România şi problematica federală
în secolul XX şi în perspectiva aderării
la Uniunea Europeană

Ioan Codruţ Lucinescu

Spaţiul românesc, cu particularităţile cunoscute datorită istoriei sale tumultuoase, s-a dorit totuşi a fi racordat la noile realităţi geopolitice determinate de cursul evenimentelor istorice. Recursul la istorie demonstrează o legătură directă între existenţa tradiţiei ideii federaliste şi proiectele unităţii statale româneşti.

Începînd cu secolul al XIX-lea au existat numeroase formule de federaţii şi confederaţii din care românii urmau să facă parte, într-o primă fază ele fiind în majoritate propuneri ale reprezentanţilor români pentru federaţii româno-maghiare, ca posibile rezolvări ale problemei naţionale în teritoriile din Transilvania şi Ungaria locuite de români. Nicolae Bălcescu şi Dumitru Brătianu au fost cuceriţi de Mazzini care la mijlocul secolului trecut făcea planuri pentru înfăptuirea unei Europe federale democrate şi republicane, avînd la bază statul naţional. Ideea unităţii poporului român, pan-românismul cum îl numea Bălcescu, era scopul tuturor planurilor de federalizare la care ar fi urmat să participe teritoriile româneşti. „Pacea nu se va putea stabili în regiunea Dunării de Jos, spunea Bălcescu, dacă nu se va întemeia o federaţie bazată pe principiul egalităţii naţionalităţilor conlocuitoare. Trebuie recunoscute trei naţiuni de sine stătătoare: cea maghiară, cea iugoslavă, cuprinzînd pe croaţi, dalmaţi, sloveni şi sîrbi, şi cea română, cuprinzînd pe românii din Transilvania, Banat, Ungaria, la care se vor adăuga românii din celelalte provincii româneşti. Determinarea teritoriului se va face pe cale plebiscitară, urmîndu-se indicaţiile majorităţii”¹.

Dumitru Brătianu şi Simion Bărnuţiu au fost de asemenea adepţi ai acestei formule, iar Ion Maiorescu susţine un proiect de dimensiunea celor gîndite de Mazzini şi propune Dietei din Frankfurt, la 1848, crearea unei federaţii dunărene care să cuprindă spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră incluzîndu-i şi pe români şi pe unguri, totul sub conducerea Germaniei: „O astfel de Ungarie, explica Maiorescu, legată prin alianţă ofensivă şi defensivă cu România, alipite amîndouă de Germania printr-o legătură de stat, înlătură pericolul panslavismului, asigură Răsăritul Europei şi cîştigă Germaniei o influenţă necesară ce i se cuvine pînă la Marea Neagră”². Însă cel care a produs cel mai laborios, dar şi cel mai realist proiect federalist este Aurel C. Popovici, care în preajma primului război mondial era convins de faptul că rezolvarea problemei naţionale a românilor din afara graniţelor Regatului României este posibilă numai în cadrul unui Imperiu Habsburgic federalizat.

Primul război mondial a distrus lumea pentru care fuseseră elaborate aceste proiecte, creînd o alta nouă care presupunea, în general, soluţii la nivel supranaţional. Pe plan intern, România Mare se autodefineşte în Constituia din martie 1923 drept „stat naţional unitar”, deşi există obiecţii din partea minorităţilor săseşti şi secuieşti care invocă Tratatul între Principalele Puteri Aliate şi Asociate şi România (semnat de guvernul Al. Vaida-Voevod la 10 dec. 1919) şi care în articolul 61 prevedea autonomie locală pentru comunităţile secuieşti şi săseşti în domeniul educaţiei şi al religiei, Aliaţii păstrîndu-şi dreptul de a verifica aplicarea prevederilor sale. Bucureştiul promovează însă modelul francez, de orientare centralistă, adică exact antipodul alternativei federale.

Pactul Societăţii Naţiunilor, adoptat de Conferinţa Păcii la 28 aprilie 1919 şi intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, a fost primit cu mare emoţie şi încredere de majoritatea statelor europene, în special de cele mici şi mijlocii, fiind considerat ca o mare victorie a popoarelor, deoarece statutul noului for mondial prevedea drepturi egale între ţările mari şi mici şi, în consecinţă, făcea posibilă o democratizare reală a relaţiilor internaţionale. Aceste transformări politice au fost posibile datorită noilor realităţi survenite odată cu terminarea primului război mondial, cînd marile imperii continentale se destramă şi istoria consemnează atît triumful principiului naţionalităţilor cît şi dreptul la autodeterminare al naţiunilor.

Este perioada de profunde mutaţii, cînd statele devin entităţile, termenii noilor relaţii internaţionale, impunîndu-se ideea că nici o ţară, indiferent de puterea şi influenţa sa, nu are dreptul să-şi impună voinţa altor parteneri. De altfel, statutul Societăţii Naţiunilor a oficializat acest înalt principiu, destinat unei paşnice convieţuiri interstatale. Aşadar, sub autoritatea forului mondial, în condiţii spirituale, politice şi juridice favorabile, concepţia asocierii sau a uniunii pe baze federale a unor state suverane a putut să se dezvolte şi să se concretizeze pe arena politică europeană; concomitent, modelele deja existente de federaţii sau confederaţii au fost din nou examinate şi analizate din perspectiva transformărilor politice survenite.

Deoarece ideea federală trebuia să constituie nu numai un instrument util convieţuirii paşnice, ci şi un instrument care nu trebuia să lezeze drepturile lor de state suverane şi egale, asocierile de tip federal din centrul şi sud-estul Europei care cuprindeau fară excepţie ţări mici şi mijlocii abia constituite sau atunci întregite, au întîmpinat importante obstacole politice şi nu au putut să le cuprindă pe toate. Aceasta cu atît mai mult cu cît una din marile puteri europene învingătoare, Franţa, urmărea să fructifice statutul de cea mai importantă putere continentală a momentului şi să încurajeze asocieri de acest tip, dar în primul rînd spre beneficiu propriu.

