bun început este că regionalizarea în Ungaria
nu constituie o obligaţie externă faţă de UE, ci o provocare a modernizării şi
a
democratizării ţării, ceea ce constituie în mod fundamental un interes naţional,
la
care trebuie şi se poate răspunde în funcţie de condiţiile date. Problema
regionalismului aşteaptă o rezolvare mai ales pentru că sistemul exercitării
autorităţii teritoriale este pînă în zilele noastre neterminat. Statul ungar
este
centralizat, iar fără un nivel intermediar puternic nu poate fi imaginată o
administraţie descentralizată şi un sistem de autoguvernare funcţional.
Deceniul
zece a fost irosit
cu dezbateri neproductive în jurul chestiunii judeţelor. Dezbaterile
regionale pot fi încheiate cu succes numai dacă există o strategie clădită
pe consens
politic şi profesional.
Problema
judeţelor, respectiv a regiunilor nu este una de dezvoltare teritorială,
de organizare şi administrare, de eficienţă dimensională, ci una fundamental
politică.
Structura puterii este determinată în mod fundamental nu de măsura independenţei
asigurate la nivel local, ci de greutatea nivelului intermediar. Problema dezbătută
în
mod prioritar nu trebuie să fie cea a dimensiunii, ci faptul că vrem sau nu să
transformăm structura autorităţii prin întărirea nivelului intermediar.
În
prezent, motivaţiile regionalizării în Ungaria sînt legate în mod determinant
de dezvoltarea economică teritorială. Problema construcţiei regiunilor de
succes este
mult mai complexă decît relaţiile politice, instituţionale şi, mai ales, de
eficienţă
dimensională (Harding et al. 1999). Managementul dezvoltării teritoriale
de succes
nu depinde doar de dimensiunea geografică, ci mai degrabă de capacităţile de
colaborare şi adaptare, de structurile de reţea, flexibile ale acestora.
Regiuni neintegrate,
create artificial, cu actori conflictuali nu pot aduce beneficiile unor
teritorii de
dimensiuni mai mari. Întărirea regiunilor de dezvoltare, a consiliilor şi agenţiilor
poate
asigura tranzitoriu utilizarea resurselor UE. Prin administrarea Fondurilor
Structurale
Uniunea a stabilit mai degrabă pretenţii de natură profesională, de eficienţă şi
legislativă
decît de autoritate politică (Pálné Kovács, 2003).
Construcţia regiunilor politice, într-un viitor mai îndepărtat,
poate fi autentică
numai dacă se va putea ajunge la un consens din punct de vedere profesional, or
aceasta ar necesita elaborarea unei strategii pe termen mai lung.
Strategia
construcţiei regionale
În
cursul elaborării strategiei construcţiei regionale trebuie să decidem mai
întîi în privinţa conţinutului şi nu a dimensiunii regiunilor. Problema judeţului
sau a regiunii nu este una a organizării sau dezvoltării teritoriale, sau una
administrativă, ci una în mod fundamental politică, este chiar problema
centralizării
sau descentralizării puterii. Tradiţiile şi reflexele centralizatoare ale
organizării
statale ale Ungariei, respectiv cultura politică maghiară nu pot accepta sau
acceptă
cu multă greutate modelul descentralizat. Structura puterii şi mai ales
competenţele
şi dimensiunea autorităţii centrale pot fi influenţate nemijlocit de ponderea
nivelului intermediar şi nu de independenţa nivelului local. Generozitatea
legislatorului faţă de autoguvernările locale în privinţa distribuirii competenţelor
şi resurselor a fost în detrimentul nivelului mezo şi nu a celui propriu, central.
Succesul reformei regionale depinde de orientarea top down (de sus în
jos) sau
bottom up (de jos în sus) a acesteia, respectiv dacă puterea va pune în
aplicare la
nivel regional interese teritoriale sau centrale. Problema fundamentală este
dacă
construcţia regională
se produce în detrimentul autorităţii şi resurselor
guvernamentale sau
are loc doar o simplă deconcentrare. Aceasta din urmă poate
fi considerată un pas înainte faţă de sistemul centralizat al construcţiei
statale
actuale, dar nu îndeplineşte nici pe departe necesităţile democratice ale
„noului
regionalism” (Keating, 1997).
Sfera funcţiilor regionale
Înainte
de a ne lansa într-o dispută privind dimensiunea optimă a judeţelor,
este bine să clarificăm care sînt funcţiunile pentru care trebuie, respectiv
este
recomandabil să fie organizate diferitele nivele, printre care şi regiunile.
