Untitled-16
Elitele
transilvane,
între
identitatea regională
şi
expansiunea sentimentelor naţionale
François Bocholier
Istoriografia nu prea s-a aventurat pînă acum să încerce un
studiu diacronic
şi comparativ al tranziţiei de la Austro-Ungaria la statele care i-au succedat1.
Extraordinara precipitare a evenimentelor, dezintegrarea din toamna lui 1918 şi
rupturile considerabile care îi urmează, tind să descurajeze orice cercetare
care să
includă anii de dinainte şi de după conflict: adesea ele nu le oferă practic
istoricilor
decît o concluzie destul de tragică pentru reflecţiile lor asupra declinului şi
a
căderii imperiilor2 sau dimpotrivă nu constituie decît o uvertură la
evenimentele
care au marcat destinul frămîntat al unui stat sau al altuia din Europa Centrală
şi
de Est în secolul al XX-lea3.
Cu
toate acestea, evoluţia structurilor economice, sociale şi chiar teritoriale
se înscrie în esenţă într-un interval mai lung sau cel puţin într-o periodizare
care
nu se suprapune în mod firesc aceleia a evenimentelor politice: una dintre
întrebările principale începînd cu anii 1880 şi pînă în a doua jumătate a
secolului
al XX-lea este astfel aceea a extinderii progresive a fenomenelor legate de
răspîndirea în estul şi sud-estul continentului european a modelului societăţilor
occidentale din epoca industrială: dezvoltarea învăţămîntului de masă, a
administraţiei publice, profundele transformări sociale şi viziunea nouă despre
lume pe care acestea o produc... Mai multe teorii recente asupra naţionalismului
au demonstrat într-o manieră complexă felul în care aceste evoluţii sînt în mod
intrinsec legate de avîntul mişcărilor naţionale4.
Or,
se consideră în general şi pe bună dreptate că tratatele de pace din 1919-
1920 validează triumful modelului statului naţional în Europa5. Un
studiu mai
atent al continuităţilor şi al rupturilor petrecute înainte şi după primul război
mondial în Europa Centrală ne-ar permite să explicăm mai bine impactul dezvoltării structurilor
statului naţional asupra evoluţiilor sociale şi asupra coeziunii entităţilor
preexistente.
Am
ales cazul Transilvaniei6: istoria sa de principat cvasi-independent
în
secolul al XVI-lea şi al XVII-lea ar fi putut justifica, în epoca naţiunilor, o
construcţie naţională (nation-building) şi chiar o relansare a unei
mitologii
unificate proprii, a unui „transilvanism7”, purtător al proiectului
unui stat independent. Cu toate acestea, declinul şi apoi căderea imperiului austriac au dus
tot
mai mult la sfîşierea sa între memorii de inspiraţie naţională radical
divergente,
respectiv maghiară, română şi germană8. În acest studiu vom pune
problema
impactului construcţiilor naţionale din Transilvania de dinainte şi de după
primul
război mondial asupra identităţilor moştenite, proprii acestei provincii. Vom
constata avîntul periodic al unor forme de „transilvanism” între 1876 şi 1930 şi
vom încerca să le apreciem semnificaţia reală.
În
acest scop ne vom interesa, înainte de toate, de categoriile sociale purtătoare
prin excelenţă ale proiectelor identitare: „elitele9” intelectuale şi
politice10. Între
acestea, elitele transilvane româneşti par să fie un caz deosebit de
instructiv, fiindcă
în rîndul acestora s-a exprimat în modul cel mai frapant ambiguitatea identităţii
regionale transilvane şi influenţa statului naţional asupra destinului social
al elitelor.
Transilvania,
periferie orientală a Ungariei unitare
Începînd
cu compromisul austro-ungar Transilvania este supusă influenţei
dezvoltării de structuri-tip ale statului naţional, promovată de noul guvern de
la
Budapesta: una dintre primele acţiuni ale guvernului Andrássy, chiar fără
acordul
explicit al Împăratului-rege, este aceea de a numi un Comisar special în
provincie
pentru a pregăti integrarea sa deplină şi integrală în regat11.
Legea, denumită a
Uniunii din decembrie 1868, confirmînd dispariţia definitivă a societăţii stărilor
(Stände) şi a privilegiilor moştenite – abrogarea aşa-numitelor nationes
istorice,
egalitatea între toate confesiunile – este doar preludiul unei serii de legi
administrative, de raţionalizare şi de centralizare, promulgate între 1870 şi 1886:
teritoriile
privilegiate, precum fundus regius (Königsboden) săsesc şi scaunele
secuieşti
(székely székek) cu statut special sînt dizolvate şi integrate unei
organizări
teritoriale unificate, bazate pe plan local atît pe comitate (megye) cît
şi pe oraşele
„cu drept jurisdicţional” (törvényhatósági jogú városok), puse pe picior
de
egalitate. Legile administrative din 1886 consacră o stare care va rămîne
neschimbată pînă în 191812. Împărţirea comitatelor se străduieşte să
respecte, chiar
dacă în mică măsură, particularismele transilvane săseşti şi secuieşti – mărimea
medie a unui comitat transilvan rămîne considerabil inferioară mediei naţionale13.
Numărul oraşelor libere este în schimb redus în mod drastic: din unsprezece oraşe
libere regale transilvane (szabad királyi városok) doar Kolozsvár
(/Cluj) şi
Marosvásárhely (/Tîrgu-Mureş) îşi păstrează statutul special după 1876,
celelalte fiind
retrogradate la rangul de oraşe simple, „cu consiliu municipal” (rendezett
tanácsú városok). O adevărată clasă de funcţionari de profesie,
supravegheată de
trimisul guvernului în comitat (ispán14), ia fiinţă. Modelul
urmat este de inspiraţie
iozefinistă15 şi „liberală16”, şi în acelaşi timp un
instrument de luptă pentru a asigura
proiectul naţional maghiar susţinut de gentry (mica nobilime); dar are şi
funcţia
de a menaja, fie şi într-o măsură mai mică, elitele istorice locale prin
crearea unui
comitet de co-administrare a comitatului (közigazgatási bizottság), asigurîndu-le
participarea în administraţia locală la paritate teoretică cu funcţionarii
statului.
Nimic
nu mai distinge, din punct de vedere administrativ, comitatele situate
pe vechiul teritoriu al Principatului Transilvaniei după 1876 de cele din
restul
ţării, pînă la punctul în care chiar termenul de Transilvania tinde să dispară
din
limba oficială şi academică17. Cu toate acestea, regiunea rămîne
marcată de trăsături
specifice. Unele sînt moştenite: compoziţia etnică şi religioasă extrem de
fragmentată şi complexă – în sînul unui ansamblu aparent unitar apărînd
numeroase
particularisme sau aşa-numite ţări18 – puternica amprentă lăsată în
plan local de
societatea stărilor19 şi de secolele de viaţă statală separată – Codul
civil în vigoare
în comitatele transilvane este Codul civil austriac din 1811, extins asupra
provinciei
în 1853, menţinut la data Unificării din 186820. Altele sînt induse
de efectele
nefaste ale centralizării, adăugate inegalităţilor produse de dezvoltarea inegală
a
revoluţiei
industriale din Ungaria între 1867 şi 1914. În pofida unor vechi avantaje,
susceptibile de a constitui baza unei dezvoltări industriale moderne – tradiţia
urbană şi artizanală, bogăţia resurselor minerale şi carbonifere –, Transilvania
are de suferit datorită situaţiei sale de periferie teritorială: regiune
„orientală”,
enclavizată, ea nu beneficiază decît parţial şi uneori tardiv de reţeaua de căi
ferate
construită de la Budapesta către exterior. În mod tradiţional exportatoare de
produse artizanale către regiunile de cîmpie care o înconjoară, în principal către
Valahia şi Moldova, ea are de suferit din cauza teritoriului vamal comun
austro-
ungar atît datorită concurenţei produselor fabricate de Boemia sau de Austria
cît
şi datorită politicii vamale a statului maghiar care are în vedere, înainte de
toate,
să apere interesele puternicei industrii agro-alimentare şi să susţină
dezvoltarea
unei industrii manufacturiere în Ungaria centrală.
Idealul naţional: derivat
paradoxal al nemulţumirilor regionale (1867 – 1914)
Premisele
nemulţumirilor şi ale particularismului nu lipsesc în Transilvania la
începutul secolului al XX-lea. În Ţinutul Secuiesc, de pildă, motivele de
insatisfacţie
nu încetează să se acumuleze după 1867: pierderea ultimelor privilegii odată cu
reforma administrativă înseamnă retrogradarea localităţilor cu statut de oraşe
libere
la statutul de oraşe simple şi chiar de comune, lucru care nu trece fără
proteste21.
Dar mai întîi de toate, războiul vamal dintre România şi Monarhie din 1886 pînă
în
1893 este cel care cristalizează nemulţumirea micilor producători lipsiţi de
principala lor
piaţă de desfacere şi curînd constrînşi să muncească ca zilieri sau să părăsească
ţara22. În 1902, un congres general al secuilor se reuneşte la Tuşnad
şi îşi formulează
articol cu articol doleanţele faţă de statul centralizat23. Cu toate
acestea, cauza
secuiască capătă mai degrabă conturul unei cauze naţionale maghiare: multiplele
asociaţii secuieşti înfiinţate în primul deceniu al secolului se află sub
patronajul
EMKE, uniunea culturală a maghiarilor din Transilvania24. Nici alte
mişcări active
între 1900 şi 1914, de factură mai pronunţat culturală şi ţinînd de nemulţumirea
provinciei faţă de centralizarea excesivă a statului, nu se pot sustrage
acestui paradox: constatarea declinului intelectual şi a relativei stagnări economice a
vechii
provincii care avusese un trecut glorios se amplifică într-un apel la
mobilizare pentru
apărarea maghiarităţii, în contextul întăririi spectaculoase şi neliniştitoare
a
organizaţiilor economice, sociale şi politice ale românilor din Transilvania25.