Un asemenea înţeles au dat România, Cehoslovacia şi Iugoslavia planului de Confederaţie danubiană³ propus de Franţa în anul 1920. La baza noii forme de organizare regională, teoreticienii Confederaţiei nu urmăreau să pună principiul egalităţii între ţările partenere, fiind favorizat acel stat care oferea cele mai importante concesii economice pentru industria şi finanţele franceze, în speţă Ungaria. În esenţă, planul de Confederaţie danubiană urmărea constituirea unui spaţiu economic unitar în centrul căruia Ungaria ar fi avut o poziţie dominantă iar Franţa ar fi putut impune o politică care ar fi satisfăcut interesele sale economice şi politice. Statele din zonă respingînd ferm planul Confederaţiei danubiene, au conştientizat de asemenea necesitatea realizării rapide a unor alianţe regionale complexe care să le ajute să facă faţă cu succes pretenţiilor politice şi economice ale marilor puteri şi în acelaşi timp să poată respinge orice încercare de revizuire a vreunui tratat din cadrul sistemului Versailles. Se observa o pronunţată apropiere a punctelor de vedere între Belgrad, Bucureşti şi Praga. Primul ministru sîrb Pasiè, de pildă, afirma în aprilie 1920: „mai mult ca oricînd, avem nevoie unul de celălalt’’, deoarece numai unite aceste state îşi puteau impune punctul de vedere în faţa marilor puteri. Atitudinea României a fost clară şi neechivocă de la început, în acest sens la 24 februarie 1920 primul ministru Alexandru Vaida-Voevod, aflat la Londra, îl asigura pe Nicolae Iorga, preşedintele Camerei Deputaţilor, că „vom combate orice tendinţă privind înfiinţarea unei Confederaţii danubiene...”⁴.

Geneza primei asocieri zonale central-europene de lungă durată – Mica Înţelegere – realizată în anii 1920-1921, se baza pe idei federale real democratice, iniţiativa putînd fi pusă în practică cu succes deoarece răspundea dezideratelor politice şi economice ale părţilor semnatare. Aceasta nu a apărut dintr-o dată, ci s-a cristalizat chiar de la sfîrşitul războiului mondial, România Mare făcîndu-şi intrarea pe scena europeană prin activitatea neobosită a marelui diplomat Take Ionescu, care a militat pentru crearea unui sistem de alianţe ce să cuprindă Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia şi Grecia, a unui bloc „de la Marea Baltică la Marea Egee”, care să se opună oricăror acţiuni revizioniste⁵.

Încercarea de restaurare în Ungaria a dinastiei de Habsburg a grăbit în primăvara şi vara anului 1921 organizarea Micii Înţelegeri doar cu trei parteneri – Cehoslovacia, România şi Iugoslavia, state care îşi rezolvaseră în cea mai mare parte problemele interstatale. Numeroasele tensiuni şi disensiuni politice (atît între Polonia şi Cehoslovacia, cît şi între Grecia şi Iugoslavia) nu au îngăduit realizarea planului ambiţios conceput de Take Ionescu. Dar şi opera înfăptuită numai de cele trei state dovedeşte concret că o nouă experienţă istorică se desfăşura pe plan european deoarece în anii imediat următori, Mica Înţelegere a izbutit să creeze în Europa Centrală un climat prielnic pentru colaborarea cu toate ţările regiunii, ceea ce însemna că se făcuseră paşi importanţi în vederea constituirii unei „zone continentale” care trebuia să cuprindă toate statele şi că începuseră să se înfăptuiască relaţii interstatale, de convieţuire paşnică, dominate de principiile Statutului Societăţii Naţiunilor⁶.

În perioada interbelică – turbulentă şi critică, de dezorientare şi fanatism -, intelectuali de anvergură internaţională, susţinători ai idealului european, au încercat crearea unei ordini politice bazată pe o uniunea europeană. Eforturile lor reprezintă unele din cele mai strălucite pagini europene…

Reacţiile în ţară în anul 1930 faţă de proiectul Briand sînt elocvente şi evidenţiază interesul cu care elita politică şi intelectuală românească dorea să răspundă unor asemenea iniţiative modernizatoare. Juristul şi diplomatul V.V Pella, în articolul intitulat Uniunea Federală Europeană, a doua renaştere a Europei, reliefează înaltele valori morale cărora trebuie să le răspundă Uniunea pentru a asigura „a doua renaştere a Europei, a acestei Europe pe care foarte mulţi oameni politici şi economişti o consideră astăzi ca fiind pe pragul prăbuşirii”⁷. Transpare o idee definitorie pentru ceea ce trebuie să însemne viitoarea construcţie federală europeană, care în mod absolut necesar să constituie o realizare originală şi capabilă să reziste ameninţărilor externe, atît politice cît şi economice: „Precum s-a spus de către mulţi oameni politici şi economişti, Europa nu poate aştepta nimic nici de la Rusia sovietică, ce vrea să o cucerească şi s-o supună dictaturei roşii, şi nici de la Statele Unite, care vor s-o cumpere şi s-o supună dictaturei financiare... Europa nu poate fi salvată decît printr-o cooperare bazată pe principiul egalităţii între toţi membrii societăţii europene, printr-o cooperare care să nu stînjenească cu nimic normalizarea şi consolidarea acelor state care reprezintă astăzi naţiuni...”⁸. Acest principiu al egalităţii politice care trebuie să guverneze relaţiile interstatale, este reliefat şi în răspunsul oficial al guvernului român, dat la 8 iulie 1930 şi care manifesta, totuşi, anumite rezerve. Astfel, România considera că Uniunea Europeană „se putea sprijini pe o bază precisă şi recunoscută de toate statele membre ale Societăţii Naţiunilor, adică pe respectul tratatelor, al integrităţii teritoriale, al independenţei, suveranităţii şi egalităţii între state”⁹.

