Altera

    reviste   » Altera
  autori a b c d g h k l m n p r s t u v w z  
  căutare á é í ó ö ő ú ü ű ă â î ş ţ
  toate numerele » altera ANUL X. 2004., nr. 25 »
 


| observaţii
| listare
| bookmark


 
 
 
     
 
Untitled-16

Elitele transilvane,

între identitatea regională

şi expansiunea sentimentelor naţionale

François Bocholier

Istoriografia nu prea s-a aventurat pînă acum să încerce un studiu diacronic şi comparativ al tranziţiei de la Austro-Ungaria la statele care i-au succedat1. Extraordinara precipitare a evenimentelor, dezintegrarea din toamna lui 1918 şi rupturile considerabile care îi urmează, tind să descurajeze orice cercetare care să includă anii de dinainte şi de după conflict: adesea ele nu le oferă practic istoricilor decît o concluzie destul de tragică pentru reflecţiile lor asupra declinului şi a căderii imperiilor2 sau dimpotrivă nu constituie decît o uvertură la evenimentele care au marcat destinul frămîntat al unui stat sau al altuia din Europa Centrală şi de Est în secolul al XX-lea3.

Cu toate acestea, evoluţia structurilor economice, sociale şi chiar teritoriale se înscrie în esenţă într-un interval mai lung sau cel puţin într-o periodizare care nu se suprapune în mod firesc aceleia a evenimentelor politice: una dintre întrebările principale începînd cu anii 1880 şi pînă în a doua jumătate a secolului al XX-lea este astfel aceea a extinderii progresive a fenomenelor legate de răspîndirea în estul şi sud-estul continentului european a modelului societăţilor occidentale din epoca industrială: dezvoltarea învăţămîntului de masă, a administraţiei publice, profundele transformări sociale şi viziunea nouă despre lume pe care acestea o produc... Mai multe teorii recente asupra naţionalismului au demonstrat într-o manieră complexă felul în care aceste evoluţii sînt în mod intrinsec legate de avîntul mişcărilor naţionale4.

Or, se consideră în general şi pe bună dreptate că tratatele de pace din 1919- 1920 validează triumful modelului statului naţional în Europa5. Un studiu mai atent al continuităţilor şi al rupturilor petrecute înainte şi după primul război mondial în Europa Centrală ne-ar permite să explicăm mai bine impactul dezvoltării structurilor statului naţional asupra evoluţiilor sociale şi asupra coeziunii entităţilor preexistente.

Am ales cazul Transilvaniei6: istoria sa de principat cvasi-independent în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea ar fi putut justifica, în epoca naţiunilor, o construcţie naţională (nation-building) şi chiar o relansare a unei mitologii unificate proprii, a unui „transilvanism7”, purtător al proiectului unui stat independent. Cu toate acestea, declinul şi apoi căderea imperiului austriac au dus tot mai mult la sfîşierea sa între memorii de inspiraţie naţională radical divergente, respectiv maghiară, română şi germană8. În acest studiu vom pune problema impactului construcţiilor naţionale din Transilvania de dinainte şi de după primul război mondial asupra identităţilor moştenite, proprii acestei provincii. Vom constata avîntul periodic al unor forme de „transilvanism” între 1876 şi 1930 şi vom încerca să le apreciem semnificaţia reală.

În acest scop ne vom interesa, înainte de toate, de categoriile sociale purtătoare prin excelenţă ale proiectelor identitare: „elitele9” intelectuale şi politice10. Între acestea, elitele transilvane româneşti par să fie un caz deosebit de instructiv, fiindcă în rîndul acestora s-a exprimat în modul cel mai frapant ambiguitatea identităţii regionale transilvane şi influenţa statului naţional asupra destinului social al elitelor.

Transilvania, periferie orientală a Ungariei unitare

Începînd cu compromisul austro-ungar Transilvania este supusă influenţei dezvoltării de structuri-tip ale statului naţional, promovată de noul guvern de la Budapesta: una dintre primele acţiuni ale guvernului Andrássy, chiar fără acordul explicit al Împăratului-rege, este aceea de a numi un Comisar special în provincie pentru a pregăti integrarea sa deplină şi integrală în regat11. Legea, denumită a Uniunii din decembrie 1868, confirmînd dispariţia definitivă a societăţii stărilor (Stände) şi a privilegiilor moştenite – abrogarea aşa-numitelor nationes istorice, egalitatea între toate confesiunile – este doar preludiul unei serii de legi administrative, de raţionalizare şi de centralizare, promulgate între 1870 şi 1886: teritoriile privilegiate, precum fundus regius (Königsboden) săsesc şi scaunele secuieşti (székely székek) cu statut special sînt dizolvate şi integrate unei organizări teritoriale unificate, bazate pe plan local atît pe comitate (megye) cît şi pe oraşele „cu drept jurisdicţional” (törvényhatósági jogú városok), puse pe picior de egalitate. Legile administrative din 1886 consacră o stare care va rămîne neschimbată pînă în 191812. Împărţirea comitatelor se străduieşte să respecte, chiar dacă în mică măsură, particularismele transilvane săseşti şi secuieşti – mărimea medie a unui comitat transilvan rămîne considerabil inferioară mediei naţionale13. Numărul oraşelor libere este în schimb redus în mod drastic: din unsprezece oraşe libere regale transilvane (szabad királyi városok) doar Kolozsvár (/Cluj) şi Marosvásárhely (/Tîrgu-Mureş) îşi păstrează statutul special după 1876, celelalte fiind retrogradate la rangul de oraşe simple, „cu consiliu municipal” (rendezett tanácsú városok). O adevărată clasă de funcţionari de profesie, supravegheată de trimisul guvernului în comitat (ispán14), ia fiinţă. Modelul urmat este de inspiraţie iozefinistă15 şi „liberală16”, şi în acelaşi timp un instrument de luptă pentru a asigura proiectul naţional maghiar susţinut de gentry (mica nobilime); dar are şi funcţia de a menaja, fie şi într-o măsură mai mică, elitele istorice locale prin crearea unui comitet de co-administrare a comitatului (közigazgatási bizottság), asigurîndu-le participarea în administraţia locală la paritate teoretică cu funcţionarii statului.

Nimic nu mai distinge, din punct de vedere administrativ, comitatele situate pe vechiul teritoriu al Principatului Transilvaniei după 1876 de cele din restul ţării, pînă la punctul în care chiar termenul de Transilvania tinde să dispară din limba oficială şi academică17. Cu toate acestea, regiunea rămîne marcată de trăsături specifice. Unele sînt moştenite: compoziţia etnică şi religioasă extrem de fragmentată şi complexă – în sînul unui ansamblu aparent unitar apărînd numeroase particularisme sau aşa-numite ţări18 – puternica amprentă lăsată în plan local de societatea stărilor19 şi de secolele de viaţă statală separată – Codul civil în vigoare în comitatele transilvane este Codul civil austriac din 1811, extins asupra provinciei în 1853, menţinut la data Unificării din 186820. Altele sînt induse de efectele nefaste ale centralizării, adăugate inegalităţilor produse de dezvoltarea inegală a revoluţiei industriale din Ungaria între 1867 şi 1914. În pofida unor vechi avantaje, susceptibile de a constitui baza unei dezvoltări industriale moderne – tradiţia urbană şi artizanală, bogăţia resurselor minerale şi carbonifere –, Transilvania are de suferit datorită situaţiei sale de periferie teritorială: regiune „orientală”, enclavizată, ea nu beneficiază decît parţial şi uneori tardiv de reţeaua de căi ferate construită de la Budapesta către exterior. În mod tradiţional exportatoare de produse artizanale către regiunile de cîmpie care o înconjoară, în principal către Valahia şi Moldova, ea are de suferit din cauza teritoriului vamal comun austro- ungar atît datorită concurenţei produselor fabricate de Boemia sau de Austria cît şi datorită politicii vamale a statului maghiar care are în vedere, înainte de toate, să apere interesele puternicei industrii agro-alimentare şi să susţină dezvoltarea unei industrii manufacturiere în Ungaria centrală.

Idealul naţional: derivat paradoxal al nemulţumirilor regionale (1867 – 1914)

Premisele nemulţumirilor şi ale particularismului nu lipsesc în Transilvania la începutul secolului al XX-lea. În Ţinutul Secuiesc, de pildă, motivele de insatisfacţie nu încetează să se acumuleze după 1867: pierderea ultimelor privilegii odată cu reforma administrativă înseamnă retrogradarea localităţilor cu statut de oraşe libere la statutul de oraşe simple şi chiar de comune, lucru care nu trece fără proteste21. Dar mai întîi de toate, războiul vamal dintre România şi Monarhie din 1886 pînă în 1893 este cel care cristalizează nemulţumirea micilor producători lipsiţi de principala lor piaţă de desfacere şi curînd constrînşi să muncească ca zilieri sau să părăsească ţara22. În 1902, un congres general al secuilor se reuneşte la Tuşnad şi îşi formulează articol cu articol doleanţele faţă de statul centralizat23. Cu toate acestea, cauza secuiască capătă mai degrabă conturul unei cauze naţionale maghiare: multiplele asociaţii secuieşti înfiinţate în primul deceniu al secolului se află sub patronajul EMKE, uniunea culturală a maghiarilor din Transilvania24. Nici alte mişcări active între 1900 şi 1914, de factură mai pronunţat culturală şi ţinînd de nemulţumirea provinciei faţă de centralizarea excesivă a statului, nu se pot sustrage acestui paradox: constatarea declinului intelectual şi a relativei stagnări economice a vechii provincii care avusese un trecut glorios se amplifică într-un apel la mobilizare pentru apărarea maghiarităţii, în contextul întăririi spectaculoase şi neliniştitoare a organizaţiilor economice, sociale şi politice ale românilor din Transilvania25. Este necesară de altfel perspectiva serioasă a unei înţelegeri între guvernul Tisza şi Partidul Naţional Român pentru a se încerca constituirea primului lobby politic transilvan în parlamentul de la Budapesta: în 1914, István Bethlen e iniţiatorul unei „Uniuni Transilvane” (Erdélyi Szövetség), reactivată între 1917-1918, care pretinde din partea statului o politică mai agresivă de apărare şi promovare a intereselor economice şi sociale ale maghiarilor din Transilvania26.