Este
necesară de altfel perspectiva serioasă a unei înţelegeri între guvernul Tisza şi
Partidul
Naţional Român pentru a se încerca constituirea primului lobby politic
transilvan în
parlamentul de la Budapesta: în 1914, István Bethlen e iniţiatorul unei „Uniuni
Transilvane” (Erdélyi Szövetség), reactivată între 1917-1918, care
pretinde din partea
statului o politică mai agresivă de apărare şi promovare a intereselor
economice şi
sociale ale maghiarilor din Transilvania26.
Elita
politică română din Transilvania, aprig opusă unei integrări a
Transilvaniei într-o monarhie maghiară unificată, ar fi putut constitui nucleul
unui
puternic regionalism. Încă de la naşterea mişcării politice a acesteia în
secolul al
XVIII-lea ea nu a încetat să-şi bazeze revendicările pe integrarea ei ca „a
patra
naţiune”27 în sistemul politic local, reafirmîndu-şi totodată
loialitatea faţă de
împăratul de Habsburg care garantează echilibrul din principate şi care a
contribuit
în mai multe rînduri la emanciparea ei. Iniţial, reacţia ei la legea Uniunii
pare să
se conformeze următoarei strategii: ea reclamă reînfiinţarea principatului şi a
legilor votate de Dieta de la Sibiu între 1863 şi 1865. Această strategie
„pasivistă”,
de boicotare a noului cadru naţional maghiar, culminează prin înaintarea unui
Memorandum împăratului Franz-Iozef în 189228. Nu e mai puţin adevărat
că în
acelaşi timp elita română din Transilvania începe să-şi definească identitatea
nu
doar în cadrul restrîns al provinciei ci şi în acela mai larg al tuturor
vorbitorilor de
română: Partidul Naţional Român (PNR) îi atrage pe aceştia la mişcările româneşti
din Banat, din Crişana şi din Maramureş, care pînă în acel moment urmaseră o
politică pragmatică de integrare în viaţa politică maghiară. Logica naţională,
care
o lasă în urmă pe cea teritorială, îşi află concretizarea după eşecul Memorandumului, cînd la congresul său din 1905, PNR se hotărăşte să abordeze o politică
activistă şi să renunţe la cererea autonomiei pentru Transilvania în favoarea
unei
revendicări a „drepturilor naţiunii române”29. În 1906, în celebrul
său plan de
reorganizare a Monarhiei pe baze federative, intelectualul român Aurel Popovici
imaginează o provincie orientală lărgită, care să-i includă pe toţi românii din Austro-Ungaria
într-un singur ansamblu administrativ30. În sfîrşit, în cadrul
elitei
româneşti formate după 1880, identificarea cu destinul regatului român vecin
preferat datorită ascensiunii puterii sale de la Războiul de Independenţă din
1878
şi pînă la Congresul de la Bucureşti din 1913, e tot mai puternică, fără a se
putea
totuşi vorbi despre un iredentism propriu-zis31.
În
rîndul elitelor săseşti din Transilvania, avînd în vedere distanţa geografică şi
cele şapte secole de separare, o identificare cu destinul Germaniei ar putea părea
problematică în alt fel32. Or, dacă saşii au de suferit mai ales
datorită desfiinţării
jurisdicţiei şi a administraţiei lor autonome (Sachsen-Universität şi Sachsengraf)
şi
datorită retrogradării tuturor oraşelor lor libere la rangul de simple oraşe cu
consiliu
subordonate comitatului33, conştiinţa îngustă a intereselor
bisericii evanghelice şi ale
burgheziei săseşti tinde să lase locul unei apartenenţe etnice germane: încă
din 1848,
figura tutelară şi martirul saşilor, episcopul Stephan-Ludwig Roth adresase o
scrisoare
de susţinere şi de solidaritate parlamentului din Frankfurt34. În
1870-71, marea
majoritate a elitei săseşti se entuziasmează de victoriile prusace şi de
întemeierea
noului Reich, în timp ce un pamflet apărut la Leipzig în 1882 la iniţiativa
ligii
„Allgemeine Deutsche Schulverein35” atrage atenţia opiniei
publice asupra situaţiei
dramatice a „fraţilor de sînge” saşi, „copii în primejdie” pe care „mama lor
germană”
nu trebuie să-i abandoneze36. După 1890, atît în cercurile conducătoare
săseşti
(„Partidul Negru”, Schwarzen) cît şi în rîndul opoziţiei „verzi” (Grünen),
în mai mare
măsură reprezentativă pentru burghezia mică şi mijlocie a oraşelor,
identificarea cu
diferite forme de identitate pan-germană face progrese, chiar dacă ia forme
diferite:
„negrii” creează conceptul unei duble loialităţi, loialitatea de cetăţean al
statului
maghiar şi loialitatea spirituală şi culturală faţă de „poporul german” (deutsches
Volk);
„verzii”, refractari faţă de maghiarizare şi refuzînd politica de compromis
cu guvernul
revendică, în ceea ce îi priveşte, în primul rînd o unire pragmatică a tuturor
germanilor
din regatul maghiar, în acelaşi timp subscriind la ideea unei mari Germanii
spirituale
(geistiges Alldeutschland)37. În sfîrşit, chiar dacă
numărul saşilor care emigrează în
Germania rămîne neînsemnat, o proporţie tot mai mare a tineretului elitei săseşti
pleacă
pentru a-şi face studiile superioare la universităţile din Reich38.
Asociaţiile
culturale, al căror rol cheie în „trezirea” popoarelor şi în procesul
de nation-building în Europa centrală în secolul al XIX-lea este
binecunoscut,
chiar dacă îşi concentrează activitatea asupra istoriei, a culturii sau a
dezvoltării
regionale, capătă toate, în Transilvania, un caracter net naţional39.
Asociaţia română
ASTRA, la data participării sale la expoziţia universală de la Bucureşti din
1906,
insistă asupra elementelor apartenenţei sale la „Dacia”, la marea comunitate
culturală română40. De cealaltă parte, rivala sa maghiară EMKE
plasează în centrul
preocupărilor sale re-maghiarizarea teritoriilor transilvane prin colonizare şi
şcolarizare – aşa încît, în primul rînd, să se formeze o continuitate etnică
maghiară
de la Cîmpia Panonică (Alföld) pînă în inima Ţinutului Secuiesc41.
Astfel, înaintea primului război mondial, identificările
regionale specifice
cunosc un clar regres în Transilvania. În mare parte, aşa cum s-a văzut,
acestea
fuseseră sprijinite de societatea stărilor şi de reprezentanţii săi: aristocraţia
mare
şi mijlocie, breslele orăşeneşti, comunităţile care beneficiau de privilegii
juridice
şi teritoriale42. Dezvoltarea structurilor statului naţional în
Ungaria după 1867
este concepută de către promotorii săi ca o operă de modernizare a cadrului social. Ea accelerează dispariţia vechilor structuri şi în schimb oferă elitelor
transilvane perspective noi, cu condiţia ca acestea să accepte să se identifice
cu
naţiunea politică maghiară43.
Practic,
în timpul ultimilor ani de pace, Budapesta pare să devină tot mai
mult centrul politic nu doar al maghiarilor din Transilvania ci şi al şefilor
partidului
săsesc şi ai PNR care, în 1890 şi respectiv în 1905, au decis să ia parte la
viaţa
politică naţională44. Dar, în timp ce elitele maghiare profită din
plin de această
dezvoltare a statului naţional ocupînd, de pildă, numeroase funcţii în
administraţie
sau în învăţămîntul superior public fie în Transilvania, fie chiar în capitală45,
elitele
săseşti şi româneşti îşi văd cariera frînată sau chiar blocată. Aşa cum foarte
bine
a arătat Benedict Anderson, în statul modern perspectivele ascensiunii sociale
frînează sau chiar anihilează conştiinţele identitare potenţial divergente46.
Existenţa
parţială a acestor condiţii în Ungaria în 1914 explică de ce procesul de
maghiarizare
nu trebuie redus pur
şi simplu la o manipulare a cifrelor de către statul maghiar
naţionalist47.
Însă politica elitei conducătoare de la Budapesta, atît prin politica
de maghiarizare forţată cît şi prin refuzul de accepta democratizarea ţării48,
multiplică în acel moment constrîngerile şi blocajele din Ungaria. Reich-ul german
şi noul regat român, angajate la rîndul lor într-un proces de construcţie bazat
pe
principiile statului naţional, dobîndesc atunci o tot mai mare forţă de atracţie
asupra
unei părţi a elitelor săseşti şi româneşti, în defavoarea perspectivei unei
replieri
regionale transilvane care nu se mai poate sprijini pe nici o bază administrativă
sau juridică şi care nu oferă nici alternativă49, nici soluţie de
viitor de promovare
în lumea noii societăţi industriale.
Cazul
elitelor române ilustrează bine aceste consideraţii teoretice. O primă
categorie este reprezentată de cei pe care susţinătorii Partidului Naţional îi
califică
drept „renegaţi”: funcţionari, învăţători şi profesori de stat, ei se integrează
în
statul naţional maghiar, naţionalist, cu riscul de a fi asimilaţi rapid şi
complet.
Numărul lor a fost fără îndoială mai mare decît cel pe care îl susţine
istoriografia
tradiţională50. Însă dezvoltarea Ungariei „liberale”51 în
cadrul pieţei unificate a
Monarhiei a permis şi apariţia unor importanţi independenţi (avocaţi, medici) şi
antreprenori (bancheri, comercianţi) români. Aceasta mică elită este cea care
preia
controlul PNR la începutul secolului al XX-lea şi iniţiază o politică activistă
de
participare la viaţa naţională: chiar dacă e hotărîtă să lupte împotriva
maghiarizării,
ea reprezintă o formă de integrare parţială în statul ungar. La începutul
deceniului al
doilea, ea este violent atacată de o altă grupare politică, numită a „bărbaţilor
de
oţel” (oţeliţi), care îi reproşează concesiile şi chiar complicitate cu
sistemul în
vigoare: această mişcare a cărei figură de seamă este poetul şi publicistul
Octavian
Goga, este reprezentată în marea ei majoritate de intelectuali (dascăli,
scriitori,
preoţi) pentru care lupta pentru limba şi cultura română e atît o problemă
ideologică
şi morală cît şi o problemă de perspectivă socială. Limitaţi la a preda în
cadrul
sistemului confesional unde susţin tutela autorităţii religioase, o parte
dintre ei
aleg exilul în regatul român vecin. Cei care rămîn sînt la baza iniţiativei
cîtorva
manifestări în mod clar iredentiste ale românilor din Transilvania înainte de
1914.