În ciclul de prelegeri organizat de Institutul Social Român în anul 1930 referitor la experienţa politică şi socială contemporană, Dimitrie Gusti susţine o conferinţă referitoare la problema federaţiei statelor europene, pe fondul prezentării Memorandumului Briand de Uniune Europeană opiniei publice europene. Acesta semnalează numeroase asemănări între federaţie şi confederaţie, afirmînd că federaţia este expresia concilierii a două principii antitetice, cel al autorităţii şi cel al libertăţii, putîndu-se defini astfel: „dau puţin din libertatea mea pentru a crea o autoritate care să-mi garanteze restul libertăţii”¹⁰.

În concepţia sociologului român, federalismul reprezintă un contract politic, deoarece părţile semnatare păstrează iniţiativa şi suveranitatea deplină, mai puţin partea care priveşte obiectul şi scopul contractului. De aici reiese recunoaşterea drepturilor membrilor federaţiei de a participa la o putere centrală şi implicit, independenţa lor faţă de centru. Astfel, conchidea Gusti, „federalismul este deci departe de a fi un nivelator, menit a şterge frontierele şi originalitatea, ci dimpotrivă, fiecare membru al federaţiei nu numai că îşi păstrează individualitatea, dar chiar o completează şi o îmbogăţeşte prin crearea armoniei federale” care îi întruneşte pe toţi la un loc, în scopul de „a conlucra şi înfăptui în comun ceva mai bogat, mai demn, mai frumos, mai impunător, decît ar fi putut face fiecare izolat”¹¹. Ideile lui Dimitrie Gusti se regăsesc sub alte forme, dar avînd aceeaşi esenţă, la jurişti de mare prestigiu precum V. V. Pella care afirma că în confederaţie, statele „urmăresc să asigure împreună propăşirea morală şi materială a întregii comunităţi”; prin urmare ea constituie obiectul dreptului internaţional şi nu al celui constituţional şi o atare organizaţie trebuie să aibă în vedere egalitatea juridică dintre statele componente¹². Pe aceeaşi poziţie se situează şi Nicolae Daşcovici care arată că „suveranitatea naţională, ca şi libertatea individuală, uneşte ceva absolut” şi, prin urmare, asemenea ei „poate primi limitaţiuni voluntare pe cale contractuală”; deci confederaţia înseamnă o asociaţie contractuală între state suverane, delimitîndu-se clar de federaţie, ajunsă în stadiul de stat-uniune.

Însă asocierile de tip federal nu reprezentau din start un succes democratic garantat, dezamăgirea produsă de experienţa hispano-americană, care a demonstrat că federalismul poate fi astfel manevrat încît să ajungă la centralism, autoritarism, paternalism, ca şi la alte forme autoritare, impunînd reţinere şi serioase precauţii chiar şi în cercurile celor mai ardenţi susţinători ai federalismului. De asemenea începeau să fie cunoscute adevăratele faţete ale federalismului sovietic, care nu respecta nici principiul naţionalităţilor, şi nici dreptul la autodeterminare al popoarelor¹³.

Nevoia întăririi coeziunii interne a Micii Înţelegeri a fost nu o dată împărtăşită de Titulescu celorlalţi reprezentanţi ai statelor interesate. La întîlnirea din luna decembrie 1932 a reprezentanţilor Micii Antante, el a comunicat partenerilor săi îngrijorarea pe care i-o producea caracterul prea vag şi lipsit de trăinicie a legăturilor dintre cele trei state şi a sugerat în acelaşi timp soluţia potrivită pentru lichidarea acestei deficienţe¹⁴. Astfel, Titulescu a propus ca statele membre să hotărască pe viitor numai în comun asupra orientării politicii lor externe în ansamblu şi a poziţiei care urma să fie adoptată faţă de cele mai importante acte diplomatice internaţionale¹⁵. Propunerea lui a fost încadrată în Pactul de reorganizare a Micii Înţelegeri, semnat la Geneva la 16 februarie 1933, în care se menţionează: „Orice tratat politic al fiecărui stat membru al Micii Înţelegeri, orice act unilateral, care ar schimba situaţia politică actuală a unuia dintre statele Micii Înţelegeri faţă de un al treilea stat, ca şi orice acord economic care ar comporta consecinţe politice importante vor cere de acum înainte consimţămîntul unanim al Consiliului Micii Antante. Tratatele politice actuale încheiate de către fiecare membru al Micii Antante cu statele terţe vor fi progresiv şi pe cît posibil unificate”¹⁶. De asemenea, pentru a realiza stabilitatea zonei, cele trei state apreciau că este necesar să se organizeze astfel încît să-şi poată unifica politica generală, formînd o entitate internaţională superioară, deschisă şi altor state, ce ar fi dorit să participe şi să acţioneze sub obedienţa principiilor călăuzitoare incluse în statutul Micii Înţelegeri¹⁷. În acelaşi timp, examinarea celor 12 articole ale Pactului releva atît idei practice, cît şi concepţii teoretice, utilizate şi astăzi de unele uniuni zonale sau de reuniuni cu caracter internaţional. Merită menţionate constituirea unui organ director pentru aplicarea politicii lor comune, ale cărui decizii trebuiau luate în unanimitate – Consiliul Permanent, preşedinţia prin rotaţie, principiul egalităţii absolute între statele participante, sau prevederea, deja menţionată, în legătură cu consimţămîntul unanim al părţilor; pentru coordonarea intereselor economice ale celor trei ţări se hotăra înfiinţarea unui Consiliu Economic¹⁸.

Stipulaţiile noului pact au creat condiţiile dezvoltării şi consolidării mai departe a Micii Înţelegeri pe o bază organică şi stabilă, documentul subliniind caracterul federal al zonei continentale făurite, în anii 1920-1921, de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia.