Elita politică română din Transilvania, aprig opusă unei integrări a Transilvaniei într-o monarhie maghiară unificată, ar fi putut constitui nucleul unui puternic regionalism. Încă de la naşterea mişcării politice a acesteia în secolul al XVIII-lea ea nu a încetat să-şi bazeze revendicările pe integrarea ei ca „a patra naţiune”27 în sistemul politic local, reafirmîndu-şi totodată loialitatea faţă de împăratul de Habsburg care garantează echilibrul din principate şi care a contribuit în mai multe rînduri la emanciparea ei. Iniţial, reacţia ei la legea Uniunii pare să se conformeze următoarei strategii: ea reclamă reînfiinţarea principatului şi a legilor votate de Dieta de la Sibiu între 1863 şi 1865. Această strategie „pasivistă”, de boicotare a noului cadru naţional maghiar, culminează prin înaintarea unui Memorandum împăratului Franz-Iozef în 189228. Nu e mai puţin adevărat că în acelaşi timp elita română din Transilvania începe să-şi definească identitatea nu doar în cadrul restrîns al provinciei ci şi în acela mai larg al tuturor vorbitorilor de română: Partidul Naţional Român (PNR) îi atrage pe aceştia la mişcările româneşti din Banat, din Crişana şi din Maramureş, care pînă în acel moment urmaseră o politică pragmatică de integrare în viaţa politică maghiară. Logica naţională, care o lasă în urmă pe cea teritorială, îşi află concretizarea după eşecul Memorandumului, cînd la congresul său din 1905, PNR se hotărăşte să abordeze o politică activistă şi să renunţe la cererea autonomiei pentru Transilvania în favoarea unei revendicări a „drepturilor naţiunii române”29. În 1906, în celebrul său plan de reorganizare a Monarhiei pe baze federative, intelectualul român Aurel Popovici imaginează o provincie orientală lărgită, care să-i includă pe toţi românii din Austro-Ungaria într-un singur ansamblu administrativ30. În sfîrşit, în cadrul elitei româneşti formate după 1880, identificarea cu destinul regatului român vecin preferat datorită ascensiunii puterii sale de la Războiul de Independenţă din 1878 şi pînă la Congresul de la Bucureşti din 1913, e tot mai puternică, fără a se putea totuşi vorbi despre un iredentism propriu-zis31.

În rîndul elitelor săseşti din Transilvania, avînd în vedere distanţa geografică şi cele şapte secole de separare, o identificare cu destinul Germaniei ar putea părea problematică în alt fel32. Or, dacă saşii au de suferit mai ales datorită desfiinţării jurisdicţiei şi a administraţiei lor autonome (Sachsen-Universität şi Sachsengraf) şi datorită retrogradării tuturor oraşelor lor libere la rangul de simple oraşe cu consiliu subordonate comitatului33, conştiinţa îngustă a intereselor bisericii evanghelice şi ale burgheziei săseşti tinde să lase locul unei apartenenţe etnice germane: încă din 1848, figura tutelară şi martirul saşilor, episcopul Stephan-Ludwig Roth adresase o scrisoare de susţinere şi de solidaritate parlamentului din Frankfurt34. În 1870-71, marea majoritate a elitei săseşti se entuziasmează de victoriile prusace şi de întemeierea noului Reich, în timp ce un pamflet apărut la Leipzig în 1882 la iniţiativa ligii „Allgemeine Deutsche Schulverein35atrage atenţia opiniei publice asupra situaţiei dramatice a „fraţilor de sînge” saşi, „copii în primejdie” pe care „mama lor germană” nu trebuie să-i abandoneze36. După 1890, atît în cercurile conducătoare săseşti („Partidul Negru”, Schwarzen) cît şi în rîndul opoziţiei „verzi” (Grünen), în mai mare măsură reprezentativă pentru burghezia mică şi mijlocie a oraşelor, identificarea cu diferite forme de identitate pan-germană face progrese, chiar dacă ia forme diferite: „negrii” creează conceptul unei duble loialităţi, loialitatea de cetăţean al statului maghiar şi loialitatea spirituală şi culturală faţă de „poporul german” (deutsches Volk); „verzii”, refractari faţă de maghiarizare şi refuzînd politica de compromis cu guvernul revendică, în ceea ce îi priveşte, în primul rînd o unire pragmatică a tuturor germanilor din regatul maghiar, în acelaşi timp subscriind la ideea unei mari Germanii spirituale (geistiges Alldeutschland)37. În sfîrşit, chiar dacă numărul saşilor care emigrează în Germania rămîne neînsemnat, o proporţie tot mai mare a tineretului elitei săseşti pleacă pentru a-şi face studiile superioare la universităţile din Reich38.

Asociaţiile culturale, al căror rol cheie în „trezirea” popoarelor şi în procesul de nation-building în Europa centrală în secolul al XIX-lea este binecunoscut, chiar dacă îşi concentrează activitatea asupra istoriei, a culturii sau a dezvoltării regionale, capătă toate, în Transilvania, un caracter net naţional39. Asociaţia română ASTRA, la data participării sale la expoziţia universală de la Bucureşti din 1906, insistă asupra elementelor apartenenţei sale la „Dacia”, la marea comunitate culturală română40. De cealaltă parte, rivala sa maghiară EMKE plasează în centrul preocupărilor sale re-maghiarizarea teritoriilor transilvane prin colonizare şi şcolarizare – aşa încît, în primul rînd, să se formeze o continuitate etnică maghiară de la Cîmpia Panonică (Alföld) pînă în inima Ţinutului Secuiesc41.

Astfel, înaintea primului război mondial, identificările regionale specifice cunosc un clar regres în Transilvania. În mare parte, aşa cum s-a văzut, acestea fuseseră sprijinite de societatea stărilor şi de reprezentanţii săi: aristocraţia mare şi mijlocie, breslele orăşeneşti, comunităţile care beneficiau de privilegii juridice şi teritoriale42. Dezvoltarea structurilor statului naţional în Ungaria după 1867 este concepută de către promotorii săi ca o operă de modernizare a cadrului social. Ea accelerează dispariţia vechilor structuri şi în schimb oferă elitelor transilvane perspective noi, cu condiţia ca acestea să accepte să se identifice cu naţiunea politică maghiară43.

Practic, în timpul ultimilor ani de pace, Budapesta pare să devină tot mai mult centrul politic nu doar al maghiarilor din Transilvania ci şi al şefilor partidului săsesc şi ai PNR care, în 1890 şi respectiv în 1905, au decis să ia parte la viaţa politică naţională44. Dar, în timp ce elitele maghiare profită din plin de această dezvoltare a statului naţional ocupînd, de pildă, numeroase funcţii în administraţie sau în învăţămîntul superior public fie în Transilvania, fie chiar în capitală45, elitele săseşti şi româneşti îşi văd cariera frînată sau chiar blocată. Aşa cum foarte bine a arătat Benedict Anderson, în statul modern perspectivele ascensiunii sociale frînează sau chiar anihilează conştiinţele identitare potenţial divergente46. Existenţa parţială a acestor condiţii în Ungaria în 1914 explică de ce procesul de maghiarizare nu trebuie redus pur şi simplu la o manipulare a cifrelor de către statul maghiar naţionalist47. Însă politica elitei conducătoare de la Budapesta, atît prin politica de maghiarizare forţată cît şi prin refuzul de accepta democratizarea ţării48, multiplică în acel moment constrîngerile şi blocajele din Ungaria. Reich-ul german şi noul regat român, angajate la rîndul lor într-un proces de construcţie bazat pe principiile statului naţional, dobîndesc atunci o tot mai mare forţă de atracţie asupra unei părţi a elitelor săseşti şi româneşti, în defavoarea perspectivei unei replieri regionale transilvane care nu se mai poate sprijini pe nici o bază administrativă sau juridică şi care nu oferă nici alternativă49, nici soluţie de viitor de promovare în lumea noii societăţi industriale.

Cazul elitelor române ilustrează bine aceste consideraţii teoretice. O primă categorie este reprezentată de cei pe care susţinătorii Partidului Naţional îi califică drept „renegaţi”: funcţionari, învăţători şi profesori de stat, ei se integrează în statul naţional maghiar, naţionalist, cu riscul de a fi asimilaţi rapid şi complet. Numărul lor a fost fără îndoială mai mare decît cel pe care îl susţine istoriografia tradiţională50. Însă dezvoltarea Ungariei „liberale”51 în cadrul pieţei unificate a Monarhiei a permis şi apariţia unor importanţi independenţi (avocaţi, medici) şi antreprenori (bancheri, comercianţi) români. Aceasta mică elită este cea care preia controlul PNR la începutul secolului al XX-lea şi iniţiază o politică activistă de participare la viaţa naţională: chiar dacă e hotărîtă să lupte împotriva maghiarizării, ea reprezintă o formă de integrare parţială în statul ungar. La începutul deceniului al doilea, ea este violent atacată de o altă grupare politică, numită a „bărbaţilor de oţel” (oţeliţi), care îi reproşează concesiile şi chiar complicitate cu sistemul în vigoare: această mişcare a cărei figură de seamă este poetul şi publicistul Octavian Goga, este reprezentată în marea ei majoritate de intelectuali (dascăli, scriitori, preoţi) pentru care lupta pentru limba şi cultura română e atît o problemă ideologică şi morală cît şi o problemă de perspectivă socială. Limitaţi la a preda în cadrul sistemului confesional unde susţin tutela autorităţii religioase, o parte dintre ei aleg exilul în regatul român vecin. Cei care rămîn sînt la baza iniţiativei cîtorva manifestări în mod clar iredentiste ale românilor din Transilvania înainte de 1914. Ei formează şi majoritatea acelor membri ai elitei române care „trădează”, alăturîndu-se României odată cu izbucnirea războiului mondial, atîta vreme cît ea rămîne neutră şi, teoretic, aliatul Austro-Ungariei.