Ei formează şi majoritatea acelor membri ai elitei române care „trădează”,
alăturîndu-se României odată cu izbucnirea războiului mondial, atîta vreme cît
ea
rămîne neutră şi, teoretic, aliatul Austro-Ungariei.
O fragilă autonomie de circumstanţă
(1918-1920)
Deznodămîntul
primului război mondial surprinde elitele transilvane într-o
situaţie delicată deoarece, spre deosebire de frontul de vest, frontul de est
tocmai se
reînchisese cu victoria Puterilor Centrale: la tratatul de la Bucureşti din mai
1918,
România înfrîntă trebuie să accepte cedarea trecătorilor şi a vîrfurilor
muntoase din
Carpaţi; şase luni mai tîrziu, cînd revoluţia izbucneşte în toate teritoriile
Ungariei
regale, trupele sale
traversează tocmai aceste trecători şi ocupă, între sfîrşitul lui
noiembrie 1918 şi
sfîrşitul lui ianuarie 1919, întreaga Transilvanie istorică52.
Pentru
elitele române acest scenariu este unul de totală surpriză odată ce, în
ciuda loialităţii lor faţă de Monarhie, ele au fost prinse în vîrtejul
evenimentelor,
tratate cu ostilitate de statul maghiar după incursiunea din august-septembrie
1916
a armatelor Bucureştiului în Transilvania. Înlocuirea proiectului naţional
maghiar
cu un proiect naţional pan-românesc nu putea decît să le cîştige adeziunea.
Există
totuşi cîteva momente de derută şi de nesiguranţă în noiembrie 1918, care anunţă
deja regionalismul transilvan românesc de la începutul anilor 1920: unirea cu
România a tuturor teritoriilor locuite de „românii din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească” proclamată solemn de elita politică română din Transilvania la 1
decembrie 1918 e precedată de o dezbatere aprinsă în rîndul conducătorilor PNR
asupra eventualelor condiţii ce ar trebui puse acestui act53: tradiţia
de rezistenţă
faţă de statul centralizat, acutizată de lupta împotriva maghiarizării, provoacă
teama
de a fi absorbiţi pur şi simplu de un nou stat român ale cărui elite politice
provin,
în majoritatea lor, din rîndul claselor sociale (aristocraţia, marii proprietari)
pe
care PNR le combate în Transilvania. Amintirea înăbuşirii sîngeroase a răscoalei
ţărăneşti din 1907, imaginea pe care o lasă clasa politică de la Bucureşti şi
„blestemul oriental” (bizantinismul, corupţia, delăsarea)54 care pătează
reputaţia
regatului român în ochii transilvănenilor instruiţi la Viena şi Budapesta, nu
fac
decît să întărească această neîncredere. Declaraţia de la Alba-Iulia, formarea
unui guvern
transilvan provizoriu („Consiliul Dirigent”), negocierile duse la Bucureşti
cu guvernul Brătianu în decembrie 1918, sînt consecinţa acestor dileme şi a
compromisurilor ce le-au urmat. Prin două decrete-lege din 24 decembrie,
guvernul
român recunoaşte unirea şi acceptă ca noile provincii transilvane55
să fie conduse
provizoriu de către Consiliul Dirigent, cu excepţia chestiunilor de politică
externă
ale regatului şi a celor legate de conducerea unui război (armată, poştă,
telecomunicaţii, căi ferate...)56.
Astfel,
la acest sfîrşit de 1918 şi încă la începutul anului următor, în ciuda
ocupaţiei de către armata română, se deschide o scurtă perioadă în care
Transilvania
nu mai are de suportat, într-o măsură atît de mare, apăsarea structurilor
statului
naţional: Ungaria e cuprinsă de convulsiile Revoluţiei şi ale Republicii Sfaturilor,
statul român central nu exercită încă decît o autoritate indirectă asupra
provinciei.
Dacă elitele conducătoare săseşti se resemnează repede la a accepta integrarea
în
România Mare în schimbul garanţiilor Consiliului Dirigent57, se
dezvoltă în schimb
cîteva proiecte alternative maghiare sau secuieşti: Árpád Páal, subprefect (alispán)
al comitatului Udvarhely (Odorhei) pînă în ianuarie 1919, promovează ideea
unei
republici secuieşti58, în timp ce Elemér Gyárfás, avocat, vechi
prefect (ispán) al
comitatului Kis Küküllő (Tîrnava Mică) remite Consiliului Dirigent în mai 1919,
un proiect de independenţă al Transilvaniei după modelul elveţian59.
Totuşi, aceste
proiecte ţin mai degrabă de un exerciţiu teoretic al unor personalităţi izolate
decît
de nişte veritabile alternative politice. În marea lor majoritate, elitele
administrative maghiare din Transilvania – în parte originare din provincie – rămîn mai
mult
ca niciodată fidele logicii naţionale, avînd în vedere că alternativa propusă e
aceea
a unui jurămînt faţă de regele României, cerută încă din ianuarie 1919 de către
Consiliul Dirigent – lucru care nu mai permite deloc perspectiva unei „a treia
căi”
transilvane: consecinţele acestui impas sunt demisiile în masă, expulzările, un
aflux de refugiaţi în Mica Ungarie.
În
ciuda caracterului său aproape exclusiv românesc60, Consiliul
Dirigent,
stabilit la Sibiu (Nagyszeben, Hermannstadt) apoi la Cluj (Kolozsvár), din
decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, reprezintă singura experienţă modernă de
guvernare autonomă a Transilvaniei. Considerîndu-se eminamente provizoriu,
născut într-un context agitat – campania militară împotriva Ungariei nu ia sfîrşit
decît noiembrie 1919 –, el acţionează într-o manieră ambiguă pe baza
structurilor
lăsate de statul maghiar unitar. Unul dintre principiile fondatoare ale declaraţiei
de la Alba-Iulia din decembrie 1918 e acela al sufragiului universal: Marele
Sfat
Naţional, organ legislativ din care se constituie ulterior Consiliul
Dirigent, se
întruneşte în iulie 1919 şi adoptă acest principiu ca bază a noii legi
electorale61.
Însă în acelaşi timp Consiliul Director, care menţine aproape în întregime
legislaţia
administrativă şi civilă maghiară în vigoare62, mai reduce puţin din
„autoadministrarea locală” (Selbstverwaltung/ Önkormányzat): prefectul (ispán)
primeşte noi
puteri de numire şi de decizie, în timp ce adunările reprezentative locale
(adunările de comitat/judeţene, adunările orăşeneşti, adunările
comunale) sînt
dizolvate pe motiv de lipsă de reprezentativitate63, iar
prerogativele lor sînt
transferate autorităţilor administrative şi comitetelor „reprezentative”,
provizorii,
numite. Abia în noiembrie 1919 un decret al Consiliului Dirigent anunţă
viitoare
alegeri locale pe baza sufragiului universal64 dar în
februarie-martie 1920 nu
procedează decît la alegerea adunărilor comunale65.
Unificarea „cu furca”66
şi limitele sale
Chiar
dacă Consiliul Dirigent nu contestă prin nimic structura administrativă
maghiară, simpla sa existenţă garantează un anumit particularism transilvan în
cadrul
noii Românii Mari. Or, în pofida victoriei la alegerile generale din noiembrie
1919
a unei coaliţii al cărei element principal este Partidul Naţional Român, Bucureştiul,
unde domină vocea Partidului Naţional Liberal al lui Ionel Brătianu, nu
întîrzie
să-şi impună propria viziune centralistă asupra unificării ţării: guvernul
condus de
către guvernantul transilvan Alexandru Vaida-Voevod e demis de rege în
circumstanţe
contestabile, chiar în absenţa primului ministru care se afla în călătorie în
străinătate.
Cîteva săptămîni mai tîrziu începe distrugerea progresivă şi sistematică a
organelor
descentralizate transilvane: Consiliul Dirigent e înlocuit de o Comisie
Regională de
Unificare (Comisia Regională de Descărcare şi Unificare) însărcinată să
procedeze
la lichidarea ministerelor (resorturi) vechiului Consiliu. Între aprilie
1920 şi 1 mai
1922, data dispariţiei ultimei direcţii generale ministeriale a Transilvaniei
de la Cluj,
ministerele de la Bucureşti preiau puţin cîte puţin controlul direct asupra
administraţiei transilvane numindu-şi reprezentanţi în fiecare judeţ (comitat)
sau
înfiinţînd diverse sub-direcţii regionale, simple organe locale ale
ministerului central, fără putere de decizie. Uneori, întregul eşalon local e suprimat iar
atribuţiile
sale sînt predate direcţiilor generale situate la Bucureşti67.
Legea
administrativă generală din 1925 încoronează unificarea la scara întregii
ţări68. Principiul de Selbstverwaltung (autoadministrare), în
pofida afirmaţiilor
legiuitorului69, e definitiv abandonat. Împărţirea uniformă a
comitatelor, care de
acum se vor numi judeţe, nu doar că este păstrată70 dar e şi
întărită după principiile
deja în vigoare în România mică din 191471: astfel, toţi funcţionarii
dintr-un judeţ
vor fi de acum numiţi de către autoritatea administrativă şi se renunţă la
structura
dublă (ispán/alispán în comitate, jegyző/bíró în comune) care
avea rolul de a
proteja poziţia elitelor locale în sistemul de la 1876-188672.