Nicolae Titulescu, referindu-se la situaţia creată prin semnarea Pactului arăta că cele trei state creaseră, în fond, un mecanism în vederea coordonării intereselor lor economice, dar şi „o coeziune politică desăvîrşită, care să le permită unitatea de acţiune diplomatică pe toate fronturile şi să asigure astfel Micii Înţelegeri caracterul unui organism internaţional unificat’’¹⁹.

Ideea formării unor grupări regionale, cu caracter federal, începe să se contureze şi în sud-estul Europei la începutul anilor ’30, fapt ce atestă, din nou, speranţele care se legau de această formă de asociere pentru menţinerea păcii şi a unei dezvoltări economice durabile. Sprijinindu-se pe principiul naţionalităţilor, constituindu-şi şi consolidîndu-şi statele naţionale suverane, ţările din această zonă a continentului au putut trece în deceniul al patrulea de la naţional la regional, tinzînd să-şi făurească un spaţiu economic relativ unitar. Astfel, guvernele celor şase state interesate de proiect – Turcia, Grecia, România, Bulgaria, Albania şi Iugoslavia -, au sprijinit iniţiativa organizării unor Conferinţe interbalcanice neoficiale, destinate să strîngă legăturile între statele regiunii, să caute soluţii pentru rezolvarea crizei economice ce lovise grav regiunea, conferinţe care reprezentau şi un excelent prilej de sondare reciprocă, în scopul creării unui pact de uniune balcanică²⁰.

România este şi în acest caz un partizan înfocat al proiectului, luînd parte şi aducînd o contribuţie importantă la elaborarea principiilor fundamentale care să guverneze noua asociere federală sud-europeană. Multitudinea de interese comune şi dorinţa efectivă de colaborare duc la accelerarea discuţiilor şi la apropierea punctelor de vedere, astfel că la cea de-a patra Conferinţă balcanică, desfăşurată la Salonic în noiembrie 1933, este adoptat în unanimitate Statutul Uniunii Balcanice (Pactul balcanic)²¹. Pe baza acestuia, apare oficial ultima formă de asociere interstatală din perioada interbelică la 9 februarie 1934, prin semnarea la Atena a Pactului Înţelegerii balcanice, de către miniştrii de externe ai Turciei, României, Greciei şi Iugoslaviei. În ciuda faptului că, în final, acest pact regional nu a cuprins decît patru din cele şase state ale regiunii, părţile semnatare au căutat permanent mijloace practice pentru înfăptuirea unei colaborări în special economice cu toate ţările regiunii. O trăsătură specifică acestei organizaţii, apărută într-un moment în care revizionismul se afirma din ce în ce mai puternic, o constituia menţinerea ordinii teritoriale consfinţite de sistemul Versailles, înscriindu-se astfel ca o acţiune majoră în slujba securităţii mondiale²². De asemenea şi Protocolul anex, parte constitutivă a Pactului, dezvăluia importantul efort ce se depunea pentru întărirea securităţii, deoarece la punctul 1 apărea limpede importanţa pe care părţile contractante o acordau Convenţiilor de definire a agresiunii, punînd în vigoare în propriul lor pact principiile de bază ale acestor importante documente²³. Înţelegerea balcanică reprezintă o structură complexă prin ideile şi principiile statuate, această asociaţie federală sud-est europeană căutînd formule noi de convieţuire şi colaborare între state. Statutul Înţelegerii balcanice începe cu hotărîrea unei colaborări efective, regulate şi consecvente prin Consiliul Permanent, organ conducător, compus din cei patru miniştri de externe, care nu puteau lua decizii decît în unanimitate.

Ideea unanimităţii, principiu ce a fost respectat mereu, era pentru părţile contractante, nu numai un important element de procedură, ci avea şi o semnificaţie de fond, deoarece pe de o parte dădea o putere reală deciziilor, iar pe de alta era un obstacol în orice fel de încercare a vreunui stat participant în a-şi afirma supremaţia; preşedinţia prin rotaţie în Consiliul Permanent era în fond, punerea în aplicare a acestui principiu²⁴. Deşi principiile politice le determinaseră pe cele economice, din textul statutului economic adoptat reiese clar faptul că se dorea ca, în viitor, factorul economic să devină un element de bază al zonei federale continentale în cadrul căreia colaborarea urma să se efectueze fără nici o încălcare a drepturilor suverane ale statelor participante.

În ciuda eşecului Înţelegerii balcanice, ideile de bază ale noii asocieri interstatale au lăsat amprente solide, devenind practică curentă în relaţiile politice internaţionale. Astfel, a rămas o experienţă istorică (la fel ca în cazul Micii Înţelegeri), iniţiată de state mici şi mijlocii care s-au afirmat, prin punerea în practică a ideii federale democratice, drept factori activi în realizarea unor relaţii interstatale bazate pe principiul respectului reciproc şi al deplinei egalităţi în drepturi.

De asemenea, s-a demonstrat un fapt extrem de important, din păcate înţeles pe deplin de ţările europene numai după distrugerea efectivă a continentului în cursul celui de-al doilea război mondial şi anume că o reală colaborare la nivelul Europei poate exista şi se poate consolida numai sub obedienţa forţei dreptului şi a unei democratizări profunde a societăţilor.

Instaurarea regimului comunist după cel de-al doilea război mondial nu a produs mutaţii în statutul politic intern, România rămînînd „un stat naţional, unitar şi indivizil”. Prin urmare, Regiunea Autonomă Maghiară apare ca o excepţie care vine să confirme regula, existenţa sa fiind efemeră.

