Untitled-16
Dezbatere
Regionalism şi
integrare europeană
Între
22 şi 25 iulie 2004, Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa a
organizat la Ilieni cea de a treia ediţie a Universităţii de Vară
Transsylvania.
Dezbaterile desfăşurate pe parcursul celor patru zile s-au grupat în jurul
temelor: Lărgirea UE şi noile frontiere: oportunitate sau barieră? Identităţi
concurenţiale şi/sau complementare: identitate europeană, naţională, regională,
Entităţi economice regionale în procesul descentralizării şi 2008 —
spre un
vot regional? (Aşteptările regionale şi programele politice din România) şi
s-au
bucurat de contribuţia unor referenţi de marcă, reprezentanţi ai cercurilor
academice, ai societăţii civile şi ai partidelor politice, printre care Gabriel
Andreescu, Miklós Bakk, Claudiu Coşier, Smaranda Enache, Gusztáv
Molnár, Ana Luduşan, Ovidiu Pecican, Zoe Petre, Cristian Pîrvulescu,
Eginald Schlattner, Zsolt Szilágyi şi alţii. Redăm mai jos o selecţie a
intervenţiilor din cadrul acestor dezbateri.
Gábor Kolumbán: Ne aflăm într-un moment — România şi dumneavoastră,
tînăra generaţie — care ar putea fi caracterizat prin inscripţia postată la
pasajele
de cale ferată din Statele Unite: „Expresul de New York, fie că staţi, fie că
nu staţi
pe şine, va trece exact în două minute prin acest pasaj”. Ca să realizaţi
despre ce
vreau să vorbesc: Uniunea Europeană ni se va întîmpla, dacă nu se întîmplă ceva
cu Uniunea Europeană. În momentul de faţă, problema integrării europene nu
este în mîna multora dintre noi, şi nici chiar în mîna unora care se consideră
a fi
decidenţi în acest proces.
România
va fi parte a Uniunii Europene, după unele estimări optimiste în 2007,
după unele estimări realiste în 2010, şi după unele estimări pesimiste nu va fi
deloc,
în cazul în care după 2010 nu va mai exista Uniunea Europeană. Poate că unii
dintre
dumneavoastră consideră că această ultimă perspectivă nu este serioasă, că nu
trebuie
luată în considerare. Eu am o altă părere. Eu cred că existenţa Uniunii
Europene nu
este o problemă despre care putem vorbi ca despre o certitudine; apar semne
care
arată că Uniunea Europeană nu este o structură viabilă din mai multe puncte de
vedere.
Prima problemă a Uniunii a apărut odată cu integrarea
primelor ţări din Europa
Centrală şi de Est. Sunt mulţi cei care au încercat în istorie să integreze
această
parte a Europei, însă nu există nici un precedent de succes în această privinţă.
Uniunea Europeană a făcut acest pas şi acum va suporta consecinţele acestei
decizii, lucru care deja se vede din disputele cu privire la constituţia
Europei, din
disputele privind drepturile de vot în guvernul Uniunii Europene, din
problemele
privind finanţarea proceselor de dezvoltare din ţările Europei de Est cooptate
deja în Uniune şi din problemele rezultate din problematica protecţiei mediului
şi
a politicilor comunitare agrare, unde s-a ajuns la un compromis în mai toate
cazurile
prin negocierile acestor ţări, negocieri care nu mai satisfac ţările care au
semnat
tratatul de aderare, ele încercînd să renegocieze sau să schimbe lucrurile odată
ce
au intrat în forurile de decizie.
Scopul
meu cu această prezentare este să repoziţionez puţin problematica
regionalismului şi a regionalizării, a dezvoltării regionale din poziţia în
care există
la ora actuală în discursul public, într-o altă poziţie care, după părerea mea,
ar
trebui să fie de aşa natură încît să ofere răspunsuri la o serie de întrebări
sau
pericole care provin din procesele aflate în derulare în Uniunea Europeană.
Primul
lucru pe care doresc să îl fac este să vă dau o definiţie a regiunii pe
care eu o consider operaţională. Există mai mult de 30 de definiţii în
literatura de
specialitate, însă în opinia mea, ca să putem vorbi despre regiune, despre
entitatea
care este obiectul dezvoltării regionale şi al politicilor regionale, este
nevoie de
trei lucruri care să fie prezente în regiunea respectivă, regiune care este o
arie
geografică, deşi acest lucru nu mai este aşa de important. Deja prima
modificare
a definiţiei clasice este această deviere spre o definire mai vagă sau mai soft
a
marginilor sau a graniţelor unei regiuni în direcţia regiunilor culturale, în
direcţia
regiunilor virtuale ş.a.m.d. Din punctul de vedere al politicilor regionale,
faptul
că regiunea este o zonă geografică bine definită este un element subsidiar, nu
este
unul esenţial al definiţiei.
Primul
element esenţial al definiţiei unei regiuni este regionalismul.
Regionalismul înseamnă că regiunea există înainte de toate în mintea
oamenilor.
Există ca urmare a unui proces istoric şi socio-economic; regiunea apare ca o
entitate emergentă într-un spaţiu fizic sau spiritual-cultural. Această
problematică
a emergenţei regionale este o problemă extrem de importantă şi creează dificultăţi
în politicile de dezvoltare regională, pentru că problema emergenţei le scapă,
de
regulă, decidenţilor şi politicienilor. Eu sunt de părere că emergenţa apare
undeva
în domeniul unui proiect de parteneriat cu bunul Dumnezeu. Emergenţa este o
caracteristică a sistemelor complexe, ceea ce înseamnă că sistemul ca atare are
nişte proprietăţi care nu se pot deduce pe cale cauzală, pornind de la
elementele
sistemului. Faptul că există multe elemente într-un sistem face ca interacţiunea,
interrelaţionarea lor să aibă ca rezultat o entitate nouă, care poate fi percepută, dar
este dificil sau chiar imposibil s-o deducem din analiza componentelor.
Raţionamentele umane acţionează, de regulă, la nivelul componentelor, de aceea
emergenţele ne scapă.
Al
doilea element esenţial al definirii acestui concept de regiune este
regionalizarea, ceea ce înseamnă că din partea sistemului politic în
care regiunea
respectivă doreşte să funcţioneze există o abordare prin care de sus în jos se
creează
nişte cadre administrative, instituţionale privind competenţele, domeniile de
activitate şi puterile care sînt atribuite acestei regiuni. Dacă nu există nişte
prerogative bine definite în Constituie, regionalizarea se întîmplă într-un mod
haotic
sau à la roumain. Este cam acelaşi lucru.
Dacă
regionalismul este, să zicem, un proces de jos în sus, cu mari simplificări
putem spune că regionalizarea este un proces de sus în jos. Al treilea element
este
naşterea unei structuri dedicate regiunii respective. Aceasta înseamnă că se naşte
în primul rînd o structură instituţională. Apar instituţii specializate pentru
funcţionarea regiunii respective, dar nu toate aceste structuri sînt de nivel
constituţional. Pot să apară şi la nivelul social al comunităţii regionale
respective
şi, cînd spun social, mă gîndesc la formarea unui capital social în regiunea
respectivă care are importanţă pentru posibilităţile de dezvoltare ale
regiunii.
În regionalism vorbim, de regulă, de identitate regională, cultură regională şi
multe alte
caracteristici specifice care definesc regiunea în conştiinţa oamenilor care
locuiesc în regiunea
respectivă. Dacă din această definiţie lăsăm la o parte cîte un
element, vom găsi diferite forme de regiuni existente în lume. De exemplu, în
lipsa
unui regionalism puternic, se nasc toate regiunile artificial create, cum ar fi
regiunile
de dezvoltare, regiunile industriale, regiunile turistice, care sînt forme
specifice de
organizare, mai degrabă în scopul unui demers economic. Pe de altă parte, de
pildă, în
lipsa regionalizării, cînd avem şi regionalism şi avem şi ceva instituţii,
atunci avem
cazul regiunilor care nu au competenţe administrative şi în care apare la nivel
regional un deficit democratic foarte pronunţat. În cazul în care structurile nu
sînt bine
constituite sau lipsesc în totalitate, dar avem un regionalism şi o
regionalizare, vom
întîmpina probleme legate de modernitate. S-ar putea să întîlnim cazul unei
regiuni
tradiţionale sau să avem probleme de eficienţă şi competitivitate ale regiunii
respective. Aşadar, vom avea o regiune aflată într-o situaţie periferică, care nu
este în stare
să joace un rol în competiţia economică globală sau chiar la nivelul unei zone
mai
vaste sau al unui continent. Pot fi descoperite în această descriere
euro-regiunile.
Toate tipurile se pot deduce din această definiţie.
Unde
este poziţionată la ora actuală problematica regională? Unde ne aflăm
la ora actuală? Unde se află regionalismul în România în discursul public?
Primul
element al acestei poziţionări este că nu noi am născocit regionalismul.
Regionalismul este un produs importat din Uniunea Europeană. Din analiza
trecutului nu prea îndepărtat – în anii ’94-’97-’98 a apărut pentru prima dată
în România
sub formă legiferată acest concept de politici regionale şi politici de
dezvoltare – e clar că această poziţionare este corectă. Într-adevăr, Uniunea
Europeană, prin programele pe care le-a finanţat – inclusiv cercetarea cu
privire
la Carta Verde, aducerea Cartei Verzi în faţa Guvernului, Legea privind
dezvoltarea
regională –, toate sînt oarecum un fel de implementare a modelului instituţional
european sau cel puţin se doresc a fi acest lucru. Aici intervine problematica
politicilor regionale europene şi problema fondurilor structurale.
În
continuarea acestei idei se poate deduce al doilea element al acestei
poziţionări, care spune că regiunile sînt o modalitate sau un instrument de
dezvoltare şi de acces la fondurile Uniunii Europene. Puteţi auzi adesea aceste
argumente: dacă nu avem structurile regionale implementate, atunci România nu
va avea acces la fondurile Uniunii Europene ş.a.m.d.
Al
treilea element al acestui discurs este că regiunea este o sursă de
instabilitate
internă, un pericol pentru status quo-ul politic al României, în speţă
pentru
integritatea şi unitatea statului naţional român. Aici apare problema statului
naţional
unitar, aşa cum este ea statuată în Constituţie. Probabil că sînt şi alte
elemente
definitorii ale acestei poziţionări în sfera publică românească. Am ales doar
cîteva
dintre ele pe care eu cred că trebuie să le schimbăm în discursul politic.
Dacă vă uitaţi la aceste note definitorii şi la definiţia pe care v-am dat-o,
vom
vedea că din această definiţie nu se poate deduce în mod explicit sau foarte uşor
această poziţionare. Am impresia că această poziţionare nu are, de fapt, nimic
de-
a face cu conceptul de regiune, ea apare din alte surse de putere şi de informaţii.
Aş
putea să spun că regiunea, regionalismul, problematica dezvoltării
regionale au devenit un fel de inamic public în România datorită faptului că
prin
noutatea apariţiei acestor concepte în gîndirea politică românească ele au reuşit
să atragă în jurul lor o serie de temeri care, de fapt, au alte surse cauzale.
[...]
Prima
problematică se referă la integrarea în Uniunea Europeană. Şi în România,
ca şi în toate ţările Europei Centrale şi de Est, integrarea în Uniunea
Europeană a
fost un proces de eludare a posibilelor pericole simţite faţă de această
integrare.
După ce în ’89 ţările central-est-europene au scăpat de sub influenţa
imperiului
sovietic, jocul jucat a fost: „Alergăm voios în braţele Uniunii Europene!”
Aceasta
era o dorinţă firească. Probabil mai ţineţi minte astfel de discursuri: „Noi sîntem
în
Europa. Noi nu mergem, ci sîntem în Europa.” „Identitatea noastră,
faptul că trăim
pe continentul european ne îndreptăţeşte să fim integraţi în Uniunea Europeană,
şi
problemele noastre, toate suferinţele pe care le-am îndurat vor dispare.”
„Uniunea
Europeană este soluţia pentru toate problemele noastre.” Cu cît posibilitatea
integrării
a devenit mai reală, aceste iluzii şi aşteptări au început să se risipească şi
au apărut
o serie de temeri care se aflaseră în subconştientul societăţii, se vorbea
despre ele,
dar, foarte interesant, prin mecanismele publicităţii, ale accesului la sursele
mass
media, au fost oarecum blocate. [...]
Temerile provin din două surse. Prima teamă referitoare la
Uniunea Europeană
provine din faptul că Uniunea Europeană este un sistem birocratic care a fost
conceput pentru gestionarea celor patru libertăţi fundamentale care stau la
baza
acestei Uniuni, iar acest proces de gestionare este la ora actuală mult mai
complicat
încît să poată fi gestionat de o birocraţie. Prima problemă este, aşadar,
natura
birocratică a conducerii Uniunii Europene.
