Untitled-16
Ecumenica
Biserica în tranziţia
democratică
de la stat la societatea civilă
Vedran
Horvat
1. Introducere
Cînd
Papa Ioan Paul al II-lea exclama în discursurile lui de la începutul anilor
’90 că Dumnezeu a învins în Europa de Est nu ştia probabil că peste numai zece
ani nu va putea să confirme această presupusă victorie. Poate nici măcar una à
la
Pyrhus, deoarece aşteptările foarte mari faţă de noul rol al religiei în ţările
tranziţiei
postcomuniste1 nu s-au realizat. Multe dintre ele nu au fost
confirmate concret de
situaţia de fapt, lucru ce face proclamata victorie a lui Dumnezeu destul de
ambivalentă.2 Dimpotrivă, în anii din urmă a avut loc un declin
minor dar continuu
al religiozităţii chiar şi în ţările cu o puternică moştenire religioasă tradiţională,
precum Polonia, coroborat cu un ritm de desecularizare a societăţii mai puţin
alert decît cel aşteptat. De asemenea, nu s-au adeverit nici prognozelele
potrivit
cărora religia — în special catolicismul — va trăi o revigorare inspirat fiind
de
exemplul catolicismului polonez care va fi folosit drept model universal de
revigorare a catolicismului occidental intrat în letargie.3
Întrebarea
care se pune este: care este rolul şi locul religiei în perioada de
tranziţie la democraţie şi în situaţia socială care a copleşit în ultimii ani
nu numai
Europa Centrală şi de Est, ci şi Europa de Sud-Est? „În cele din urmă, este
adevărat
că procesul complex de politizare a religiei şi, paralel, de impregnare a
politicii
cu religie a fost foarte evident. Rămîne totuşi întrebarea: care este rolul
general al
politicii în societate şi în ce fel poate fi subordonat rolul religiei
evenimentelor
politice sau numai nivelului politic al societăţii?”4 Religia, îngrădită
de regimurile
comuniste, în cele din urmă, odată ce schimbările democratice au devenit
vizibile
şi manifeste, a fost în stare să se dezvolte ca un factor liber şi egal al
societăţii.
Acum, ea are şansa de a-şi redefini locul în contextul social mai larg şi de a
reînfiinţa noi modalităţi de interacţiune cu alţi actori sociali. Principalul
obiectiv
al acestui studiu este să examineze aceste modalităţi ale noilor perspective
prin care
religia îşi poate găsi şi defini un nou rol în societatea de tranziţie, mai
ales în
regiunea balcanică. În acelaşi sens, principalele probleme care vor fi
explorate
sînt separarea sau desprinderea de stat şi definirea rolului religiei în spaţiul
parţial
coincident al societăţii civile şi politice. Implicarea bisericii (sau a altor
instituţii
religioase) în viaţa politică este în continuare o implicare adeseori a instituţiilor
religioase dominante în realitatea laică cotidiană. De aceea, o parte a
studiului de
faţă va fi închinată definirii distincţiilor dintre angajamentul social al
religiei ca
parte a societăţii civile şi implicarea sa în politică care ne azvîrle înapoi
în lumea
(pre)modernă. Iarăşi spun însă că biserica, în calitatea ei de sumă a credincioşilor
care sînt parte a societăţii, nu poate fi complet independentă faţă de aceasta;
în
unele domenii nu poate fi evitată o influenţă reciprocă. Ce fel de relaţie ar
trebui
stabilită între stat şi biserică pentru a răspunde adecvat la toate criteriile
democratice, dar şi religioase, constituie o problemă pe care fiecare religie
trebuie
să o rezolve în vreme ce caută mecanisme de comunicare cu diferiţii actori
sociali.
Religia continuă să fie un fapt de maximă relevanţă socială şi politică.
Viitorul
său depinde de problemele pe care le va aborda, iar în vremea din urmă acestea
au
tins să fie mai degrabă profane decît sacre.
În
această cercetare voi folosi mai cu seamă o abordare analitică dar şi una
polemică pentru a ridica noi probleme care afectează religia în societăţile
aflate
în tranziţie. Drepturile religioase ale omului în perioada tranziţiei
democratice
sînt şi ele foarte
importante, însă ele nu vor fi incluse în lucrarea de faţă. Aceasta
va apela la ştiinţele sociale şi la literatura sociologică actuală şi se va
fundamenta
în principal pe opiniile unor autori eminenţi care au cercetat această problemă
specifică vreme de mai multe decenii şi dintre care cea mai mare parte trăiesc
în
ţări aflate în tranziţie, precum ar fi Tomka, Vrcan, Zrinšcak şi Borowik.
De
asemenea, este necesar să subliniem că, fără să ignore diferenţele dintre
religiile din această regiune şi poziţiile lor faţă de stat, studiul de faţă va
aborda
locul şi rolul instituţiilor religioase în general. Totuşi, cu foarte puţine
excepţii,
majoritatea aspectelor se vor referi la creştinism.
2. Religia în perioada de tranziţie
de la comunism la postcomunism
Deşi
s-ar fi putut presupune că tranziţia spre democraţie/economia de piaţă
liberă va aduce în societate diferite elemente adecvate secularizării – sau o
scădere
a influenţei religioase într-o societate anume, procesele sociale care au avut
loc
în ţările europene post-comuniste au luat, cel puţin la început, o direcţie
contrară.
Simplu şi clar spus, tranziţia a început cu o creştere a religiozităţii.5
În paralel cu
tendinţa de deprivatizare a religiei, bisericile (mai cu seamă cele dominante)
au
început să revină la poziţiile lor anterioare din care urmau să fie capabile să
îşi
propage influenţa în societate şi să umple vidul axiologic creat de căderea
regimurilor comuniste. Unii autori încearcă să arate că pentru aceste societăţi religia
încă mai este crucială în funcţionarea lor generală. „Deşi recentul război
de pe teritoriul fostei Iugoslavii nu a fost unul religios, bisericile au jucat
un rol-
cheie la nivelul simbolic de menţinere a unor identităţi naţionale separate şi
la
nivelul proceselor sociale complexe. Natura contradictorie şi nesigură a
proceselor
de tranziţie a complicat şi mai mult rolul religiei în societate şi a
împiedicat parţial
adaptarea ei la noile circumstanţe sociale, lucru ce poate fi văzut în
diferitele
roluri pe care religia trebuie să le joace, în aşteptările contradictorii ale
publicului
faţă de biserică şi în conflictul social acut care divizează societatea.”6
Totuşi,
fără să-i minimalizăm impactul, războiul reprezintă doar unul din
elementele care au influenţat puternica reapariţie a religiozităţii pe scena
socială
a tranziţiei. „Întrucît tranziţia este un proces complex, succesul său...se
bazează
pe transformarea concertată a tuturor domeniilor vieţii sociale. Contradicţiile
profunde apărute în tranziţia către o societate pluralistă şi către economia de
piaţă,
care au modelat însuşi procesul tranziţiei, rezultă şi ele în parte din
istorie.”7
Termenul de tranziţie este uneori foarte ambivalent. „Nu este sigur către
ce anume
se îndreaptă ţările aflate în tranziţie şi, de aceea, nici cît de mult va dura
tranziţia...