O fragilă autonomie de circumstanţă (1918-1920)

Deznodămîntul primului război mondial surprinde elitele transilvane într-o situaţie delicată deoarece, spre deosebire de frontul de vest, frontul de est tocmai se reînchisese cu victoria Puterilor Centrale: la tratatul de la Bucureşti din mai 1918, România înfrîntă trebuie să accepte cedarea trecătorilor şi a vîrfurilor muntoase din Carpaţi; şase luni mai tîrziu, cînd revoluţia izbucneşte în toate teritoriile Ungariei regale, trupele sale traversează tocmai aceste trecători şi ocupă, între sfîrşitul lui noiembrie 1918 şi sfîrşitul lui ianuarie 1919, întreaga Transilvanie istorică52.

Pentru elitele române acest scenariu este unul de totală surpriză odată ce, în ciuda loialităţii lor faţă de Monarhie, ele au fost prinse în vîrtejul evenimentelor, tratate cu ostilitate de statul maghiar după incursiunea din august-septembrie 1916 a armatelor Bucureştiului în Transilvania. Înlocuirea proiectului naţional maghiar cu un proiect naţional pan-românesc nu putea decît să le cîştige adeziunea. Există totuşi cîteva momente de derută şi de nesiguranţă în noiembrie 1918, care anunţă deja regionalismul transilvan românesc de la începutul anilor 1920: unirea cu România a tuturor teritoriilor locuite de „românii din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” proclamată solemn de elita politică română din Transilvania la 1 decembrie 1918 e precedată de o dezbatere aprinsă în rîndul conducătorilor PNR asupra eventualelor condiţii ce ar trebui puse acestui act53: tradiţia de rezistenţă faţă de statul centralizat, acutizată de lupta împotriva maghiarizării, provoacă teama de a fi absorbiţi pur şi simplu de un nou stat român ale cărui elite politice provin, în majoritatea lor, din rîndul claselor sociale (aristocraţia, marii proprietari) pe care PNR le combate în Transilvania. Amintirea înăbuşirii sîngeroase a răscoalei ţărăneşti din 1907, imaginea pe care o lasă clasa politică de la Bucureşti şi „blestemul oriental” (bizantinismul, corupţia, delăsarea)54 care pătează reputaţia regatului român în ochii transilvănenilor instruiţi la Viena şi Budapesta, nu fac decît să întărească această neîncredere. Declaraţia de la Alba-Iulia, formarea unui guvern transilvan provizoriu („Consiliul Dirigent”), negocierile duse la Bucureşti cu guvernul Brătianu în decembrie 1918, sînt consecinţa acestor dileme şi a compromisurilor ce le-au urmat. Prin două decrete-lege din 24 decembrie, guvernul român recunoaşte unirea şi acceptă ca noile provincii transilvane55 să fie conduse provizoriu de către Consiliul Dirigent, cu excepţia chestiunilor de politică externă ale regatului şi a celor legate de conducerea unui război (armată, poştă, telecomunicaţii, căi ferate...)56.

Astfel, la acest sfîrşit de 1918 şi încă la începutul anului următor, în ciuda ocupaţiei de către armata română, se deschide o scurtă perioadă în care Transilvania nu mai are de suportat, într-o măsură atît de mare, apăsarea structurilor statului naţional: Ungaria e cuprinsă de convulsiile Revoluţiei şi ale Republicii Sfaturilor, statul român central nu exercită încă decît o autoritate indirectă asupra provinciei. Dacă elitele conducătoare săseşti se resemnează repede la a accepta integrarea în România Mare în schimbul garanţiilor Consiliului Dirigent57, se dezvoltă în schimb cîteva proiecte alternative maghiare sau secuieşti: Árpád Páal, subprefect (alispán) al comitatului Udvarhely (Odorhei) pînă în ianuarie 1919, promovează ideea unei republici secuieşti58, în timp ce Elemér Gyárfás, avocat, vechi prefect (ispán) al comitatului Kis Küküllő (Tîrnava Mică) remite Consiliului Dirigent în mai 1919, un proiect de independenţă al Transilvaniei după modelul elveţian59. Totuşi, aceste proiecte ţin mai degrabă de un exerciţiu teoretic al unor personalităţi izolate decît de nişte veritabile alternative politice. În marea lor majoritate, elitele administrative maghiare din Transilvania – în parte originare din provincie – rămîn mai mult ca niciodată fidele logicii naţionale, avînd în vedere că alternativa propusă e aceea a unui jurămînt faţă de regele României, cerută încă din ianuarie 1919 de către Consiliul Dirigent – lucru care nu mai permite deloc perspectiva unei „a treia căi” transilvane: consecinţele acestui impas sunt demisiile în masă, expulzările, un aflux de refugiaţi în Mica Ungarie.

În ciuda caracterului său aproape exclusiv românesc60, Consiliul Dirigent, stabilit la Sibiu (Nagyszeben, Hermannstadt) apoi la Cluj (Kolozsvár), din decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, reprezintă singura experienţă modernă de guvernare autonomă a Transilvaniei. Considerîndu-se eminamente provizoriu, născut într-un context agitat – campania militară împotriva Ungariei nu ia sfîrşit decît noiembrie 1919 –, el acţionează într-o manieră ambiguă pe baza structurilor lăsate de statul maghiar unitar. Unul dintre principiile fondatoare ale declaraţiei de la Alba-Iulia din decembrie 1918 e acela al sufragiului universal: Marele Sfat Naţional, organ legislativ din care se constituie ulterior Consiliul Dirigent, se întruneşte în iulie 1919 şi adoptă acest principiu ca bază a noii legi electorale61. Însă în acelaşi timp Consiliul Director, care menţine aproape în întregime legislaţia administrativă şi civilă maghiară în vigoare62, mai reduce puţin din „autoadministrarea locală” (Selbstverwaltung/ Önkormányzat): prefectul (ispán) primeşte noi puteri de numire şi de decizie, în timp ce adunările reprezentative locale (adunările de comitat/judeţene, adunările orăşeneşti, adunările comunale) sînt dizolvate pe motiv de lipsă de reprezentativitate63, iar prerogativele lor sînt transferate autorităţilor administrative şi comitetelor „reprezentative”, provizorii, numite. Abia în noiembrie 1919 un decret al Consiliului Dirigent anunţă viitoare alegeri locale pe baza sufragiului universal64 dar în februarie-martie 1920 nu procedează decît la alegerea adunărilor comunale65.

Unificarea „cu furca”66 şi limitele sale

Chiar dacă Consiliul Dirigent nu contestă prin nimic structura administrativă maghiară, simpla sa existenţă garantează un anumit particularism transilvan în cadrul noii Românii Mari. Or, în pofida victoriei la alegerile generale din noiembrie 1919 a unei coaliţii al cărei element principal este Partidul Naţional Român, Bucureştiul, unde domină vocea Partidului Naţional Liberal al lui Ionel Brătianu, nu întîrzie să-şi impună propria viziune centralistă asupra unificării ţării: guvernul condus de către guvernantul transilvan Alexandru Vaida-Voevod e demis de rege în circumstanţe contestabile, chiar în absenţa primului ministru care se afla în călătorie în străinătate. Cîteva săptămîni mai tîrziu începe distrugerea progresivă şi sistematică a organelor descentralizate transilvane: Consiliul Dirigent e înlocuit de o Comisie Regională de Unificare (Comisia Regională de Descărcare şi Unificare) însărcinată să procedeze la lichidarea ministerelor (resorturi) vechiului Consiliu. Între aprilie 1920 şi 1 mai 1922, data dispariţiei ultimei direcţii generale ministeriale a Transilvaniei de la Cluj, ministerele de la Bucureşti preiau puţin cîte puţin controlul direct asupra administraţiei transilvane numindu-şi reprezentanţi în fiecare judeţ (comitat) sau înfiinţînd diverse sub-direcţii regionale, simple organe locale ale ministerului central, fără putere de decizie. Uneori, întregul eşalon local e suprimat iar atribuţiile sale sînt predate direcţiilor generale situate la Bucureşti67.