Pentru
clarificarea funcţiunilor regionale nu este suficient să facem inventarul condiţiilor
în care se desfăşoară diviziunea muncii, respectiv a comptenţelor autorităţilor
publice de astăzi, ci trebuie să punem în balanţă şi domeniile în care apare
dimensiunea, respectiv coeziunea regională a dezvoltării economice şi sociale
la
nivelul de astăzi şi de mîine.
-
Necesitatea treptei regionale apare cel mai clar, după cum s-a mai spus, în
domeniul dezvoltării teritoriale. Aceste funcţii atrag la rîndul lor altele,
cum ar fi
subvenţionarea dezvoltării economice, cercetarea, transferul de tehnologie,
funcţii
financiare, de marketing etc. Aceste funcţii nu necesită în mod prioritar
instrumente
ale autorităţilor publice, deşi îmbinarea cu elemente ale serviciilor politice,
administrative sau umane este neîndoielnică.
- Indiscutabil că o parte însemnată
a sistemelor infrastructurale lineare
necesită, în primul rînd din motive tehnice, un management regional, mai vast
decît cel al judeţelor. Nu este întîmplător că administraţia căilor ferate sau
cea a
apelor a depăşit de mult limitele judeţelor. Dezvoltarea drumurilor publice
merge
în acelaşi sens, respectiv pe parcursul diferenţierii reţelelor de drumuri
dimensiunea
care leagă regiunile, respectiv ţările, devine tot mai importantă. Trebuie să
recunoaştem însă că organizarea şi administrarea acestor sisteme cade în afara
sferei autorităţii publice (chiar dacă adesea statul este investitorul,
respectiv
proprietarul), respectiv, hotarele lor nu coincid, în cazul lor organizarea
unor
frontiere administrative standard nefiind posibilă.
- Unele funcţii de servicii umane
de nivel superior (de ex. învăţămîntul superior, sistemul clinic, cercetarea) se organizează de asemenea în sisteme
regionale.
Administrarea acestora însă nu este în mod specific o atribuţie teritorială şi
nu
necesită instrumente clasice de autoritate publică: universităţile au
autonomie,
sistemul sanitar în multe ţări este organizat în afara sistemului general al
administraţiei publice.
- Protecţia mediului şi a naturii
este organizată şi astăzi în cadru regional,
nu se limitează la frontiere administrative tocmai datorită atribuţiilor sale
specifice.
- - Organizarea activităţii clasice
de administraţie şi justiţie se orientează în
primul rînd după
necesităţile clientelei, trebuie deci să rămînă cît mai aproape de
domiciliu, dar
trebuie să i se asigure totodată şi condiţiile tehnice, infrastructurale
şi profesionale adecvate. Nu poate fi vorba deci de organizarea activităţii
administrative a autorităţii publice între hotare aleatorii, chiar dacă aparent
guvernarea
posedă în acest domeniu cel mai larg spaţiu de manevră. Organizarea administraţiei
la nivel regional poate fi justificată în domenii în care necesită un nivel
profesional
superior sau alte condiţii de funcţionare speciale şi nu presupune un aflux
semnificativ al clienţilor. Aceste domenii pot fi organizate la nivel regional
numai
în cazuri excepţionale.
Pornind
de la punctele de vedere de mai sus, necesitatea administraţiei publice
regionale nu este univocă. O parte semnificativă a funcţiunilor regionale
amintite
nu necesită cadre administrative solide. Putem concluziona că astăzi trebuie să
stabilim sfera funcţiunilor regionale nu la nivel ipotetic, ci pe baza analizei
profunde a sistemului instituţional al administraţiei publice, pe baza unor
modelări
matematice, conectîndu-le la reforma oricum necesară a serviciilor publice.
Pregătirea pentru reforma teritorială trebuie să fie substanţială întrucît
structura
serviciilor, nevoile lor tehnice interne şi priorităţile valorilor lor
politice, distribuţia
sferelor de competenţă ale autoguvernărilor, respectiv finanţările se află
într-o
strînsă corelaţie. Dacă luăm în consideraţie tendinţele existente pe plan
internaţional în domeniul administrativ, respectiv de organizare a serviciilor,
atunci
putem observa că:
- circumscripţiile administrative şi
de servicii mai integrate, cuprinzînd
teritorii mai vaste, oferă o calitate şi un nivel profesional şi tehnic
superioare;
- oraşele îşi asumă un rol din ce
în ce mai mare în domeniul serviciilor;
- totodată există o nevoie mai
pronunţată privind implicarea în procesul de
decizie a organizării serviciilor furnizate în afara localităţii, din partea
autoguvernărilor şi a grupurilor de consumatori;
- respectiv, această implicare este
necesară şi pentru posibilitatea afirmării
şi reprezentării intereselor la nivelul cel mai de jos al aşezărilor, ba chiar şi
la
nivelul fragmentelor de localităţi.