Una
dintre caracteristicile care rezultă ca o consecinţă a primei probleme,
este deficitul democratic al Uniunii Europene. Cunoaşteţi acest fenomen. Din ce
în cei mai puţini sunt cei care participă la alegerile din Uniunea Europeană.
Cel
puţin formal, cei care decid asupra soartei Uniunii Europene, în cazurile cele
mai
fericite, posedă 30-40% din voturile cetăţenilor Uniunii Europene. Deficitul
democratic şi distanţa dintre popor şi aleşi este foarte mare. O distanţă care nu
mai
poate fi acceptată de cultura europeană. Europa nu este o structură socială
unde
marile distanţe dintre conduşi şi conducători sînt acceptate. Deficitul
democratic
este un răspuns al poporului la sistemul care s-a creat: cineva din Bruxelles
face
jocurile, iar noi spunem că se întîmplă că vom intra în Uniunea Europeană.
A
treia problemă la care, din păcate, cei care au pus bazele Uniunii Europene nu
s-a gîndit – eu cred că nu s-au gîndit, deşi am informaţii că erau conştienţi
de ceea ce
fac – este problema globalizării care are loc în lume. Din păcate, puterea pe
care
firmele multinaţionale
o au în influenţarea proceselor economice la ora actuală scapă
de sub controlul
statelor naţionale şi al guvernelor. Practic, la ora actuală, nu statele şi
guvernele fac politicile economice, ci firmele multinaţionale şi organizaţiile
internaţionale de creditare şi finanţare. Asta înseamnă că nu există nici un
control
democratic asupra economiei, ceea ce nu înseamnă că avem o economie liberalizată.
Ce
consecinţe are acest fenomen? Consecinţa este o Europă cu două viteze. Cei
care cred că integrarea va face să avem aceleaşi standarde de viaţă, salarii ş.a.m.d.,
sînt în situaţia melcului care aşteaptă ca circulaţia de pe autostradă să se
oprească şi ei
să traverseze liniştiţi. O strategie mai fezabilă este să-ţi iei catrafusele şi
să te duci
acolo. Asta este cea mai eficientă formă de dezvoltare regională pentru un
individ...
A
doua problemă care apare tot din puterea firmelor multinaţionale, este aceea
a capitalizării unor resurse care nu sînt capitaluri. Există două astfel de
resurse.
Prima este resursa umană, dar din păcate, aceste organizaţii internaţionale
cred că
ea este capital şi interesul lor este ca resursa umană să fie capital şi să aibă
mobilitatea capitalului şi toate celelalte lucruri convenabile lor. Un capital
foarte
important pentru dezvoltarea regională este capitalul social. E foarte
interesant
cum un concept pe care l-am ştiut de pe vremuri că există, încrederea între
oameni,
relaţiile de prietenie, rudenie, de interreciprocitate, foarte interesant că în
jurul
anilor ’60-’70 începe să apară sub denumirea de capital social şi, dacă mergeţi
pe
pagina de Internet a Băncii Mondiale, o să vedeţi că există o droaie de bani
alocaţi
pentru programe care lucrează cu capital social.
Ultima problemă este pămîntul; acesta poate fi considerat pămînt
agricol, arabil,
de regulă despre asta se vorbeşte, dar în general pămîntul nostru. Ce s-a
întîmplat
anul trecut? Uniunea Europeană a impus în Constituţia României libertatea de
vînzare
a pămîntului către cetăţenii Uniunii Europene. Asta înseamnă că pămîntul este
capital. Se poate vinde, se poate investi, se poate cumpăra ş.a.m.d. E adevărat că
înainte
de Constituţie, o jumătate din Banat era deja vîndută italienilor, dar probabil
că ei
ştiuseră dinainte cum stau lucrurile. Acest lucru s-a întîmplat şi în Irlanda,
mari
suprafeţe, mari terenuri sînt vîndute germanilor în Irlanda ş.a.m.d.
Concluzia
mea din aceste temeri este că oamenii sînt conştienţi de aceste
pericole care apar datorită evoluţiei Uniunii Europene şi de faptul că acesta
nu
este un proces participatoriu, nu pot să-l influenţeze, iar Uniunea Europeană
va fi
diferită, probabil, de cea care este la ora actuală, dar nu datorită nouă, ci
datorită
celor care au puterea să o schimbe.
Legînd
ceea ce am spus despre regionalizare cu problemele cu care ne confruntăm
în cadrul Uniunii Europene, dacă noi percepem regiunea cum ar trebui să o
percepem
şi dacă adoptăm politicile regionale adecvate, atunci o serie dintre pericolele
care ne
ameninţă odată cu integrarea, ar putea fi cel puţin diminuate sau unele dintre
ele chiar
evitate, prin crearea de pieţe regionale pentru produse agricole, prin crearea
de reţele
de produse alimentare de calitate. Nu noi am născocit aceste lucruri. Se practică
deja
şi în Occident. Nu
toată lumea vrea să mănînce Danone, care nici aşa n-are gust. I se
adaugă arome. Lumea
se va putea diviza în această privinţă a gusturilor.
Regionalizarea
are posibilitatea, sau cel puţin oferă şansa, să umplem golul
de democraţie. Dacă avem puteri regionale, dacă avem alegeri regionale, această
politică la nivel regional este destul de apropiată de oameni încît să umple
golurile
de democraţie. Dacă avem regionalism, atunci înseamnă că vom avea oameni care
vor dori şi vor avea posibilitatea să participe la procesul de dezvoltare şi la
politicile
de dezvoltare. Fără regionalism, oamenii nu vor participa la aceste procese, le
vor
considera ca venind din afară, de la Bucureşti, de sus de undeva, dar nu de la
ei.
Dacă avem structuri adecvate regiunilor, atunci aceste structuri vor fi în
stare să
creeze un mediu economic care să – eu folosesc acest concept de embededness
-
încorporeze firmele multinaţionale care apar în localităţi, astfel încît
ele să nu
mai facă ceea ce vor sau ceea ce fac într-un alt mediu unde nu sînt sub
control.
Firmele multinaţionale nu pot fi controlate la nivelul statelor, dar pot fi
controlate
la nivel local pentru că managerii cumpără pîinea din localitatea respectivă şi
timpul lor de lucru se termină pe la ora opt seara, trebuie să doarmă undeva.
Există tot felul de posibilităţi prin care comunitatea locală prin influenţarea
capacităţilor de producţie la nivel local poate să schimbe puţin din această
stare
de subordonare sau de aservire, de dependenţă unilaterală faţă de aceste firme.
Ca
să avem o faţă mai umană a Uniunii Europene trebuie să avem participare,
un grad mai crescut de integrare şi o interdependenţă reală. Nu numai noi
trebuie să
depindem de structuri, ci şi ele trebuie să depindă de noi. Procesul electoral
nu
prezintă suficientă independenţă pentru a rezolva acest lucru. El nu mai
constituie
nici la nivel naţional o soluţie, darămite la nivel european.
Ca
să ajung la o concluzie: o abordare raţională, conştientă a fenomenului
european necesită şi conştientizarea efectelor negative a problemelor şi nu
numai
a oportunităţilor legate de Uniunea Europeană. Nu vorbesc de oportunităţi,
pentru
că ele există. Sînt foarte mulţi oameni care vorbesc despre ele, şi e bine aşa,
pentru că fac Uniunea Europeană mai atractivă pentru cetăţenii europeni. Dar
există şi o altă latură a acestor fenomene despre care trebuie să ştim, şi
repoziţionarea regionalismului este, din punctul meu de vedere, scoaterea sa
din
sfera birocratico-distribuitoare de fonduri în sfera afirmării comunităţilor
locale
şi a participării comunitare la procesele de dezvoltare.
Smaranda Enache: Prezenţa reprezentanţilor diferitelor
partide aici este
legată de faptul că, într-un fel sau altul, s-au pronunţat asupra necesităţii
reformei
sistemului de partide din România, dar şi asupra necesităţii reformei
structurii
teritorial-administrative a României, care este, totuşi, şi astăzi rodul
gîndirii politice
a elitei pe care o conducea Nicolae Ceauşescu.
Structura
teritorial-administrativă a României de astăzi, cu mici schimbări
neesenţiale, a fost
concepută şi legiferată în 1968. Sigur că a existat o lege a
dezvoltării
regionale, a regiunilor de dezvoltare în 1998. Sigur că Parlamentul
României nu demult, în iunie, a adoptat o nouă lege care reia multe din
elementele
legii din 1998 privind dezvoltarea regională. Sigur că, între timp, acquis-ul
comunitar,
în cadrul capitolului 21, de politici regionale, a dat naştere la documente de
poziţie
ale Guvernului României. Sigur că, între partidele politice – aşa cum aţi văzut
şi în
mapa Dumneavoastră – există oferte de regionalizare care, însă, nu vin de la
întreg
partidul, ci de la anumite persoane. Este aici un document privind Transilvania
al
domnului Ioan Rus care, nu demult, s-a pronunţat din nou pentru o construcţie
regională a partidului, a PSD, însă mai puţin a României sau cel puţin asta nu
s-a
înţeles foarte clar. Există un document al domnilor Viorel Coifan şi Ion Păun
Otiman
(PNL, n.red.), de la Timişoara, care au elaborat şi ei un model de
regionalizare.
Lipseşte din dosar, dacă nu mă înşel, propunerea lui Sabin Gherman care, poate,
a
fost cel mai incendiar dintre regionalişti. Lipseşte, de asemenea, propunerea
Acţiunii
Populare care a fost adoptată la un congres. Acţiunea Populară şi-a construit
partidul
pe regiuni, aşa încît în aprilie s-a născut a doua regiune, să zicem, a
partidului, şi
anume Acţiunea Populară Transilvania cu sediul la Cluj, după ce cu cîteva luni
înainte se constituise Acţiunea Populară Oltenia.
Există
anumite propuneri. Nici aceste propuneri nu sînt, de fapt, sisteme
coerente, ci doar schiţarea unei intenţii de strategii, de politici publice
neduse
pînă la capăt. Aş adăuga faptul că UDMR-ul de la bun început a avut un focus pe Transilvania
şi pe regionalizare, pe dezvoltare regională, şi are paragrafe
importante în programele sale privind şi conceptul de autonomie, atît autonomie
colectivă, cît şi autonomie personală. Este foarte cunoscut Memorandumul pe
care l-au scris membrii Asociaţiei şi revistei Provincia privind reforma
regională
administrativă a României cu regiuni constituţionale asemănătoare Scoţiei,
Cataloniei, care în loc să ducă la o dezbatere publică a dus la o
cvasi-excludere a
lor sau marginalizare, anatemizare a lor în dezbaterea publică din România. În
ciuda acestor obstacole, dezbaterea a continuat.
Trebuie
să vedem cît din ceea ce aceste grupuri de reflecţie, fie academice,
fie politice aduc ca ofertă este o imitaţie şi cît este un produs local, o
nevoie?
Gábor
Kolumbán în acest discurs al lui euro-sceptic era, de fapt, foarte euro-
optimist pentru că, arătînd cea ce nu funcţionează în instituţiile Uniunii
Europene,
ne arăta de ce deficitul democratic al Uniunii Europene şi al birocraţiei
trebuie
corectat printr-un regionalism care să fie capabil să ducă decizia politică mai
aproape
de cetăţean sau, mai corect spus, să ducă cetăţeanul mai aproape de decizia
politică.
Trebuie
să spun că şi eu sînt adepta acestei reforme a statului român. M-am
întrebat de multe ori de ce, după ce am parcurs o tranziţie de 14 ani, după ce
istoria ne-a împins din Europa de Est oarecum în Europa Centrală prin apariţia
unor state mari ca Ucraina şi Belorusia între noi şi cea ce fusese Uniunea
Sovietică,
respectiv sîmburele ei, Rusia, după ce am adoptat aproape întregul acquis
comunitar, după ce am preluat aproape toate instituţiile europene, acest stat
nu
funcţionează. El este nedemocratic, şi asta o spune orice cetăţean. Nu fac
decît să
reiau opiniile pe care bunul simţ al cetăţeanului de pe stradă îl transmite.
Este
nedemocratic, netransparent. Este scump, în loc să fie ieftin. Este greoi, în
loc să
fie rapid. Este consumator de servicii, în loc să fie furnizor de servicii.
Este
deasupra noastră, în loc să fie sub noi, sub controlul corpului social. El
controlează
societatea. Este în economie, în loc să fie în afara economiei. Are o
administraţie
politizată, în loc să aibă o administraţie performantă şi rapidă.