Pe plan extern, încercările Moscovei de a-şi apropia „sateliţii” pînă la stadiul de uniune politică şi economică au eşuat din cauza rezistenţei puternice întîmpinate chiar din partea elitei comuniste aflate la putere în statele est-europene. Obiectivul acestei elite era acela de a deţine controlul intern absolut şi nu de a deveni simpli prim-secretari într-o imensă Uniune Sovietică. Consiliul Economic şi de Ajutor Reciproc – CAER – înfiinţat în ianuarie 1949, a eşuat lamentabil din cauza situaţiei economice precare în care se aflau toate statele comuniste (URSS, în loc să profite de pe urma acestuia, a ajuns să acorde sprijin masiv Poloniei, RDG, Bulgariei, pentru ca economiile lor să nu se prăbuşească, devenind prin urmare o povară). Planul Valev din anii’60, care trebuia să fie primul pas real în direcţia disoluţiei autorităţii pe plan intern a ţărilor est-europene, urmărind să se creeze un spaţiu economic distinct care să cuprindă teritorii din URSS, România şi Bulgaria (controlat de Moscova), a fost respins cu vehemenţă de Gheorghe Gheorghiu- Dej, secretarul general al PCR. În acest sens, Plenara CC al PCR din 5-8 martie 1963 este categorică: orice coordonare a planurilor de dezvoltare economică din ţările socialiste trebuie să se realizeze în spiritul principiilor proclamate de Declaraţia de la Moscova din 1960, de respectare a independenţei şi suveranităţii naţionale, de egalitate deplină în drepturi, de întrajutorare tovărăşească şi de avantaj reciproc²⁵.

Prăbuşirea regimurilor comuniste în 1989 a deschis orizonturi care la un moment dat păreau pierdute pentru totdeauna. „Reintrarea în Europa” a fost, fără îndoială, una dintre rarele teme în jurul cărora s-a putut organiza imediat un anumit consens în majoritatea societăţilor postcomuniste. Se părea, la începutul anilor’90, că totalitarismul nu fusese decît un soi de exil din care popoarele central şi esteuropene se întorceau la locurile lor de baştină. În acea vreme, Europa reprezenta în ochii românilor – ca şi pentru polonezi sau unguri de altfel – mai puţin o piaţă comună cu regulile şi constrîngerile sale, cît un proiect politic şi intelectual.

Declanşarea formalităţilor de asociere a evidenţiat însă că eventuala integrare a României în UE nu va fi nici o opţiune de civilizaţie şi nici un gest reparatoriu. Înainte de orice altceva, UE este o disciplină; o disciplină a activităţii economice, o disciplină a acţiunii sociale. Integrarea europeană nu poate avea loc în lipsa unei societăţi eficiente, care să ştie să-şi folosească într-un cît mai mare grad resursele şi aşa foarte limitate. Şi este mai mult decît clar că nu putem aspira la o astfel de societate cu moştenirea politică şi socială comunistă. De aici în ultimul deceniu au pornit aprinse polemici referitoare la transformările structurale absolut necesare pentru a nu mai fi, aşa cum din păcate ne-am obişnuit, codaşii Europei.

În ultimă instanţă, „cusurul” procesului de integrare europeană este că el aparţine, fundamental, politicii interne şi nu se pretează la iniţiative diplomatice răsunătoare şi la acte spectaculoase de politică externă. Căci integrarea europeană nu se joacă la nivelul imaginilor, ci la cel al structurilor, nu este o problemă de credibilitate politică, ci o chestiune de consubstanţialitate socială şi de compatibilitate economică. Or, la aceste capitole suntem repetenţi, nefiind capabili nici după 14 ani să aplicăm politici economice şi sociale europene. Mentalitatea comunistă a statului atotştiutor şi incapacitatea clasei politice în ansamblul său de a adapta structura internă spre randament maxim, se răzbună cu tărie asupra noastră.

Mi se pare edificatoare în acest sens întrebarea retorică a politologului Daniel Barbu²⁶: „Cine-ar putea îndrăzni să conceapă în România, un stat care să guverneze fără să administreze, un stat articulat, în care familiile, corpurile profesionale, grupurile minoritare, comunităţile locale, Bisericile şi regiunile să se autoadministreze în virtutea unui contract de solidaritate şi potrivit unui principiu de subsidiaritate, un stat al cărui drept de ingerinţă să fie strict delegat şi permanent controlat de familii, corpuri profesionale, grupuri minoritare, comunităţi locale, Biserici şi regiuni, un stat pregătit, prin exerciţiul sistematic al subsidiarităţii, să se integreze în Uniunea Europeană?”

Sarcina unei democraţii creştine, de exemplu, ar fi în opinia profesorului Barbu mai puţin aceea de a „moraliza” în sens creştin practicile politice, cît de a argumenta, pe temeiul principiului de subsidiaritate, că federalismul de tip regional este, pe de o parte, mediul cel mai propice pentru dezvoltarea unui bun regim democratic şi pentru participarea unui număr cît mai mare de cetăţeni, într- un număr cît mai mare de ocazii, la viaţa publică şi, pe de altă parte, calea cea mai directă spre integrarea europeană.

În România însă, acum ca şi în veacul trecut, statul este admirat necondiţionat în calitatea sa de autor istoric şi garant juridic al naţiunii. Cu acest titlu, pare obligatoriu ca el să nu poată fi altfel decît strict centralizat şi birocratic. Într-un asemenea climat, descentralizarea este condamnată să rămînă o simplă operaţie de delocalizare administrativă, fără efecte de autonomie în plan politic şi jurisdicţional²⁷.