Desigur că sufragiul
universal masculin e în vigoare la alegerile pentru consiliul judeţean şi
consiliul
comunal, dar 2/5 dintre membri sînt aleşi din oficiu, din rîndurile
administraţiei
locale şi al camerelor profesionale. În plus, recurgerea la administraţiile
municipale
provizorii (comisiuni interimare), permise de lege (art. 276), se va
dovedi aproape
permanentă în oraşele sau în comunele în care românii se menţin în proporţie constant
minoritară73. Principiul „oraşului liber”, pe plan de egalitate cu
judeţul,
dispare în favoarea celui de „municipiu”, care nu e decît un tip mai special de
comună74. Dîndu-i atribuţii omnipotente prefectului, chiar mai mult
decît legea
maghiară din 1876, legea din 1925 adoptă modelul francez, fără ca totuşi să
pretindă diplome profesionale autentice pentru exercitarea funcţiei (art. 330).
În
ciuda numeroaselor modificări pe care le suferă legea pînă în 1938 şi a
instabilităţii
legislative caracteristice regatului român în această epocă, modelul centralist
rămîne aproape neschimbat. Doar legea administrativă din 1929, votată de noua
majoritate în care domină românii transilvani şi aplicată cu greu în 1930 şi în
prima parte a anului 1931, încearcă un proces de descentralizare prin crearea a
şapte regiuni (directorate ministeriale) înzestrate cu personalitate
juridică şi cu
prefecţi de regiune75 însă aceste „directorate ministeriale” au mari
dificultăţi în a
se impune: scurta lor existenţă e copleşită de conflicte de competenţă cu
ministerele
care continuă să comunice în mod direct cu funcţionarii lor din teritoriu76.
Chiar mai mult decît
după 1867, o conştiinţă regională transilvană specifică
are toate motivele de a se dezvolta puternic în elanul acestei unificări grăbite77.
Proiectul pan-românesc al statului naţional e perceput nefavorabil în măsura în
care
par să-i lipsească rădăcinile: acesta nu poate invoca continuitatea istorică
pentru a
legitima efortul său de unificare, aşa cum era cazul statului maghiar la data
proclamării unirii Transilvaniei; lucru care nu îl împiedică totuşi să înmulţească
măsurile de românizare şi de limitare a drepturilor şi prerogativelor minorităţilor
maghiară şi săsească78. El se loveşte, de asemenea, de amintirea
altor experienţe
anterioare de construcţie statală modernă, fie că e vorba de proiectul naţional-maghiar
sau de scurta dar semnificativa experienţă de auto-administrare pe care a
reprezentat-o Consiliul Dirigent pentru elita română din Transilvania79.
Mai mult,
integrarea administrativă precipitată e departe de a reduce toate particularităţile
obiective ale provinciei: cea mai mare parte a codului civil în vigoare în
Transilvania
e moştenit din vremea Monarhiei80 iar problema unificării
legislative devine o
adevărată serpent de mer în întreaga perioadă interbelică81.
Chiar mai mult decît în
cadrul Ungariei istorice, regiunea e izolată geografic, de aceasta dată de
bariera
impunătoare a Carpaţilor: nu există decît trei legături feroviare importante
care
traversează Carpaţii în 1920 şi abia în 1938 e finalizată linia care uneşte,
prin
Bucovina, Transilvania centrală de Iaşi şi de Moldova82. Statul
român urmaş al
„Vechiului Regat” din 1914, grevat de datoriile cauzate de un război aspru, se
dovedeşte incapabil de a depune efortul financiar şi uman necesar bunei
administrări
a unei ţări care şi-a mărit suprafaţa de mai bine de două ori. Politica sa
autarhică are
efecte contradictorii asupra economiei transilvane: regiunile apropiate de
graniţa
maghiară au o agricultură care asigură pîinea ţării iar industria de prelucrare
beneficiază parţial de pe urma industriei din sudul Transilvaniei dar deplînge
lipsa
investiţiilor străine83. Teoretic, situaţia economică relativă a provinciei
se ameliorează:
din regiunea cea mai săracă a unei ţări mai dezvoltate, ea devine
regiunea cea mai bogată a unei ţări mai rurale, mai puţin industrializate, care
are de
oferit o piaţă de optsprezece milioane de locuitori. În acelaşi timp ea are
totuşi de
suportat poveri fiscale ridicate din partea statului central care încearcă să
profite de
pe urma relativei sale prosperităţi84.
Renaşterea
regionalismelor sau exacerbarea naţionalismelor? (1920 – 1930)
Chiar
mai mult decît în anii care urmează Unirii din 1868, regionalismele
transilvane, după o izbucnire trecătoare şi spectaculoasă, îşi pierd rapid din
forţă
în această perioadă.
Traumatismul
înfrîngerii şi prăbuşirii construcţiei naţionale maghiare şi deriva
reacţionară a guvernului de la Budapesta provoacă un adevărat şoc electric în
rîndul elitelor maghiare din Transilvania. Mobilizarea în jurul culturii şi al
presei,
sosirea exilaţilor social-democraţi de la Budapesta85, contestarea păturilor
conducătoare tradiţionale aparţinînd aristocraţiei, provoacă în rîndul elitelor
intelectuale ale burgheziei radicale apariţia unui puternic curent de revendicări.
Pe lîngă sloganurile de democratizare şi de chemare la activism a minorităţii
maghiare86, Partidul Popular Maghiar (Magyar Néppárt), grupat
în jurul
arhitectului Károly Kós, al vechiului funcţionar Árpád Páal şi al jurnalistului
István
Zágoni, promovează, la începutul anilor 1920, ideea unei Transilvanii federale,
a
unei „Elveţii Orientale” împărţite după un sistem naţional de cantoane,
reluînd,
în parte, propunerile unui Oszkár Jászi, de acum în exil, de restructurare mai
globală a Bazinului Dunărean87. Acest „transilvanism federalist” găseşte
un ecou
favorabil în rîndul cîtorva membri izolaţi ai Partidului Naţional Român sau al
cîtorva intelectuali saşi precum Heinrich Zillich88. Dar, mai ales
prin aspectele
sale literare şi istoriografice, prin evocările sale incantatorii ale
Transilvaniei
independente, tolerante şi luminate a secolului al XVII-lea89, el
are mai mult o
semnificaţie internă, mobilizatoare a energiilor maghiare. Începînd din
1923-24,
într-un partid unificat (Országos Magyar Párt) al tuturor maghiarilor,
controlat
de cercurile conducătoare ale elitei aristocratice din Cluj, pe cînd Budapesta
îşi
reînnoieşte legăturile cu „fraţii” săi transilvani90, acest
„transilvanism” se
transformă într-o revendicare a drepturilor culturale şi etnice ale minorităţii
maghiare pe baza autonomiei la care au dreptul „minorităţile”. Acuzate fără
îndoială prematur că nutresc intenţii iredentiste, elitelor maghiare din
Transilvania
nu le rămîne de ales decît să adopte resemnate o atitudine de izolare şi de
consolidare internă a poziţiilor lor, lucru care se concretizează mai ales
printr-o
epocă de aur culturală şi artistică.
În
ce priveşte specificitatea secuiască, nu asistăm la nici o renaştere a unei
identităţi distincte, în ciuda eforturilor intelectualilor români şi chiar a
statului
însuşi de a întreţine această ficţiune: teoria românească care consideră o mare parte
a secuilor ca fiind vechi români maghiarizaţi, nu face decît să provoace
efectul opus celui scontat în rîndul elitelor din Ţinutul Secuiesc91.
Pentru
a doua oară, aflaţi în situaţia unei minorităţi într-un stat naţional în
construcţie, elitele săseşti înclină din ce în ce mai puţin hotărîte spre un
regionalism „mic-săsesc” (kleinsächsisch) sau chiar şi mai puţin spre unul
trans-etnic în
Transilvania. Una dintre motivaţiile care le-a influenţat decizia de a se alătura
unirii a fost perspectiva de a avea un rol hotărîtor în conducerea tuturor
germanilor
din România Mare92: începînd din 1923 ia fiinţă Uniunea Germanilor
din România
(Verband der Deutschen in Rumänien). Desigur, aceasta nu e foarte activă,
dar
identitatea întîi de toate germană a saşilor este de acum un loc comun93.
Ea nu are
consecinţe politice asupra elitelor tradiţionale burgheze ale comercianţilor şi
industriaşilor grupaţi în jurul bisericii evanghelice, dar e deja plină de sens
pentru
burghezia mică şi mijlocie care se alătură mişcării Selbsthilfe: această
asociaţie
de întrajutorare, fondată în 1922 de către funcţionarul bancar Fritz Fabrizius
-
după un sejur în Germania în timpul căruia a intrat în contact cu cercurile
apropiate
naţional-socialiştilor – răspîndeşte, în această epocă, idei de inspiraţie völkisch
despre rasa germană94.
Flacăra
regionalistă din rîndul românilor transilvani merită o atenţie cu atît
mai specială cu cît, în cadrul statului naţional unitar român, s-ar fi putut aştepta
dispariţia sa imediată. Dimpotrivă, după dizolvarea brutală a organelor
autonome,
chestiunea regionalismului politic al elitelor române transilvane din Partidul
Naţional Român (PNR) capătă un loc central în dezbaterea publică naţională.
Cîteva manifestări spectaculoase marchează acest conflict dintre ardeleni şi
regăţenii din Vechiul Regat95 care culminează în
1922-23: cea mai semnificativă o
reprezintă fără îndoială, boicotul de către PNR al încoronării lui Ferdinand,
Rege
al României Mari, organizată simbolic la 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia, oraşul
în care aceiaşi ardeleni proclamaseră unirea cu România în 1918. La originea
acestei indignări, pe lîngă motivele deja amintite mai sus – refuzul
centralismului,
al autoritarismului, ostilitatea faţă de ideologia Partidului Naţional Liberal
din
Regat – se află şi problema perspectivelor sociale oferite elitelor
române transilvane
de proiectul statului naţional al României Mari: contrar primelor aşteptări din
vremea Consiliului Dirigent şi a guvernului Vaida, transilvănenii ajung cu greu
să-şi facă loc în rîndul înaltei administraţii şi al ministerelor.