Legea administrativă generală din 1925 încoronează unificarea la scara întregii ţări68. Principiul de Selbstverwaltung (autoadministrare), în pofida afirmaţiilor legiuitorului69, e definitiv abandonat. Împărţirea uniformă a comitatelor, care de acum se vor numi judeţe, nu doar că este păstrată70 dar e şi întărită după principiile deja în vigoare în România mică din 191471: astfel, toţi funcţionarii dintr-un judeţ vor fi de acum numiţi de către autoritatea administrativă şi se renunţă la structura dublă (ispán/alispán în comitate, jegyző/bíró în comune) care avea rolul de a proteja poziţia elitelor locale în sistemul de la 1876-188672. Desigur că sufragiul universal masculin e în vigoare la alegerile pentru consiliul judeţean şi consiliul comunal, dar 2/5 dintre membri sînt aleşi din oficiu, din rîndurile administraţiei locale şi al camerelor profesionale. În plus, recurgerea la administraţiile municipale provizorii (comisiuni interimare), permise de lege (art. 276), se va dovedi aproape permanentă în oraşele sau în comunele în care românii se menţin în proporţie constant minoritară73. Principiul „oraşului liber”, pe plan de egalitate cu judeţul, dispare în favoarea celui de „municipiu”, care nu e decît un tip mai special de comună74. Dîndu-i atribuţii omnipotente prefectului, chiar mai mult decît legea maghiară din 1876, legea din 1925 adoptă modelul francez, fără ca totuşi să pretindă diplome profesionale autentice pentru exercitarea funcţiei (art. 330). În ciuda numeroaselor modificări pe care le suferă legea pînă în 1938 şi a instabilităţii legislative caracteristice regatului român în această epocă, modelul centralist rămîne aproape neschimbat. Doar legea administrativă din 1929, votată de noua majoritate în care domină românii transilvani şi aplicată cu greu în 1930 şi în prima parte a anului 1931, încearcă un proces de descentralizare prin crearea a şapte regiuni (directorate ministeriale) înzestrate cu personalitate juridică şi cu prefecţi de regiune75 însă aceste „directorate ministeriale” au mari dificultăţi în a se impune: scurta lor existenţă e copleşită de conflicte de competenţă cu ministerele care continuă să comunice în mod direct cu funcţionarii lor din teritoriu76.

Chiar mai mult decît după 1867, o conştiinţă regională transilvană specifică are toate motivele de a se dezvolta puternic în elanul acestei unificări grăbite77. Proiectul pan-românesc al statului naţional e perceput nefavorabil în măsura în care par să-i lipsească rădăcinile: acesta nu poate invoca continuitatea istorică pentru a legitima efortul său de unificare, aşa cum era cazul statului maghiar la data proclamării unirii Transilvaniei; lucru care nu îl împiedică totuşi să înmulţească măsurile de românizare şi de limitare a drepturilor şi prerogativelor minorităţilor maghiară şi săsească78. El se loveşte, de asemenea, de amintirea altor experienţe anterioare de construcţie statală modernă, fie că e vorba de proiectul naţional-maghiar sau de scurta dar semnificativa experienţă de auto-administrare pe care a reprezentat-o Consiliul Dirigent pentru elita română din Transilvania79. Mai mult, integrarea administrativă precipitată e departe de a reduce toate particularităţile obiective ale provinciei: cea mai mare parte a codului civil în vigoare în Transilvania e moştenit din vremea Monarhiei80 iar problema unificării legislative devine o adevărată serpent de mer în întreaga perioadă interbelică81. Chiar mai mult decît în cadrul Ungariei istorice, regiunea e izolată geografic, de aceasta dată de bariera impunătoare a Carpaţilor: nu există decît trei legături feroviare importante care traversează Carpaţii în 1920 şi abia în 1938 e finalizată linia care uneşte, prin Bucovina, Transilvania centrală de Iaşi şi de Moldova82. Statul român urmaş al „Vechiului Regat” din 1914, grevat de datoriile cauzate de un război aspru, se dovedeşte incapabil de a depune efortul financiar şi uman necesar bunei administrări a unei ţări care şi-a mărit suprafaţa de mai bine de două ori. Politica sa autarhică are efecte contradictorii asupra economiei transilvane: regiunile apropiate de graniţa maghiară au o agricultură care asigură pîinea ţării iar industria de prelucrare beneficiază parţial de pe urma industriei din sudul Transilvaniei dar deplînge lipsa investiţiilor străine83. Teoretic, situaţia economică relativă a provinciei se ameliorează: din regiunea cea mai săracă a unei ţări mai dezvoltate, ea devine regiunea cea mai bogată a unei ţări mai rurale, mai puţin industrializate, care are de oferit o piaţă de optsprezece milioane de locuitori. În acelaşi timp ea are totuşi de suportat poveri fiscale ridicate din partea statului central care încearcă să profite de pe urma relativei sale prosperităţi84.

Renaşterea regionalismelor sau exacerbarea naţionalismelor? (1920 – 1930)

Chiar mai mult decît în anii care urmează Unirii din 1868, regionalismele transilvane, după o izbucnire trecătoare şi spectaculoasă, îşi pierd rapid din forţă în această perioadă.

Traumatismul înfrîngerii şi prăbuşirii construcţiei naţionale maghiare şi deriva reacţionară a guvernului de la Budapesta provoacă un adevărat şoc electric în rîndul elitelor maghiare din Transilvania. Mobilizarea în jurul culturii şi al presei, sosirea exilaţilor social-democraţi de la Budapesta85, contestarea păturilor conducătoare tradiţionale aparţinînd aristocraţiei, provoacă în rîndul elitelor intelectuale ale burgheziei radicale apariţia unui puternic curent de revendicări. Pe lîngă sloganurile de democratizare şi de chemare la activism a minorităţii maghiare86, Partidul Popular Maghiar (Magyar Néppárt), grupat în jurul arhitectului Károly Kós, al vechiului funcţionar Árpád Páal şi al jurnalistului István Zágoni, promovează, la începutul anilor 1920, ideea unei Transilvanii federale, a unei „Elveţii Orientale” împărţite după un sistem naţional de cantoane, reluînd, în parte, propunerile unui Oszkár Jászi, de acum în exil, de restructurare mai globală a Bazinului Dunărean87. Acest „transilvanism federalist” găseşte un ecou favorabil în rîndul cîtorva membri izolaţi ai Partidului Naţional Român sau al cîtorva intelectuali saşi precum Heinrich Zillich88. Dar, mai ales prin aspectele sale literare şi istoriografice, prin evocările sale incantatorii ale Transilvaniei independente, tolerante şi luminate a secolului al XVII-lea89, el are mai mult o semnificaţie internă, mobilizatoare a energiilor maghiare. Începînd din 1923-24, într-un partid unificat (Országos Magyar Párt) al tuturor maghiarilor, controlat de cercurile conducătoare ale elitei aristocratice din Cluj, pe cînd Budapesta îşi reînnoieşte legăturile cu „fraţii” săi transilvani90, acest „transilvanism” se transformă într-o revendicare a drepturilor culturale şi etnice ale minorităţii maghiare pe baza autonomiei la care au dreptul „minorităţile”. Acuzate fără îndoială prematur că nutresc intenţii iredentiste, elitelor maghiare din Transilvania nu le rămîne de ales decît să adopte resemnate o atitudine de izolare şi de consolidare internă a poziţiilor lor, lucru care se concretizează mai ales printr-o epocă de aur culturală şi artistică.

În ce priveşte specificitatea secuiască, nu asistăm la nici o renaştere a unei identităţi distincte, în ciuda eforturilor intelectualilor români şi chiar a statului însuşi de a întreţine această ficţiune: teoria românească care consideră o mare parte a secuilor ca fiind vechi români maghiarizaţi, nu face decît să provoace efectul opus celui scontat în rîndul elitelor din Ţinutul Secuiesc91.

Pentru a doua oară, aflaţi în situaţia unei minorităţi într-un stat naţional în construcţie, elitele săseşti înclină din ce în ce mai puţin hotărîte spre un regionalism „mic-săsesc” (kleinsächsisch) sau chiar şi mai puţin spre unul trans-etnic în Transilvania. Una dintre motivaţiile care le-a influenţat decizia de a se alătura unirii a fost perspectiva de a avea un rol hotărîtor în conducerea tuturor germanilor din România Mare92: începînd din 1923 ia fiinţă Uniunea Germanilor din România (Verband der Deutschen in Rumänien). Desigur, aceasta nu e foarte activă, dar identitatea întîi de toate germană a saşilor este de acum un loc comun93. Ea nu are consecinţe politice asupra elitelor tradiţionale burgheze ale comercianţilor şi industriaşilor grupaţi în jurul bisericii evanghelice, dar e deja plină de sens pentru burghezia mică şi mijlocie care se alătură mişcării Selbsthilfe: această asociaţie de întrajutorare, fondată în 1922 de către funcţionarul bancar Fritz Fabrizius - după un sejur în Germania în timpul căruia a intrat în contact cu cercurile apropiate naţional-socialiştilor – răspîndeşte, în această epocă, idei de inspiraţie völkisch despre rasa germană94.