Dincolo de dezbaterile referitoare la buna sau reaua credinţă a celor care promovează proiecte politice de reformă internă, realitatea nu poate fi trecută cu vederea şi nu este deloc îmbucurătoare pentru evoluţia României post-decembriste. Odată cu evoluţia economiei de piaţă, resursele tind să se orienteze către regiunile în care maximizarea utilizării lor este posibilă; de aceea, regiunile mai sărace, care au avut parte de o dezvoltare industrială artificială, cum ar fi nord-estul, care include în totalitate regiunea istorică a Moldovei şi sudul, respectiv cea mai extinsă zonă agricolă – Cîmpia Română, suportă foarte greu tranziţia şi ajustările structurale necesare într-o economie liberă. Spre deosebire de aceste zone, vestul şi centrul ţării concentrează zonele cele mai bogate şi mai puternic dezvoltate din punct de vedere al veniturilor populaţiei şi al potenţialului economic, precum şi ca atractivitate pentru investitori.

Astfel, disparităţile regionale sînt destul de evidente şi în absenţa instrumentelor de echilibrare, tind să devină structuri disipative. Forţele centrifuge devin periculoase atunci cînd centrul este puternic şi sărac, iar provincia sau o parte din provincie este bogată şi marginalizată, în acest caz unitarismul şi centralismul devin surse de instabilitate nu numai la periferie, ci şi la centru. Acesta este motivul pentru care unele state europene, în mod tradiţional centraliste şi unitare ca Franţa, Italia şi Spania, au stopat nemulţumirile şi tendinţele centrifuge de la periferie delegînd regiunilor anumite puteri care pînă atunci fuseseră apanajul birocraţiei centrale. Cînd diferenţelor etnice şi culturale li s-au adăugat nemulţumirile provinciilor faţă de centralism şi unitarism, presiunile separatiste au crescut considerabil (Ţara Bascilor, Lombardia, Tirolul de Sud).

Conştientizarea contribuţiei diferenţiate la PIB, care se distribuie apoi uniform, ar putea deveni un punct vulnerabil dacă guvernele nu se preocupă mai mult de echilibrarea disparităţilor regionale. Mizînd pe acest gen de nemulţumire (în ansamblu, Transilvania are o contribuţie mai importantă la bugetul României decît primeşte), au apărut lideri ca Sabin Gherman care, prin intermediul Ligii Pro-Transilvania (devenită din aprilie 2003 Partidul Ardelenilor), sugerează schimbarea radicală a sistemului politic şi social intern, invocînd necesitatea unei federalizări politice şi economice după modelul german.

Combinarea stabilităţii cu flexibilitatea, descentralizarea prin regionalizare economică şi admiterea compromisului dintre unitate şi diversitate sînt căile de transformare a contradictoriului într-o structură viabilă şi stabilă. Prin autonomie locală, identitatea specifică fiecărei comunităţi nu numai că se conservă, dar se şi dezvoltă în concordanţă cu nevoile ei reale. Modalitatea concretă de rezolvare a problemelor depinde astfel de gradul de participare la luarea deciziilor privind colectivitatea. Găsirea de soluţii şi gestionarea comunităţilor de către membrii lor aleşi şi responsabili faţă de alegători detensionează relaţiile dintre centru şi periferie şi responsabilizează colectivitatea.

La nivelul societăţii civile există o clară preocupare referitoare şi la viitorul model politic al continentului european, avînd loc dezbateri şi luări de poziţie pe această temă. Astfel, cunoscutele personalităţi Gabriel Andreescu şi Adrian Severin au elaborat studiul intitulat “Un concept românesc al Europei federale” (a obţinut premiul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă), considerat ca fiind cea mai clară şi detaliată viziune româneacă referitoare la viitorul Europei²⁸. Se propune un legislativ bicameral, un executiv cu puteri certe dar limitate, controlat de legislativ, un sistem judiciar compus dintr-o Curte Federală Supremă şi curţi federale locale, funcţionînd la nivelul subiecţilor federaţiei, precum şi un preşedinte al Europei federale, în ale cărui atribuţii ar urma să intre reprezentarea federaţiei.

Ţinînd seama de diversitatea culturilor europene, ca şi de dimensiunile continentului, se sugerează ca preşedintele Federaţiei Europene să fie ales indirect, de către Parlamentul European, urmînd ca funcţiile sale să se limiteze la aceea de reprezentare, de garant al Constituţiei federale, de moderator al proceselor federale şi de mediator între instituţiile federale, între acestea şi cele statale/ naţionale, între actorii guvernării şi societate.

Fiecare stat federat îşi va păstra un legislativ şi un executiv propriu, al cărui şef va fi un preşedinte ales prin vot universal şi direct. Între aceste instituţii şi cele federale, ca şi între ele şi administraţiile locale, Constituţia federală va face o foarte clară departajare de competenţe.

La nivelul Federaţiei va funcţiona un Congres al puterilor locale şi regionale care, de regulă, va adopta recomandări. De asemenea, el va concerta eforturile de colaborare inter- şi intra-regională şi va aviza – sau chiar aproba – înfiinţarea de noi regiuni. Principala sa preocupare va fi proiectarea şi administrarea politicilor de dezvoltare în profil teritorial.

Prima secţiune a viitoarei Constituţii va defini setul de valori comune menit să constituie reperele unei Europe sociale, juste şi solidare, avînd ca nucleu Carta drepturilor fundamentale completată, în timp ce a doua secţiune a Constituţiei ar urma să se refere la principalele instituţii europene. Problema care se pune în legătură cu această Constituţie – mai cu seamă referitor la drepturile fundamentale pe care le-ar recunoaşte cetăţenilor europeni – este dacă ea să aibă putere juridică sau numai relevanţă politică. În opinia autorilor, această Constituţie ar trebui să aibă valoare juridică, iar contestaţiile privind aplicarea şi încălcarea ei să fie supuse unei Curţi Constituţionale²⁹.

Interesantă este referirea la structurile de apărare ale Federaţiei Europene; forţele armate europene vor trebui alcătuite şi conduse plecînd de la premisa că NATO va fi instituţia unui organism confederat, Federaţia Europeană-SUA, competentă cu apărarea comună. Se pare însă că evoluţiile de ultimă oră duc tocmai la o distanţare clară între structurile militare NATO şi cele ale viitoarei Armate Europene.