Recalificarea vechilor
înalţi funcţionari ai Consiliului Dirigent e dificilă. O parte este pur şi
simplu
demisă96, o alta e invitată să se alăture ministerului central la
Bucureşti, dar acest
drum costisitor nu e uşor97; o ultimă parte, în sfîrşit, e reangajată
în cadrul unor
eventuale/subordonate direcţii locale ale ministerelor dar condiţiile sînt
dificile:
relativa precaritate a veniturilor, politizarea şi precaritatea funcţiilor98.
Al doilea
motiv de nemulţumire al ardelenilor este acela al invadării provinciei de către
elitele regatului avide de posturi şi de avantaje oficiale99: la
noua Universitate română
de la Cluj, proporţia regăţenilor e foarte mare100, în timp ce
profesorii
transilvăneni din învăţămîntul secundar confesional nu îşi ascund ambiţiile
universitare la primul lor congres general din ianuarie 1919 de la Sibiu101.
Cu
toate acestea, studierea noastră sistematică a listelor de prefecţi şi
subprefecţi, a
listelor de deputaţi din Transilvania din prima jumătate a anilor 1920
demonstrează
că această pretinsă invadare e în mare parte exagerată102. Cel puţin
la fel de
semnificativ pare a fi numărul transilvănenilor exilaţi în regatul român
înainte de
1914 care s-au întors în provincia lor de origine cu avantajul legăturilor făcute
în
regat. În schimb, dacă studiem situaţia politică a transilvănenilor şi
capacitatea
lor de a influenţa deciziile puterii, constatăm practic o semnificativă
marginalizare
între 1920 şi 1928: dintre cei 84 de membri ai celor şase guverne care se
succed în
această perioadă, cincisprezece sînt „transilvăneni” (18%, incluzînd Banatul şi
Crişana). Dacă luăm în considerare cele două guverne liberale din 1922-26 şi
1927-28 care votează cea mai importantă parte a legislaţiei din această epocă,
căreia îi aparţine şi Constituţia ţării, din 32 de membrii, doi (6%) sînt
„transilvăneni” proveniţi din elitele politice provinciale de la 1914103,
iar alţi patru,
de origine transilvană, au avut deja o carieră în Regat înainte de 1914104.
Aceasta
nu înseamnă că elita transilvană rămîne grupată în bastionul său carpatic în
jurul
PNR, partidul său istoric regional: începînd din 1920, o parte importantă a
acesteia
se alătură, din oportunism sau din convingere, partidelor din sud precum
Partidul
Poporului sau Partidul Liberal. Însă membrii transilvăneni ai acestor partide
naţionale se plîng în mai multe rînduri de lipsa lor de influenţă asupra
conducerii
centrale de la Bucureşti105.
Nemulţumirile
par astfel, în cele din urmă, să fie în principal legate mai
degrabă de această pierdere importantă de funcţii şi de pîrghii ale puterii în
statul
centralizat, după frumoasele iluzii ale anului 1919, decît de absenţa
perspectivelor
sociale atrăgătoare. E de avut în vedere că în acelaşi timp membrilor clasei
transilvane de mijloc li se oferă noi oportunităţi de carieră: cantonaţi în orăşele
sau în tîrguri mai mari înainte de 1914, ei reuşesc să se afirme în oraşele
mari din
provincie care pînă acum au fost ultra-dominate de burghezia săsească şi de cea
maghiară. În pofida condiţiilor dificile şi a dispariţiei „guvernului” de la
Cluj,
carierele în administraţie şi învăţămînt sînt de acum larg deschise şi
încurajate de
stat. Pentru tînăra generaţie instruită în liceele de stat şi la universitatea
naţională
română de la Cluj, regionalismul mai vechii generaţii ale cărei cariere au fost
modelate în cadrul Ungariei de la 1914, capătă în curînd un aer desuet.
Însuşi
acest regionalism regresează începînd cu a doua jumătate a anilor 1920:
PNR alege de timpuriu soluţia cîştigării puterii la Bucureşti, în alianţă cu un
partid
din sud, mai degrabă decît cea a unei replieri sau chiar a separatismului106.
De
altfel chiar o majoritate a PNR-ului a pregătit un proiect de dizolvare a
Consiliului
Dirigent în februarie 1920107, cînd împreună cu guvernul Vaida îşi
credea asigurate poziţiile
în capitală. În 1926, PNR fuzionează cu principalul partid de opoziţie
din Regat, Partidul Ţărănesc: urmează o campanie politică activă de
manifestaţii
şi întruniri la care sloganurile de democratizare a vieţii publice naţionale
înlocuiesc
definitiv manifestaţiile propriu-zis regionaliste. Accederea la putere a noului
partid
la sfîrşitul lui 1928 şi participarea sa activă la treburile ţării pînă în 1933
încoronează acest efort de integrare şi confirmă posibilitatea transilvănenilor,
de
acum consolidată, de a face carieră în administraţia şi în politica naţională108.
Posibilitatea
de a spera la o carieră în sînul statului şi identificarea cu proiectul
naţional pan-românesc nu înseamnă totuşi că identitatea românilor din
Transilvania
îşi pierde specificităţile, fiindcă cealaltă chestiune arzătoare rămîne aceea a
rivalităţilor cu maghiarii şi cu saşii, la rîndul lor, aşa cum am văzut, uniţi
durabil
în jurul identităţii lor naţionale şi care păstrează funcţii dominante în
societatea
transilvană. Astfel, ca şi în cazul agitaţiei maghiarilor din Transilvania de
dinainte
de 1914, din spatele unui aparent regionalism, şi elitele române transilvane
revendică o mai mare prezenţă din partea statului pentru a le ajuta să-şi
asigure
un loc mai bun în cadrul societăţii urbane109. Acest tip de
regionalism deturnat,
transformat în revendicare ultra-naţionalistă, e cel care în curînd va prevala.
El
joacă un rol particular în rîndul tineretului studenţesc român de la Cluj care,
în
ciuda posibilităţilor deschise de a face carieră în administraţia publică, e
neliniştit
de importanţa sistemului de putere şi a relaţiilor pe care minorităţile le păstrează
în plan local110.
Concluzie: finis transsylvaniae
Făcînd
o comparaţie între cele două tentative de construcţie naţională de dinainte
şi de după 1918, ies la lumină paralelisme tulburătoare: identificările naţionale
dobîndesc o forţă considerabilă, regionalismele, în ciuda unor avînturi
pasagere, au
tendinţă regresivă. În cadrul naţionalităţii dominante – cea maghiară înainte
de 1918,
cea română mai apoi – perspectivele oferite şi constrîngerile exercitate de către
stat
înving sau reduc puternic orice veleitate de identitate divergentă. Pentru
minorităţi,
aceasta reprezintă un contra-model, indiferent de tipul naţional care se
impune. În
secolul al XIX-lea „transilvanismele” se regăsesc în primul rînd asociate
vechii
societăţi a Stărilor şi nu prea par să aibă perspective de viitor pentru a-şi
asigura
inserţia în cadrul societăţii din epoca industrială. În secolul al XX-lea, ele
se
străduiesc să renască sub o nouă formă, adaptată vieţii moderne, care ar putea
oferi
o alternativă la statul naţional. Ele sînt cu siguranţă deliciul unor literaţi
nostalgici
pasionaţi de istorie, dar adevăratele alianţe pan-transilvane şi trans-etnice
nu ajung
niciodată dincolo de stadiul de speculaţii intelectuale111. Spre
deosebire de
fenomenele regionaliste şi chiar separatiste din Croaţia, Slovacia sau din Galiţia
de
după 1918, vechea fragmentare identitară din Transilvania – fie ea de ordin
social,
religios, etnic sau geografic –, reînviată şi exacerbată în jurul a trei
identificări naţionale
divergente, blochează în mod constant orice identificare pan-regională,
de teama de a nu dăuna intereselor propriei „tabere”.
Există
cu toate acestea diferenţe notabile de grad între perioada de dinainte
şi cea de după primul război mondial. Nu se poate vorbi despre o simplă răsturnare
de situaţie. Elita minorităţii maghiare nu are aceeaşi atitudine şi nici aceeaşi
poziţie
socială în cadrul României Mari ca elita emergentă a naţionalităţii române în
cadrul
Monarhiei. Înainte de 1914, politica maghiară de nation-building era în
concordanţă cu ierarhia socială şi cu procesul de urbanizare şi modernizare din
Transilvania. Viaţa politică şi administrativă locală, desigur nedemocratică,
se
bazează pe un compromis cu elitele istorice ale provinciei, după principiul de
Selbstverwaltung. După 1918, politica de stat „pan-românească” răstoarnă
brusc
acest proces în numele majorităţii etnice „mute” ţărăneşti a cărei purtătoare
de
cuvînt rămîne o elită românească alfabetizată, aflată desigur într-un progres
permanent, dar încă copleşită de poziţiile sociale, economice şi intelectuale păstrate
de către fosta naţiune a statului maghiar: statul, prin legislaţie, printr-o
centralizare
administrativă ce sufocă orice viaţă politică locală, se vede constrîns să
recurgă
la măsuri coercitive mult mai numeroase decît statul maghiar „liberal” din
epoca
Compromisului şi chiar cu o garanţie de succes mai mică deoarece maghiarii şi
saşii, prin poziţiile lor sociale şi economice moştenite, se pot opune cu
succes
românizării. Se dezvoltă aşadar un dublu sentiment de neputinţă şi de
resentiment
din partea românilor din Transilvania, căruia îi răspunde o rigiditate defensivă
din partea minorităţilor „privilegiate”, în faţa agresiunilor legislative ale
statului.
Din
această confruntare ia naştere deriva anilor 1930-40: în 1935, vechiul primministru Vaida-Voevod, conducătorul istoric al PNR, apologet al regionalismului
transilvan în 1922, doreşte o lege numită numerus valachicus care să
instituie cote
etnice româneşti în cadrul întreprinderilor şi al administraţiei de stat.