Transformarea politică şi economică s-a încheiat deja cu succes în multe ţări şi,
totuşi, nimeni nu vrea să declare că tranziţia s-a încheiat.”8 Sute
de milioane de
cetăţeni ai democraţiilor nou-născute într-o întinsă zonă geografică, de la
Ungaria,
Republica Cehă şi Croaţia pînă în Kazahstan şi Kirghistan au trăit în ultimul
deceniu consecinţe grave şi inevitabile: inegalitate, şomaj şi sărăcie crescînde,
o
mulţime de probleme sociale noi, războiul etc.9
Potrivit
unor date relevante (European Values Study din 1999), există mari
diferenţe de religiozitate între ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de
Est
rezultate dintr-un mare grad de diferenţă între naţiuni şi din
inaplicabilitatea tezei
modernizării, mai ales din cauza istoriilor şi tradiţiilor religioase diferite,
dar şi a
specificităţilor modernizării comuniste şi a altor specificităţi ale
regimurilor
comuniste.10 Ca atare, trebuie subliniat că este imposibil să se
vorbească la modul
general despre ţările postcomuniste şi mai mult decît îndoielnic că ele să fie
împărţite
în ţări catolice şi ortodoxe în încercarea de a găsi modele similare de schimbări
religioase. Este foarte limpede că, din diferite motive, în unele ţări rolul
religiei
continuă să fie crucial în funcţionarea de ansamblu a societăţii, lucru ce totuşi
este
rareori compatibil cu gradul lor de modernizare.11 Chiar şi aşa,
religia încă posedă
atributele unei realităţi sociale foarte relevante, care este „în strînsă legătură
cu
anumite nevoi sociale elementare, dar şi cu dispute politice şi ideologice
serioase.”12
Perioada
de tranziţie tulbure şi haotică de la comunismul monolitic la democraţia
liberală, pluralism şi economia de piaţă, în lipsa unor acte legislative
privitoare la
religie, a fost şi în unele cazuri încă mai este, chiar şi pentru biserică, un
moment
potrivit pentru a acţiona în direcţia revenirii la poziţiile anterioare. „După
căderea
zidului Berlinului, majoritatea bisericilor au încercat cel mai adesea să
dobîndească poziţiile
dominante pe care le ocupaseră înainte de impunerea comunismului şi
socialismului; ba mai mult, aceasta redevine dintr-o dată o zonă spirituală
redeschisă
care este de maxim interes pentru noile mişcări religioase.”13 Totuşi,
de-a lungul
anilor, în majoritatea ţărilor aflate în tranziţie au fost aplicate dispoziţii
legale mai
mult sau mai puţin adecvate, însă amploarea desecularizării nu a fost atît de
mare
pe cît s-ar fi putut crede iniţial. Desecularizarea nu a pătruns, după cum era
de
aşteptat, la „nivelul molecular” al ţesăturii sociale, ea a rămas mai mult la
nivelul
evenimentelor sociale manifeste. „După cum a arătat pe larg în scrierile sale
sociologul maghiar Miklós Tomka, presupusului proces de desecularizare i-a luat
locul în anii ’80 o revitalizare a religiei, care a constituit o premisă
crucială a
procesului de regenerare a societăţii împotriva statului totalitar”.14
În
prezent, în unele ţări de tranziţie mai dezvoltate, statul şi biserica deja
semnează
divorţul noului mariaj „postcomunist”, însă în acelaşi timp îşi promit unul
altuia că
vor rămîne parteneri oficiali în rezolvarea chestiunilor care privesc binele şi
cîştigul
comun al societăţii. Reînfiinţarea relaţiei lor este, poate, cea mai importantă
chestiune
pentru rezolvarea tuturor problemelor legate de locul religiei în noile democraţii.
Însă
calea pînă la acest moment anume a fost uneori foarte grea. Pînă la el
„bisericile s-au confruntat cu dilemele rezultate de pe urma faptului că se
aflau în
dictaturi autoritare ale regimurilor totalitare care restrîngeau nu numai
libertatea
bisericilor, ci libertăţi umane chiar mai fundamentale. Adeseori … bisericile
au
servit ca unice
instrumente instituţionale (sau ca umbrelă protectoare) pentru orice
opoziţie a societăţii civile. Există o vastă literatură sociologică comparativă
care
atestă rolul bisericii creştine de moaşă a unei societăţi civile renăscute (sau
nou-
născute în unele cazuri) în tranziţia de la dictatură.”15
Cu
cîţiva ani înainte de căderea comunismului, în anii ’80, elita puterii
comuniste
din unele ţări mai dezvoltate (precum Slovenia) ajunsese la un acord cu privire
la
împărţirea puterii cu biserica după modelul „economia este a sistemului,
moralitatea
a bisericii”. Acum „biserica încă mai aplică acest «compromis istoric» cu
regimul
comunist, care astfel, fără să vrea, mai cu
seamă după căderea sa şi în timpul introducerii
democraţiei, a autorizat biserica să îşi extindă «suveranitatea» morală
asupra politicului
şi a statului însusi”.16 În unele ţări aflate în tranziţie (precum
Croaţia), încă se mai
întîmplă că biserica să vorbească în mod public despre deciziile politice ale
statului şi
să pătrundă în domeniul lui de jurisdicţie, nu ca purtător de cuvînt al societăţii
civile,
ci în nume propriu. În acelaşi timp, „în tranziţie biserica a acţionat foarte
pragmatic
cu sloganul «Trecutul nostru este viitorul nostru»”17. Se pare că
această direcţie ar
putea fi interesantă pentru definirea viitorului loc al religiei în societate.
Foarte re-
cent, unul din cărturarii şi teoreticienii eminenţi în domeniul religiei,
sociologul croat
Srdjan Vrcan a confirmat această perspectivă într-o formulare aproape identică:
„şansa
– astăzi – religia trebuie să şi-o găsească în trecut”18. Totuşi,
nici înainte de începerea
perioadei de tranziţie nu a fost destul de clar rolul religiei. Enciclica papală,
Centesimus Annus,
este, de pildă,
consacrată problemei ţărilor postcomuniste propunîndu-şi să
reducă traumele tranziţiei dificile către democraţia politică şi economia de
piaţă.
„Instituţiile democratice înfiinţate în ţări în care, printre altele,
majoritatea covîrşitoare
a populaţiei nu are nici un fel de experienţă a democraţiei occidentale au
nevoie de
sprijinul unei societăţi structurate, însă le lipseşte în toate sectoarele o
cultură
antreprenorială care poate stimula dezvoltarea unei asemenea societăţi.
Confruntate
cu un gol extraordinar de credinţă, apatie morală şi o fragmentare generalizată
a
societăţii – cea mai grea moştenire a comunismului – numai o nouă cultură a
speranţei,
Papa ar spune o nouă solidaritate, poate asigura baza unei democraţii capabile
să
reziste riscurilor dezintegrării şi violenţei sociale, resuscitării unei crize
naţionale
deopotrivă vechi şi noi şi haosului economic.”19
Totuşi,
înainte de a vorbi despre noul rol al religiei în societatea de tranziţie,
ar trebui amintit faptul că în trecutul recent „relaţia bisericii cu democraţia
a fost
pentru multă vreme una conflictuală”20. În legătură cu aceasta, nu
este o surpriză
că sistemele totalitare adesea se consolidează reciproc. Structurile
interbelice ale
Bisericii Catolice, mai ales acelea care au fost patriarhale şi autoritariste,
au apărut
din nou cu mici modificări în timpul comunismului ca o formă a unei religii
noi,
seculare. Convertibilitatea lor s-a reconfirmat în perioada de tranziţie, cînd
ele
şi-au schimbat eticheta şi au redevenit religioase. Rămîne sub semnul întrebării
dacă democraţia şi creştinismul, ca modele diferite, pot fi îndeajuns de
compatibile
pentru a colabora cu succes în cadrul societăţii. Unii autori socotesc acest
lucru
posibil, ba chiar necesar. „Creştinismul şi democraţia se completează reciproc.
Creştinismul asigură democraţiei sistemul de credinţe care integrează preocupările
sale pentru libertate şi responsabilitate, individualitate şi comunitate.