În opinia celor două personalităţi, un asemenea sistem este suficient de bine organizat şi de riguros structurat încît să asigure coerenţa şi eficienţa politicilor europene la nivel federal, regional, naţional/statal şi local. Pe de altă parte, sistemul este suficient de flexibil şi descentralizat spre a garanta libertatea cetăţenilor pe plan local şi apărarea intereselor naţionale în ceea ce priveşte statele Federaţiei.

În ceea ce priveşte România, o poziţie oficială preliminară pe marginea subiectului integrării poate fi decelată în baza a două surse: declaraţiile politice ale oficialilor români, inclusiv cele referitoare la modificările constituţionale necesare pentru pregătirea aderării la UE şi documentele de poziţie privind capitolele de negocieri pentru aderare. La nivel declarativ, viziunea oficialilor români privind modul de organizare politică al UE este una clar interguvernamentală. În consecinţă, modelul federal centralizat este ferm respins în favoarea unei formule în care statul naţional îşi păstrează statutul său privilegiat de principal garant şi executor de suveranitate, precum şi cel de reper de identificare politică (A. Năstase, 2001). Opţiunea preferată de guvernul român privind structura politică a UE³⁰ corespunde prin urmare unei federaţii de state-naţiuni, bazată pe un pilon comunitar consolidat şi unul interguvernamental restructurat (Ministerul Integrării Europene, 2002).

Această poziţie este completată de o matrice orizontală de putere între instituţiile comunitare şi una cît mai uniformă între statele-membre, caracterizată de următoarele elemente: întărirea rolului şi legitimităţii politice a Comisiei prin alegerea în comun a preşedintelui acesteia de către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri, crearea unui „Comitet al Parlamentelor Naţionale”, după modelul Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor, generalizarea procedurii de co-decizie la nivelul Parlamentului European şi a votului cu majoritate calificată la cel al Consiliului de Miniştri, definirea unui „catalog al competenţelor” la nivelul Uniunii corelat cu principiul subsidiarităţii, păstrarea gradului de naţionalizare a fondurilor structurale şi de coeziune, ridicarea profilului Politicii Externe şi de Securitate Comună şi formularea unei Constituţii Europene care să prevină modificarea facilă a termenilor care au constituit baza negocierilor de aderare (Ministerul Integrării Europene, 2002). Alte opinii vehiculate de principalii factori de decizie români includ propunerea constituirii unei „a doua camere” a Parlamentului European, compusă din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, aplicarea mai susţinută a mecanismului „cooperării întărite” (H. Puwak, 2002), prevenirea „disoluţiei identităţii naţionale” (M. Geoană, 2002), definirea conţinutului şi formei identităţii europene (A. Severin, 2002), precum şi asumarea de către UE a unui rol mai activ la nivel global (V. Puşcaş, 2002)³¹.

Angajamentele asumate pînă în prezent de Guvernul României prin documentele sale de poziţie în cadrul negocierilor de aderare depăşesc însă în amploare declaraţiile oficiale de orientare interguvernamentală. Cu toate că nucleul dur de exerciţiu al suveranităţii rămîne temporar concentrat la nivel guvernamental, negocierile de aderare sugerează începutul unui proces de reconfigurare graduală a parametrilor de suveranitate a României în direcţia modelului actor-centric de suveranitate multietajată. Sub presiunea UE şi sub rezerva unor perioade de tranziţie a căror durată medie nu depăşeşte şapte ani (de ex., maximum de 15 ani este de prevăzut pentru recunoaşterea dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru cetăţenii UE), Guvernul român a acceptat amendarea masivă a modului de redistribuire a competenţelor de suveranitate de la nivel naţional la cel regional sau european. O decizie importantă în acest sens o reprezintă iniţierea măsurilor legale pentru implementarea politicii comunitare de dezvoltare regională şi cooperare transfrontalieră. Prin Legea nr.151/1998, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă nr .268/2000, au fost stabilite obiectivele, competenţele şi instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România. Acestea includ 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 milioane locuitori şi un venit PIB/locuitor de circa 21,6-40,3% din media PIB UE-15, coordonate decizional şi executiv atît la nivel central (consiliu naţional şi ministere) cît şi regional (prin consilii şi agenţii de dezvoltare). Cele 8 regiuni de dezvoltare se adaugă celor două regiuni transfrontaliere cu Ungaria şi Bulgaria în care au fost deja investite 45 milioane euro în ultimii cinci ani, majoritatea din fonduri PHARE. În ciuda lipsei actuale de autoritate juridică şi de competenţe politice, regiunile de dezvoltare vor deveni cu siguranţă din ce în ce mai relevante politic în viitorul apropiat, prin asumarea unor funcţii politice asemănătoare unităţilor regionale actuale ale Uniunii. Un prim pas în acest sens îl constituie amendarea pînă la sfîrşitul anului 2003 a cadrului legal- instituţional necesar implementării Fondurilor Structurale şi a Fondului de Coeziune, măsură care printre alte obiective, va facilita dezvoltarea de parteneriate directe între organismele regionale şi Comisia Europeană³².

Un al doilea palier de redistribuire sau de exercitare combinată a competenţelor de suveranitate naţională este cel european. Şi în acest caz, documentele de poziţie ale capitolelor de negocieri (CN) sînt mai ambiţioase politic decît majoritatea declaraţiilor oficiale. Obiectivele politice ale acestora includ: eliminarea tuturor restricţiilor naţionale privind libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului (CN 1,2,3,4); coordonarea strînsă la nivel european a politicii externe şi de securitate conform prevederilor titlului V al Tratatului consolidat UE (CN 27); supravegherea multilaterală a politicilor economice, financiare, monetare şi fiscale (CN 10, 11, 28, 29); armonizarea politicii de vize, imigraţie, azil, precum şi eliminarea controlului la trecerea frontierei interne a UE din momentul aderării (CN 24). Alte măsuri importante includ egalizarea drepturilor de rezidenţă, electorale, muncă şi proprietate ale rezidenţilor UE cu cele ale cetăţenilor români (CN 2), fapt care reprezintă un prim pas în direcţia reconfigurării civice a contururilor normative („euromentalitate”) ale comunităţilor locale şi regionale.