„Renovatorii”
pro-nazişti ai lui Fabrizius preiau atunci controlul organelor reprezentative săseşti,
în
timp ce elita maghiară transilvană adoptă o atitudine de aşteptare a unei
posibile
revizuiri a frontierelor. Diktatul de la Viena din 30 august 1940, împărţind
Transilvania
în două şi aducînd naţionalismele la o stare de paroxism, va materializa în
fapt sfîrşitul
dramatic al unei idei care deja demult nu mai era în conştiinţa oamenilor,
aceea a
primatului identităţii transilvane asupra identificărilor naţionale.
Note:
1. Poate doar cîteva studii economice şi
sociale, precum acela excelent al lui Berend, Iván,
Ranki György, Economics Development in East Central Europe in the 19-th and
20-th Centuries, Londra, 1974, vin să contrazică această afirmaţie. Pentru
Transilvania, lucrarea lui Bíró
Sándor, The Nationalities Problem in Transylvania, 1867-1940, Social
Sciences Monographs,
Boulder, Columbia Univ. Press, 1992 (noi vom folosi aici reeditarea maghiară
din 2002:
Kisebbségben és többségben: Románok és magyarok (1867-1940), Budapesta,
2002) rămîne o
încercare izolată şi din păcate foarte părtinitoare.
2. Michel, Bernard, La
chute de l’Empire austro-hongrois, Laffont, 1991.
3. Astfel, la
momentul actual în România, specialiştii secolelor al XIX-lea şi al XX-lea
aparţin de două catedre universitare distincte.
4. A se vedea, în
mod special Gellner, Ernest, Nations et Nationalisme, Payot, Paris,
1989.
5. Cea mai mare
parte a sintezelor consideră că acest triumf corespunde unei înrăutăţiri
generale a soartei „comunităţilor etnice” din Europa care, din „naţionalităţi”
ale imperiului devin
„minorităţi” în cadrul noilor state naţionale. Jelavich, B. History of the
Balkans, Cambridge
University Press, 1983, vol. 2, p. 136. Michel, Bernard, Nations et
Nationalismes en Europe
centrale, Paris, 1995, cap. 10.
6. Termenul de
„Transilvania” se referă, în acest studiu, dacă nu e însoţit de o specificare
explicită, la regiunea istorică (Siebenbürgen, Erdély Ardeal) şi nu la
ansamblul teritoriilor dobîndite
de România din teritoriul Ungariei în 1920, aşa cum tinde să fie folosit în
prezent în mod curent.
7. Acest neologism
s-a format după termenul maghiar „transsilvanismus”: a se vedea mai
jos şi Lengyel, Zsolt K., Auf der Suche nach dem Kompromiß: Ursprünge
und Gestalten des
frühen Transsilvanismus 1918-1928, München, Verl. Ungarisches Institut,
1993, p. 1.
8. Politologul Tony
Judt le denumeşte atrăgător „arhipelaguri de memorii conflictuale”
(citat de Capelle-Pogăcean, A., „Roumanie, l’utopie unitaire en question”, Critique
Internationale,
ianuarie 2000, 6, p. 110).
9. Pentru sensul
acestui cuvînt, la interferenţa istoriei politice a „oamenilor cu putere” şi a
istoriei sociale tradiţionale a „claselor conducătoare”, Charle, Christophe, Les
Élites de la
République, Fayard, Paris, 1987, p. 10.
10. Se vorbeşte de asemenea uneori, pentru
Europa de Est, despre intelligentsia. Despre
rolul
crucial al acestor elite în formularea proiectelor naţionale, a se vedea:
Hroch, Miroslav Die
Vorkämpfer
der nationalen Bewegungen bei der kleinen Völkern Europas, Praga, 1968. NB:
studiul
nostru axîndu-se pe chestiunea conştiinţei regionale a elitelor provenite din
rîndul
naţionalităţilor istorice din Transilvania, chestiunea specifică a identităţii şi
a integrării/asimilării
locale a elitei de confesiune iudaică nu va fi abordată aici.
11.Barany, George, „Ungarns Verwaltung
(1848-1918)”, în Wandruska, Adam, Urbanitsch,
Peter, dir., Die Habsburgermonarchie 1848-1918, Viena, vol. 2, 1975, p.
387.
12.Ibidem, p. 421-431 şi Magyarország Története,
Budapesta, Akadémiai Kiadó, vol. 6,
1979, p. 1236-43; Köpeczi, Béla, dir., Erdély története, Budapesta,
Akadémiai Kiadó, vol. 3,
1987, pp. 1634-37.
13.Dar, asociată legii electorale foarte
restrictive din 1874, ea nu permite constituirea de
comitate cu o potenţială dominanţă politică română aşa cum ar fi putut fi, de
pildă, vechea zonă
a regimentelor române de frontieră (Grenzer) din zona Năsăud: mai multe
comitate sînt contopite
în 1876; Naszód îşi pierde independenţa pentru a forma împreună cu Beszterce
(/Bistriţa, Bistritz)
comitatul Bistriţa-Năsăud (Nistor, I.S., Comuna şi judeţul, evoluţia istorică,
Cluj, Dacia, 2000,
p. 101).
14.Cuvîntul „prefect” traduce, în lipsa unei
variante mai bune, termenul de ispán (conte,
comes) de origine medievală.
15. Puterea maghiară îşi reasumă măsurile de raţionalizare
şi de profesionalizare deja
încercate de administraţia austriacă în Transilvania îndeosebi sub conducerea
lui Iosif al II-lea
(Roth, Harald, Kleine Geschichte Siebenbürgens, Köln, Böhlau Verlag,
1996, pp. 83-86) şi în
epoca neo-absolutistă (Barany, op. cit., p. 343).
16. În sensul ideologiei Partidului Liberal
maghiar (Szabadelvű Párt) din 1875.
17.
Se vorbeşte, în termeni geografici, despre: Délkeleti Felföld (Ţara de
Sus din sud-est),
şi în termeni politici, despre Ungaria de Est sau despre Királyhágon túli
kerület (Districtul de
dincolo de Piatra Craiului) evocat de Kós, Károly, Erdély, kultúrtörténeti
vázlat, Cluj, Erdélyi Szépmíves
Céh, 1929, reed. 1934, în facsimil: Budapesta, Szépirodalmi Könyvkiadó, 1988,
p.
85.
18. Separarea
religioasă a românilor între uniţi şi ortodocşi, specificitatea micilor ţări în
care se păstrează cultura populară, precum Kalotaszeg (Călăţele), Ţara Moţilor,
izolarea şi
specificitatea saşilor din nordul Transilvaniei (Bistritz / Beszterce, Bistriţa),
a Ţinutului Secuiesc
etc. ... : o enumerare neexhaustivă în Roth, op. cit., p. 12.
19. Astfel, breslele
întîrzie să dispară în Transilvania la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Pál
Iudit, Procesul de urbanizare în scaunele secuieşti în secolul al XIX-lea, Cluj,
Presa Universitară
Clujeană, 1999, p. 187.
20. Barany, op.
cit., p. 353 şi Legea XLIII /1868, art. 12 în Magyar Törvénytár, 1896.
Legea în vigoare în restul ţării e aceea a
dreptului cutumiar maghiar (din care face parte tripartitum
al lui Werböczy).
21. Pál, op.cit., p.75.
22. Ibidem, p.190.
23. Erdély története,
op.cit., vol.3,
p.1525.
24. Ibid. Şi Lengyel,
op.cit., p.140. Acţiunea se concretizează mai ales prin construcţia
unei căi ferate prin Ţinutul Secuiesc, terminată în 1909.
25. Károly Kós, tînăr
intelectual transilvan, partizan al descentralizării, apropiat de cercurile
burghez-radicale din Budapesta, este impresionat şi şocat de numărul mare şi de
entuziasmul
ţăranilor prezenţi la reuniunea jubiliară a ASTREI din 1911 (citat de Kántor,
Lajos, Itt valami
más van...Erdélyi Krónika (1911 – 1914), Budapest, Héttorony Könyvkiadó,
1992, p. 12 şi
LENGYEL, op.cit., p. 50).
26. Lengyel, op.cit., pp. 42-46. Romsics,
Ignác, Bethlen István, Budapest, 1991, pp. 56-66.
27.
În sensul medieval de „ natio” şi cu referire la „Unio trium
nationum” (maghiară,
secuiască,
săsească) care controlează sistemul politic din Transilvania începînd din
secolul al
XV-lea.
28. Hitchins, Keith,
„ Die Rumänen“, în Wandruska, Adam, Urbanitsch Peter, dir., Die
Habsburgermonarchie 1848-1918, Viena, vol. 3,1980, pp. 596-597 şi Hitchins,
Keith, A Nation
affirmed: The Romanian National Movement in Transylvania, 1860-1914, Bucureşti,
Enciclopedica, 1999, p. 135sq şi pp. 338-343.
29. Hitchins, op.cit.,
1980, p. 601.
30. Popovici, A., Die
Vereinigten Staaten von Gross-Österreich: împărţirea sa cuprinde
Banatul, Crişana şi Bucovina (Turda, Marius, „Aurel C. Popovici and the
Symbolics Geography
of the Romanians in the Late Habsburg Empire (1890-1910)”, Revue Roumaine
d’Histoire,
1997, nr. 1-2, pp. 115-120)
31. Tînărul activist, publicist şi scriitor Ioan Slavici proclamă din 1884 :
„pentru toţi românii,
soarele răsare la Bucureşti!”, citat de Nouzille, Jean, La Transylvanie, Strasbourg,
Revue d’Europe
Centrale,
1993, p. 198.
32. Pentru o privire
sintetică asupra transformării identităţii săseşti în identitate germană,
Roth, Harald, „Autostereotype als Identifikationsmuster“, în Das Bild des
Anderen in
Siebenbürgen: Stereotypen in einer Multiethnischen Region, Köln, Böhlau,
Siebenbürgisches
Archiv, 33, 1998, p. 183, nota 12.