De
ce oare? Naţiunile nu sînt nici unele mai bune sau mai rele şi nici românii
nu sînt mai puţin calificaţi şi nici cetăţenii României să funcţioneze bine. De
ce
oare cu toate instituţiile europene create de 14 ani, de bine sau rău, tot
sistemul
legislativ european, de bine de rău, întîmplat, cu un euro-conformism destul de
mare, această structură statală nu funcţionează? Răspunsul este că structura
aceasta
a fost creată în 1968, respectiv mai devreme, şi a fost creată să servească o
anumită
ideologie centralistă şi să servească o anumită elită care avea anumite
scopuri.
Bineînţeles
că în 2004 acea elită ar trebui să nu mai existe. Dar să nu ne
ascundem după deget. Faptul că obstacolul principal al dezvoltării noastre nu a
fost
îndepărtat – forma statului este aceeaşi –, dezvăluie că această formă serveşte
încă
elitele politice. Faptul că nici un partid nu şi-a pus pe agendă ca principal
obiectiv
modificarea acestei structuri din 1968, că puţinele contestaţii apar ca nişte
rebeliuni individuale
ale unor membri ai unor partide prestigioase ne transmite acelaşi mesaj:
de la dreapta la stînga, de la PRM la PSD, la PNL, la PD, la UDMR, la PUR există
un consens nemărturisit că acea structură pe care a inventat-o Nicolae Ceauşescu
este încă, în acest moment, şi pare a fi o perioadă de timp convenabilă elitei.
Dar în
judecarea acestei structuri începe să se accentueze distanţa dintre elite şi
cetăţeni.
Dezangajarea cetăţenilor în alegerile locale, numărul scăzut de participanţi la
vot
arată că şi în România se manifestă acest malais al acestei construcţii
europene, şi
anume că oamenii nu mai simt că pot influenţa prin votul lor cea ce urmează să
se
întîmple. Şi atunci se dezangajează totalmente. Frustrarea cetăţenilor creşte,
satisfacţia transpartinică, mulţumirea transpartinică, dimpotrivă, sporeşte.
Ce
se va întîmpla în acest moment? Care sînt forţele care, totuşi, vor să spargă
acest pact care există între toate partidele româneşti importante, de a menţine
structura
teritorial-administrativă a României în forma creată de Nicolae Ceauşescu?
Sigur,
înlocuind în această reprezentare prim-secretarii de judeţ cu prefecţii, care
sînt tot la
fel de obedienţi şi tot atît de utili în menţinerea la fiecare nivel de decizie
a filosofiei
centraliste de organizare. Pînă în ultimul sat funcţionarul public reproduce,
de fapt, o
mentalitate care există la nivelul central. De aceea, nu este satisfăcător cînd
ni se
răspunde: întîi să faceţi să funcţioneze satisfăcător administraţia publică
locală şi pe
urmă să venim cu forme noi, să inventăm noi birocraţii pe umerii sărmanilor
contribuabili. Acele administraţii să funcţioneze. Ele funcţionează, dar funcţionează
conform acelei
mentalităţi. Ele sînt atît de lipsite de adecvare faţă de nivelul la care
lucrează încît, de fapt, reproduc un model foarte central de organizare a
societăţii, de
percepere a provocărilor, a răspunsurilor care se dau.
Să
vedem cine sînt actorii care lipsesc de pe marea scenă, dar care există în
societatea românească, pe care acest status quo politic îi deranjează
sau nu îi mai
satisface, care vor să transforme partidele, dar şi toată structura
teritorial-administrativă
a României într-o structură regională care să fie dotată cu corpuri legislative
regionale,
cu executive sau, dacă vreţi, guverne regionale şi care ar putea împinge la
transformări
constituţionale necesare pentru acest nou tip de organizare pînă în 2008.
Este
realist să ne gîndim că pînă în 2008 s-ar putea întîmpla o asemenea
transformare majoră care nu s-a produs în ultimii 60 de ani? Istoricii vor
spune că
nu s-a produs în ultimii 100 de ani. S-ar putea întîmpla în 4 ani? Nu ştiu, dar
de
aceea i-am invitat pe colegii mei. Îmi cer scuze că am fost puţin mai extinsă
în
comentariile mele decît se cade unui moderator, dar am vrut să încerc să
introduc
în dezbatere cîteva teme pentru ca ele eventual să fie reluate dacă se consideră
importante. Dacă nu, orice altă tematică, orice altă abordare, care să ne ducă
spre
un răspuns. E bine, trebuie, se poate să avem alegeri regionale în 2008?
Miklós Bakk: Eu sînt într-o situaţie deopotrivă uşoară şi grea. Grea,
pentru că
la întrebarea aceasta, cine vor fi actorii, într-o singură frază n-aş putea să
răspund sau
aş putea răspunde foarte general. Sînt într-o situaţie uşoară pentru că totuşi
am
lucrat la un proiect care implicit a dat un răspuns la această întrebare: cine
vor fi
actorii care vor dirija evenimentele politice spre alegeri regionale posibile
din 2008?
Am
lucrat într-un timp şi am condus lucrările unei echipe de experţi mandatate
de domnul Szilágyi Zsolt şi de domnul Toró Tibor pentru a elabora un proiect de
autonomie înglobat într-un proiect de regionalizare. De ce „proiect de
autonomie”
şi de ce „proiect de regionalizare”?
Motivaţia
autonomiei celor doi deputaţi de la UDMR, care sînt membri fondatori
ai Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, nu cred că necesită explicaţie.
Motivarea regionalului este, însă, un lucru care trebuie puţin explicat în ce
priveşte
atitudinea politicienilor maghiari. Sînt relativ puţini în piaţa politică creată
de UDMR
a politicienilor maghiari cei care şi-ar gîndi menirea lor, vocaţia lor şi tot
programul
comunităţii maghiare eminamente ca pe un proiect regional. Acest prim pas acum
cu acest proiect care nici în cadrul comunităţii maghiare şi nici în cadrul
elitei
maghiare n-a fost încă discutat serios, deşi a avut loc lansarea sa, această
primă
cotitură cred că s-a făcut, de redefinire spre o construcţie politică regională.
De
unde am pornit eu? Trebuie să fac o confesiune: la începutul anilor ’90 am
lucrat într-un atelier al Uniunii Democratice Maghiare care a elaborat primele
statute de autonomie. Pe urmă am fost membru al Grupului Provincia care a reuşit
prin
acel Memorandum din
2001 să introducă în dezbaterea publică chestiunea
regionalizării. Aşadar,
prin experienţa proprie era semnificativ pentru mine ca aceste
două lucruri, aceste două problematici să fie conexate şi înglobate într-un
singur
proiect, concepţie care a fost acceptată şi de acei puţini politicieni care
m-au mandatat
şi de membrii grupului de experţi. Şi pentru că doamna Enache a cerut să
vorbesc şi
despre acest grup, am să încerc să-i nominalizez. Este vorba de colegul meu,
dr.
Bodó Barna, lector universitar la Cluj la Catedra de ştiinţe Politice, expertul
UDMR
Székely István, Gáll Kinga care este momentan membru în Parlamentul European
prin lista FIDESZ-ului, Kovács Péter care este şef de catedră de drept internaţional
la Miskolc şi Lõrincz Csaba, expert parlamentar în Ungaria. Aceştia sunt
oamenii
care s-au ocupat de această problematică. Cei din Ungaria în prima fază şi-au
asumat
rolul de filtre profesionale ale chestiunii. Substanţa concretă a realităţii
româneşti
experţii din România o dau. Ceilalţi, prin bagajul profesional, au încercat să
devină
filtre sau elemente comparatoare cu alte situaţii şi documente europene.
Cum
s-a gîndit acest proiect? Am considerat că este un proces în care trebuie
iniţiată o dezbatere publică care nu numai să afecteze politică, ci şi să o
transceandă
şi să ajungă în societatea civilă şi în mass media. Pe de altă parte, dar şi
conexat
cu acest scop, ne-am dat seama că, dacă este vorba de lansarea unei dezbateri
publice, trebuie cumva iniţiat un discurs şi un limbaj adecvat. Acest discurs şi
limbaj adecvat a fost cel al regionalismului cum a fost conceput, în primul
rînd, în
documentele Consiliului Europei. Acest proiect are mai multe părţi. Legea-cadru privind
regionalizarea, care
începe cu o definiţie a regiunii şi această definiţie,
practic, preia elementele din nişte documente ale Consiliului Europei, proiecte
care dau definiţia regiunii. Totodată, aşezarea în centrul proiectului a
conceptului
de regiune avea o dublă menire din punctul specific al nostru, al
politicianului
maghiar sau al comunităţii maghiare. Pe de o parte, am considerat că va permite
un discurs cu care problema poate fi prezentată chiar şi la foruri internaţionale
pentru că limbajul regionalismului este un limbaj cvasi-universal în aria
europeană.
Pe de altă parte, am considerat că limbajul regionalist este limbajul prin care
pot
fi cooptaţi parteneri politici care să înţeleagă ce este autonomia teritorială,
ceea
ce doreşte comunitatea maghiară.
Acest
set de proiecte de documente a instituit un limbaj şi un discurs şi a
instituit un proces care am considerat că, probabil, trebuie să înceapă să aibă
un
prim discurs esenţial şi hotărîtor înaintea accederii României la Uniunea
Europeană
şi să se termine după acest act.
Totuşi s-ar putea
pune întrebarea din partea Dumneavoastră: atunci de ce am
făcut noi o propunere legislativă dacă am încercat să dăm un proiect pe un
termen
mediu şi care să instituie discursul şi limbajul? Din două considerente.
Primul:
concepţiile totuşi politice în mare parte trebuiesc formulate în limbaj
juridic. Acesta
are o explicaţie filosofică mai adîncă. N-aş vrea să zăbovesc aici, dar Heller
Ágnes
– un foarte cunoscut filosof de origine maghiară care a trăit în
Australia şi a
predat şi la New York, actualmente face navetă între Budapesta şi New York -
spunea într-un eseu foarte frumos că limbajul juridic este limbajul modernităţii.
Pentru că limbajul juridic este cel care reuşeşte să transfere sau să formuleze
interese specifice într-un limbaj care este cît de cît universal şi care
introduce
chestiunea şi în domeniul politic.
Pe
de altă parte, foarte concretă, noi ştim că actualmente în cultura politică
românească un politician nu poate fi constrîns la o dezbatere politică prin
eseuri,
prin diferite studii în reviste de specialitate sau literare. Politicianul
trebuie să
simtă o „ameninţare” printr-un proiect care poate să apară pe masa lui parlamentară
şi această „ameninţare” am considerat noi că poate fi o circumstanţă lansatoare
a
dezbaterii publice.
De
asemenea, am considerat că un text juridic poate fi revelator de probleme,
şi anume, un text juridic bine formulat, dar sumar, poate să conţină
tematizarea
acelor probleme importante care trebuie dezbătute.
Voi
enumera aceste probleme. Acest pachet de proiecte legislative conţine trei
elemente, trei proiecte de lege, dar după cele spuse trebuie înţelese puţin
între
ghilimele. Primul proiect este o lege-cadru privind regiunile. Această lege
porneşte
cu definiţia regiunii. Regiunea, cum este definită în acest proiect-lege, nu
poate fi
adoptată fără modificarea Constituţiei, dar pentru că am mizat pe termen mediu şi
am spus că acest set de documente trebuie să fie un dirijor de proces de
dezbatere publică
şi un proces politic, am avut în vedere o a doua modificare a Constituţiei,
lucru care s-a preconizat înainte de intrarea României în Uniunea Europeană. Pe
de
altă parte, trebuie să spun că această lege-cadru este destul de radicală. Ea
împinge
România spre un fel de cvasi-federalism, şi anume, nu numai că dă competenţe
foarte mari regiunilor, nu numai că aceste competenţe sînt definite în sens
pozitiv
prin enumerarea sferelor de competenţe ale regiunilor şi ale decidenţilor
regionali,
ci totodată limitează sferele de competenţă ale centrului. Proiectul enumeră
foarte
clar care sînt competenţele care rămîn în sarcina guvernului de la Bucureşti – sînt
competenţele cunoscute din federaţii funcţionale, şi anume, securitatea naţională,
domeniul militar, finanţele, politica externă şi cîteva domenii unde se pot
emite
legi-cadru. În rest, totul rămîne la latitudinea regiunilor.
Pe
de altă parte, pentru că am spus că am dorit să fim revelatori de probleme
am introdus în această lege-cadru cîteva soluţii la probleme de care se tem
politicienii. A spus Gábor Kolumbán că politicienii se tem de nişte chestiuni
care
apar legate de regionalizare.
O
temere este chestiunea solidarităţii naţionale. Unde dispare solidaritatea
naţională? Am instituţionalizat acest lucru în proiectul nostru prin
preconizarea
unui Consiliu al Solidarităţii şi a unui fond de solidaritate create între
regiuni, iar
fondul solidarităţii ar urma să fie alimentat numai de către regiuni şi pentru
regiuni
şi guvernul de la Bucureşti ar putea contribui la acest fond, dar nu ar putea să
scoată nici o sumă din el. Poate să pluseze fondul central, dar n-are putere de
decident asupra lui, fondul este al Consiliului de Solidaritate.