Flacăra regionalistă din rîndul românilor transilvani merită o atenţie cu atît mai specială cu cît, în cadrul statului naţional unitar român, s-ar fi putut aştepta dispariţia sa imediată. Dimpotrivă, după dizolvarea brutală a organelor autonome, chestiunea regionalismului politic al elitelor române transilvane din Partidul Naţional Român (PNR) capătă un loc central în dezbaterea publică naţională. Cîteva manifestări spectaculoase marchează acest conflict dintre ardeleni şi regăţenii din Vechiul Regat95 care culminează în 1922-23: cea mai semnificativă o reprezintă fără îndoială, boicotul de către PNR al încoronării lui Ferdinand, Rege al României Mari, organizată simbolic la 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia, oraşul în care aceiaşi ardeleni proclamaseră unirea cu România în 1918. La originea acestei indignări, pe lîngă motivele deja amintite mai sus – refuzul centralismului, al autoritarismului, ostilitatea faţă de ideologia Partidului Naţional Liberal din Regat – se află şi problema perspectivelor sociale oferite elitelor române transilvane de proiectul statului naţional al României Mari: contrar primelor aşteptări din vremea Consiliului Dirigent şi a guvernului Vaida, transilvănenii ajung cu greu să-şi facă loc în rîndul înaltei administraţii şi al ministerelor. Recalificarea vechilor înalţi funcţionari ai Consiliului Dirigent e dificilă. O parte este pur şi simplu demisă96, o alta e invitată să se alăture ministerului central la Bucureşti, dar acest drum costisitor nu e uşor97; o ultimă parte, în sfîrşit, e reangajată în cadrul unor eventuale/subordonate direcţii locale ale ministerelor dar condiţiile sînt dificile: relativa precaritate a veniturilor, politizarea şi precaritatea funcţiilor98. Al doilea motiv de nemulţumire al ardelenilor este acela al invadării provinciei de către elitele regatului avide de posturi şi de avantaje oficiale99: la noua Universitate română de la Cluj, proporţia regăţenilor e foarte mare100, în timp ce profesorii transilvăneni din învăţămîntul secundar confesional nu îşi ascund ambiţiile universitare la primul lor congres general din ianuarie 1919 de la Sibiu101. Cu toate acestea, studierea noastră sistematică a listelor de prefecţi şi subprefecţi, a listelor de deputaţi din Transilvania din prima jumătate a anilor 1920 demonstrează că această pretinsă invadare e în mare parte exagerată102. Cel puţin la fel de semnificativ pare a fi numărul transilvănenilor exilaţi în regatul român înainte de 1914 care s-au întors în provincia lor de origine cu avantajul legăturilor făcute în regat. În schimb, dacă studiem situaţia politică a transilvănenilor şi capacitatea lor de a influenţa deciziile puterii, constatăm practic o semnificativă marginalizare între 1920 şi 1928: dintre cei 84 de membri ai celor şase guverne care se succed în această perioadă, cincisprezece sînt „transilvăneni” (18%, incluzînd Banatul şi Crişana). Dacă luăm în considerare cele două guverne liberale din 1922-26 şi 1927-28 care votează cea mai importantă parte a legislaţiei din această epocă, căreia îi aparţine şi Constituţia ţării, din 32 de membrii, doi (6%) sînt „transilvăneni” proveniţi din elitele politice provinciale de la 1914103, iar alţi patru, de origine transilvană, au avut deja o carieră în Regat înainte de 1914104. Aceasta nu înseamnă că elita transilvană rămîne grupată în bastionul său carpatic în jurul PNR, partidul său istoric regional: începînd din 1920, o parte importantă a acesteia se alătură, din oportunism sau din convingere, partidelor din sud precum Partidul Poporului sau Partidul Liberal. Însă membrii transilvăneni ai acestor partide naţionale se plîng în mai multe rînduri de lipsa lor de influenţă asupra conducerii centrale de la Bucureşti105.

Nemulţumirile par astfel, în cele din urmă, să fie în principal legate mai degrabă de această pierdere importantă de funcţii şi de pîrghii ale puterii în statul centralizat, după frumoasele iluzii ale anului 1919, decît de absenţa perspectivelor sociale atrăgătoare. E de avut în vedere că în acelaşi timp membrilor clasei transilvane de mijloc li se oferă noi oportunităţi de carieră: cantonaţi în orăşele sau în tîrguri mai mari înainte de 1914, ei reuşesc să se afirme în oraşele mari din provincie care pînă acum au fost ultra-dominate de burghezia săsească şi de cea maghiară. În pofida condiţiilor dificile şi a dispariţiei „guvernului” de la Cluj, carierele în administraţie şi învăţămînt sînt de acum larg deschise şi încurajate de stat. Pentru tînăra generaţie instruită în liceele de stat şi la universitatea naţională română de la Cluj, regionalismul mai vechii generaţii ale cărei cariere au fost modelate în cadrul Ungariei de la 1914, capătă în curînd un aer desuet.

Însuşi acest regionalism regresează începînd cu a doua jumătate a anilor 1920: PNR alege de timpuriu soluţia cîştigării puterii la Bucureşti, în alianţă cu un partid din sud, mai degrabă decît cea a unei replieri sau chiar a separatismului106. De altfel chiar o majoritate a PNR-ului a pregătit un proiect de dizolvare a Consiliului Dirigent în februarie 1920107, cînd împreună cu guvernul Vaida îşi credea asigurate poziţiile în capitală. În 1926, PNR fuzionează cu principalul partid de opoziţie din Regat, Partidul Ţărănesc: urmează o campanie politică activă de manifestaţii şi întruniri la care sloganurile de democratizare a vieţii publice naţionale înlocuiesc definitiv manifestaţiile propriu-zis regionaliste. Accederea la putere a noului partid la sfîrşitul lui 1928 şi participarea sa activă la treburile ţării pînă în 1933 încoronează acest efort de integrare şi confirmă posibilitatea transilvănenilor, de acum consolidată, de a face carieră în administraţia şi în politica naţională108.

Posibilitatea de a spera la o carieră în sînul statului şi identificarea cu proiectul naţional pan-românesc nu înseamnă totuşi că identitatea românilor din Transilvania îşi pierde specificităţile, fiindcă cealaltă chestiune arzătoare rămîne aceea a rivalităţilor cu maghiarii şi cu saşii, la rîndul lor, aşa cum am văzut, uniţi durabil în jurul identităţii lor naţionale şi care păstrează funcţii dominante în societatea transilvană. Astfel, ca şi în cazul agitaţiei maghiarilor din Transilvania de dinainte de 1914, din spatele unui aparent regionalism, şi elitele române transilvane revendică o mai mare prezenţă din partea statului pentru a le ajuta să-şi asigure un loc mai bun în cadrul societăţii urbane109. Acest tip de regionalism deturnat, transformat în revendicare ultra-naţionalistă, e cel care în curînd va prevala. El joacă un rol particular în rîndul tineretului studenţesc român de la Cluj care, în ciuda posibilităţilor deschise de a face carieră în administraţia publică, e neliniştit de importanţa sistemului de putere şi a relaţiilor pe care minorităţile le păstrează în plan local110.

Concluzie: finis transsylvaniae

Făcînd o comparaţie între cele două tentative de construcţie naţională de dinainte şi de după 1918, ies la lumină paralelisme tulburătoare: identificările naţionale dobîndesc o forţă considerabilă, regionalismele, în ciuda unor avînturi pasagere, au tendinţă regresivă. În cadrul naţionalităţii dominante – cea maghiară înainte de 1918, cea română mai apoi – perspectivele oferite şi constrîngerile exercitate de către stat înving sau reduc puternic orice veleitate de identitate divergentă. Pentru minorităţi, aceasta reprezintă un contra-model, indiferent de tipul naţional care se impune. În secolul al XIX-lea „transilvanismele” se regăsesc în primul rînd asociate vechii societăţi a Stărilor şi nu prea par să aibă perspective de viitor pentru a-şi asigura inserţia în cadrul societăţii din epoca industrială. În secolul al XX-lea, ele se străduiesc să renască sub o nouă formă, adaptată vieţii moderne, care ar putea oferi o alternativă la statul naţional. Ele sînt cu siguranţă deliciul unor literaţi nostalgici pasionaţi de istorie, dar adevăratele alianţe pan-transilvane şi trans-etnice nu ajung niciodată dincolo de stadiul de speculaţii intelectuale111. Spre deosebire de fenomenele regionaliste şi chiar separatiste din Croaţia, Slovacia sau din Galiţia de după 1918, vechea fragmentare identitară din Transilvania – fie ea de ordin social, religios, etnic sau geografic –, reînviată şi exacerbată în jurul a trei identificări naţionale divergente, blochează în mod constant orice identificare pan-regională, de teama de a nu dăuna intereselor propriei „tabere”.

Există cu toate acestea diferenţe notabile de grad între perioada de dinainte şi cea de după primul război mondial. Nu se poate vorbi despre o simplă răsturnare de situaţie. Elita minorităţii maghiare nu are aceeaşi atitudine şi nici aceeaşi poziţie socială în cadrul României Mari ca elita emergentă a naţionalităţii române în cadrul Monarhiei. Înainte de 1914, politica maghiară de nation-building era în concordanţă cu ierarhia socială şi cu procesul de urbanizare şi modernizare din Transilvania. Viaţa politică şi administrativă locală, desigur nedemocratică, se bazează pe un compromis cu elitele istorice ale provinciei, după principiul de Selbstverwaltung. După 1918, politica de stat „pan-românească” răstoarnă brusc acest proces în numele majorităţii etnice „mute” ţărăneşti a cărei purtătoare de cuvînt rămîne o elită românească alfabetizată, aflată desigur într-un progres permanent, dar încă copleşită de poziţiile sociale, economice şi intelectuale păstrate de către fosta naţiune a statului maghiar: statul, prin legislaţie, printr-o centralizare administrativă ce sufocă orice viaţă politică locală, se vede constrîns să recurgă la măsuri coercitive mult mai numeroase decît statul maghiar „liberal” din epoca Compromisului şi chiar cu o garanţie de succes mai mică deoarece maghiarii şi saşii, prin poziţiile lor sociale şi economice moştenite, se pot opune cu succes românizării. Se dezvoltă aşadar un dublu sentiment de neputinţă şi de resentiment din partea românilor din Transilvania, căruia îi răspunde o rigiditate defensivă din partea minorităţilor „privilegiate”, în faţa agresiunilor legislative ale statului.