Democraţia
asigură cretinismului un sistem de guvernare care îşi echilibrează preocupările
pentru demnitatea umană, pluralismul şi progresul social”21.
Unii
autori consideră că în ţările aflate în tranziţie „înainte de toate este
necesară o cooperare educaţională şi culturală crescută pentru a ajuta democraţia
să prindă rădăcini puternice în conştiinţa oamenilor. În unele ţări mai ales -
subliniază Papini – biserica poate face foarte mult pentru a încuraja spiritul
de
solidaritate...deşi trebuie să evite ispita de a-şi afirma voinţa de putere
temporală”22.
Odată
cu schimbările democratice, „rolul bisericii a crescut în mai multe
feluri semnificative. Cetăţenii din întreaga lume postcomunistă sînt acum
liberi
din punct de vedere juridic să practice religia...În multe ţări se aplică o
legislaţie
ce permite educaţia religioasă în şcoli. Merită remarcat faptul că nu numai că
biserica a fost relativizată în unele cazuri ca şi organizaţie religioasă, ci
ea a devenit
totodată mai activă politic”23.
Totuşi,
o mare importanţă trebuie acordată respectării drepturilor religioase
ale omului care a apărut odată cu căderea regimurilor comuniste. „Una din
caracteristicile Marii Schimbări a reprezentat-o reabilitarea şi renaşterea
religiei în
toate ţările foste comuniste...Caracteristica de bază a acestei situaţii vizibil
îmbunătăţite a libertăţii religioase este faptul că, cu excepţia Albaniei,
aceasta nu
s-a manifestat în principal printr-o schimbare de ordin legislativ, ci printr-o
îmbunătăţire radicală a comportamentului factorilor guvernamentali faţă de
indivizii şi comunităţile religioase...S-a dovedit însă că aceste aşteptări sau
previziuni au fost premature”24.
Cauza
înşelării unei aşteptări atît de optimiste a fost simplă. În cazul în care
identificarea etnoreligioasă tradiţională nu aruncat ţara în război, cum s-a
întîmplat în
statele de pe teritoriul fostei Iugoslavii, fapt ce a fost uneori impulsionat
chiar de
liderii instituţiilor religioase, s-a putut constata un alt comportament, mai
puţin bru-
tal, însă totuşi nedemocratic. „Religia sau biserica istoric dominantă într-o
regiune a
căutat reinstituirea tuturor privilegiilor sale pierdute în timpul comunismului
şi, văzînd
în celelalte comunităţi religioase nişte rivale, a căutat să influenţeze
autorităţile statului
în sensul limitării drepturilor celorlalte comunităţi religioase şi ale
ateilor...Astfel, în
momentul de faţă se poate observa în întreaga zonă o luptă între biserica sau
religia
dominantă, care doreşte să restrîngă activităţile denominaţiunilor rivale, şi
numeroaselor grupuri religioase vechi şi noi, care sînt ameninţate de
perspectiva
monopolului bisericii naţionale dominante.”25
Şi
totuşi, este o experienţă cotidiană a oamenilor obişnuiţi ca „mulţi
reprezentanţi ai bisericilor dominante să nu înţeleagă deplin conceptul de
libertate
religioasă; poate că nu surprinzător, deoarece în mod istoric acestea nu au
experienţa unor astfel de situaţii întrucît nu au cunoscut decît condiţia fie
de
privilegiate fie de oprimate.”26 „Potrivit rolului său social de
ansamblu, Bisericii
i s-au acordat de aceea noi însărcinări care, în parte, sînt incompatibile cu
nevoia
de adaptare la noile circumstanţe sociale”.27 Însă acestea sînt
foarte adesea
însărcinări dificile şi încercări la care cu greu se poate face faţă. „Aşteptările
contradictorii pe care instituţiile publice de stat nu sînt capabile să le
împlinească
şi care au apărut chiar în anii din urmă, mai cu seamă în straturile
pauperizate ale
societăţii sau în rîndul simplilor «învinşi» în război şi în procesul de tranziţie
sînt
în multe cazuri direcţionate către Biserica Catolică”.28
Desigur,
cea mai importantă problemă care trebuie înţeleasă cu privire la
locul viitor al religiei în ţările aflate în tranziţie este relaţia dintre
instituţiile
religioase (le vom denumi biserici) şi stat (guvernare) care s-a schimbat
radical în
ultimul deceniu. Majoritatea ţărilor aflate în tranziţie au moştenit modelul
rigid
de separare dintre biserică şi stat al perioadei comuniste pe care l-au
transformat
într-un nou pact social între cele două elite.
3. Relaţia stat-biserică şi tranziţia
spre democraţie
„O
separare autentică a bisericii de stat pare de înţeles din perspectiva atît a
unor lideri şi activişti ai bisericii naţionale dominante cît şi a liderilor
politici.
Impulsul
este acela de a introduce o legislaţie care să plaseze obstacole în calea
activităţii diferitelor grupuri religioase – aproape întotdeauna minoritare -
încercîndu-se restrîngerea dezvoltării lor sau chiar eliminarea lor de pe scenă.
Forţe extrem de puternice acţionează în statele balcanice pentru o revenire la
o
situaţie istorică în care comunitatea religioasă dominantă este privilegiată de
stat
în vreme ce alte comunităţi religioase sînt obstrucţionate în activitatea lor.”29
Nu
cu mult timp în urmă, unii intelectuali au constatat un fel de haos în ţările
balcanice postcomuniste în presupusele şi nu prea reuşitele încercări de
separare
a bisericii de stat. Totuşi, va dura ceva timp pînă biserica va deveni un „tărîm
cu
instituţii separate, cvasi-autonome al societăţii civile ca «spaţiu public
liber»”.30
Pentru
a rezuma trecutul, putem spune că represiunea suferită de religie în timpul
comunismului în domeniul relaţiilor dintre Biserică şi Stat a fost exprimată
chiar prin
noţiunea separării lor. De pildă, pe teritoriul fostei Iugoslavii acest proces
a fost declarat
oficial în prima Constituţie a fostei Iugoslavii, în 1946, şi a fost reluat în
toate versiunile
ulterioare, prezentat de regulă ca un principiu modern, aplicat în întreaga
lume. Nici
măcar Franţa, singura ţară europeană cu un model strict de separare, nu a
aplicat un
asemenea tratament public religiei. Religia a fost tratată ca o realitate
socială retrogradă,
tratament foarte adesea mascat sub formularea că ea aparţine de sfera privată.
Pe de
altă parte, tratamentul politic concret al religiei, vizibil în faptul că
Biserica era singura
instituţie socială care nu se afla complet sub controlul autorităţilor,
amplifica cu uşurinţă
semnificaţia politică reală a diferitelor acţiuni ale bisericii. Această relaţie
în princi-
pal ostilă dintre stat şi biserică, caracteristică întregii perioade comuniste,
poate fi
împărţită în două faze: o represiune gravă şi un model mai liberal, cu
oportunităţi
crescute de acţiune publică.31
Relaţia
Biserică/Stat reprezintă poate cea mai relevantă şi semnificativă
problemă legată de noua poziţie a religiei în societatea de tranziţie şi, de
aceea, ea
trebuie soluţionată. Cu toate acestea, ea constituie încă un mare obstacol în
calea
multor democraţii renăscute deoarece ea poate reprezenta un test, iar
rezultatul
acestuia – un eşec. Cercetări recente arată că în majoritatea ţărilor aflate în
tranziţie
oamenii continuă să aibă o mare încredere în Biserică ca instituţie, cu mult
mai
multă decît în instituţiile publice şi de stat. Mai mult, apartenenţa la o
biserică
anume, dominantă, continuă să reprezinte unul din marcatorii nu numai ai
naţionalităţii, ci şi ai identităţii culturale în general şi se presupune că
statul trebuie
să ia măsuri pentru a o proteja. În acelaşi timp, el nu trebuie să facă
discriminări
împotriva altor comunităţi religioase şi să le încalce dreptul la egalitate.