Pe
de altă parte, am creat un mecanism de dialog între regiuni şi guvernul
central în afară de cele clasice. Acest lucru este cerut în literatura de
specialitate
legată de autonomie.
Mai
conţine două legi acest pachet. O lege privind crearea regiunii cu statut
special Ţara Secuilor şi însuşi Statutul regiunii Ţării Secuilor. În
legea-cadru în
mod deliberat nu ne-am ocupat de chestiuni de decupaj teritorial. De ce? Pentru
că în discursul public de pînă acum, în rarul discurs public ce a avut loc
legat de
această chestiune am sesizat un lucru interesant: problematica fundamentală
legată
de constituţionalitate, de mecanismele, de competenţele este tot timpul
deteriorată
de diferite chestiuni particulare legate de decupajul teritorial. Că atunci
care este,
mă rog frumos, graniţa între Banat şi Crişana? Noi în mod voit am evitat ca
acest
proiect de lege, ca discursul său politic să fie viciat cu aceste probleme
pentru că
aceste probleme pot fi separate şi pot fi subiectul sau obiectul unor discuţii
politice
ulterioare. În plus, cu privire la statutul Secuimii, am încercat să definim
regiunea
secuiască ca o regiune care funcţionează pe baza acestei legi-cadru, dar este
regiune
cu statut special cu cîteva specificităţi în competenţe legate de specificul
cultural,
etnic şi istoric al zonei. Sînt două chestiuni specifice. Odată bilingvismul
clar şi
radical al regiunii. Nu numai că acest bilingvism ar trebui acceptat de
Parlamentul de
la Bucureşti, ci şi instituirea practică a acestui bilingvism ar trebui să fie
o
competenţă regională. Măsurile concrete prin care se impune în diferite instituţii
acest bilingvism face parte din competenţa regiunii.
Cealaltă
specificitate este o lege electorală numai pentru regiune pentru că am
văzut şi în literatura de specialitate şi în toată istoria discuţiilor Har-Cov
aşa cum
apare ea distorsionată în mediile publice centrale, practic, că apar temeri ale
comunităţilor că imixtiunea Bucureştiului sau neimixtiunea Bucureştiului nu
permite
pentru o comunitate maghiară sau română ponderea naturală în puterile locale.
Această lege electorală adoptată după un model belgian, între comunităţile
lingvistice, este o lege electorală foarte liberală, dar care, totuşi, păstrează
proporţiile
lingvistice din regiune creind liste separate pentru cele două comunităţi
lingvistice.
Acesta
este proiectul lansat spre dezbaterea publică. Dezbaterea publică nu
prea s-a lansat, deci este un eşec. Dar cum în politică nu sînt succese totale,
nici
eşecurile nu sînt totale. Sînt mici semne că, totuşi, ideile lansate de aici
vor avea
o continuitate pe termen mediu, poate şi pe termen lung.
Cristian Pîrvulescu: şi eu am un avantaj şi un
dezavantaj. Am avantajul de
a veni din Regat, de a fi regăţean la o masă la care sînt, mai ales, transilvăneni
maghiari sau români şi un dezavantaj, în egală măsură, pentru că din Regat
problematica regionalizării se vede altfel. Se vede altfel pentru că realitatea
socială
şi cultura pare să
fie diferite.
Eu
aş vrea să fac întîi un mic excurs istoric pentru că problematica
regionalizării este o problemă politică, administrativă, dar şi o problemă
culturală
şi, implicit, o problemă mitologică.
Cînd
în 1968 Nicolae Ceauşescu, împreună cu experţii săi, a propus revenirea
la sistemul judeţelor s-a considerat că a făcut o restituţie istorică. Şi aici
cred că
este una dintre problemele pe care trebuie să le înţelegem: restituţie istorică
pentru
că regionalizarea României a fost realizată de regimul comunist după 1948 pe
model sovietic.
Nicolae
Ceauşescu a fost un lider naţionalist. Comunismul românesc a fost
un naţional-comunism. Pentru a încerca să-şi legitimeze regimul – iar Nicolae
Ceauşescu a reuşit să legitimeze regimul într-o anumită perioadă – avea nevoie
de
recursul la simboluri istorice, iar judeţele erau un asemenea simbol. Iată de
ce e
foarte dificil astăzi să punem în discuţie, mai ales pentru o parte a
publicului
român, problematica regionalizării şi, mai ales, a depăşirii organizării judeţelor.
Pe
de altă parte însă, istoria română, aşa cum mulţi dintre Dumneavoastră o
parcurgeţi în frumoasa şi eficienta şcoală românească – aşa am văzut într-un
sondaj
de opinie că este şi frumoasă şi inteligentă – este una mitologică. În
realitate,
statul român, atunci cînd s-a constituit în 1858, nu s-a constituit ca un stat
naţional
unitar (obsesia pe care constituţionaliştii români au avut-o şi în 1991). Nu,
România a
fost o confederaţie. Prima formă de organizare a statului român în devenire,
conform Convenţiei de la Paris – pe care n-o s-o găsiţi în manualele de istorie
niciodată foarte bine prezentată – era o formă confederativă. Moldova şi Ţara
Românească, Muntenia, erau unite doar printr-un guvern care îşi avea sediul, în
cea ce priveşte părţile generale, la Focşani, cu două guverne separate la
Bucureşti
şi la Iaşi, cu două parlamente. Era o variantă care nu avea nici un fel de legătură
cu statul unitar. Doar încercarea de a specula momentul istoric şi alegerea lui
Alexandru Ioan Cuza au permis, pînă la urmă, constituirea ceva mai tîrziu, în
1862, a unui stat care începe să se dezvolte ca un stat unitar.
Altfel
spus, istoric discutînd, există elemente pentru a pune problema
regionalizării chiar şi în vechiul Regat, nu doar în Transilvania, însă această
problematică a fost ocultată permanent de construcţia mitologică a statului.
Imediat
după 1848, Nicolae Bălcescu a devenit unul dintre ideologii statului unitar
român
creînd un mit istoric cu care şi astăzi avem de a ne confrunta: mitul lui Mihai
Viteazul unificatorul. Mihai Viteazul unificatorul ar fi fost cel care avant
la lettre
– pentru că sentimentul naţional nu exista nici măcar în Europa Occidentală
atunci
la 1600 –, ar fi vrut să înfiripe un stat unitar. Ieşind din contextul istoric,
dar
răspunzînd romantismului epocii în care trăia, Nicolae Bălcescu a construit
mitologia pe baza căreia mai tîrziu statul naţional român se va edifica. Or, un
alt
element important în
apariţia statului român este 1918. În egală măsură o să
înţelegeţi de ce este foarte dificil astăzi să se discute problematica
regionalizării
cu şi de clasa politică românească, dependentă vrînd-nevrînd de istoria
interbelică.
În
1918 România a avut un noroc extraordinar. Contextul politic a făcut ca
toate previziunile optimiste ale clasei politice regăţene din 1916 să fie depăşite,
contrar acţiunilor militare şi intereselor din acel moment ale României. În
primul
rînd, este vorba despre o unire cu Basarabia în martie 1918, apoi după
înfrîngerea
puterilor centrale, unirea cu Transilvania, Bucovina şi Banat. A fost o surpriză.
În
fond nimic nu anunţa în februarie 1918 această situaţie sau în 1917, cînd
armatele
române de abia reuşeau să oprească ofensiva germană pe frontul de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz.
În
aceste condiţii problema cea mai importantă era a integrării noilor regiuni
într-un stat cu o tendinţă unitară. Deşi iniţial la Alba Iulia a fost discutată
o variantă
federativă, această variantă federativă a fost ocultată imediat. Aici chiar şi
partidele
care în Transilvania, în varianta habsburgică sau austro-ungară de după 1869,
au
militat pentru autonomie, n-au mai fost interesate de acest subiect pentru că
unul
dintre cele mai vechi partide româneşti, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi
Democrat, care se revendică de la Cîmpia Libertăţii de la Blaj, 1848, a fost un
partid autonomist în Transilvania din Austro-Ungaria. Numai că acest partid
cînd
a ajuns în Regatul României nu a mai militat pentru aşa ceva. Mai ales după
1926,
momentul în care realizează unificarea cu Partidul Ţărănesc regăţean, este interesat de
cu totul alte elemente. Devine clientelar şi clanizat şi nu mai poate în nici
un
fel să promoveze aceste lucruri, ceea ce nu înseamnă că în interiorul acestui
partid
nu au existat persoane care şi-au amintit că a existat o promisiune federalistă
în
1918 la Alba Iulia.
În
1934 a existat un proiect de constituire federativă a României propus de
unul dintre apropiaţii lui Iuliu Maniu. (În 1934 Iuliu Maniu deja se retrăsese
din
PNŢ în urma conflictelor existente. Urma să revină. Era la Bădăcini atunci şi
aştepta momentul prielnic.) Este vorba de preotul Boilă care constata că la 14
ani
- exact cam cîţi avem şi acum – de la Unire şi la 11 ani de la noua Constituţie
nu
se făcuse nimic pentru respectarea promisiunilor de la Alba Iulia. Acel proiect
de
constituţie federativă rămîne, mai degrabă, de interes teoretic, dar cred că
are un
efect asupra primei reforme de regionalizare care este realizată în România sub
regim autoritar.
România
n-a avut capacitatea să se regionalizeze şi să pună în discuţie într-
un regim parlamentar un asemenea proiect – vedeţi că mă feresc să spun cuvîntul
democratic. Mi-e greu să definesc România interbelică ca o Românie democratică,
dar o Românie parlamentară era. Era o partidocraţie, era vorba despre partide
clanizate şi clientelare, cam cum sînt şi cele actuale, care nu puteau comunica
în
nici un fel cu societatea.
Poate aşa o să înţelegeţi
mai bine de ce în 1937 la alegeri Partidul „Totul
pentru ţară”,
partidul legionar care avea o puternică mişcare de masă, a reuşit să
aibă un succes important: 15% din voturi oficial, neoficial se pare că scorul
era
mult mai mare. Acest succes chiar l-a înspăimîntat pe Rege şi consilierii săi,
astfel
că, în februarie 1938, Carol al II-lea a dat o lovitură de stat, a desfiinţat sistemul
partidelor în aplauzele mulţimii – asta trebuie să o spunem – şi a venit cu o
nouă
propunere constituţională şi o propunere de regionalizare a României. Noile
regiuni
ale României pe care le înfiinţa Carol al II-lea în 1938 erau ţinuturile. Carol
încerca
să revină – vedeţi aici contau foarte mult şi informaţiile pe care profesorul şi
mentorul său Nicolae Iorga i le dădea – încerca să revină la o variantă care să
se
apropie puţin de situaţia medievală. Acea experienţă nu a reuşit şi nu a reuşit
şi
datorită contextului politic şi datorită prăbuşirii monarhiei lui Carol în 1940
în
condiţiile în care Germania şi aliaţii săi deja dominau Europa.
Astfel
că revenirea la sistemul judeţelor a apărut ca o restituţie istorică foarte
importantă, iar cînd în 1948 comuniştii au venit cu regimul regiunilor şi
raioanelor
sovietice, s-a părut că este (şi chiar era) o formă administrativă impusă. Ea
n-a
fost niciodată foarte bine interiorizată. Ceauşescu a revenit, maltratînd în
bună
măsură judeţele interbelice, la sistemul judeţelor, nu neapărat pentru că avea
în
vedere vreo reformă administrativă, ci pentru că voia să pozeze într-un lider
legitim care readuce la lumină elementele naţionale. Acesta este contextul
istoric în
care ne găseam în 1990, atunci cînd, teoretic, România se schimba.
Cine sînt, însă, agenţii schimbării? Pentru că, sociologic şi
cultural vorbind,
nu există o Românie, o cultură politică românească. Există Românii şi culturi
politice româneşti. Eu vă spuneam la început că mă definesc ca regăţean. Deci
îmi dau o definiţie regională. Nu ca un Mitică. Asta nu îmi place.