Numărul nivelelor administraţiei
teritoriale
Chiar
dacă ar apărea necesităţi administrative clare care să justifice
introducerea nivelului regional, ar trebui bine chibzuit dacă regiunea trebuie
să
se instituţionalizeze prin înlocuirea vechilor nivele sau să se constituie noi
regiuni
clădite peste vechile forme administrative. Opţiunea aceasta nu mai este doar
tehnică ci mai ales politică. Proiectul reformei administrativ-teritoriale
prezente
în programul de guvernare din 2002, navighează, se pare, cu dibăcie între cerinţele
ideologice şi profesionale şi posibilităţile politice:
-
aparent nu măreşte
numărul nivelelor administraţiei teritoriale;
-
respectiv, nu desfiinţează unităţi teritoriale deja existente.
Concepţia
proiectului se bazează ca element de structură, atît în jos, cît şi în sus,
pe judeţe, limitele regiunilor şi ale micro-regiunilor mulîndu-se pe cele ale
judeţelor.
În plus, judeţele însele sînt purtătoare ale mai multor funcţiuni, constituind
în
continuare un cadru geografic pentru diferitele elemente ale sistemului instituţional
de stat. Judeţul rămîne deci un nivel administrativ chiar dacă va fi, în
conformitate cu
intenţiile exprimate, cea mai slabă verigă a administraţie publice viitoare. Rămîne
de
văzut dacă micro-regiunile vor reprezenta sau nu un astfel de nivel. În modelul
realizat
există elemente care ar putea evolua spre un cvasi-nivel administrativ, atrăgînd
după
sine şi dezavantajele unui număr prea mare de nivele. Astfel de elemente sînt:
- personalitatea juridică
independentă a asociaţiilor de micro-regiuni;
- competenţele ce le revin;
- formarea unei construcţii de
finanţare normativă;
- fixarea frontierelor
micro-regiunilor prin reglemntare juridică.
Fie
că vom defini micro-regiunea drept un nivel de administraţie publică, fie că
nu, ea este o unitate sistematizată, separată în cadrul administraţiei, deci
atunci cînd
analizăm sistemul în totalitatea sa, respectiv structura sa internă, nu putem
face
abstracţie de ea. În acest caz însă locul unui singur nivel intermediar va fi
ocupat de
trei. Unul dintre punctele slabe ale reformei este tocmai faptul că duce la
crearea
tranzitorie a trei nivele teritoriale, iar pe termen lung la cel puţin două,
astfel obiectivul
unei administraţii mai profesionale şi mai ieftine fiind pus sub semnul întrebării.
Statutul de
drept public al nivelelor administrative
După
ce se conturează numărul, conţinutul şi funcţiunile nivelelor administrative poate urma elaborarea detaliată a conţinuturilor de drept public ale
acestora.
În măsura în care regionalizarea politică este planificată pe o perioadă mai
lungă,
există posibilitatea ca statutul nivelului regional să ajungă treptat la faza
autoguvernării depline. Instituţionalizarea juridică a nivelului regional poate
fi
imaginată în mai multe variante:
- Întărirea consiliilor de
dezvoltare regională constituie în esenţă primul nivel
al regionalizării, în momentul în care demarează colaborarea la scară regională
între actorii de drept public ai regiunii în îndeplinirea unei funcţiuni
importante.
- Autoguvernările dintr-o regiune
se pot asocia şi în cadrul reglementărilor
actuale în scopul executării unor atribuţiuni comune, adecvate reorganizării
regionale a anumitor servicii publice, şi poate demara şi procesul de
canalizare a
unor interese politice către coeziunea regională şi prin intermediul
diferitelor forme
de colaborare a autoguvernării judeţene şi a altor autoguvernări locale.
- Regionalizarea poate fi extinsă şi
în sfera administraţiei de stat în cazul în
care hotarele teritoriale şi centrele organelor administraţiei de stat de
competenţă
regională coincid. Trebuie să subliniez că faţă de o regionalizare făcută de
sus,
subordonată guvernării, cu reprezentanţe regionale ale unor oficii integrate,
nu
putem avea mari speranţe.