„Faptul
că statul respinge exclusivitatea oricărei religii prin acordarea de
drepturi egale
tuturor religiilor nu trebuie perceput ca dispreţ faţă de mesajul religios în
sine. În
cele din urmă, tocmai această libertate este cea care dă posibilitatea tuturor
religiilor
de a susţine că mesajul lor este absolut. Însă statul ca «patrie a tuturor cetăţenilor»
trebuie să garanteze libertatea credinţei şi a practicii religioase pentru toţi
cetăţenii şi
trebuie, de asemenea, să le protejeze libertatea şi egalitatea pentru a nu fi
ameninţate sau periclitate de alte comunităţi religioase.”32
Odată
cu căderea comunismului, s-a întîmplat ca bisericile, strict separate pînă
în acel moment de stat, să se reunească cu el pentru o scurtă perioadă. După
aceea
însă – iar acest proces încă mai continuă – ele au semnat divorţul şi au
înlocuit acest
tip de pact prin crearea unei relaţii noi, de parteneriat. Însă unde anume ar
trebui să se
afle graniţa dintre stat şi biserică în societatea democratică (post)modernă?
Cînd i se
poate permite bisericii să intre în sfera publică fără să fie acuzată că se
amestecă în
treburile statului? „Jose Casanova, inspirîndu-se în principal din studii de
caz catolice
moderne, susţine că, dimpotrivă, există un rol adecvat pentru religia publică
în
modernitate. Casanova remarcă că dintr-o perspectivă normativă a modernităţii,
religia
poate intra în sfera publică şi-şi poate asuma o formă publică numai dacă
acceptă
sanctitatea principiului libertăţii de conştiinţă. De asemenea, ea poate face
acest lucru
numai dacă acceptă o diferenţiere legitimă a sferelor în societatea modernă
(însă
diferenţierea nu înseamnă autonomie totală).”33
Argumentele
lui Casanova vorbesc în favoarea unei desprinderi complete a
bisericii de stat şi de partidele politice. În opinia lui, sînt trei condiţii
care permit
religiei să intre în sfera publică în mod legitim: atunci cînd vrea să îşi protejeze
nu numai propria libertate, ci toate libertăţile şi drepturile moderne
(inclusiv chiar
dreptul unei societăţi civile democratice de a exista împotriva unui stat
absolutist,
autoritarist); de a supune îndoielii autonomia absolutizată juridic a sferelor
seculare
şi pretenţiile lor de a se organiza potrivit principiilor diferenţierii funcţionale
fără
a lua în seamă considerente etice sau morale; şi de a proteja lumea tradiţională
de
imixtiunea administrativă sau juridică a statului.34 Sau după cum subliniază
Casanova: „Ceea ce numesc «deprivatizare» a religiei moderne este procesul prin
care religia îşi abandonează locul atribuit în sfera privată şi intră în sfera
nediferenţiată a societăţii civile pentru a lua parte la neîntreruptul proces
de
contestare, legitimare discursivă şi retrasare a limitelor”35.
Cu
toate că am să scriu despre rolul religiei în contextul societăţii civile, aici
aş
dori să dau una din definiţiile deprivatizării, un proces imanent tranziţiei.
În
democraţiile occidentale dezvoltate există trei modele de relaţie între biserică
şi stat:
a) modelul bisericii de stat (Finlanda, Grecia, Marea Britanie) care preferă o
comunitate
religioasă dominantă; b) modelul separării şi cooperării (Germania, Austria,
Italia,
Spania) în care biserica este separată de stat, însă nu şi de societate, ceea
ce implică
faptul că comunităţile religioase au unele îndatoriri sociale şi c) modelul
separării
rigide, conceptul secular sau al laicităţii (Franţa). Rămîne încă de văzut care
model
anume va prevala în ţările aflate în tranziţie. Unele din ele s-au decis să
urmeze
binecunoscutul model al cooperării dintre biserică şi stat. De pildă,
acordurile pe care
le-a semnat Croaţia sînt foarte asemănătoare celor italiene şi spaniole şi ele
duc la mai
multe tipuri de statut social şi juridic al diferitelor comunităţi religioase.36
Totuşi, prin separarea statului şi bisericii, s-ar fi putut
crede că se presupune că
biserica trebuie să rămînă în afara societăţii, adică să fie pasivă în privinţa
influenţării
societăţii, potrivit unei „înţelegeri” cu statul. În circumstanţele sociale ale
tranziţiei
marcate de atît de multe dificultăţi şi anomalii, este greu de crezut că
biserica nu va
încerca să fie sau să rămînă activă. Însă interpretările diferite cu privire la
viaţă, lume
şi adevăr dintre stat şi biserică pot uneori deveni sursa incoerenţei.
Bunăoară:
„Legea seculară şi neutră a statului are în vedere reglementarea
chestiunilor sociale şi culturale fără a lua în consideare chestiunea teologică
a
«adevărului». În cadrul bisericii însă, legea trebuie întotdeauna pusă în balanţă
cu datoria sa faţă de adevărul revelaţiei divine şi faţă de propăvăduirea
cuvîntului
lui Dunezeu.”37 Însă nu numai cauze legate de „adevăr” pot fi sursa
conflictului
dintre stat şi biserici. Puterile legale ale bisericii şi statului concurează
creînd
astfel conflicte şi probleme de loialitate…există diferenţe între convingerile
religioase şi valorile (îndatoririle) seculare precum şi tensiuni între biserică
şi
stat şi modurile lor de structurare.38
Ar
putea fi acceptată opinia potrivit căreia cooperarea strînsă între stat şi
biserică ar avea ca rezultat consecinţe negative. „Baza principiului (separării)
se
află în faptul că statul şi diferitele biserici îndeplinesc funcţii sociale
diferite,
care, dacă sînt fuzionate, le-ar putea afecta pe ambele”.39 Aşadar,
de ce ar putea fi
separarea într-atîta de importantă?
„Separarea
aduce cu sine emanciparea. Ea eliberează bisericile de sub dominaţia
statului. Ea eliberează statul de sub tutela denominaţională. Ea eliberează
individul
de limitele confesionalismului şi ale sistemului bisericii…Conceptul separării
protejează bisericile de incorporarea în structura organizaţională a statului.
El împiedică
statul să accepte o confesiune religioas ca fiind a sa proprie.”40
Separarea
statului şi bisericii implică tipul de neutralitate în care „statul nu
se identifică cu nici una din biserici, se abţine de la intervenţia în activităţile
bisericilor şi nu asigură privilegii pentru nici una din ele.”41
Potrivit
aşa-numitului „test al lămîii” (lemon-test) elaborat de Curtea Supremă
a Statelor Unite (1971) pentru a stabili dacă o lege a fost făcută în spiritul
neutralităţii, „o lege sau politică supusă testului trebuie să îndeplinească
trei
condiţii pentru a fi constituţională: a) reglementarea trebuie să aibă un
obiectiv
secular; b) ea nu trebuie să asigure avantaje nici uneia dintre religii şi nici
să îi
interzică nici una dintre activităţi; c) nu trebuie să existe nici o imixtiune
între
stat şi biserică.”42 şi totuşi, unii autori susţin că „toate
studiile de caz arată o
dorinţă a statului de a controla religia grupurilor etnice nedominante, ceea ce
implică că o protejează pe cea dominantă.”43
Astăzi,
am putea accepta teza potrivit căreia statele moderne au depăşit programul
liberal tradiţional de separare strictă dintre stat şi societate. Cu alte
cuvinte, acesta a
fost modificat substanţial (lucru pe care îl vom explica în secţiunea
privitoare la societatea
civilă). În zilele noastre, „biserica şi statul trebuie să adopte o împărţire
precisă a competenţelor şi responsabilităţilor: ori de cîte ori sînt în joc
«chestiuni
comune», statul trebuie să se limiteze la aspectele seculare, iar biserica la
cele spirituale
ale respectivelor chestiuni”44 pentru a soluţiona eficient problema.