Din această confruntare ia naştere deriva anilor 1930-40: în 1935, vechiul primministru Vaida-Voevod, conducătorul istoric al PNR, apologet al regionalismului transilvan în 1922, doreşte o lege numită numerus valachicus care să instituie cote etnice româneşti în cadrul întreprinderilor şi al administraţiei de stat. „Renovatorii” pro-nazişti ai lui Fabrizius preiau atunci controlul organelor reprezentative săseşti, în timp ce elita maghiară transilvană adoptă o atitudine de aşteptare a unei posibile revizuiri a frontierelor. Diktatul de la Viena din 30 august 1940, împărţind Transilvania în două şi aducînd naţionalismele la o stare de paroxism, va materializa în fapt sfîrşitul dramatic al unei idei care deja demult nu mai era în conştiinţa oamenilor, aceea a primatului identităţii transilvane asupra identificărilor naţionale.

Note:

1. Poate doar cîteva studii economice şi sociale, precum acela excelent al lui Berend, Iván, Ranki György, Economics Development in East Central Europe in the 19-th and 20-th Centuries, Londra, 1974, vin să contrazică această afirmaţie. Pentru Transilvania, lucrarea lui Bíró Sándor, The Nationalities Problem in Transylvania, 1867-1940, Social Sciences Monographs, Boulder, Columbia Univ. Press, 1992 (noi vom folosi aici reeditarea maghiară din 2002: Kisebbségben és többségben: Románok és magyarok (1867-1940), Budapesta, 2002) rămîne o încercare izolată şi din păcate foarte părtinitoare.

2. Michel, Bernard, La chute de l’Empire austro-hongrois, Laffont, 1991.

3. Astfel, la momentul actual în România, specialiştii secolelor al XIX-lea şi al XX-lea aparţin de două catedre universitare distincte.

4. A se vedea, în mod special Gellner, Ernest, Nations et Nationalisme, Payot, Paris, 1989.

5. Cea mai mare parte a sintezelor consideră că acest triumf corespunde unei înrăutăţiri generale a soartei „comunităţilor etnice” din Europa care, din „naţionalităţi” ale imperiului devin „minorităţi” în cadrul noilor state naţionale. Jelavich, B. History of the Balkans, Cambridge University Press, 1983, vol. 2, p. 136. Michel, Bernard, Nations et Nationalismes en Europe centrale, Paris, 1995, cap. 10.

6. Termenul de „Transilvania” se referă, în acest studiu, dacă nu e însoţit de o specificare explicită, la regiunea istorică (Siebenbürgen, Erdély Ardeal) şi nu la ansamblul teritoriilor dobîndite de România din teritoriul Ungariei în 1920, aşa cum tinde să fie folosit în prezent în mod curent.

7. Acest neologism s-a format după termenul maghiar „transsilvanismus”: a se vedea mai jos şi Lengyel, Zsolt K., Auf der Suche nach dem Kompromiß: Ursprünge und Gestalten des frühen Transsilvanismus 1918-1928, München, Verl. Ungarisches Institut, 1993, p. 1.

8. Politologul Tony Judt le denumeşte atrăgător „arhipelaguri de memorii conflictuale” (citat de Capelle-Pogăcean, A., „Roumanie, l’utopie unitaire en question”, Critique Internationale, ianuarie 2000, 6, p. 110).

9. Pentru sensul acestui cuvînt, la interferenţa istoriei politice a „oamenilor cu putere” şi a istoriei sociale tradiţionale a „claselor conducătoare”, Charle, Christophe, Les Élites de la République, Fayard, Paris, 1987, p. 10.

10. Se vorbeşte de asemenea uneori, pentru Europa de Est, despre intelligentsia. Despre rolul crucial al acestor elite în formularea proiectelor naţionale, a se vedea: Hroch, Miroslav Die Vorkämpfer der nationalen Bewegungen bei der kleinen Völkern Europas, Praga, 1968. NB: studiul nostru axîndu-se pe chestiunea conştiinţei regionale a elitelor provenite din rîndul naţionalităţilor istorice din Transilvania, chestiunea specifică a identităţii şi a integrării/asimilării locale a elitei de confesiune iudaică nu va fi abordată aici.

11.Barany, George, „Ungarns Verwaltung (1848-1918)”, în Wandruska, Adam, Urbanitsch, Peter, dir., Die Habsburgermonarchie 1848-1918, Viena, vol. 2, 1975, p. 387.

12.Ibidem, p. 421-431 şi Magyarország Története, Budapesta, Akadémiai Kiadó, vol. 6, 1979, p. 1236-43; Köpeczi, Béla, dir., Erdély története, Budapesta, Akadémiai Kiadó, vol. 3, 1987, pp. 1634-37.

13.Dar, asociată legii electorale foarte restrictive din 1874, ea nu permite constituirea de comitate cu o potenţială dominanţă politică română aşa cum ar fi putut fi, de pildă, vechea zonă a regimentelor române de frontieră (Grenzer) din zona Năsăud: mai multe comitate sînt contopite în 1876; Naszód îşi pierde independenţa pentru a forma împreună cu Beszterce (/Bistriţa, Bistritz) comitatul Bistriţa-Năsăud (Nistor, I.S., Comuna şi judeţul, evoluţia istorică, Cluj, Dacia, 2000, p. 101).

14.Cuvîntul „prefect” traduce, în lipsa unei variante mai bune, termenul de ispán (conte, comes) de origine medievală.

15.  Puterea maghiară îşi reasumă măsurile de raţionalizare şi de profesionalizare deja încercate de administraţia austriacă în Transilvania îndeosebi sub conducerea lui Iosif al II-lea (Roth, Harald, Kleine Geschichte Siebenbürgens, Köln, Böhlau Verlag, 1996, pp. 83-86) şi în epoca neo-absolutistă (Barany, op. cit., p. 343).

16.  În sensul ideologiei Partidului Liberal maghiar (Szabadelvű Párt) din 1875.

17. Se vorbeşte, în termeni geografici, despre: Délkeleti Felföld (Ţara de Sus din sud-est), şi în termeni politici, despre Ungaria de Est sau despre Királyhágon túli kerület (Districtul de dincolo de Piatra Craiului) evocat de Kós, Károly, Erdély, kultúrtörténeti vázlat, Cluj, Erdélyi Szépmíves Céh, 1929, reed. 1934, în facsimil: Budapesta, Szépirodalmi Könyvkiadó, 1988, p. 85.

18. Separarea religioasă a românilor între uniţi şi ortodocşi, specificitatea micilor ţări în care se păstrează cultura populară, precum Kalotaszeg (Călăţele), Ţara Moţilor, izolarea şi specificitatea saşilor din nordul Transilvaniei (Bistritz / Beszterce, Bistriţa), a Ţinutului Secuiesc etc. ... : o enumerare neexhaustivă în Roth, op. cit., p. 12.

19. Astfel, breslele întîrzie să dispară în Transilvania la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Pál Iudit, Procesul de urbanizare în scaunele secuieşti în secolul al XIX-lea, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 187.

20. Barany, op. cit., p. 353 şi Legea XLIII /1868, art. 12 în Magyar Törvénytár, 1896. Legea în vigoare în restul ţării e aceea a dreptului cutumiar maghiar (din care face parte tripartitum al lui Werböczy).

21. Pál, op.cit., p.75.

22. Ibidem, p.190.

23. Erdély története, op.cit., vol.3, p.1525.

24. Ibid. Şi Lengyel, op.cit., p.140. Acţiunea se concretizează mai ales prin construcţia unei căi ferate prin Ţinutul Secuiesc, terminată în 1909.

25. Károly Kós, tînăr intelectual transilvan, partizan al descentralizării, apropiat de cercurile burghez-radicale din Budapesta, este impresionat şi şocat de numărul mare şi de entuziasmul ţăranilor prezenţi la reuniunea jubiliară a ASTREI din 1911 (citat de Kántor, Lajos, Itt valami más van...Erdélyi Krónika (1911 – 1914), Budapest, Héttorony Könyvkiadó, 1992, p. 12 şi LENGYEL, op.cit., p. 50).

26. Lengyel, op.cit., pp. 42-46. Romsics, Ignác, Bethlen István, Budapest, 1991, pp. 56-66.

27. În sensul medieval de „ natio” şi cu referire la „Unio trium nationum” (maghiară, secuiască, săsească) care controlează sistemul politic din Transilvania începînd din secolul al XV-lea.

28. Hitchins, Keith, „ Die Rumänen“, în Wandruska, Adam, Urbanitsch Peter, dir., Die Habsburgermonarchie 1848-1918, Viena, vol. 3,1980, pp. 596-597 şi Hitchins, Keith, A Nation affirmed: The Romanian National Movement in Transylvania, 1860-1914, Bucureşti, Enciclopedica, 1999, p. 135sq şi pp. 338-343.

29. Hitchins, op.cit., 1980, p. 601.

30. Popovici, A., Die Vereinigten Staaten von Gross-Österreich: împărţirea sa cuprinde Banatul, Crişana şi Bucovina (Turda, Marius, „Aurel C. Popovici and the Symbolics Geography of the Romanians in the Late Habsburg Empire (1890-1910)”, Revue Roumaine d’Histoire, 1997, nr. 1-2, pp. 115-120)

31. Tînărul activist, publicist şi scriitor Ioan Slavici proclamă din 1884 : „pentru toţi românii, soarele răsare la Bucureşti!”, citat de Nouzille, Jean, La Transylvanie, Strasbourg, Revue d’Europe Centrale, 1993, p. 198.

32. Pentru o privire sintetică asupra transformării identităţii săseşti în identitate germană, Roth, Harald, „Autostereotype als Identifikationsmuster“, în Das Bild des Anderen in Siebenbürgen: Stereotypen in einer Multiethnischen Region, Köln, Böhlau, Siebenbürgisches Archiv, 33, 1998, p. 183, nota 12.