Pe
de altă parte, elementele de identitate regională sînt puternice. În Oltenia,
în Moldova, în Banat, spre exemplu. Nu putem în nici un fel să negăm aceste
lucruri. Chiar şi conflictele regionale sînt o realitate. Nu este singurul
clivaj care
există în România. Interesant este însă că în 1990, atunci cînd s-au format
partidele
politice româneşti, agenţii de care vroiam să vorbesc, acestea nu s-au format
în
legătură cu clivajele. Pe de o parte, fostul partid comunist a murit odată cu
Ceauşescu în mod spectaculos. Pe 25 decembrie 1989 a fost împuşcat Ceauşescu
şi comunismul a murit odată cu el. Frontul Salvării Naţionale era un nou partid
şi
acest nou partid nu avea nici un fel de problemă de reformare internă pentru că
era nou. Era, efectiv, partidul noii perioade. În consecinţă, în raport cu
acest nou
partid, se reînfiinţează partidele istorice: Partidul Naţional Ţărănesc care
fusese
desfiinţat în 1947, cu o oarecare dificultate Partidul Naţional Liberal pentru
că
PNL-ul nu a fost desfiinţat niciodată, şi PDSR-ul care, de asemenea, nu fusese
niciodată desfiinţat oficial.
În
România, spre deosebire de ţările vecine care au avut o evoluţie democratică
dar şi economică mult mai rapidă, nu am avut partide noi care să preia mesajele
sociale pentru că în perioada comunistă nu a putut exista o societate civilă
structurată
în interiorul căreia să poate să se înfiinţeze forme de opoziţie. Asta se
întîmpla în
Ungaria, asta se întîmpla în Cehia, asta se întîmpla pînă şi în Bulgaria, după
1985,
atunci cînd avusese loc schimbarea de la Moscova. Ca atare, partidele politice
româneşti au fost nişte partide artificiale. Au fost nişte partide – FSN-ul în
primul
rînd a fost un partid artificial – ale administraţiei pentru că Parlamentul
României
nu era un partid militant, ci un partid al administraţiei. Cum foarte bine
spunea
doamna Enache, primul secretar era şeful judeţului, primul secretar era
secretarul
Partidului Comunist Român. Nu mai exista stat. Şi cred că aici o să înţelegeţi
o
parte din problema pe care o discutăm astăzi. Comuniştii au desfiinţat statul.
Partidul
este o organizaţie privată care reprezintă interesele private ale membrilor săi,
nu
poate reprezenta interese publice. El ajunge să ocupe instituţii pe baza
alegerilor
libere şi acolo, prin instituţii, promovează tot interese private, însă,
încercînd să le
medieze cu alte interese private, să le transforme în interese publice. Însă
comuniştii
au desfiinţat concurenţa politică, au ocupat statul şi l-au desfiinţat: el a
devenit
statul lor. Partidul Comunist Român nu s-a reformat, pur şi simplu, vechii
activişti
de partid, deveniţi acum prefecţi, subprefecţi, administratori, n-au făcut
decît să
continue aceeaşi tradiţie. Problema este că în România nu avem prea mult stat,
cum
consideră unii ultraliberali, ci avem prea puţin stat, adică nu avem un spaţiu
public
în care să ne putem manifesta. Există numai spaţiu privat: baroniile de care
vorbesc şi
care sînt fie româneşti, fie maghiare, pentru că nu există aici diferenţe
foarte
importante, sînt private. Este vorba de excesul de privat într-un domeniu care
ar
trebui să fie un domeniu public. Noi nu am reuşit să reinventăm statul pentru că
nu
am reuşit să reinventăm partidul.
Astăzi
partidele politice româneşti ajung la problema care mă interesează pe
mine în perspectiva regionalizării. Partidele politice româneşti sînt într-o
toală
lipsă de comunicare cu societatea. Există o criză a sistemului partidelor
româneşti
pentru că partidele româneşti sînt partide oligarhice. În România avem o
partidocraţie şi încă una care s-a consolidat în ultimii patru ani. S-a
consolidat, în
primul rînd, printr-un sistem legislativ. O serie de legi care au fost elaborate,
inclusiv cu concursul UDMR, dar şi al PNL şi PD, au dus la transformarea
sistemului de partide românesc într-un sistem osificat. Mă refer aici la legea
partidelor politice, Legea 14/2003. Ea a fost aprobată în prima sa formă
aproape
în unanimitate de Parlament în vara anului 2002. După o reacţie a societăţii
civile,
a cîtorva organizaţii neguvernamentale, care au cerut preşedintelui Iliescu să
retrimită legea Parlamentului, acesta, în mod surprinzător, a trimis-o. S-a
reluat
dezbaterea în Parlament şi atunci prietenul şi colegul Zsolt Szilágyi a repus
în
discuţie o serie de teme. Era cît pe ce în Camera Deputaţilor să reuşească,
numai
că a venit la momentul oportun reprezentantul Guvernului, domnul Gaşpar, care a
adus PSD-ul la disciplină şi legea a trecut în varianta în care PSD-ul, dar şi
celelalte
partide o doreau. Cea ce vreau să vă sugerez este că actualul sistem legislativ
convine foarte bine partidelor existente pentru că exclude de la competiţie
noile
partide. Atît în ceea ce priveşte noile partide româneşti, cît şi în cea ce
priveşte
partidele minorităţilor naţionale. Uniunea Civică Maghiară s-a confruntat deja,
ca organizaţie etnică, cu consecinţele acestei legi pentru că nu s-a putut
înregistra
în alegerile locale de anul acesta. În egală măsură Alianţa Romilor, un
adversar al
Partidei Romilor, nu s-a putut înregistra. Organizaţia Regelui Cioabă nu s-a
putut
înregistra. Sabin Gherman nu s-a putut înregistra. Foarte multe organizaţii nu
au
putut să se înregistreze ca o consecinţă a acestei legi. Partidele româneşti nu
se
pot înregistra, de asemenea, decît dacă produc un fals. 25.000 de semnături
este
foarte greu să fie realizate de un grup de iniţiativă într-un termen foarte
scurt,
fără să fie tentat de falsificări.
Pe
de altă parte, nu este nici o legătură între numărul de semnături şi realitatea
militanţilor acelui partid. În plus, partidele locale nu se pot înfiinţa pe
baza acestei
legi, nu pot participa la alegerile locale, şi nici partidele regionale. Legea
a fost
astfel gîndită încît să limiteze apariţia partidelor regionale, obsesia
permanentă
pentru politicienii din Parlamentul de la Bucureşti. Este nevoie de 18 organizaţii
judeţene pentru a înfiinţa un partid politic în România. Optsprezece organizaţii
judeţene înseamnă puţin mai mult decît poate să dea în momentul de faţă o
regiune
în sensul ei istoric. Iată că partidele politice nu pot legislativ deveni
actori ai regionalizării.
Atunci înseamnă că problema trece – aşa cum se şi vede – pe seama
societăţii civile. Partidele politice şi-au creat şi o lege electorală – aici
iarăşi
complicitatea UDMR a fost, din punctul meu de vedere, extraordinară – care să
favorizeze actualul sistem de partide. Şi cînd spun complicitatea UDMR-ului
chiar
ştiu despre ce vorbesc pentru că în urma presiunilor societăţii civile româneşti
s-
a înfiinţat o comisie pentru elaborarea legislaţiei electorale. În acea comisie
partidele politice au fost reprezentate în funcţie de proporţia lor din
Parlament,
iar ideea, spre exemplu, a votului uninominal era agreată în mod diferit de două
grupări politice: PSD-ul care avea şase reprezentanţi în comisie şi Alianţa
care
avea patru, dar era respinsă cu vehemenţă de UDMR şi PRM. În această comisie
UDMR-ul şi PRM-ul au realizat o alianţă şi a funcţionat perfect această alianţă:
UDMR-ul a propus regulile jocului, PRM-ul le-a susţinut. Regula presupunea ca
schimbările de principiu să poată fi adoptate cu o majoritate de două treimi
din
voturi. De exemplu, trecerea de la votul proporţional la cel uninominal era o
schimbare de principiu. Din acel moment s-a ştiut că nici o reformă nu se mai
poate înfăptui în România pentru că sînt 17 membri în comisie – comisia
funcţionează încă – şi e nevoie de 12 voturi. Pînă la urmă, comisia şi-a desfăşurat
lucrările de la începutul lunii decembrie, cînd a fost înfiinţată, numai pentru
a
modifica raporturile dintre anumite articole, anumite prevederi din legislaţia
electorală existentă.
Cu
toate acestea, introducerea pragului electoral de 5% la alegerile locale,
prevederile privind înregistrarea organizaţiilor minorităţilor etnice, altele
decît
cele parlamentare, au făcut ca competiţia politică din România să scadă. Una
din
cauzele bipolarizării vieţii politice după alegerile locale româneşti din 2004
este
chiar legea electorală. Pentru că alegătorii au fost obligaţi să voteze raţional
şi
noi, alegătorii, am votat cu cei care aveau şanse să depăşească pragul de 5% şi
cei
care aveau şanse să ocupe funcţiile care se disputau. Astfel că partidele mici,
inclusiv cele regionale, au fost, pur şi simplu, scoase din joc. Şi a fost ceva
ce a
fost presupus de la început. Nu este vorba de o consecinţă, ci ne-am aflat în
faţa
unei modelări politice.
Partidele
politice actuale nu doresc să se reformeze şi tocmai de aceea au
creat un sistem legislativ care să le protejeze. Se tem de concurenţă pentru că
ele
nu au capacitatea să se reformeze. Constatăm acum disputele din interiorul PSD-
ului, care este cel mai expus pentru că este cel mai mare şi pentru că nu şi-a
pus
niciodată problema după 1990 că structurile sale de partid nu corespund unei
vieţi de partid normal. A constatat că, deşi avea 70% dintre primari, deşi
controla
aproape 95% dintre consiliile judeţene, a pierdut. Calculele PSD-ului erau
altele.
Ei sperau să cîştige 70% dintre primari şi a cîştigat 54%. Este totuşi
suficient de
mult. Dar calculele lor de a controla cam 30 de consilii judeţene – în
realitate în
momentul de faţă au direct 18 de consilii şi indirect controlează încă vreo 8,
deci 26
de consilii – de a obţine cam 45% din voturi şi au obţinut doar 33% din voturi
s-au dovedit greşite. Şi asta pentru că structura lor de partid nu poate să ducă
la
îndeplinirea obiectivelor pe care le au. Este greoaie, birocratizată, este
incapabilă
să comunice cu societatea.
Partidele
mici, deşi au probleme de structură, probleme cu militanţii, au
norocul că sînt mici. PD-ul a avut norocul că a fost permanent atacat de PSD, că
a pierdut o parte din oportunişti, astfel încît în campania electorală a putut
foarte
bine folosi baza minimă de militanţi pe care o mai avea. Pe de altă parte,
PD-ul
are tradiţia unui partid electoral foarte eficient. Însă, nici PNL-ul, nici
PD-ul nu
sînt partide care să aibă o bază militantă foarte bine structurată şi care să
aibă o
relaţie directă cu societatea. Ele rămîn în continuare birocratice şi
oligarhice şi
constatăm acum luptele care există în interior pentru distribuţia poziţiilor,
inclusiv
pentru listă pentru parlamentare care dezvăluie această situaţie. Or, eu cred că
orice reformă în România, pentru a avea succes, trebuie să fie o reformă a
partidelor
politice. Fără reforma partidelor politice o regionalizare şi alegeri regionale
în
2008 sînt imposibile.
Pe
de altă parte, eu mai cred ceva: că este eronat ca în România să avem un
calendar electoral în care toate alegerile sau aproape toate să fie aglomerate
într-
un an. Eu aş zice că în eventualitatea în care se poate produce o regionalizare
în
România, alegerile
regionale să se desfăşoare în alt an decît 2008. Spre exemplu,
2009. În 2009 vom mai avea alegeri. Ştim sigur că alegerile prezidenţiale data
viitoare se vor desfăşura în 2009 şi nu în 2008. În orice caz, se vede acum
foarte
clar care este capcana calendarului electoral.
Cred
că problema Constituţiei se poate rezolva. L-am auzit pe domnul Năstase
la New York spunînd că vizează problema restructurării Constituţiei. Domnul
Năstase pleacă de la premisa că are prima şansă în alegerile prezidenţiale, că
va
deveni preşedinte, dar timp de patru ani a muncit cu energie ca să transforme
preşedintele într-o formalitate. Ca preşedinte, el va deveni o formalitate. Şi
atunci
pentru a putea recupera situaţia – recunoştea în declaraţia de la New York
situaţia
asta – va propune modificarea Constituţiei dacă va deveni preşedinte, pentru
a-i
da preşedintelui un rol mai important. Se poate profita de o asemenea
oportunitate
pentru a modifica articolul 3 din Constituţie, însă nu trebuie modificat prin
introducerea regiunii acolo. Am propus la Forumul Constituţional, încă din
2002,
ca la acel articol să se introducă o singură propoziţie suplimentară: „Alte
forme
de organizare administrativă se stabilesc prin lege”. Pentru că articolul
respectiv
prevede organizarea administrativă a României şi nu conţine regiuni. Spune:
„România este organizată în comune, oraşe, unele oraşe pot fi municipii, şi
judeţe”.