În legătură cu
aceasta, conceptul de separare a bisericii şi statului nu poate fi înţeles „ca
depăşit în
aceste noi domenii ale interacţiunii sociale şi culturale. Mai degrabă, el este
realizat
din nou într-o separare precisă a competenţelor în contextul coordonării şi
cooperării.”45
De pildă, „gîndirea socială catolică este pluralistă prin insistenţa ei
asupra caracterului
de serviciu limitat al statului. Statul există ca un instrument de promovare a
justiţiei şi
libertăţii. Obiectivele ordinii publice încredinţate în principal sau
primordial statului
pentru realizarea binelui comun sînt patru: pacea publică, moralitatea publică,
bunăstarea şi justiţia, libertatea oamenilor”46. În acelaşi timp,
această gîndire „se opune
cu vehemenţă perspectivei potrivit căreia sfera publică este sinonimă cu
guvernarea
sau cu organizarea politică oficială a societăţii.”47 Potrivit
clasicei distincţii catolice
dintre stat şi societatea civilă – John Courtney Murray fiind reprezentantul
acestei
viziuni – „grija reală a statului faţă de religie se restrînge la grija sa
pentru libertatea
religiei. Grija sa constă în recunoaşterea de către stat a pretenţiei
bisericii, în cadrul
libertas ecclesial, de imunitate juridică în chestiunile legate de
religie.48 „Totuşi, un
stat democratic s-ar comporta necorespunzător dacă ar fi indiferent faţă de
religie…
De asemenea, în concordanţă cu principiul neutralităţii, el poate asigura
anumite forme
de sprijin
bisericilor. Un stat democratic are multe îndatoriri în îndeplinirea cărora se
poate în mod just baza pe activităţile bisericilor ca parteneri. Cultura, educaţia
şi
serviciile medicale, de pildă, sînt domenii în care, cel puţin în Europa,
structurile
dominante se bazează de multă vreme şi vor continua să se bazeze atît pe
sprijinul
statului cît şi pe al bisericii… Un astfel de sprijin este totuşi (din
perspectiva statului
de această dată) compatibil cu principiul neutralităţii statului numai dacă statul
nu
face diferenţe între diferitele biserici în acordarea sprijinului său. Dacă se
acordă
sprijinul, atunci el trebuie acordat tuturor bisericilor fără deosebire.”49
În
opinia unor autori, o separare reuşită a bisericii de stat depinde şi de
atitudinea liderilor cercurilor religioase. „Chiar şi creştinii care au susţinut
(sau
puţinii care continuă să susţină) vreo variantă de sponsorizare a bisericii de
stat
ar apela totuşi în general şi la o versiune a unei doctrine a «libertăţii»
bisericii
faţă de prea mult control sau imixtiune guvernamentală”.50
Viitorul
acestei relaţii nu este definit în acest moment. El există ca o
posibilitate în golul dintre vechiul model liberal care presupunea
neutralitatea
statului şi lipsa competenţei acestuia în chestiuni legate de „adevăr” şi
„suflet”,
care nu permitea imixtiunea statului în convingerile religioase ale cetăţenilor
săi,
şi noul model etnoreligios în care statul preferă ca religia care este parte a
identităţii
naţionale şi culturale să aibă ca atare un rol de participant activ în
discriminarea
împotriva altor comunităţi religioase.
4. Religia între stat şi
societatea civilă
Schimbările
sociale care însoţesc tranziţia au plasat religia într-o situaţie socială
nouă şi în relaţii nou stabilite între actorii sociali. Bisericile s-au găsit
în golul căscat
între „a fi instrumentalizate de către politică” şi „a juca un rol activ ca
unul din membrii
societăţii civile”, între implicarea politică şi angajarea socială. Foarte
adesea
dezorientate de noile reguli ale „jocurilor tranziţiei”, ele au căzut uneori în
ispită şi au
făcut o anumită înţelegere cu unele guverne pronaţionale pentru a-şi redobîndi
poziţia
lor anterioară. Totuşi, au existat unele persoane din cercurile bisericeşti
care au fost
mai conştiente că biserica aparţine mai degrabă societăţii civile decît
domeniului politic.
Unul dintre cele mai importante elemente ale „schimbărilor de după 1989 l-a
constituit
diferenţierea societăţii civile şi formarea societăţii politice. Aceste schimbări
revoluţionare au necesitat răspunsuri din partea bisericii şi a ierarhilor săi,
cu atît mai
mult cu cît aceştia erau orientaţi mai mult către trecut decît spre viitor.”51
Ne-am
ocupat deja de această poziţie specifică.
4.1. Religia
ca parte a societăţii civile
Este
posibil în ziua de azi ca bisericile să contribuie la construirea societăţii
civile
fără să devină politizate sau să se afunde într-o lume secularizată? Pentru a-şi
păstra
rolul, ele devin un participant la o societate civilă aparte: o societate a „contrastelor”.
Numai bisericile
instituţionalizate în mod corespunzător au capacitatea de a se adapta
societăţii civile şi
de a deveni parte a ei.52 Este important să reamintim că, în timpul
dictaturilor comuniste, majoritatea bisericilor au reprezentat matricea societăţii
civile,
„singurele instituţii de tip neguvernamental”53 din timpul
comunismului.
Cu
mult timp în urmă, un celebru sociolog al religiilor, Ernst Troeltsch
„susţinea acelaşi lucru atunci cînd afirma că biserica timpurie, în pretenţia
ei de a
fi concepută ca o sferă separată a cărei autoritate venea de la Dumnezeu şi de
la
conştiinţa în faţa lui Dumnezeu şi nu de la stat, şi-a adus principala contribuţie
la
teoria socială pentru impune un novum în istorie: «spaţiile libere» din
societate
nu îşi preiau legitimitatea direct de la stat.”54
În
aceeaşi idee, există autori care susţin că „biserica însăşi înfloreşte cel mai
mult şi cel mai liber în societăţile care, la modul general, permit pieţele
libere şi
libertatea de exprimare, de asociere şi de circulaţie.”55 Gîndirea
socială catolică
postconciliară împărtăşeşte, ba chiar susţine cu tărie acelaşi punct de vedere
atunci
cînd confirmă ceea ce Casanova numeşte drept o „nouă formă de «religie publică
în
lumea modernă», societatea civilă care nu este văzută ca o sferă privată neutră,
ci mai
degrabă ca una egală cu statul”.56 Totuşi, nu se poate să nu fim de
acord cu faptul că
biserica este înăuntrul societăţii civile, însă nu pe deplin parte a ei,
întrucît autoritatea
ei decurge de la Dumnezeu şi nu de la stat şi nici de la aspectul asociaţional
al societăţii
civile. Din această cauză, ea nu se concepe de obicei pe sine ca o simplă
asociaţie
printre altele ale societăţii civile, echivalentă complet cu celelalte asociaţii
libere.57
Cu toate acestea, subliniază Casanova, „deşi biserica nu
epuizează în nici
într-un caz societatea civilă, ea tindă să aparţină mai degrabă acestui domeniu
decît statului”.58 Totuşi, „societatea civilă oferă o zonă de
libertate, spontaneitate,
creativitate, o ancorare la nivelul firului de iarbă a «apartenenţei». Ea rămîne
principala locaţie pentru ancorarea virtuţii. Practic, tradiţiile morale sînt
adînc
înrădăcinate în instituţiile religioase, iar statul neutru nu poate promulga cu
uşurinţă
o teorie unitară a virtuţii.”59 În mod ironic însă, mecanismele
voluntare, dispersate
şi bazate pe libera alegere ale societăţii civile nu sînt capabile să garanteze
îndeplinirea nevoilor umane fundamentale sau a unei justiţii corect împărţite.60
Se
ridică însă o altă întrebare. Este mai mult decît îndoielnică măsura în care
o înţelegere a separării bisericii de stat promovează sau restrînge rolul
bisericii
de structură mediatoare în societatea civilă. Spaţiul de acţiune care este
permis
bisericii în învăţămînt, bunăstare socială, sănătate sau presă rămîne încă de
hotărît
în fiecare ţară aflată în tranziţie.61 Totuşi, „se presupune că
biserica va trebui să
se pronunţe şi chiar se va pronunţa într-o paletă foarte largă de probleme
sociale.