33. Din şase oraşe
libere săseşti nici unul nu îşi păstrează statutul după 1876. Kronstadt
(Braşov), care numără mai mult de 20.000 de locuitori, este retrogradat, în
timp ce oraşe ale
Ungariei centrale mai puţin populate îşi păstrează rangul (statistici şi
statutul oraşelor din Ungaria
în Deák, E., Das Städtewesen der Länder der Ungarischen Krone (1780-1918), vol.
II/1,
Budapesta, 1989).
34. Erdély története,
op.
cit., vol. 3, p. 1383 şi Wagner, Ernst, Quellen zur Geschichte der
Siebenbürger Sachsen, 1191-1975, Köln, 1981: „Vom fi puternici dacă şi
Germania e puternică“
afirmă Roth în scrisoarea sa.
35. Ligă naţionalistă
care are ca obiectiv apărarea şi promovarea sistemului educativ şi
cultural al comunităţilor germane din afara Reichului, în special din
Austro-Ungaria. (Möckel,
Andreas, „Kleinsächsisch oder Alldeutsch? Zum selbstverständnis der Siebenbürger
Sachsen
von 1867 bis 1933”, în Siebenbürgen zwischen der beiden Weltkriegen, ed.
de W. König, Böhlau
Verlag, 1994, p. 132.
36. Ibidem şi Mac Arthur, Marylin, Zum Identitätswandel der
Siebenbürger Sachsen, Böhlau,
Köln,
1990, p. 94.
37. Lutz Korodi, răspunzîndu-i
în 1905 contelui Apponyi, preşedinte al Camerei Deputaţilor,
citat de Möckel, art. cit., p. 140.
38. Această tradiţie
a studiilor făcute în ţările germane pare să reînvie la începutul secolului
al XIX-lea în cercul elitelor intelectuale (ecleziastice, pedagogice) ale
minorităţii săseşti.
(Gündisch, Konrad, Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, Bonn,
1998, p. 128).
39.
E
vorba în principal despre Verein für die Siebenbürgische Landeskunde (1840),
Asociaţiunea Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român
(ASTRA,
1861), Erdélyi Múzeum Egyesület (EME, 1859) şi Erdély-részi Magyar
Közművelődési Egyesület
(EMKE, 1885).
40.
Despre
această expoziţie şi despre scandalul provocat în presa maghiară de atitudinea
românilor transilvăneni: Bíró, op. cit., pp. 160-162.
41.
Lengyel,
op. cit., pp. 40-41.
42.
Însăşi această societate avea mari dificultăţi în a defini o solidaritate
pan-transilvană în
rîndul
elitelor, chiar dacă experienţa independenţei din secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea crease
o
anumită
conştiinţă regională. (Gündisch, Konrad, „Ständische Autonomie und Regionalität
im
mittelalterlichen und frühneuzeitlichen Siebenbürgen“ în Minderheiten,
Regionalbewußtsein
und Zentralismus in Ostmitteleuropa, Siebenbürgisches Archiv, 2000, pp.
21-49).
43. A se face distincţie,
pentru această epocă, între cetăţenia „ungară” şi apartenenţa la
poporul maghiar (magyarság), care se defineşte etnic prin termenul de
„maghiar”.
44. Înfiinţarea
publicaţiei Lupta, jurnal al PNR la Budapesta, viaţa parlamentară activă
dintre 1905 şi 1910, asociaţia studenţească română de la Budapesta, Petru
Maior...
45. Primul ministru transilvan este baronul
Dezső Bánffy, din 1895 pînă în 1899.
46. Anderson,
Benedict, L ’imaginaire national, Paris, La Découverte, 1996, pp. 66-75.
47. Între 1880 şi
1910, procentajul populaţiei de limbă maternă maghiară creşte de la 30%
la 34% în Transilvania. În aproape toate oraşele, numărul românilor scade
considerabil (Deák,
E., op. cit.). Numărul tot mai mare de greco-catolici care se declară de
limbă maternă maghiară
– desigur, mai ales în Partium şi în Nord – ne permite să ne facem o bună idee
despre procesul de
maghiarizare.
48. Despotismul din
administraţie, manipulările electorale, manifestările şovine maghiare
rămîn monedă curentă în Transilvania şi, aşa cum o arată alegerile generale din
1910, nu tind
aproape deloc să scadă în perioada direct premergătoare războiului.
49. Nepăsarea repetată
a Vienei faţă de soarta românilor dar şi faţă de cea a saşilor din
Transilvania după 1867 dăunează grav credibilităţii unei ipotetice soluţii
„habsburgice”. Saşii
preferă tot mai mult o identitate germană unei pseudo-identităţi austriece (ea
însăşi problematică
chiar la Viena). Cît despre românii foarte activi în Partidul Belvédère, ei urmăresc
mai degrabă
unitatea tuturor românilor aflaţi sub sceptrul habsburgic (a se vedea mai sus
subiectul lui Aurel
Popovici).
50.A se vedea listele românilor prezenţi în
administraţia comitatelor şi chiar în administraţia
centrală în jurul anului 1914, stabilite de Bíró, S., op. cit., pp.
60-67.
51.În sensul respectului absolut faţă de
activitatea economică liberă şi de iniţiativa privată
între 1867 şi 1914 (Bíró, ibid., p. 267).
52.Detalii cronologice la Ţepelea, Ioan, 1919, o
campanie pentru liniştea Europei, Cluj,
Dacia, 1995.
53.A se vedea relatarea detaliată a reuniunii PNR
din 30 noiembrie 1918 la Clopoţel, I .,
Revoluţia din 1918 şi Unirea Ardealului cu România, Cluj, 1926, pp.
111-118.
54.Despre stereotipurile şi stigmatele aplicate de
cei din occident orientalilor: Said, Edward, Orientalism, Londra, 1978.
55. Începînd din această epocă începe să fie
utilizat termenul de Transilvania pentru
ansamblul teritoriilor ataşate României la sfîrşitul primului război mondial.
56. Monitorul
Oficial, DL
3631 şi DL 3632, 26 decembrie 1918.
57. Însă acest lucru nu trece fără reticenţe şi neînţelegeri interne
(Ciobanu, Vasile, Contribuţii
la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni 1918-1944, Sibiu, Ed. Hora,
2001, pp. 65-67).
58. Lengyel, op.
cit., p. 103-111.
59. Ibidem, p. 153 după
Gyárfás, Elemér, Erdélyi problémák, 1903-1923, Cluj, Erdélyi
Irodalmi Társaság, 1923.
60. Dintre şefii
de resort, cu funcţie echivalentă aceleia de ministru, şi secretarii
generali,
cu funcţie echivalentă aceleia de şef de cabinet, doar sasul Lutz Korodi nu
este român
transilvănean.
61. Cu toate acestea, femeile sînt excluse de
la vot, în ciuda angajamentelor din declaraţia
de
la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918.
62.
Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent, Decretele I şi II, 27 ianuarie 1919.
63. Sufragiul era
foarte restrîns, după modelul legii electorale maghiare de la 1874 revizuită
în 1912: jumătate dintre consilii erau constituite din alegătorii cei mai de
vază ai comunei, aşa-
numiţii „virilişti” (virilisták).
64. Gazeta Oficială a
Consiliului Dirigent, Decretul XXII, 12 noiembrie 1919.
65. Onişor, Victor,
„Principii de organizare administrativă ale Ardealului”, Arhiva pentru
ştiinţă şi reformă socială, 1920, 2, nr. 1-3, p. 8. Primele alegeri
generale locale nu vor avea loc
decît în februarie 1926.
66. Pentru acest
termen, a se vedea nota 77.
67. A se vedea îndeosebi:
Gazeta Oficială, seria a II-a, 30/07/1920, Serviciul Podurilor şi
Drumurilor Publice, 31/08/1920, Serviciul Contenciosului. Arhivele Naţionale
Române,
Bucureşti, fondul CD-A-2-1922, f.24.
68. Legea pentru
Unificarea Administrativă publicată în Monitorul Oficial din 24 iunie
1925, cu desluşiri şi îndrumări de Aurel Dobrescu, Sibiu, Editura Bratu,
1925.
69. Constituţia din
1923 formulează ca principiu ideea „descentralizării” pentru toate legile
administrative viitoare.
70. Sînt făcute, totuşi,
anumite modificări în împărţirea pe judeţe a Transilvaniei, în general în detrimentul minorităţilor etnice (Illyés, Elemér, Nationale
Minderheiten in Rumänien,
Siebenbürgen im Wandel, Viena, ed. Wilhelm Braumüller, 1981, p. 34).
71. In mod deosebit,
Legea administrativă generală din 1894, Legile comunale din 1894 şi
1908. (Onişor, Victor, art. cit).
72.
Subprefectul
(fostul alispán) nu e decît un adjunct al prefectului, numit de acesta
(articolul 353).
73.
Bíró,
op. cit., p. 450.
74. Pe de altă parte,
primarul său e numit de către Ministrul de Interne dintr-un număr de
trei candidaţi propuşi de consiliul municipal (art. 31 al legii din 1925), în
timp ce în celelalte
comune el este ales.
75. Îndrumător în
Arhivele de Stat, Direcţiunea Jud. Cluj, Cluj, 1975, studiu introductiv:
regiunea „IV-Cluj” cuprindea judeţele fostei Transilvanii istorice.
76. Arhivele Naţionale
ale României – dir. Cluj, fondul Directoratul Ministerial IV, anul
1931, dr. 1.
77. Presa Partidului
Naţional Român transilvan vorbeşte, pentru a o califica, despre
unificarea cu furca. Cuvîntul îi aparţine lui Ioan Suciu, preşedintele
demisionar al Comisiei de
Unificare, Patria, 22/06/1920, p. 1.
78. Partidul Liberal,
aflat la putere din 1922 pînă în 1926 şi din 1927 pînă în 1928, votează
o întreagă serie de legi şcolare şi religioase care limitează drepturile
minorităţilor. Constituţia
din 1923 nu le recunoaşte drepturi colective. În sfîrşit, reforma agrară votată
în 1921 le privează
bisericile şi diferitele instituţii colective de vaste proprietăţi. A se vedea
o enunţare exhaustivă la
Mikó, Imre, Huszonkét év. Az erdélyi magyarság politikai története, 1918
December 1-től, 1940
Augusztus 30-ig, Budapesta, Studium, 1941, p. 30, 50sq, 75.