Nu regiuni. Şi, ca atare, regionalizarea administrativă şi politică este
imposibilă.
Din
punctul meu de vedere, miza pe care o avem este miza reformării
partidelor politice şi, din acest punct de vedere, cred că atît perioada în
care sîntem, cît
şi perioada imediat următoare ar putea fi foarte propice. Reforma trebuie să
înceapă de jos în sus, iar din punctul meu de vedere, această reformă ar trebui
să
presupună, în primul rînd, apariţia circumscripţiilor uninominale pentru
alegerea
consilierilor locali şi judeţeni, pentru a-i responsabiliza pe reprezentanţii
partidelor
la nivel local şi pentru a începe o reconstrucţie a partidelor de jos în sus.
Pentru
că niciodată reforma de sus în jos nu reuşeşte.
Zsolt Szilágyi: Modul în care o ţară
central-est-europeană aplică principiile
şi realitatea autonomiilor existente în Europa şi în ţările europene arată
exact în
ce măsură acel stat este pregătit pentru integrare, în ce măsură este „un stat
european”. Am discutat aici despre autonomii regionale subînţelegîndu-se că
acestea au o componentă teritorială, însă, dacă lărgim puţin aria de analiză,
observăm că autonomiile pot fi de mai multe feluri. Există într-o societate
foarte
multe feluri de comunităţi care se autoguvernează: avocaţii, biserica,
parlamentarii,
bancherii au autonomii conferite prin lege, au un anumit domeniu în care ei
sînt
stăpîni, guvernul României, dar îndeosebi parlamentul, puterea centrală
acceptînd
acest transfer de putere. Pe de altă parte, integrarea europeană scoate în
evidenţă
faptul că într-un anumit punct puterile centrale reprezentate prin capitalele ţărilor
europene devin din ce în ce mai puţin importante pentru că ele sînt transferate
la
un supranivel, şi anume, la Bruxelles. În acelaşi chip, prin devoluţie o parte
din
aceste puteri se deleagă la un nivel mai jos, autonomiile reflectînd astfel şi
o
eficientizare a administraţiei statale.
România,
aşa cum arată în momentul actual, este un stat extrem de centralist
şi de centralizat, şi în care nu numai că nu sînt aplicate experienţele
pozitive
europene, ci mai mult, ele sînt prezentate ca un posibil pericol. Paradigma
unificării
europene se realizează pe baza integrării, a includerii diversităţilor
existente, a
stabilizării acestor procese de integrare, aceasta fiind calea pe care se
realizează
progresul. În România avem de a face cu o gîndire generală care neagă tocmai
această paradigmă, această gîndire bazată pe diversitate.
Dacă
sîntem atenţi la formulările care apar în presă sau în rîndul politicienilor
– şi bineînţeles că voi fi puţin şocant –, observăm că cine nu este român, cine
nu
este ortodox, cine nu este bucureştean şi bărbat sau heterosexual, este socotit
un
pericol pentru societate. S-a şi spus pe şleau că nu poate fi un bun patriot un
român care nu este ortodox. Prin urmare, greco-catolicii nu pot fi buni patrioţi.
Se
neagă diversitatea care există în această ţară. Care este interesul?
Omogenizarea ţării? Sau ar fi o pură constatare a realităţii? Mă îndoiesc. În
momentul în care noi vorbim despre stat unitar, naţional, avem de-a face cu
această
gîndire omogenizatoare. Niciodată, dacă nu depăşim această gîndire, nu vom reuşi
să modernizăm România după chipul Europei. În acest sens, un exemplu concret
este Spania, stat declarat prin Constituţie drept unitar. Şi ce fel de stat
este el în realitate?
Spania este un stat puternic autonomizat, unde se aplică principiul
autonomiilor asimetrice, al regionalismului asimetric, unde diferitele regiuni
pot
avea competenţe tot mai multe pe măsură ce se înţeleg cu centrul, cu Madridul.
Dacă ar fi să ne concentrăm asupra Cataloniei, de exemplu. L-am invitat la
Sovata
în luna aprilie a acestui an pe Ignacio Gardanc ca lector la o conferinţă despre
autonomii. Ignacio Gardanc, care conducea lista catalanilor pentru alegerile
europene, susţinea că grupul său se va prezenta la Madrid la guvernul central şi
va cere o şi mai mare autonomie financiară. Şi l-am întrebat: „Ignacio, nu aveţi
suficientă autonomie?” „Ba da, dar trebuie ca ea să fie mult mai solidă din
punct
de vedere financiar.” „şi totuşi, ce cuprinde autonomia voastră?” „Poliţia este
a
noastră: nu există poliţie spaniolă, numai poliţie catalană. Spitalele: unde se
face
un spital şi cum funcţionează el noi decidem. Puşcăriile: noi decidem.
Nemaivorbind de şcoli, ş.a.m.d.” Actualmente ei vor să ridice baza financiară a
autonomiei în aşa fel încît majoritatea, mai mult de 50% din toate taxele plătite
de
ei, să rămînă la nivel regional, al autonomiilor, care s-au format pe regiuni
istorice
– Catalonia, fără doar şi poate, este ca şi Transilvania, o regiune istorică a
Europei.
Aceste autonomii nu sînt un fenomen static. Ele se schimbă. Care este reacţia
dacă cineva vine, cum a venit, de exemplu, grupul Provincia – permiteţi-mi să vă
laud din nou pentru rolul de pionierat pe care l-aţi avut – şi a propus
României
rezultatele spirituale ale unui atelier prin care se preconiza modernizarea
europeană
a României. „Agenţi străini, diversionişti, rătăciţi, neştiutori, provocatori,
extremişti, radicali, vînduţi ungurilor ş.a.m.d.!” Ei şi-au prezentat
propunerile
politicienilor – fiindcă niciodată o autonomie nu s-a format fără articularea
interesului –, însă România măcinată de oligarhia politică, oligarhia
partidelor şi
de centralismul excesiv, a creat o lege a partidelor prin care nu se permite în
mod
democratic articularea interesului paşnic, civilizat, european. România
interzice
prin legea partidelor activitatea partidelor regionale. Ba mai mult decît atît:
a
venit Parlamentul European prin Comitetul Mixt Interparlamentar România-
Uniunea Europeană, pe 6 aprilie, la ultima şedinţă, cu documentul final,
punctul
12, stipulînd că legea partidelor trebuie schimbată. Şi peste o lună este votată
în
Parlament Legea alegerilor locale, care instituţionalizează monopartidismul în
rîndul minorităţilor, în rîndul comunităţilor naţionale, iar după ce se iniţializează
o moţiune de condamnare a României în Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei, după ce Partidul Popular European – cea mai puternică forţă europeană
-trimite o comisie
de monitorizare, după ce Comisia de la Veneţia este rugată să
întocmească un raport comparativ despre acest procedeu, Senatul României merge
înainte ca armata sovietică, fără scrupule şi adoptă acelaşi text pentru
alegerile
parlamentare. Actuala elită politică – din acest punct de vedere – pune în
pericol
şansele de integrare prin negarea ideii regionalismului, prin negarea ideii
partidelor
regionale, făcînd imposibilă dezvoltarea democratică, europeană a
regionalismului şi
astfel furîndu-ne nouă viitorul. Peste zece ani ne vom da seama că nu am făcut
lucrurile la timpul lor, că România este istoria jumătăţilor de măsură şi de
asta
stăm aici, în curtea din spate. Cele zece ţări au fost deja acceptate în vreme
ce noi
ne-am tot lăudat cît de bogată este România şi că România nu a avut datorii
externe,
dar sîntem în continuare codaşi.
Federalismul
din Austria, din Germania, din Elveţia, regionalismul din Spania,
din Belgia, autonomiile existente chiar şi în ţările scandinave, în Polonia ş.a.m.d.
au făcut din Europa un spaţiu extrem de bogat şi de eficient administrat.
Centralismul excesiv, negarea regionalismului, negarea autonomiilor au făcut
din
România un stat oligarhic dominat de baroni care au interesul perpetuării
centralismului şi o ţară neeuropeană care este criticată de Europa şi
întotdeauna
trebuie acceptată prin decizii politice şi nu prin criterii de eficienţă.
Revenind
la întrebarea dacă în 2008 vom avea vot regional pentru instituţii
regionale, trebuie să realizăm că, în cazul în care acceptarea României în
Uniunea
Europeană va fi decisă pe criterii de eficienţă, România nu va fi acceptată
poate
încă alţi 10 ani. Ea va fi acceptată dora dacă se va lua o decizie politică în
sensul
în care Europa are nevoie de România, de ieşirea la Marea Neagră, şi România
vrea să adere chiar dacă este coruptă, are baroni, e o zonă stabilă, model, cum
zice Markó Béla sau domnul Năstase „Am rezolvat toate lucrurile, mai sînt mici
deficienţe de ordin etnic”. Nu se va organiza un vot regional în cazul în care
România nu va fi acceptată, în cazul în care Uniunea Europeană nu va dori să-şi
asume riscul să integreze o ţară care nu este capabilă să îndeplinească nici măcar
criteriile politice, darămite pe cele structurale. Pe de altă parte, eu sînt
sigur că
PSD-ul va face o regionalizare chiar şi anul viitor dacă Uniunea Europeană îl
va
constrînge, însă, din păcate, va fi cum a fost şi cu privatizarea, se va fura
tot.
Regionalizarea va fi, de fapt, pesedisto-udemerizată, şi anume, se va fura
ideea
europeană a regionalismului, se vor întări oligarhiile şi clanurile locale, iar
toată
regionalizarea pentru ei se va reduce la o tehnică de comunicare, de prezentare
a
vitrinei. Noi nu trebuie să schimbăm, de fapt, realitatea românească – şi asta
spune
Ministerul de Externe de foarte multe ori – doar imaginea României trebuie
schimbată. Se va fura din nou o idee europeană şi vom fi din nou înşelaţi, se
va
face o regionalizare care nu va fi regionalizare, ci o tehnică de comunicare.
Smaranda Enache: Cei care sînteţi sau sîntem membri ai
unor partide politice
este bine să ne gîndim în ce proporţie în partidele din care facem parte,
indiferent
care ar fi ele, există persoane sau grupuri care au un program politic
reformator
care militează pentru un anume lucru şi în ce proporţie sînt prezenţi în
partide
oameni care au înţeles politica ca pe o formă de asociere, un soi de bussiness
colectiv şi personal în care scopul este propulsarea liderilor pentru ca în
urma
propulsării şi membrii să ocupe anumite poziţii.
Iniţial, partidele erau grupuri de oameni care aveau o
viziune despre felul în
care să schimbe societatea, aveau aşadar un parti pris şi despre
societate în sine
şi despre ce vroiau ei să facă în această societate, erau grupuri de militanţi.
În
schimb, astăzi este vorba de persoane care fac o investiţie, ca orice investiţie
de
capital, în bussiness. Pînă cînd partidele noastre nu vor avea mai mulţi
militanţi
pentru anumite idei, nu se vor avea loc reformele de care societatea are atîta
nevoie.
De aceea, de pildă eu şi alte persoane sîntem cunoscuţi în societatea românească
cu o conotaţie: nouă ni se spune regionalişti. Am intrat în politică pentru că
aducem
în politică un program. S-ar putea să fie un eşec, s-ar putea ca la capătul
acestei
aventuri politice să figurăm în dosarele Dumneavoastră cum figurează Viorel
Coifan: avem aici un program Viorel Coifan şi nu un program PNL; avem un
punct de vedere Ioan Rus, dar nu avem un model PSD.
În
schimb, în societatea civilă avem un model Memorandum al grupului
Provincia, nu putem să spunem că este Ovidiu Pecican sau Szokoly Elek sau alţii
de la această masă. Cînd aceste programe de reformă vor ajunge să fie îmbrăţişate
de partide, indiferent care vor fi ele, cînd vor fi în rîndul lor militanţi
pentru nişte
idei, cînd vom şti în partidul nostru că omul care stă lîngă noi este angajat
pentru
protecţia romilor, celălalt este un ecologist, celălalt este regionalist, altul
e autonomist, al cincilea e un federalist, atunci vom şti ce se întîmplă. Deocamdată
avem partide
masificate în care nu există militanţi pentru idei. Militanţii pentru
idei sînt în afara partidelor. Cred că marea miză a politicii româneşti este
fie ca
partidele să descopere că trebuie să militeze pentru anumite idei, fie ca
militanţii
din afara partidelor să vrea să intre în politică.