Totuşi, există un fel de prăpastie între aşteptările ca, de exemplu, biserica să
se
pronunţe în ce priveşte problema şomajului, sărăciei şi chiar avortului, şi
nivelul
oarecum mai scăzut de acceptare a opiniei că biserica dă cu adevărat răspunsuri
adecvate problemelor sociale.”62
Totuşi,
continuă să rămînă întrebarea ce fel de putere politică trebuie să aibă
biserica pentru a
ajunge la rezultate semnificative? Pentru a face aceasta, biserica
trebuie să intre în domeniul politicii, apoi să fie în stare să vadă o legătură
între
problemele sociale curente şi dezvoltarea democraţiei şi societăţii civile, şi
în
cele din urmă să neutralizeze posibilele interpretări politice ale acţiunilor
sale.63
Stilul de influenţare de către biserică a „culturii şi societăţii s-a
schimbat după cel
de-al Doilea Conciliu de la Vatican însă”, unii autori mai cred că „nu există
nici o
dovadă că ambiţiile sale de a avea oarecare acces legitim şi un cuvînt de spus şi
influenţă asupra calităţii şi moralităţii vieţii publice au scăzut în toate
felurile.”64
4.2. Religia ca parte a societăţii
politice
În
timpul deceniului tranziţiei, aproape fiecare biserică sau comunitate
religioasă semnificativă din punct de vedere social din ţările postcomuniste
s-a
găsit în situaţia de a se confrunta cu ispita de a se lăsa folosită de ordinea
politică
şi de a dobîndi o oarecare putere politică pentru sine. După cum ştim deja, cea
mai mare parte a lor pur şi simplu nu au putut rezista. Evident, ceea ce s-a
întîmplat
este rezultatul suprapunerii religiei cu politica şi al creării de noi procese
sociale
pe care unii autori le-au numit „politizarea religiei” sau „impregnarea cu
religie a
politicii”. Acelaşi model este reprodus la nivel naţional, „sacrul se naţionalizează;
naţionalul se secularizează”.65 Multe comunităţi religioase au
devenit sisteme de
interpretare a „adevărurilor” naţionale.
Înainte însă de a analiza acest fenomen, să amintim unele
influenţe
contradictorii asupra relaţiilor dintre religie şi naţiune. Este binecunoscut
faptul
că comuniştii au încercat să reprime religia. „Legătura dintre religie şi părţile
tradiţionale ale societăţii a fost încă şi mai mult sprijinită de faptul că
elita
conducătoare era predominant atee. Din această cauză, Biserica a fost singura
instituţie care nu era direct controlată de stat şi care putea da glas opoziţiei
faţă
de regimul comunist.”66 De asemenea, se poate afirma că „Rolul
crucial pe care
l-a jucat religia în regenerarea societăţii în opoziţie cu stăpînirea comunistă
a fost
marcat de religiozitatea crescîndă din unele ţări începînd cu 1978.”67
Încercări
cruciale la care a fost supusă religia în timpul acestui deceniu de
tranziţie, mai cu seamă pe teritoriul fostei Iugoslavii, au fost, în opinia lui
Vrcan,
următoarele:
a) mobilizarea politică a resurselor
religioase semnificative şi tradiţionale şi
o mai mare vizibilitate a simbolismului religios în favoarea scopurilor
politice ale
strategiilor politice dominante;
b) conferirea unei ciudate legitimităţi
religioase de către respectivele instituţii
religioase strategiilor politice dominante de orientare clar naţionalistă;
c) reînvierea religioasă a zonei în anii nouăzeci,
din păcate însă în urma
marelui val de etnicizare a politicii şi politizare a etnicului;
d) d) reînvierea a fost sprijinită de o
fuzionare a naţionalizării sacrului cu
sacralizarea naţiunii
ce a culminat în instrumentalizarea politică a religiei şi
instrumentalizarea religioasă a politicii;
e)
o schimbare radicală a poziţiei sociale a religiei vădind înclinaţia de a întări
cît de mult posibil rolul central tradiţional al instituţiilor religioase în
cadrul noului
sistem social în funcţiune şi al noilor structurări instituţionale sistemice
precum şi al
totalităţii culturale a religiei în sistemul cultural şi simbolic de ansamblu.68
Ceea
ce trebuie iarăşi subliniat este faptul că biserica din multe ţări europene
postcomuniste, pentru a consolida rolul public al religiei şi pentru a o
readuce pe
scena socială, s-a folosit de canalele politice. Cu alte cuvinte, ea a
colaborat cu statul,
adesea orientat pronaţionalist. Cu toate acestea, nu trebuie neglijat potenţialul
politic
al bisericilor ca forţe sociale şi nici faptul că ele constituie o parte
semnificativă a
societăţii atît politice cît şi civile. Acest fapt a fost mai mult decît
limpede atunci cînd
Biserica Catolică Poloneză, prin intermediul mişcării sociale „Solidaritatea”,
a
contribuit la căderea regimului comunist din Polonia. Totuşi, ţările aflate în
tranziţie
se confruntă uneori cu alte forţe din Biserica Catolică care nu sînt departe de
a prelua
rolul oficial al guvernării. Nu cu mult timp în urmă, Slovenia „secularizată”
s-a aflat
în situaţia de a se confrunta cu unele influenţe puternice venite din unele
cercuri
religioase. „Cu toate că Slovenia a introdus democraţia parlamentară şi a
organizat
alegeri libere, Biserica Catolică încă se pretinde a fi nu numai
reprezentantul, ci şi
purtătorul de cuvînt legitim din punct de vedere moral al naţiunii slovene.”69
În cazul acesta,
a fost mai mult decît evident că biserica reprezenta o opţiune politică anume,
cea de dreapta în cazul de faţă.
Este
binecunoscut faptul că în timpul războiului, atît Biserica Ortodoxă cît şi cea
Catolică erau legate de identităţile naţionale distincte implicate în război.
Însă, în
Iugoslavia în perioada de după război, analizînd unele evenimente recente,
putem
vedea că bisericile încă se descriu, poate chiar mai apăsat, drept naţionale şi
că le este
greu să abandoneze anumite poziţii politice (de pildă, Biserica Catolică Croată).