Cerinţelor
ridicate de Carta Europeană a Autonomiei Regionale însă, niciuna
dintre soluţiile de mai sus nu corespund. Condiţia sine qua non a
regiunii politice,
respectiv autonome, este existenţa organelor reprezentative alese direct,
asigurarea
constituţională a drepturilor fundamentale ale autoguvernării. Rămîne să
decidem
dacă crearea regiunilor cu organe reprezentative alese este recomandabil să se
realizeze în faza de început sau cea finală a regionalizării. Ambele modele au
avantaje şi dezavantaje. Reforma poloneză şi cea italiană au ales prima cale,
regiunile spaniole în schimb se formează în procesul treptat al întăririi
statutului
lor, adaptat funcţiunilor lor lărgite (Garcia, 1998).
Numărul,
centrul şi limitele regiunilor
Procesul
de regionalizare politică ajunge în faza în care devine necesară
trasarea unor frontiere şi judecarea alternativelor geografice abia după
clarificarea
unor probleme politice, constituţionale, respectiv de organizare administrativă
menţionate anterior. În trasarea acestora a fost implicată de altfel destul de
frecvent
branşa administrativă şi cea a geografiei politice (Hajdú, 1996). Putem
presupune
că trasarea frontierelor nu va deveni nici în viitor o chestiune internă a ştiinţei,
este o naivitate să credem că o alternativă impecabilă din punct de vedere
profesional poate fi transpusă în viaţă dacă se loveşte de o rezistenţă
importantă.
Numărul şi conformaţia regiunilor se vor constitui în urma unei serii întregi
de compromisuri
şi vor depinde în mare măsură dacă vor lua naştere deasupra judeţelor
sau în locul acestora. În regionalizarea de deasupra judeţelor baza de pornire
va
fi constituită la noi fără îndoială de regiunile statistice. Regiunile vor
deveni un
cadru teritorial autentic şi durabil dacă se vor dovedi a fi apte pentru cît
mai
multe activităţi şi funcţiuni, dacă în interiorul hotarelor acestora se va
închega
într-adevăr un fel de coeziune. Din acest punct de vedere, problema centrelor
regionale este importantă, deoarece stabilirea funcţiunilor regionale are loc
în
mod determinant în cadrul centrelor. Pînă cînd nu are loc stabilirea centrului
regional şi se desfăşoară o competiţie pentru aceste funcţii, pînă atunci nu se
poate
produce nici consolidarea sistemului organizatoric regional. Urmînd această
logică,
guvernul cochetează cu unificarea organelor regionale ale administraţiei de
stat
şi organizarea unor oficii guvernamentale regionale (Bércesi-Ivancsics, 2004).
Întărirea identităţii regionale
Polemica
desfăşurată de mai bine de un deceniu în jurul temei judeţelor arată
că incertitudinea politică şi scăderea şanselor de a-şi reprezenta interesele
pot
afecta semnificativ identitatea teritorială, coeziunea dintre localităţi,
eficienţa şi
nivelul profesional al muncii administrative şi al organizării serviciilor. În
privinţa
clarificării exercitării autorităţii teritoriale nici localitatea şi nici
guvernul nu sînt
de fapt interesaţi: nici sus, nici jos nu este deci sprijinită crearea unui
nivel
intermediar puternic. Crearea regiunilor politice presupune deci o pregătire
politică
intensă, întărirea identităţii regionale sau pur şi simplu construirea ei. În
zilele
noastre, despre identitatea regională mai mult se vorbeşte decît se ştie. În
zilele
noastre identitatea regională nu mai înseamnă doar o legătură naivă cu locul, o
utilizare individuală a spaţiului, ci un reflex conştient cuplat cu dispariţia
acestor
legături spaţiale, respectiv un proces de modernizare adecvat acestuia în
cadrul
deschiderii tot mai largi a spaţiului naţional şi internaţional.
Identitatea
regională cîştigă în ultima vreme noi valenţe în cadrul unor corelaţii
ample datorate mai ales politicii regionale a UE şi a aprofundării integrării.
Relaţia
negativă sau pozitivă a societăţii şi a elitei politice locale cu spaţiul are
un caracter
dinamic, poate fi constructivă sau distructivă în aceeaşi măsură (Schulz, 1994).
La
noi, după schimbarea de regim, am fost martorii acestui din urmă proces.