Tibor T. Toró: Aş dori să fac o precizare în legătură cu acest Bloc
Reformist
pentru că această caracterizare potrivit căreia el ar fi fost ceva balcanic
este de
natură să creeze confuzie. Blocul Reformist este deja istorie: zece ani a
existat o
platformă politică în cadrul UDMR, o platformă reformistă, autonomistă care s-a
autodizolvat atunci cînd n-au mai existat posibilităţile şi condiţiile pentru
existenţa
ei, atunci cînd pluralismul a ajuns la un nivel atît de jos încît ne-am decis să
ne
autodizolvăm. Într-adevăr acei oameni şi acele idei care au stat la baza funcţionării
Blocului Reformist au fost moştenite de alte organizaţii, în primul rînd, de
Uniunea
Civică Maghiară care este o organizaţie alternativă la UDMR, dar Blocul Reformist reprezintă o istorie încheiată.
Proiectul
nostru politic privind regionalismul şi autonomia regională în
România face parte, de fapt, dintr-un proiect de autonomie mai mare. Doar ca
introducere am să vă spun că se compune, de fapt, din două forme de autonomie
ce pornesc de la datele concrete ale comunităţii noastre, şi anume, mai puţin
de
jumătate din maghiarii care trăiesc în România trăiesc în Secuime în bloc compact (numărul lor se ridică la aproximativ 700.000 de oameni). Puţin mai mult
de jumătate
trăiesc în diferite regiuni din Transilvania în condiţii de convieţuire
interetnică de la 5-50%, dar nu formează nici pe departe un bloc compact ca în
Secuime. Din aceste două condiţii foarte diferite de viaţă rezultă că nu există
o
soluţie comună pentru păstrarea identităţii comunităţii maghiare, ci trebuiesc
găsite
strategii diversificate. Dacă pentru Secuime există o strategie foarte clară
privind
autonomia acestei regiuni, pentru celelalte comunităţi această autonomie
regională
ajută doar parţial, iar autonomia culturală, în sensul larg al cuvîntului, ar
fi o
soluţie pentru păstrarea identităţii acestor comunităţi.
În
consecinţă, am iniţiat nişte proiecte legislative pentru ambele forme de
autonomie. Proiectul nostru de autonomie personală sau autonomie culturală a
ajuns în luna iulie pe masa Parlamentului, în Camera Deputaţilor, sub forma a
două propuneri legislative: o lege-cadru privind autonomia personală care
practic
e creată pentru toate minorităţile naţionale din România, iar cea de a doua
reprezintă
un fel de aplicare concretă a acestei legi-cadru pentru comunitatea maghiară.
Dezbaterea lor în Parlament va urma în septembrie, probabil, şi cred că va fi o
dezbatere interesantă şi poate că vom putea să revoluţionăm un pic şi această
abordare a problematicii minorităţilor naţionale.
UDMR
are în programul său un întreg capitol separat despre regionalism, despre
parteneriatul strategic al comunităţilor naţionale din Transilvania privind
politicile
regionale. Acest
capitol a fost iniţiat de această platformă politică numită Blocul Reformist, şi acum figurează în programul UDMR, dar în practica politică se regăseşte
mai puţin decît pe hîrtie din păcate, datorită centralizării partidului şi
datorită acestor
pacturi politice sau politici cu partidele de guvernămînt din ultimii opt ani.
UDMR a
fost la guvernare din 1996 pînă în 2000, respectiv din 2000 încoace, de cînd a
urmărit
această practică a protocoalelor politice cu partidul de guvernămînt şi nu a
reuşit să
impună în aceste protocoale sau convenţii nici un punct esenţial privind
regionalismul
sau autonomia regională. Eu cred că nici nu a încercat de fapt. Toate aceste
pacturi
politice au avut alte subiecte, mai degrabă economice, referitoare la interese
de grup
sau chiar şi interese personale ale liderilor, dar nicicum nu au ajuns pe
ordinea de zi a
dezbaterilor aceste puncte privind nişte decizii strategice referitoare la
autonomia
regională. Acest lucru a condus la apariţia unor organizaţii sau unor cadre
organizatorice deasupra Uniunii Democrate Maghiare din România. Eu voi vorbi
aici
despre două: Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, respectiv un fel de
substructură autonomă a ei, Consiliul Naţional Secuiesc. Aceste structuri sînt
nişte
iniţiative politico-civice fără personalitate juridică care, practic, sînt un
fel de mişcări
politico-civice cu un scop precis de a pune în primul rînd pe ordinea de zi a
dezbaterii
publice problematica autonomiei, problematica regionalismului şi, bineînţeles,
de a
face presiuni asupra politicului ca să meargă înainte pe această cale. În
primul rînd,
bineînţeles, presiunile sînt exercitate asupra Uniunii Democrate Maghiare care
reprezintă în Parlament comunitatea maghiară.
Se poate aborda această problematică a autonomiei
maghiarilor, a autonomiei
regionale a maghiarilor din două perspective. Grupul condus de prietenul meu,
Bakk Miklós, a lucrat pe un proiect – despre care a şi vorbit – o lege-cadru
privind
autonomia regională în România, care, de fapt, nu a făcut altceva decît să
codifice,
să pună în formă de iniţiativă legislativă idea regionalismului asimetric.
Regionalismul
asimetric înseamnă crearea posibilităţii prin lege ca anumite
regiuni din ţară, unde există condiţii istorice, geografice, politice,
economice şi,
respectiv, există un sprijin popular pentru această idee, să aibă posibilitatea
de a
se constitui ca regiuni cu statut special, diferit de celelalte unităţi
administrative.
Dacă nu va fi acceptat acel proiect care este inclus şi în programul Acţiunii
Populare, atunci măcar să încercăm în anumite regiuni în ţară unde sînt
întrunite
aceste condiţii speciale. Nu ne gîndim aici la regiunile unde o anumită
comunitate
naţională, maghiarii de pildă sînt majoritari, ci la faptul că există o serie
de regiuni
în România unde există ceva special faţă de celelalte şi unde ideea
regionalismului
este poate mai populară şi unde sînt întrunite aceste două condiţii: Banatul,
Dobrogea şi Ţara Moţilor, bunăoară, ar putea fi regiuni cu statut special.
Actualul
sistem administrativ-regional nu permite însă aşa ceva. Dacă nu
este acceptată ideea unei reforme adevărate a regiunilor, atunci să facem nişte
proiecte pilot în anumite regiuni unde există condiţiile.
Bineînţeles,
Ţinutul Secuiesc în acest proiect este important pentru noi pentru
că acolo trăiesc maghiarii, dar eu fiind bănăţean, maghiar din Banat, pentru
mine
tot aceeaşi importanţă o prezintă şi Banatul ca o regiune, după părerea mea,
specială.
Ar fi bine ca el să aibă un statut special, să primească autonomie. Cred că şi
condiţiile
sînt întrunite, atît cele geografice cît şi cele istorice; în plus, prind să se
contureze şi
condiţiile politice, voinţa politică necesară. Deocamdată, din toate partidele
care
actualmente au importanţă în sistemul de partide, partidele parlamentare, nu am
reuşit să găsim nişte politicieni curajoşi care să facă un program politic. Eu
cred că
este totuşi doar o chestiune de timp. În momentul de faţă, acest proiect de
legecadru privind regiunile autonome ar fi o ofertă ca să testăm ideea
regionalismului
prin aceste proiecte pilot, însă ar fi bine să fim mai mulţi care să sprijinim
această
propunere legislativă, pentru ca ea să nu fie un proiect maghiar, ca să dăm un
caracter
transetnic acestui proiect. Sînt sigur că va suscita o dezbatere interesantă
cînd va
ajunge în Parlament deşi n-am nici un dubiu că proiectul va fi, bineînţeles,
respins,
dar, totuşi, va fi un pas mare înainte în ideea regionalismului.
Noi
am primit, cîţiva deputaţi din UDMR, o solicitare din partea Consiliului
Naţional Secuiesc să fim iniţiatorii, să ne dăm semnătura ca să ajungă la
dezbatere
parlamentară, deşi nu noi am fost elaboratorii acestui proiect, nu sîntem
autorii,
dar totuşi ne-am dat numele. Bineînţeles, am făcut o serie de modificări la
acest
proiect şi am ajuns pînă la urmă la o formă de compromis şi am depus pe masa
Parlamentului statutul autonomiei Ţinutului Secuiesc. Pe de altă parte, există varianta
proiectului Bakk, care totuşi deschide posibilităţile şi pentru alte regiuni,
nu numai pentru Ţinutul Secuiesc. Nu ştiu care e varianta mai bună. Eu am fost
ferm convins pînă acum că varianta pe care am elaborat-o cu Bakk Miklós este
mai bună pentru că, totuşi, îndepărtam acest caracter naţional-etnic şi atunci
găsim
parteneri din partea românilor. Marea mea mirare este că acum la Tuşnad, domnul
Davide Zaffi din Tirolul de Sud – un italian, deci minoritar în Tirolul de Sud,
dar
majoritar în Italia – a spus că, după părerea dînsului, există mult mai multe şanse
din punct de vedere politic ca să găsim o soluţie doar pentru cazul particular
al
Ţinutului Secuiesc şi nu pentru toate în ansamblu. S-ar putea ca domnul Zaffi să
aibă dreptate şi să pornim o dezbatere cu elita politică actuală, în special
din
Bucureşti, care are gîndire centralistă, şi să ajungem la un compromis doar
pentru
Ţinutul Secuiesc. Bineînţeles, prin presiuni internaţionale, prin dialog, prin
pacturi
politice ş.a.m.d. Nu aş fi eu foarte fericit dacă ar fi aşa, mai ales pentru că
sînt
bănăţean şi eu aş dori o soluţie pentru ca şi Banatul să aibă o şansă.
În
concluzie, acestea sînt iniţiativele noastre legislative care, cred, au fost,
totuşi, nişte premiere în Parlamentul României. Proiectul statutul autonomiei
Ţinutului Secuiesc a trecut prin toate procedurile parlamentare. A fost dezbătut
în
comisia de administraţie publică. A primit un aviz negativ, bineînţeles, din
partea
guvernului. Un aviz negativ din partea Consiliului Legislativ. Un raport
negativ
din partea acestei comisii. A avut o dezbatere, zic eu, civilizată în plenul
Parlamentului, dacă facem abstracţie de cîteva păreri din partea deputaţilor de
la
România Mare. Spre mirarea mea, a fost o dezbatere civilizată, chiar prietenoasă,
despre problematica autonomiei, care, în opinia mea, este un succes pentru noi.
Aceeaşi lucru s-a întîmplat în Senatul României. Vor urma, probabil, alte
proiecte
pentru că toate organizaţiile politice şi civice din Ţinutul Secuiesc doresc o
formă
sau alta de autonomie pentru Ţinutul Secuiesc.
Aş
aminti un ultim lucru: am avut încă un amendament la legea dezvoltării
regionale care este departe de a fi o soluţie pentru regionalismul din România,
dar
totuşi încearcă să creeze nişte condiţii pentru dezvoltarea regională; ea este
o lege
nouă, care s-a născut sub presiunea Uniunii Europene, dar, de fapt, nu aduce
nimic
nou faţă de aceea din ’98 privind dezvoltarea regională care a fost elaborată
de
Convenţia Democrată, ba chiar mai deteriorează puţin situaţia, mai centralizează
puţin structurile. Noi am încercat cu cîţiva colegi din UDMR să introducem
ideea
regionalismului asimetric. Legea vorbeşte despre regiunile de dezvoltare care
în
mod normal nu au personalitate juridică. Eu am introdus un amendament potrivit
căruia aceste regiuni de dezvoltare să poată primi statut special prin legi
organice,
încercînd acelaşi truc pe care l-am încercat şi la amendarea Constituţiei. Şi
acolo, la
articolul 3, am avut acelaşi amendament: pot fi create alte forme de unităţi
administrativ-teritoriale prin lege organică. N-a fost acceptat, bineînţeles,
însă toate
aceste presiuni asupra puterii pot conduce la un moment în care să se rupă
barajul şi să
ajungem la un regionalism adevărat. Eu cred că România nu are altă şansă decît
să facă această reformă, însă care va fi acea elită care va face reforma? Aşa
cum se
întreba şi colegul meu Zsolt Szilágyi, se va face o reformă de formă sau o
reformă
adevărată? şi, în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, cînd se va face
acest
lucru: înainte, sub presiunea aderării sau după aderare, sub presiunea
fondurilor
europene? Cu cît se face mai tîrziu cu atît vom pierde mai mult.
Smaranda Enache: Revenind la ce spunea domnul Kolumbán
Gábor, evident că putem asista şi chiar vom asista la o regionalizare. Nu putem spune că
nu
există nici o iniţiativă, ea există chiar din partea acestui guvern PSD care ne
propune în loc de judeţe nişte mega-judeţe fără personalitate juridică şi ale căror
fonduri sînt puternic controlate de un centru. Pentru noi toţi este extrem de
important ca atunci cînd se face o reformă a statului, ea să devină una autentică
şi
funcţională. Sigur, garanţii nu există nici dacă regiunile ar fi construite pe
fundamentul vechilor provincii, dar, în orice caz, ar exista un grad mai mare
de
coerenţă a regiunilor care s-au format în istorie dintr-o activitate umană
pentru
anumite infrastructuri, anumite resurse, anumite relaţii, chiar o anumită
geografie.