Discrepanţa dintre orientarea preponderent interguvernamentală a declaraţiilor oficiale şi atitudinea mai flexibilă la nivelul negocierilor de aderare stimulează două efecte negative: pe plan intern, ea facilitează condiţiile pentru formarea unui “efect de bumerang” împotriva aderării; pe plan extern menţine România într-o situaţie incomodă. Decalajul declaraţii-acţiune politică poate servi cu succes un set de interese electorale pe termen scurt, dar riscă să gripeze inutil atît pregătirea referendumului pentru aderare cît şi procesul post-aderare³³. Datele existente referitoare la sprijinul public privind distribuţia de competenţe între Guvernul

României şi Uniunea Europeană sînt, din nefericire, destul de precare. Ele nu includ referinţe despre marea majoritate a politicilor publice implicate în procesul de integrare (externă, socială, educaţie, justiţie, mediu, transporturi etc), nici despre dimensiunea sprijinului public faţă de descentralizarea anumitor competenţe naţionale la nivel regional. Din perspectiva pregătirii referendumului pentru aderare şi a procesului post-aderare (deşi nu este deloc sigur că România va deveni membră a UE în 2007), Guvernul trebuie să devină mai responsabil în privinţa informării corecte a opiniei publice despre implicaţiile concrete ale procesului de integrare atît la nivel naţional cît mai ales la cel european şi regional/subnaţional.

Nu este exagerată afirmaţia că România se găseşte în faţa unei revoluţii de structură a sistemului său politic, atît la nivel instituţional cît şi normativ. Integrarea României în UE nu trebuie tratată ca pe o simplă strategie de colectare a fondurilor europene de asistenţă financiară, sau ca pe un bonus mediatic pentru guvernul de la Bucureşti. Ea presupune reformarea întregului mecanism decizional, a modului de implementare a acestora, precum şi a criteriilor de legitimitate politică pe care acestea sînt bazate.

şi la nivel continental, cel puţin teoretic, situaţia ne este favorabilă. Tratatul de la Nisa conferă României un loc important printre puterile europene ale secolului XXI-lea; conform textului declaraţiei privind lărgirea UE, România va avea 14 voturi în Consiliul UE, 33 de locuri în Parlamentul European, 15 locuri în Comitetul Economic şi Social şi 15 locuri în cadrul Comitetului Regiunilor. Astfel, integrarea europeană oferă României o oportunitate unică de abandonare a statutului său marginal în raport cu politica europeană şi de a se afirma prin iniţiativele sale ca membru contribuitor la patrimoniul politic şi de valori al Uniunii Europene.

Note:

1. George Ciorănescu, Românii şi ideea federalistă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p.32.

2. Ibidem, p.17.

3. Eliza Campus, State mici şi mijlocii din centrul şi sud-estul Europei în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, 1988, p.92.

4. Ibidem, p.95.

5. Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, p.27.

6. E.Campus, State mici şi mijlocii…., p.103.

7. „Universul” din 9 iunie 1930.

8. Ibidem.

9. Reponse du gouvernement roumain. Documents relatifs a l’organisation d’un regime d’union federale europeenne, în Arhiva pentru ştiinţă şi Reformă Socială, nr.1-3/1930, p.63.

10. Dimitrie Gusti, Problema federaţiei statelor europene în:”Arhiva pentru ştiinţă şi Reformă Socială”, 1-3/1930, p.9.

11. Ibidem.

12. V. V. Pella, Uniunea Federală Europeană, a doua renaştere a Europei, în Universul din 9 iunie 1930.

13. E. Campus, Ideea federală în perioada interbelică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p.22.

14. Ion M.Oprea, Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1966, p.228.

15. Ibidem.

16. Ibidem, p.229.

17. Ibidem.

18. Ion Calafeteanu, Cristian Popişteanu (coordonatori), Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p.201.

19. Eliza Campus, Din politica externă a României 1913-1947, Bucureşti, Editura Politică, 1980, p.317.

20. E.Campus, State mici şi mijlocii…, p.169.

21. E.Campus, Ideea federală…, p.107.

22. E.Campus, Din politica externă…, p.344.

23. E.Campus, Ideea federală…., p.108.

24. Ibidem, p.110.

25. Istoria României în date (coordonator Constantin C. Giurescu), Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p.424.

26. Daniel Barbu, Republica absentă, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p.256.

27. Ibidem, p.258.

28.  Gabriel Andreescu, Adrian Severin, Un concept românesc al Europei Federale, în Studii

Internaţionale, nr.6, 2001, p.4-40.

29. Ibidem, p.29.

30. Corneliu Bjola, Orizonturi politice româneşti: Suveranitate politică, integrare europeană şi alegeri europene, în Studii Internaţionale, nr.7, 2002, p.92.

31. Ibidem, p.93.

32. Ibidem, p.94.

33. Ibidem, p.95.

*

Ioan Codruţ LUCINESCU (n. 1972), istoric specializat in istorie interbelică, este absolvent al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti şi cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de ştiinte Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Pe lîngă numeroase studii şi articole publicate în reviste de specialitate, este coautor al volumelor Dicţionar de istorie politică a României (1853-2002), România şi Uniunea Europeană. O cronologie istorică şi România şi integrarea euro-atlantică, apărute în anul 2004.

Ioan Codruţ Lucinescu, România şi problematica federală în secolul XX şi în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, studiu publicat cu permisiunea autorului.