Societatea
nu posedă nici cele mai elementare informaţii despre menirea autoguvernărilor
teritoriale. Partidele nu sînt capabile să prezinte programe la nivelul judeţelor
iar
majoritatea parlamentarilor sînt legaţi cel mult de circumscripţia lor
electorală directă,
nu şi de judeţul lor. Organizaţiile societăţii civile se formează îndeosebi la
nivel local,
astfel că nu reuşesc să se conecteze la procesele politice sau de apărare a
intereselor
specifice la nivelul judeţelor. Pe ruinele identităţii jedeţene poate fi
construită oare o
identitate regională? Oare straturile mai largi ale societăţii sînt conştiente
de valenţele
unei autoguvernări teritoriale cu reprezentanţe alese în mod direct? Deocamdată
este greu
să răspundem la această întrebare. Exemplele din străinătate însă trebuie să ne
atenţioneze. În timp ce în Anglia sînt majoritari cei care ar dori să existe
organe alese
în fruntea regiunilor, în Portugalia majoritatea a votat împotriva creării
regiunilor
(Tomaney, 2002).
Convingerea
celor indiferenţi şi a celor cu interese contrare necesită un program de acţiune şi o strategie de comunicare bine chibzuite:
- Este importantă popularizarea
instituţiilor regiunilor de dezvoltare teritorială
cu statut, atribuţii şi hotare consolidate.
- Parteneriatul dintre actorii
delegaţi în consiliile regionale de dezvoltare
trebuie extins cît de mult posibil, activitatea lor şi comunicarea dintre ei nu
pot fi
limitate la împărţirea unor resurse de dezvoltare şi la participarea la şedinţe.
- Actorii regionali trebuie
cointeresaţi în cooperarea regională. Dacă în cursul
cooperării nu obţin succese palpabile, avantaje materializabile pe planul
propriu,
atunci regionalizarea va fi primită în cele din urmă cu dezinteres sau chiar i
se va
putea opune rezistenţă. Analizele noastre arată că actorii regionali subliniază
necesitatea regiunilor, îndeosebi în scopul obţinerii resurselor europene;
argumentările preluate în mod servil de la experţii din ţară sau de peste
hotare nu
acoperă însă nici pe departe o convingere autentică.
- - Competiţia dintre regiuni şi
din interiorul regiunilor este inevitabilă, ba
mai mult dezirabilă, dar numai dacă funcţionează mecanismele normative şi
informale de negociere ale concilierii şi echilibrării intereselor dintre
regiuni.
- Regiunile pot deveni actori
maturi numai dacă li se oferă posibilitatea
reprezentării intereselor proprii pe arena naţională.
- Regiunea trebuie să-şi croiască
drum în domeniul publicităţii pentru a-şi
face cunoscut numele şi profilul.
- Actorii regionali, mass media şi
sistemul educaţional trebuie să-şi fixeze
drept obiectiv răspîndirea informaţiilor legate de regiuni.
- Trebuie sprijinită orice instituţie,
formă de organizare sau tip de activitate
(cultură, viaţă publică, artă, sport etc.) care sînt capabile să întărească în
conştiinţa
individului sau a grupului o relaţie pozitivă faţă de regionalism, respectiv
identitatea faţă de propria regiune.
În
final trebuie să subliniem că nu credem că strategia construcţiei regionale
trebuie clădită neapărat pe o campanie negativă faţă de judeţe. Astăzi încă nu
poate fi demonstrat cu certitudine că regiunile de dezvoltare vor fi capabile să
se
transforme în unităţi politice, după cum nici faptul că mecanismul politic al statului
ungar poate accepta regiunile în locul judeţelor. Profilul viitor al administraţiei
publice ungare nu poate fi decît schiţat, configuraţia sa depinzînd doar în
parte de
sistemul condiţiilor impuse de Uniunea Europeană, fiind determinat în mod decisiv
de calcule, hotărîri şi cercetări de specialitate şi de politică internă, de
convingerea
societăţii, respectiv a elitei politice şi administrative.
Bibliografie:
Bércesi F. – Iváncsics I.: A megyei
közigazgatási hivatalok regionális alapokra helyezésének
lehetőségei,
Magyar Közigazgatás, 2004, An LIV. Nr. 6, pp. 321-333.
Blazek, J.: Regional Development and Regional
Policy in the Czech Republic: An Outline of the
EU
Enlargement Impacts, Informationen zur Raumenentwicklung, 2001/12, pp.
757-769.