79. Amintirile lui
Zaharia Boilă, ataşat de presă pentru CD, evocă foarte bine atmosfera de
exaltare din această perioadă. Manuscris nepublicat, Muzeul Naţional de Istorie
a Transilvaniei,
MTO/1920, pp. 436-524.
80. Pe lîngă codul
austriac valabil în Transilvania istorică, în Banat şi Partium se aplică
codul cutumiar maghiar (Ionaşcu, Aurelian R., „Problema unificării legislaţiei
civile în cugetarea
juridică românească (1919-1941)”, Pandectele române, Bucureşti, 1942,
21, p. 147).
81.
Ibidem, p. 155. După multiple unificări şi revizuiri parţiale, noul cod
civil unificat nu
e
promulgat decît în 1940. Aplicarea sa e amînată sine die înainte de a fi
pur şi simplu extins'
codul
din Regat în 1943 (Iancu, Gh., „Unificarea legislativă, sistemul
administrativ al României
(1919-1939)” în Dezvoltare şi modernizare în România interbelică
(1919-1939), culegere de
studii, univ. Cluj, Bucureşti, Politica, 1988, p. 39).
82. Iancu, Gheorghe, The
Ruling Council: the Integration of Transylvania into Romania,
1918-20, Cluj, FCR, Centre d’Études Transylvaines, 1995, p. 204.
83. Despre problemele
agricole, Ciobanu, op. cit., p. 93. Despre dezvoltarea industrială,
Báthory, L., Societăţile carbonifere şi sistemul economic şi politic al
României (1919-1929),
Cluj, Pr. Univ. Clujeană, 1999, p. 5, p. 13. Despre investiţii, într-o
comparaţie cu Ungaria,
revista Societatea de Mîine, 30/08/1925, p. 614, 20/03/1927, p. 152.
84. Bíró, S., op.
cit., p. 284sq face contabilizarea acestor poveri.
85. Exilaţii sînt
numeroşi în principalul cotidian radical-burghez din Cluj, Keleti Újság
fondat în 1919. (Jordáky, L., „Emigráns irók”, în Romániai magyar irodalmi
lexicon, I,
p.
459-
461 citat de Lengyel, p. 168).
86. „Kiáltó Szó”
[Proclamaţie], manifest din 23 ianuarie 1921 (Mikó, op. cit., p. 19).
87. O prezentare
exhaustivă la Lengyel, op. cit., pp. 213-232.
88. Ibidem, p. 268sq.
89.
Ideea
[transilvanismului federalist, n.trad.] e îmbrăţişată aici de prozatori mai
conservatori, legaţi de mediile aristocratice de la Cluj, care la rîndul lor
evocă această perioadă
glorioasă dar mai curînd ca simbol al rezistenţei poporului maghiar în faţa
invadatorilor.
90. Transilvăneanul István
Bethlen, pe vremea aceea prim-ministru la Budapesta, e vărul
viitorului şef al OMP în 1926, contele
György Bethlen. Despre relaţiile subterane dintre Budapesta
şi Cluj, Bárdi, Nándor, „Aktion Osten, die Unterstützung ungarischer
Institutionen in Rumänien
durch das Mutterland Ungarn in den 1920er Jahren“, Ungarn-Jahrbuch, 1997
(23), pp. 287-333.
91. Lengyel, op. cit., p. 202. Cu
toate acestea, se observă că cei cîţiva „renegaţi” maghiari,
de timpuriu atraşi către partidele româneşti în 1919, provin în marea lor
majoritate din Ţinutul
Secuiesc: vechea tradiţie de schimburi cu Regatul, cunoaşterea din
partea lor a limbii române, le
acordă, fără îndoială, perspective inedite de promovare socială. A se vedea
jurnalul Új Világ
înfiinţat la Sibiu în aprilie 1919 în jurul lui Béla Maurer.
92.
Prezenţi în Banat şi Partium (Schwaben) dar şi în Bucovina, în Basarabia
şi în Dobrogea.
93.
Una dintre principalele reviste culturale săseşti
din epocă se intitulează evocator: Ostland.
94. Ciobanu, op. cit., p. 178. Dar mişcarea
nu va lua cu adevărat avînt decît după 1930.
95. De ex. Regatul
român în cadrul frontierelor sale din 1914.
96. Patria, 12 februarie
1921, cazul lui Teodor Filipescu de la Direcţia de Greutăţi şi
Măsurători din Cluj.
97. Pe lîngă costurile
acestui transfer (mutarea în altă casă, costul vieţii la Bucureşti dublu
faţă de cel de la Cluj), trebuie luată în calcul şi ostilitatea sau lipsa de înţelegere
a funcţionarilor
centrali (a se vedea, de pildă, Biblioteca Academiei Române, Corespondenţa
Iorga, 284, f 121,
plîngerea unui funcţionar central al ministerului industriei care protestează
împotriva politicii
ministrului Tăslăoanu (1920) de a numi doar transilvăneni în posturile
importante ale ministerului).
98. Exemplul
profesorului Iuliu Moldovan, inspector general pe probleme sanitare în
Transilvania, care face obiectul unei anchete administrative abuzive.
Demisionează la 1 ianuarie
1924. E înlocuit de un regăţean apropiat al PNL (Moldovan, Iuliu, Memorii, p.
56-57).
99. Acelaşi fenomen
pare să se producă în Slovacia prin sosirea masivă a funcţionarilor
cehi. (Kirschbaum, S.J. Slovaques et Tchèquèes; essai sur un nouvel aperçu
de leur histoire
politique, Lausanne, L’Âge d’Homme, 1987, p. 121sq).
100.100. La drept, 42% dintre profesori; la litere,
50%; la medicină şi ştiinţe, 76%. (cifre în
Ghibu,
Onisifor, Universitatea românească a Daciei Superioare, Bucureşti, 1929,
p. 72). Mulţi
dintre
aceştia sînt susţinători ai PNL.
101. Puşcaş, Vasile,
Universitate. Societate. Modernizare. Organizarea şi activitatea
ştiinţifică a universităţii din Cluj, 1919-1940, Cluj, Presa Universitară
Clujeană, 1995, p. 52sq.
102. Dintre cei 22 de
subprefecţi din Transilvania (în sensul larg al termenului) în 1925, 15
(68%) sînt în mod sigur de origine transilvană, 6 (27%) sînt după toate probabilităţile
(nume de
familie) tot transilvăneni, unul singur pare să provină din Regat. Dintre
cei 22 de prefecţi din
1923-24, 17 (77%) sunt, în mod confirmat, de
origine transilvană. (Date: Calendarul Administrativ
pe anul 1925, Cluj şi Anuarul funcţionarilor de stat ai
Ministerului de Interne pe anul 1923,
Bucureşti).
103. E vorba despre
Aurel Cosma, originar din Banat şi Nicolae Zigre, originar din Partium,
care demisionează după patru luni petrecute ca subsecretar de stat la
Ministerul de Interne.
Despre acest subiect, Lengyel, op. cit., p. 154.
104. Gh. Cipăianu, Alex Lapedatu, cercetători universitari, Traian Moşoiu,
militar de carieră,
Vasile
Sassu, magistrat, cu toţii activi în Bucureşti în 1914.
105. Jurnalul Adevărul,
1925, 14/10/1914, 5/02/1925, Apel al parlamentarilor PNL originari
din Transilvania de a forma un bloc transilvan în Cameră.
106. Contrar unor
acuzaţii din epocă sau dorinţelor propagandei maghiare (a se vedea
chestiunea broşurii Ardealul Ardelenilor din vara anului 1922 evocată de
Rusu-Abrudeanu, Ion,
Păcatele Ardealului faţă de sufletul Vechiului Regat, Bucureşti, 1930,
p. 486sq), acesta nu a fost
niciodată luat serios în considerare, nici chiar la momentul dizolvării CD, al
alegerilor din martie
1922 sau al votării Constituţiei.
107. Iancu, Gh., op.
cit., 1995, pp. 225-227.
108. Cum s-a văzut mai sus, B.
Anderson a demonstrat foarte bine în ce fel posibilităţile de
ascensiune către centru joacă un rol determinant în succesul integrării
elitelor regionale.
109.Livezeanu, Irina, Cultură şi naţionalism în
România Mare (1918-1930), Bucureşti,
Humanitas, 1998, p. 221.
110.Revista Ţara Noastră a poetului naţionalist
transilvănean Octavian Goga, viitor prim-
ministru al unui guvern antisemit de extremă dreaptă în 1938, ilustrează foarte
bine această
derivă. A se vedea despre acest subiect Ibidem şi Lengyel, op. cit., p.
257-58.
111.Precum acest slogan repetat cu zel la începutul
anilor 1920 de către membrii elitei
celor trei naţionalităţi: „Transilvania transilvănenilor!” (Ardealul
ardelenilor!, Vaida în decembrie
1920, Erdély az erdélyi nemzeteké!,articol al lui Károly Kós, februarie 1922),
citat de Lengyel,
op. cit., p. 219.
Traducere
de Liviu Bold
*
François BOCHOLIER (n.1973),
istoric, absolvent al Ecole Normale
Supérieure, licenţiat în istorie la Universitatea Panthéon-Sorbonne (Paris I),
fost
însărcinat cu politica cărţii şi a bibliotecilor de pe lîngă Ambasada Franţei
la Bucureşti,
fost elev străin al Colegiului Eötvös din Budapesta şi bursier al Academiei
Franceze
la Cluj, actualmenete predă la Universitatea Marc-Bloch (Strasbourg II). A
publicat
numeroase studii şi articole referitoare la istoria Transilvaniei şi a spaţiului
central-
est-european.
François Bocholier, Les élites transylvaines, entre
identité régionale et essor
des
sentiments nationaux, studiu preluat cu permisiunea autorului.