„Apelurile religioase la valorile identităţii şi solidarităţii au interacţionat
cu partidele
politice şi cu o reconturare a culturilor politice. Dorindu-şi să joace din nou
un rol
predominant, instituţiile religioase oficiale au căutat să stabilească legături
puternice
cu statul şi teritoriul său. Contribuind semnificativ la relegitimarea puterii
în termeni
istorici şi metafizici, ele au subliniat dimensiunea sfîntă şi transcendentală
a naţiunii.
Această abordare a fost deosebit de pregnantă în cazul cretinismului ortodox.”70
Se
pare uneori că aceste biserici sînt departe de proclamatele poziţii ale
bisericilor
oficiale potrivit cărora „este exclusă implicare politică directă; biserica nu
are daruri
politice speciale şi o astfel de implicare este socotită dăunătoare misiunii de
ansamblu
a bisericii. Însă un rol de activist social al bisericii este legitim şi
încurajat.”71
Prin
„amestecarea sacrului cu profanul şi folosirea religiei ca marcator al
identităţii, naţionalismul a înfiinţat noi surse de legitimare, în acelaşi timp
perpetuînd
discriminarea şi
acutizînd conflictul.”72 Această direcţie poate fi de înţeles pentru
democraţiile tinere
care nu au avut timp să construiască o infrastructură puternică
deoarece „naţionalismul este adesea singurul lucru care poate umple golul
existent în
statele în care asociaţiile civice sînt slabe şi principalelor instituţii
politice le lipseşte
prestigiul ca urmare a proastei lor funcţionări cronice.”73
Implicarea
istorică şi socială a bisericilor în societăţile aflate în tranziţie este
foarte profundă şi este foarte probabil ca această situaţie să persiste în
viitor.
Procesele sociale sînt încă foarte strîns legate de politică, iar religia poate
foarte
adesea să se descopere ca fiind semnificativă politic. Dimpotrivă, dacă am dori
să
separăm artificial religia, societatea şi politica, aceasta ar însemna că
credincioşii
nu s-ar putea implica în viaţa politică. Ca atare, religia este una din arenele
pe
care poate fi testată şi verificată democraţia. Tensiunile sociale pot şi ele
fi
interpretate religios şi unele biserici au cale liberă pentru a acţiona în
probleme
sociale relevante.74 În afara politicii, desigur...
Concluzie
Scopul
principal al studiului de faţă a fost să arate modul în care procesele
sociale tulburi din societăţile postcomuniste aflate în tranziţie influenţează
religia
şi modul în care religia răspunde acestor noi provocări. Afirmaţiile autorilor
prezentate în acest studiu au arătat că uneori religia întîlneşte multe
obstacole în
drumul său spre stabilirea de noi relaţii cu statul pe de o parte şi cu nou născuta societate
civilă pe de alta, şi în acelaşi timp spre păstrarea angajamentului faţă de
principiile democratice, care intră uneori în conflict cu structurile ierarhice
şi
rigide ale bisericii. S-a arătat că represiunea exercitată de regimurile
comuniste
de-a lungul multor ani şi eliberarea asociată cu puternice identificări
etnoreligioase
au dăunat mult comunităţilor religioase.
Astăzi,
se poate vedea că acestea au cîteva obiective de atins pentru a avea un
punct de pornire clar şi o temelie pentru dialogul cu alţi actori sociali:
desprinderea
bisericii de stat şi toate tipurile de comportament politic, respectarea
drepturilor
religioase ale omului şi participarea la construcţia societăţii civile sînt
cele mai
importante dintre ele. Totuşi, circumstanţele sociale tulburi care însoţesc
tranziţia nu
acţionează în sensul neutralizării legăturilor strînse ale religiei cu naţionalismul.
Iar
aceasta este una din posibilele direcţii în care s-ar putea îndrepta religia,
avertizează
unii autori. Făcută în trecut, identificarea religioasă cu formele etnice şi naţionale
ale
identităţii derivată din istorie reprezintă un posibil punct de pornire pentru
menţinerea
religiei în societate. Chiar şi aşa, religia poate avea o contribuţie importantă
în societate
cu condiţia să fi depăşit adecvat toate provocările modernităţii.75
Însă, „tensiunile
dintre tradiţie şi memorie pe de o parte, şi modernitate pe de alta nu sînt
suficiente
pentru a nega nevoia continuă de raportare la tradiţie”,76 care este
încă, în cazul unora
din ţările aflate în tranziţie, o realitate cotidiană.
Note:
1. Voi folosi
sintagma de „societate aflată în tranzitie” pentru acele societăţi care au avut
un regim comunist şi care parcurg un proces de democratizare ce duce la
postcomunism.
2. Srdjan Vrcan,
Torn between tremendous challenges and tormenting responses: Religion
in the Nineties in the area of former Yugoslavia, Conferinta ISORECEA, Zagreb, decembrie
2001, www.isorecea.org/abstracts.htm
3. Vjesnik, 18.12.2001
Intervju sa Srdjanom Vrcanom: „Crkva i Vlada spremne su (p)ostati
partneri.”
4. Sinisa Zrinscak,
Roles, attentes et conflicts: la religion et les Églises dans les societées
en transition, Social Compass 49 (4), 2002, pp.509-521; Srdjan Vrcan,:
The war in ex-Yugosla-
via and Religion, Social Compass 41 (3), 1994., pp.413-422.
5. În unele ţări
(fosta Iugoslavie) ea s-a încheiat prin sublinierea diferenţelor confesionale
care au fost instrumentalizate în scopul menţinerii unei atmosfere
conflictuale.
6. Zrinscak, op.cit.,
pp.509-521.
7. Ibid.
8. Ibid.
9. Ibid.
10. Miklós Tomka,
Contradictions of secularism and the preservations of the sacred, în
Laermans, R., Wilson, B., Billiet, J. (ed) Secularization and Social
Integration. Papers in Honor
of Karel Dobbealaere. (Leuven, Leuven University Press, 1998); Miklós
Tomka, Religion,
Church, State and Civil Society in East-Central Europe, în Borowik, I. (ed) Church-State Rela-
tions in Central and Eastern Europe. Krakow, Nomos, 1999, în Zrinscak, Roles,
attentes...
11. Ibid. Zrinscak, Roles...
12. Ibid.
13. Ales Crnic, The
concept of religion in times of transition, Conferinta ISORECEA,
Zagreb, decembrie 2001, www.isorecea/abstracts.htm
14. Zrinscak,
Religion and society in tension: Social and legal status of religious commu-
nities in Croatian transition circumstances, în Richardson, J. (ed.), Regulating
Religions. Ex-
amples around the Globe, (Chicago: Kluwer Academic Press, Chicago, 2003).
15. Coleman, John.
A.: A limited state and vibrant society: Christianity and Civil Society,
în Civil Society and Government, ed. de Nancy L. Rosenblum si Robert C.
Post, (Princeton,
2002), p.227.
16. S. Hribar, Church
as the Criteria of Truth, p.15 în Rizman, Rudolf M.: The Radical
Right Politics in Slovenia, în State Building in the Balkans, p.332.
17. A. Agh,
Neo-traditionalism and Populism from Above in East-Central Europe
(manuscris), p.10, în Rudolf M. Rizman, The Radical Right Politics in
Slovenia, p.332.
18. Vjesnik, 25 January 2003.
Prilog Panorama, intervju sa dr. Srdjanom Vrcanom: „Religija
danas svoju sansu mora naci u proslosti”.
19. Roberto Papini,
Christianity and Democracy in Europe, în Christianity and Democ-
racy in Global Context, John Witte Jr. (ed) Boulder, 1993, p 48.
20. Ibid.
21. Witte (ed), Christianity
and Democracy in Global Context, p.12.
22. Ibid. p.59, (În
drumul său spre o democraţie liberală şi o economie de piaţă, fiecare ţară
aflată în tranziţie se confruntă cu
tentativele religiilor (de stat) dominante de a participa la societatea
politică, nu civilă!).