Aceste regiuni au un fel de caracter natural. A trasa într-un birou nişte
regiuni şi
a spera că ele vor funcţiona, fără a ţine cont de tradiţii, de infrastructuri,
de resurse,
comportă un anume risc. Oare această clasă politică a noastră este dornică să
facă
un experiment cu regiuni artificiale care ar putea să consume foarte mulţi bani
şi
foarte mult timp şi, lucru şi mai grav, ar putea compromite idea de
regionalizare?
Oamenii ar putea să înceapă să se roage să se revină la statul centralizat
pentru că
era mai bun. Aşa s-a compromis şi ideea de economie de piaţă: unii oameni, o
anumită generaţie plînge după serviciile sigure. Sistemul de pensii s-a
compromis
şi el: lumea se duce la mormîntul lui Ceauşescu şi îşi aminteşte că le purta de
grijă. Este foarte stupid ca marile reforme să fie ratate şi, odată cu ele,
ideile care
stau la temelia lor şi interesul cetăţenilor să fie ratate.
Ovidiu Pecican: S-au spus lucruri de o intensitate
mereu crescîndă şi nu pot
adăuga foarte multe la acestea. Pot nuanţa ici şi colo, cred, sau pot ridica
noi
întrebări.
Aş
începe cu precizarea poate interesantă legată întrucîtva de luarea de cuvînt
a domnului Cristian Pîrvulescu care m-a inspirat şi mi-a dat, totodată, şi
prilejul
unei mici săgeţi amicale cu privire la o parte a discursului domnului Ráduly.
Ideea
sa este că în Ţara Secuilor judeţele sînt profund impopulare pentru că judeţele
au
fost o formă de organizare teritorială şi politică, dacă vreţi, dar în orice
caz
administrativă medievală specifică sudului actualei Românii. Dar, la origine,
judeţ
înseamnă de fapt reşedinţa unui jude – termen de origine latină (judex). Important
este că scaun (szék) înseamnă acelaşi lucru: este reşedinţă judecătorului,
a aceluia care
împarte dreptatea. Ce mi se pare demn de a fi adăugat este că atunci cînd
Carol al II-lea a încercat o reformă care ar privi acest mezzo government, acest
regionalism, a optat la sfatul profesorului Iorga, a cărui Academie de la Vălenii
de Munte a fost restaurată de Ceauşescu exact în 1968 –, la sfatul lui a optat
pentru termenul de ţinuturi. Ce înseamnă ţinut, spre deosebire de judeţ? Vine,
desigur, de la latinescul teneo, tenere ş.a.m.d. „a ţine” sau „a deţine”.
E un însemn
de proprietate, de apartenenţă şi poate fiindcă domnul Iorga era din Moldova,
este un termen acreditat în administraţia medievală a Moldovei. Poate e o simplă
chestiune de terminologie, dar mi se pare important să o clarificăm.
De
fapt, ce ne dorim? Vrem ca accentul să cadă asupra caracterului de unităţi
de împărţire a dreptăţii? Atunci putem merge pe sugestia conţinută de cuvîntul
judeţ, scaun sau oricare alt sinonim demn de a reprezenta acest lucru. Sau
dimpotrivă, vrem să mergem pe o idee care astăzi ne pare drept foarte
capitalistă,
cea a proprietăţii? Atunci ţinuturile poate ar fi mai potrivite. Asta doar în
cea ce
priveşte opţiunile noastre viitoare, presupunînd că totuşi, în pofida tuturor
asigurărilor pe care le primim de două zile încoace ba de la domnul Coşier, ba
de
la domnul Kolumbán, că regionalizarea este un proiect imposibil sau că, în cel
mai rău caz, cu toată zarva pe care o iscăm noi cu discuţiile noastre şi în
presă dar
şi aici, nu facem altceva decît să-i stînjenim, că lucrurile ar trebui să
decurgă aşa
pîş-pîş, pe vîrfuri, pentru a nu speria porumbeii.
Ce
să vă spun? Mie mi se pare că perspectiva expertului am avut-o: l-am
pomenit pe domnul Coşier, pe domnul Pîrvulescu. Am avut şi mai avem aici
printre
noi şi politicieni; perspectiva lor am văzut-o, cu un accent suplimentar pe
poziţionările foarte personale. Adică am sărit din zona discursului academic şi
oarecum neutru înspre o angajare foarte directă. Cred că asta e bine. Cred că,
atunci cînd ajung să fie întruchipate de oameni, ideile au o forţă pe care
altminteri
riscă să şi-o vadă disipată. Domnul Ráduly a vorbit din ipostaza
administratorului
de astă dată, politician desigur, dar cu o nouă experienţă în calitatea domniei
sale
de primar. Mie ce îmi mai rămîne? Sigur experienţa de simplu cetăţean, individ
care se întîmplă să trăiască în România astăzi şi să caute soluţii pentru o viaţă
mai
bună. Asta mă leagă foarte mult, probabil, de majoritatea dintre Dumneavoastră
chiar şi de cei care au celelalte calităţi: politician, expert, etc.
Pînă
la urmă, însă, am fost asigurat că din punct de vedere tehnocratic – ca să
nu mai folosesc cuvîntul birocraţie, birocrat – regionalizarea e imposibilă
sau, în
orice caz, e atît de complicată încît n-are rost să ne gîndim la ea, dacă nu va
veni de
undeva de sus. Apoi am fost asigurat de domnul Kolumbán că ceea ce putem spera
este o regionalizare făcută cu ordin de la stăpînire, poate de la Bruxelles,
poate de
la Washington. Ce îmi rămîne mie de făcut ca bugetar, ca simplu om care merge
la
serviciu, are copii, vrea să se descurce? Am să vă spun ce-mi rămîne mie
personal:
cred că îmi rămîne totul. Este de făcut totul împotriva acestor evidenţe de
seriozitatea cărora
nu mă îndoiesc. Într-adevăr, tradiţia istorică mă descurajează. Mă descurajează
şi realitatea aceasta complexă pe care experţii de abia apucă să o descifreze
pentru
că este mutabilă. Şi, cum spunea domnul Coşier, trebuie să fim cu doi paşi
înaintea
Europei, trebuie să ştim ce vor gîndi în viitor. Or, noi adeseori nu pricepem
care sînt
formularele de completat într-o anumită perspectivă, să zicem aceea a aplicării
pentru
un proiect. Ca ardelean, trebuie să recunosc că am citit puţină istorie şi am
observat
că petiţionarismele ardeleneşti n-au dus la nimic. Au dus la glorie. Memorandiştii
au făcut un pic de temniţă, nu foarte grea şi nici foarte uşoară, temniţa e
temniţă la
urma urmei, dar n-au rezolvat mare lucru.
Aşadar,
care ar fi soluţiile? Eu cred că sînt două soluţii posibile. Prima ar fi
o mişcare civică de proporţii fiindcă iată, am constatat că sistemul, establishment-ul este oligarhic, este foarte greu de clintit, unii îşi dau mîna
peste capetele
noastre şi fac acolo la vîrf ceea ce cred ei de cuviinţă. O mişcare civică de
proporţii
mi se pare utopică. N-am experienţa lui Szokoly Elek, n-am experienţa nici a
lui
Smaranda Enache, a lui Cristian Pîrvulescu în acest domeniu. Eu m-am trezit mai
tîrziu, atunci cînd mi-am dat seama că egoismul meu de individ care vroia să
ajungă scriitor, să promoveze, să dea autografe, era de fapt superfluu cînd
lumea
moare de foame împrejur sau e năucită sau emigrează sau are alte probleme. Mi-
e foarte clar că o mişcare civică de proporţii în România, avînd în vedere cît
de
puţin receptivă este adeseori populaţia la iniţiativele civice, e dacă nu
utopică,
atuci în orice caz, o chestiune de termen mediu sau lung. Poate că – vorba unui
alt
amic al meu care lucrează la Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti – nu ne
rămîne decît să sperăm cea ce speră prin excelenţă, zice el, intelectualul
român,
adică să fim cît mai repede ocupaţi. Sigur, ocupaţi simbolic de data asta. Am
scăpat de turci cu bine. După ce am scăpat de austrieci, ne lăudăm că am fost
sub
austrieci şi am învăţat ceva de la ei. Am scăpat şi de ruşi şi am învăţat să ne
ferim
de ei. Acum aşteptăm o nouă ocupaţie, mai interesantă, mai democratică, aducătoare
de bani, de prosperitate. La urma urmei, e legitim să sperăm asta. N-avem,
cred,
un proiect alternativ în raport cu cu această situaţie aşa că daţi-mi voie să vă
spun
că, dacă mişcare civică de proporţii nu sîntem în stare să facem – nu vreau
deloc
să discut despre varianta terţă şi cea mai radicală: instigare la nesupunere
civică
etc. – atunci haideţi să ne rugăm la bunul Dumnezeu ca UE, din considerente
politice, să spună că România ar trebui regionalizată. La urma urmei, dacă ne
uităm înspre UE constatăm că pe lîngă regiunile de tipul Catalonia ş.a.m.d.,
statele
înseşi, statele naţionale se comportă ca nişte regiuni ale Europei. Europa e
aproape
paralizată, a dobîndit peste noapte, în luna mai, încă zece regiuni. Se discută
acum
cum o să votăm în Consiliu, cum o să luăm deciziile? Cîte viteze să avem, ce să
facem cu ele? Cum ambreiăm, cum folosim marşarierul? Va fi foarte dificil.
Totuşi,
istoria foarte recentă a demonstrat că e posibil: vine un război în Irak,
intrăm în NATO; s-a epuizat nu ştiu ce criză, s-au ridicat vizele. Dacă, Doamne fereşte,
în Kosovo se înfurie unii pe alţii, s-ar putea ca noi să dobîndim ce nici nu
visăm, ceea ce mă duce iarăşi cu gîndul la experienţa românescă din secolul XX.
Eu
îi văd pe românii secolului XX ca pe nişte băftoşi cu ochii în lacrimi: adică
după ce
au avut un success story, la urma urmei şi-au dublat ţara, şi-au dublat
populaţia, i-
am văzut pe toţi plîngîndu-se. Ba că n-avem una, ba că-i nasol: acuma-s ruşii,
înainte
erau alţii, cine ştie ce o să mai fie. Cum vom funcţiona noi în acest club, ca
o ultimă,
penultimă regiune, nu ştim ce se va întîmpla după şi dacă vor intra România şi
Bulgaria în Uniune. Părerea mea este că vom intra în 2007 din aceste raţiuni pe
care
le-am pomenit, că se va lua o decizie politică. Dacă asta se va întîmpla, nu văd
de ce
din acelaşi motiv, deux et machina, cei de la Bruxelles n-ar pune
degetul pe hartă
spunînd „alegeri regionale în România chiar în 2008!”. Dacă se va vota în 2008,
atunci întrebarea este cine şi cum va vota. Toată România va vota, teoretic.
Practic,
s-ar putea să constatăm că au votat mai mult ardelenii şi că ceilalţi ori au
votat cu
nu, ori nici nu au catadicsit să meargă la vot, gîndindu-se că iarăşi – aşa cum
spunea
Vadim prin ’90-’91 –, după harta huntingtoniană cineva încearcă să
destabilizeze,
să sfîşie trupul sfînt al ţării. Dacă însă UE va promova suficient de
inteligent ideea,
s-ar putea ca înşişi oamenii politici din România să facă lobby pentru aceste
alegeri,
iluminaţi dintr-o dată. În acest caz, votul va arăta poate un pic altfel pentru
că există
o masă de votanţi, ştim foarte bine, în anumite zone ale ţării – nu le mai menţionez
– care merg după cum cîntă lăutarul.
Revin
însă la poziţia mea absolut individuală, de cetăţean neangajat în politica
de partid, dar interesat de politică vrînd-nevrînd oarecum constrîns de realităţi
fiindcă nu-mi ajunge salariul, mă enervează idioţii, nu mai suport să văd
programe
imbecile de televizor, am ajuns ca la postul de televiziune B1 să aflu pe ce
stradă
nu se poate circula în Bucureşti, însă despre judeţul meu natal aud o dată la
trei
luni, în cel mai bun caz, cîte o ştire. Cred că aşteptînd să văd dacă cerul se
va
umple de stelele regionalizării Uniunii Europene şi contrazicînd experţii, care
de
la luciditate alunecă foarte uşor la o prezentare sumbră a realităţilor, m-aş
înhăma
la o mişcare civică de proporţii la care vă chem pe toţi!