Drumeva, E.: Local Guvernment in Bulgaria, In:
Kandeva, Emilia (ed.): Stabilization of Local
Guvernments.
LGI
Books, Budapest, 2001, pp. 141-179.
Emiliewicz, Jadwiga -Wolek, Artur: Reformers
and Politicians. SEAP, Warsaw, 2002.
Garcia, E. M.: Multidimensional Decentralization
in Spain: Variable Geometry Decentralization,
International Rewiew of Administrative Sciences, 1998, Nr.4.
Hajdú Z.: A közigazgatási térfelosztás
változásai Magyarországon, Tér és Társadalom, 1996,
Nr.1,
pp. 5-23.
Hajdú Z.: Magyarország közigazgatási
földrajza, Dialóg-Campus Kiadó, Budapest-Pécs, 2001.
Halász I.: Az új regionális önkormányzatok
alkotmányos helye és szerkezete az egyes kelet-
közép-európai
országokban, Állam és Jogtudomány, An XLI, 2000, pp. 97-142.
Halkier, H. – Danson, M, – Damborg, C. (eds.)
1998: Regional Development Agencies in Europe, Jessica Kingsley, London.
Harding, A.-Wilks-Heeg, S-Hutchins, M: Regional
Development Agencies and English
regionalisation,
Government and Policy, 1999. Nr. 6. pp. 669-685.
Horváth M. Tamás (red.): A regionális
politika közigazagtási feltételei. Variációk az uniós
csatlakozás
küszöbén. IDEA-MKI,
Budapest, 2004.
Horváth R.-Veress E.: Regionális politika és
területfejelsztés Romániában. Magyar Kisebbség.
2003.
Nr. 1. pp. 3032.
IDEA: A közigazgatási szolgáltatások
korszerűsítési programja, Belügyminisztérium, Budapest,
2003,
2004.
Keating, M: The Invention of Regions:
Political Restructuring and Territorial Government in
Western
Europe. Environment and Planning C. Government and Policy 1997. Nr. 4.
pp.
383-398.
Mezei I.-Hardi T.: A szlovák közigazgatás
és területfejlesztés asszimmetriái. Tér és Társadalom,
2003.
4.
Pálné Kovács I: A megyereformok
ellentmondása. Társadalmi Szemle, 1995. Nr. 1. pp.41-51.
Pálné Kovács I.: A területfejlesztés
irányítása. PTE KTK. Habilitációs előadások, Pécs, 2003.
Schulz, V. (Hrsg.): Region und
Regionalismus. 1994. Runge, Cloppenburg
Somlyódiné Pfeil E.: Önkormányzati
integráció és helyi közigazgatás. Dialóg-Campus Kiadó,
Budapest-Pécs,
2003.
Surazska, W.-Bucek, J.-Malikova,L.-Danek,
P: Towards Regional Government in Central Europe. Government and Policy, 1997. 4. pp. 437-463.
Tomaney, J.: The Evolution of Regionalism
in England. Regional Studies, 2002. 7. pp.721-733.
Tüske T.: A szlovén regionális politika
törvényi háttere. In: Mezei C. (red.): Pécsi
Tudományegyetem
Közgazdaság-tudományi Kara Regionális Politika és Gazdaságtan
Doktori
Iskola Évkönyve 2002, Pécs, 2003. 126-143
Verebélyi Imre: A helyi közigazgatási
rendszer fejlődésének főbb irányai. Magyar Közigazgatás,
1995.
Nr. 2. pp. 65-78.
Traducere
de Elek Szokoly
*
Ilona PÁLNÉ KOVÁCS (n. 1954), doctor
în drept, profesor la Catedra de ştiinţe
Politice a Universităţii din Pécs, specialistă în administraţie publică,
sisteme de
autoguvernare, dezvoltare teritorială, politici regionale europene. Membră a
Societăţii
Ungare de ştiinţe Politice, a Societăţii Ungare de ştiinţe Regionale, a
European Association of Researches on Federalism, a Regional Science Association etc.
Publicaţii
mai importante: Helyi politika, The Basic Political and Structural Problems
in the
Working of Local Guvernments in Hungary, Regionális politika és közigazgatás,
Regional Development and Governance in Hungary, A területfejlesztés irányítása etc.
Premii: Premiul Academiei Ungare, Premiul Pro Civitate şi Premiul ştiinţific al
autoguvernării oraşului Pécs şi altele.
Ilona Pálné-Kovács, Regionalizmus
Magyarországon és Kelet-Közép-Európában,
studiu preluat cu permisiunea autoarei.