33. Din şase oraşe libere săseşti nici unul nu îşi păstrează statutul după 1876. Kronstadt (Braşov), care numără mai mult de 20.000 de locuitori, este retrogradat, în timp ce oraşe ale Ungariei centrale mai puţin populate îşi păstrează rangul (statistici şi statutul oraşelor din Ungaria în Deák, E., Das Städtewesen der Länder der Ungarischen Krone (1780-1918), vol. II/1, Budapesta, 1989).

34. Erdély története, op. cit., vol. 3, p. 1383 şi Wagner, Ernst, Quellen zur Geschichte der Siebenbürger Sachsen, 1191-1975, Köln, 1981: „Vom fi puternici dacă şi Germania e puternică“ afirmă Roth în scrisoarea sa.

35. Ligă naţionalistă care are ca obiectiv apărarea şi promovarea sistemului educativ şi cultural al comunităţilor germane din afara Reichului, în special din Austro-Ungaria. (Möckel, Andreas, „Kleinsächsisch oder Alldeutsch? Zum selbstverständnis der Siebenbürger Sachsen von 1867 bis 1933”, în Siebenbürgen zwischen der beiden Weltkriegen, ed. de W. König, Böhlau Verlag, 1994, p. 132.

36. Ibidem şi Mac Arthur, Marylin, Zum Identitätswandel der Siebenbürger Sachsen, Böhlau, Köln, 1990, p. 94.

37. Lutz Korodi, răspunzîndu-i în 1905 contelui Apponyi, preşedinte al Camerei Deputaţilor, citat de Möckel, art. cit., p. 140.

38. Această tradiţie a studiilor făcute în ţările germane pare să reînvie la începutul secolului al XIX-lea în cercul elitelor intelectuale (ecleziastice, pedagogice) ale minorităţii săseşti. (Gündisch, Konrad, Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, Bonn, 1998, p. 128).

39.  E vorba în principal despre Verein für die Siebenbürgische Landeskunde (1840), Asociaţiunea Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA, 1861), Erdélyi Múzeum Egyesület (EME, 1859) şi Erdély-részi Magyar Közművelődési Egyesület (EMKE, 1885).

40.  Despre această expoziţie şi despre scandalul provocat în presa maghiară de atitudinea românilor transilvăneni: Bíró, op. cit., pp. 160-162.

41.  Lengyel, op. cit., pp. 40-41.

42. Însăşi această societate avea mari dificultăţi în a defini o solidaritate pan-transilvană în rîndul elitelor, chiar dacă experienţa independenţei din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea crease o anumită conştiinţă regională. (Gündisch, Konrad, „Ständische Autonomie und Regionalität im mittelalterlichen und frühneuzeitlichen Siebenbürgen“ în Minderheiten, Regionalbewußtsein und Zentralismus in Ostmitteleuropa, Siebenbürgisches Archiv, 2000, pp. 21-49).

43. A se face distincţie, pentru această epocă, între cetăţenia „ungară” şi apartenenţa la poporul maghiar (magyarság), care se defineşte etnic prin termenul de „maghiar”.

44. Înfiinţarea publicaţiei Lupta, jurnal al PNR la Budapesta, viaţa parlamentară activă dintre 1905 şi 1910, asociaţia studenţească română de la Budapesta, Petru Maior...

45.  Primul ministru transilvan este baronul Dezső Bánffy, din 1895 pînă în 1899.

46. Anderson, Benedict, L ’imaginaire national, Paris, La Découverte, 1996, pp. 66-75.

47. Între 1880 şi 1910, procentajul populaţiei de limbă maternă maghiară creşte de la 30% la 34% în Transilvania. În aproape toate oraşele, numărul românilor scade considerabil (Deák, E., op. cit.). Numărul tot mai mare de greco-catolici care se declară de limbă maternă maghiară – desigur, mai ales în Partium şi în Nord – ne permite să ne facem o bună idee despre procesul de maghiarizare.

48. Despotismul din administraţie, manipulările electorale, manifestările şovine maghiare rămîn monedă curentă în Transilvania şi, aşa cum o arată alegerile generale din 1910, nu tind aproape deloc să scadă în perioada direct premergătoare războiului.

49. Nepăsarea repetată a Vienei faţă de soarta românilor dar şi faţă de cea a saşilor din Transilvania după 1867 dăunează grav credibilităţii unei ipotetice soluţii „habsburgice”. Saşii preferă tot mai mult o identitate germană unei pseudo-identităţi austriece (ea însăşi problematică chiar la Viena). Cît despre românii foarte activi în Partidul Belvédère, ei urmăresc mai degrabă unitatea tuturor românilor aflaţi sub sceptrul habsburgic (a se vedea mai sus subiectul lui Aurel Popovici).

50.A se vedea listele românilor prezenţi în administraţia comitatelor şi chiar în administraţia centrală în jurul anului 1914, stabilite de Bíró, S., op. cit., pp. 60-67.

51.În sensul respectului absolut faţă de activitatea economică liberă şi de iniţiativa privată între 1867 şi 1914 (Bíró, ibid., p. 267).

52.Detalii cronologice la Ţepelea, Ioan, 1919, o campanie pentru liniştea Europei, Cluj, Dacia, 1995.

53.A se vedea relatarea detaliată a reuniunii PNR din 30 noiembrie 1918 la Clopoţel, I ., Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România, Cluj, 1926, pp. 111-118.

54.Despre stereotipurile şi stigmatele aplicate de cei din occident orientalilor: Said, Edward, Orientalism, Londra, 1978.

55.  Începînd din această epocă începe să fie utilizat termenul de Transilvania pentru ansamblul teritoriilor ataşate României la sfîrşitul primului război mondial.

56. Monitorul Oficial, DL 3631 şi DL 3632, 26 decembrie 1918.

57. Însă acest lucru nu trece fără reticenţe şi neînţelegeri interne (Ciobanu, Vasile, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944, Sibiu, Ed. Hora, 2001, pp. 65-67).

58. Lengyel, op. cit., p. 103-111.

59. Ibidem, p. 153 după Gyárfás, Elemér, Erdélyi problémák, 1903-1923, Cluj, Erdélyi Irodalmi Társaság, 1923.

60. Dintre şefii de resort, cu funcţie echivalentă aceleia de ministru, şi secretarii generali, cu funcţie echivalentă aceleia de şef de cabinet, doar sasul Lutz Korodi nu este român transilvănean.

61.  Cu toate acestea, femeile sînt excluse de la vot, în ciuda angajamentelor din declaraţia de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918.

62. Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent, Decretele I şi II, 27 ianuarie 1919.

63. Sufragiul era foarte restrîns, după modelul legii electorale maghiare de la 1874 revizuită în 1912: jumătate dintre consilii erau constituite din alegătorii cei mai de vază ai comunei, aşa- numiţii „virilişti” (virilisták).

64. Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent, Decretul XXII, 12 noiembrie 1919.

65. Onişor, Victor, „Principii de organizare administrativă ale Ardealului”, Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, 1920, 2, nr. 1-3, p. 8. Primele alegeri generale locale nu vor avea loc decît în februarie 1926.

66. Pentru acest termen, a se vedea nota 77.

67. A se vedea îndeosebi: Gazeta Oficială, seria a II-a, 30/07/1920, Serviciul Podurilor şi Drumurilor Publice, 31/08/1920, Serviciul Contenciosului. Arhivele Naţionale Române, Bucureşti, fondul CD-A-2-1922, f.24.

68. Legea pentru Unificarea Administrativă publicată în Monitorul Oficial din 24 iunie 1925, cu desluşiri şi îndrumări de Aurel Dobrescu, Sibiu, Editura Bratu, 1925.

69. Constituţia din 1923 formulează ca principiu ideea „descentralizării” pentru toate legile administrative viitoare.

70. Sînt făcute, totuşi, anumite modificări în împărţirea pe judeţe a Transilvaniei, în general în detrimentul minorităţilor etnice (Illyés, Elemér, Nationale Minderheiten in Rumänien, Siebenbürgen im Wandel, Viena, ed. Wilhelm Braumüller, 1981, p. 34).

71. In mod deosebit, Legea administrativă generală din 1894, Legile comunale din 1894 şi 1908. (Onişor, Victor, art. cit).

72.  Subprefectul (fostul alispán) nu e decît un adjunct al prefectului, numit de acesta (articolul 353).

73.  Bíró, op. cit., p. 450.

74. Pe de altă parte, primarul său e numit de către Ministrul de Interne dintr-un număr de trei candidaţi propuşi de consiliul municipal (art. 31 al legii din 1925), în timp ce în celelalte comune el este ales.

75. Îndrumător în Arhivele de Stat, Direcţiunea Jud. Cluj, Cluj, 1975, studiu introductiv: regiunea „IV-Cluj” cuprindea judeţele fostei Transilvanii istorice.

76. Arhivele Naţionale ale României – dir. Cluj, fondul Directoratul Ministerial IV, anul 1931, dr. 1.

77. Presa Partidului Naţional Român transilvan vorbeşte, pentru a o califica, despre unificarea cu furca. Cuvîntul îi aparţine lui Ioan Suciu, preşedintele demisionar al Comisiei de Unificare, Patria, 22/06/1920, p. 1.

78. Partidul Liberal, aflat la putere din 1922 pînă în 1926 şi din 1927 pînă în 1928, votează o întreagă serie de legi şcolare şi religioase care limitează drepturile minorităţilor. Constituţia din 1923 nu le recunoaşte drepturi colective. În sfîrşit, reforma agrară votată în 1921 le privează bisericile şi diferitele instituţii colective de vaste proprietăţi. A se vedea o enunţare exhaustivă la Mikó, Imre, Huszonkét év. Az erdélyi magyarság politikai története, 1918 December 1-től, 1940 Augusztus 30-ig, Budapesta, Studium, 1941, p. 30, 50sq, 75.

79. Amintirile lui Zaharia Boilă, ataşat de presă pentru CD, evocă foarte bine atmosfera de exaltare din această perioadă. Manuscris nepublicat, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, MTO/1920, pp. 436-524.

80. Pe lîngă codul austriac valabil în Transilvania istorică, în Banat şi Partium se aplică codul cutumiar maghiar (Ionaşcu, Aurelian R., „Problema unificării legislaţiei civile în cugetarea juridică românească (1919-1941)”, Pandectele române, Bucureşti, 1942, 21, p. 147).

81. Ibidem, p. 155. După multiple unificări şi revizuiri parţiale, noul cod civil unificat nu e promulgat decît în 1940. Aplicarea sa e amînată sine die înainte de a fi pur şi simplu extins' codul din Regat în 1943 (Iancu, Gh., „Unificarea legislativă, sistemul administrativ al României (1919-1939)” în Dezvoltare şi modernizare în România interbelică (1919-1939), culegere de studii, univ. Cluj, Bucureşti, Politica, 1988, p. 39).

82. Iancu, Gheorghe, The Ruling Council: the Integration of Transylvania into Romania, 1918-20, Cluj, FCR, Centre d’Études Transylvaines, 1995, p. 204.

83. Despre problemele agricole, Ciobanu, op. cit., p. 93. Despre dezvoltarea industrială, Báthory, L., Societăţile carbonifere şi sistemul economic şi politic al României (1919-1929), Cluj, Pr. Univ. Clujeană, 1999, p. 5, p. 13. Despre investiţii, într-o comparaţie cu Ungaria, revista Societatea de Mîine, 30/08/1925, p. 614, 20/03/1927, p. 152.

84. Bíró, S., op. cit., p. 284sq face contabilizarea acestor poveri.

85. Exilaţii sînt numeroşi în principalul cotidian radical-burghez din Cluj, Keleti Újság fondat în 1919. (Jordáky, L., „Emigráns irók”, în Romániai magyar irodalmi lexicon, I, p. 459- 461 citat de Lengyel, p. 168).

86. „Kiáltó Szó” [Proclamaţie], manifest din 23 ianuarie 1921 (Mikó, op. cit., p. 19).

87. O prezentare exhaustivă la Lengyel, op. cit., pp. 213-232.

88. Ibidem, p. 268sq.

89.  Ideea [transilvanismului federalist, n.trad.] e îmbrăţişată aici de prozatori mai conservatori, legaţi de mediile aristocratice de la Cluj, care la rîndul lor evocă această perioadă glorioasă dar mai curînd ca simbol al rezistenţei poporului maghiar în faţa invadatorilor.

90.  Transilvăneanul István Bethlen, pe vremea aceea prim-ministru la Budapesta, e vărul viitorului şef al OMP în 1926, contele György Bethlen. Despre relaţiile subterane dintre Budapesta şi Cluj, Bárdi, Nándor, „Aktion Osten, die Unterstützung ungarischer Institutionen in Rumänien durch das Mutterland Ungarn in den 1920er Jahren“, Ungarn-Jahrbuch, 1997 (23), pp. 287-333.

91. Lengyel, op. cit., p. 202. Cu toate acestea, se observă că cei cîţiva „renegaţi” maghiari, de timpuriu atraşi către partidele româneşti în 1919, provin în marea lor majoritate din Ţinutul Secuiesc: vechea tradiţie de schimburi cu Regatul, cunoaşterea din partea lor a limbii române, le acordă, fără îndoială, perspective inedite de promovare socială. A se vedea jurnalul Új Világ înfiinţat la Sibiu în aprilie 1919 în jurul lui Béla Maurer.

92. Prezenţi în Banat şi Partium (Schwaben) dar şi în Bucovina, în Basarabia şi în Dobrogea.

93. Una dintre principalele reviste culturale săseşti din epocă se intitulează evocator: Ostland.

94.  Ciobanu, op. cit., p. 178. Dar mişcarea nu va lua cu adevărat avînt decît după 1930.

95. De ex. Regatul român în cadrul frontierelor sale din 1914.

96. Patria, 12 februarie 1921, cazul lui Teodor Filipescu de la Direcţia de Greutăţi şi Măsurători din Cluj.

97. Pe lîngă costurile acestui transfer (mutarea în altă casă, costul vieţii la Bucureşti dublu faţă de cel de la Cluj), trebuie luată în calcul şi ostilitatea sau lipsa de înţelegere a funcţionarilor centrali (a se vedea, de pildă, Biblioteca Academiei Române, Corespondenţa Iorga, 284, f 121, plîngerea unui funcţionar central al ministerului industriei care protestează împotriva politicii ministrului Tăslăoanu (1920) de a numi doar transilvăneni în posturile importante ale ministerului).

98. Exemplul profesorului Iuliu Moldovan, inspector general pe probleme sanitare în Transilvania, care face obiectul unei anchete administrative abuzive. Demisionează la 1 ianuarie 1924. E înlocuit de un regăţean apropiat al PNL (Moldovan, Iuliu, Memorii, p. 56-57).

99. Acelaşi fenomen pare să se producă în Slovacia prin sosirea masivă a funcţionarilor cehi. (Kirschbaum, S.J. Slovaques et Tchèquèes; essai sur un nouvel aperçu de leur histoire politique, Lausanne, L’Âge d’Homme, 1987, p. 121sq).

100.100. La drept, 42% dintre profesori; la litere, 50%; la medicină şi ştiinţe, 76%. (cifre în Ghibu, Onisifor, Universitatea românească a Daciei Superioare, Bucureşti, 1929, p. 72). Mulţi dintre aceştia sînt susţinători ai PNL.

101. Puşcaş, Vasile, Universitate. Societate. Modernizare. Organizarea şi activitatea ştiinţifică a universităţii din Cluj, 1919-1940, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1995, p. 52sq.

102. Dintre cei 22 de subprefecţi din Transilvania (în sensul larg al termenului) în 1925, 15 (68%) sînt în mod sigur de origine transilvană, 6 (27%) sînt după toate probabilităţile (nume de familie) tot transilvăneni, unul singur pare să provină din Regat. Dintre cei 22 de prefecţi din 1923-24, 17 (77%) sunt, în mod confirmat, de origine transilvană. (Date: Calendarul Administrativ pe anul 1925, Cluj şi Anuarul funcţionarilor de stat ai Ministerului de Interne pe anul 1923, Bucureşti).

103. E vorba despre Aurel Cosma, originar din Banat şi Nicolae Zigre, originar din Partium, care demisionează după patru luni petrecute ca subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Despre acest subiect, Lengyel, op. cit., p. 154.

104. Gh. Cipăianu, Alex Lapedatu, cercetători universitari, Traian Moşoiu, militar de carieră, Vasile Sassu, magistrat, cu toţii activi în Bucureşti în 1914.

105. Jurnalul Adevărul, 1925, 14/10/1914, 5/02/1925, Apel al parlamentarilor PNL originari din Transilvania de a forma un bloc transilvan în Cameră.

106. Contrar unor acuzaţii din epocă sau dorinţelor propagandei maghiare (a se vedea chestiunea broşurii Ardealul Ardelenilor din vara anului 1922 evocată de Rusu-Abrudeanu, Ion, Păcatele Ardealului faţă de sufletul Vechiului Regat, Bucureşti, 1930, p. 486sq), acesta nu a fost niciodată luat serios în considerare, nici chiar la momentul dizolvării CD, al alegerilor din martie 1922 sau al votării Constituţiei.

107. Iancu, Gh., op. cit., 1995, pp. 225-227.

108. Cum s-a văzut mai sus, B. Anderson a demonstrat foarte bine în ce fel posibilităţile de ascensiune către centru joacă un rol determinant în succesul integrării elitelor regionale.

109.Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în România Mare (1918-1930), Bucureşti, Humanitas, 1998, p. 221.

110.Revista Ţara Noastră a poetului naţionalist transilvănean Octavian Goga, viitor prim- ministru al unui guvern antisemit de extremă dreaptă în 1938, ilustrează foarte bine această derivă. A se vedea despre acest subiect Ibidem şi Lengyel, op. cit., p. 257-58.

111.Precum acest slogan repetat cu zel la începutul anilor 1920 de către membrii elitei celor trei naţionalităţi: „Transilvania transilvănenilor!” (Ardealul ardelenilor!, Vaida în decembrie 1920, Erdély az erdélyi nemzeteké!,articol al lui Károly Kós, februarie 1922), citat de Lengyel, op. cit., p. 219.

Traducere de Liviu Bold

*

François BOCHOLIER (n.1973), istoric, absolvent al Ecole Normale Supérieure, licenţiat în istorie la Universitatea Panthéon-Sorbonne (Paris I), fost însărcinat cu politica cărţii şi a bibliotecilor de pe lîngă Ambasada Franţei la Bucureşti, fost elev străin al Colegiului Eötvös din Budapesta şi bursier al Academiei Franceze la Cluj, actualmenete predă la Universitatea Marc-Bloch (Strasbourg II). A publicat numeroase studii şi articole referitoare la istoria Transilvaniei şi a spaţiului central- est-european.

François Bocholier, Les élites transylvaines, entre identité régionale et essor des sentiments nationaux, studiu preluat cu permisiunea autorului.

   

a
f
e
g

 
       


(c) Fundaţia Jakabffy Elemér, Asociaţia Media Index 1999-2006