23. Leslie Holmes, Postcommunism: An
Introduction, Cambridge: Polity Press, 1997.,
p.286.
24. Paul Mojzes, Religious
Human Rights in Postcommunist Balkan Countries, Religious
Human Rights in Global Perspective, Johan D. van der Vyver and John Witte
Jr. (ed.), Martinus
Nijhoff Publishers, Hague, 1996, p.270.
25. Ibid., p.271.
26. Ibid., p.272.
27. Zrinscak, Roles,
attentes...
28. Ibid.
29. Mojzes, op.cit.,
p.283.
30. Coleman, Christianity
and Civil Society, p.227.
31. Zrinscak, Roles,
attentes...
32. Religious Human
Rights in Global Perspective, p.203.
33. Coleman, A
limited state and vibrant society: Christianity and Civil Society, p.234.
34. Casanova, Jose,
Public Religions in the Modern World, Chicago: University of Chi-
cago Press, 1994.), pp.40-66 în Coleman, John. A.: A limited state and
vibrant society: Chris-
tianity and Civil Society.
35. Casanova, op.cit,
p.65.
36. Zrinscak, Religion
and society in tension...
37. Heckel, Martin,
The Impact of religious rules on public life in Germany, în Religious
Human Rights in Global Perspective, p.192.
38. Ibid., p.193.
39. Religious Human
Rights in Global Perspective, p.252.
40. Ibid. p.199.
41. Balázs Shanda,
Religious freedom in Hungarian Law (1988), teză de licenţă, Budapest,
în Religious Human Rights in Global Perspective, p.253.
42. Orlin, T.,
Religious Pluralism and Freedom of Religion, în the Strength of Diversity,
Dordrecht 1992, p.107 în Religious Human Rights in Global Perspective, p.253.
43. Kerr, A.Donal
(ed), Religion, state and ethnic identity, (New York, NY University
Press, 1992), p.13.
44. Religious Human
Rights in Global Perspective, p.200.
45. Ibid. p.201.
46. Coleman,
A limited State and Vibrant Society: Christianity and Civil Society, p.237.
47. Ibid.p.234
(Elsthain, Jaean Bethke, Relationship of Public to Private, The New Dictio-
nary of Catholic Social Thought, ed. Judith Dwyer (Collegeville, Minn:
Liturgical Press, 1994.),
p.796.
48. Coleman, op.cit,
p.233.
49. Religious Human
Rights in Global Perspective, p.254.
50. Coleman, op.cit,
p.224.
51. Borowik, Irena,
Religion and Civil Society in Poland in the Process of Democratic
Transformation, Conferinta ISORECEA, Zagreb, decembrie 2001, www.isorecea.org/
abstracts.htm
52. Kamarás, István,
The Churches as Civil Society: ‘Civil Churches’ within Official
Churches in Contemporary Hungary, Conferinta ISORECEA, Zagreb, decembrie
2001.www.isorecea.org/abstracts.htm
53. Merdjanova, Ina,
Religion and Civil Society in Eastern Europe, Conferinta ISORECEA,
Zagreb, decembrie 2001
54. Ernst
Troeltsch, The Social Theory of the Christian Churches, vol.1, (New York,
Harper
and
Row, 1960)., in Coleman, Christianity and Civil Society, p.224
55.
Michael Novak, The Spirit of Democratic Capitalism, (Lanham, MD.: Madison
Books,
1991),
in Coleman...
56. Ibid. Coleman, p.232.
57. Ibid. pp.224-225.
58. Casanova, Public
religions..., pp.40-66, in Coleman, p.224.
59. Council on Civil
Society, A Call to Civil Society, (New York, Institute for American
Values, 1998), p.8, in Coleman, p.244.
60. Ibid.
61. Ibid. p.233.
62. Zrinscak, Roles,
attentes...
63. Ibid.
64. Coleman, p.233
65. Zrinscak, op.cit.
66. Ibid.
67. Tomka, M.
Contradictions of secularism and the preservations of the sacred, în Zrinscak,
Roles, attentes...
68. Vrcan, Torn
Between Tremendous...
69. Rudolf M.Rizman,
The Radical Right Politics in Slovenia, în State Building in the
Balkans, (Ravena: Longo Editore, 1996), p.332.
70. Vrcan, La guerra
in ex Yugoslavia: una guerra di religione contemporanea o una guerra
con le religion impegnatiosime o una guerra di fede?, Split, Manuskript, 1993.
71. Christianity and
Democracy in Global Context, p.24.
72. Vrcan, The War in
ex-Yugoslavia and Religion, Split, 1993, în Cvitkovic, Ivan, On the
role of religions in a war, în Janjic, D., (ed) Religion and War, pp.197-209.
73. Gallagher, Tom,
Nationalism and Democracy in SE Europe, p.106, în Experimenting
with Democracy, Geoffrey Pridham and Tom Gallagher (ed), (London:
Routledge, 2000).
74. Zrinscak, op.cit.
75. Intervju sa
Srdjanom Vrcanom, Crkva i Vlada su spremne..., Vjesnik, 18. decembrie,
2001.
76. Harvieu-Leger, D.
Religion as a Chain of Memory, Polity Press, 2000, în Zrinscak, S.
Roles, attentees...
Bibliografie:
Cărţi:
Agh, A.: Neo-traditionalism and Populism
from Above in East-Central Europe (manuscris), în
State
Building in the Balkans, 1996, Ravena: A.Longo Editore.
Balázs, Shanda, Religious freedom in
Hungarian Law (1988), Ph.D. Dissertation, Budapest, în
Religious
Human Rights in Global Perspective.
Casanova, Jose: Public Religions in the
Modern World, Chicago: University of Chicago Press,
1994.
Coleman, John, A.: A Limited State and
Vibrant Society: Christianity and Civil Society în Civil
Society
and Government, volum editat de Nancy L. Rosenblum si Robert C. Post,
Princeton,
2002.
Council on Civil Society: A Call to
Civil Society, New York, Institute for American Values,
1998.
Elsthain, Jean Bethke: Relationship of
Public to Private, The New Dictionary of Catholic Social
Thought,
ed.
Judith Dwyer, Collegeville, MN: Liturgical Press, 1994.
Gallagher, Tom: Nationalism and Democracy
in SE Europe, p.106, în Experimenting with De-
mocracy, Geoffrey Pridham si Tom Gallagher (ed.), London: Routledge, 2000.
Harvieu-Leger, D. Religion as a Chain
of Memory, Polity Press, 2000.
Heckel, Martin: The Impact of Religious
Rules on Public Life in Germany, în Religious Human
Rights in Global Perspective, Johan
D. van der Vyver si John Witte Jr. (ed.), Hague: Martinus
Nijhoff
Publishers, 1996.
Hribar, S.: Church as the Criteria of
Truth, p.15 în Rizman, Rudolf M.: The Radical Right
Politics
in Slovenia, în State Building in the Balkans, Ravena, A.Longo Editore,
1996.
Kerr, Donal A.: (ed), Religion, State
and Ethnic identity, New York, NY University Press, 1992.
Mojzes, Paul: Religious Human Rights in
Postcommunist Balkan Countries, în Religious
Human Rights in Global Perspective, Johan D. van der Vyver si John Witte
Jr. (ed).
Novak, Michael: The Spirit of
Democratic Capitalism, Lanham, Md.: Madison Books, 1991.
Orlin, T.: Religious Pluralism and Freedom
of Religion, în The Strength of Diversity, Dordrecht
199.,
în Religious Human Rights in Global Perspective.
Papini, Roberto: Christianity and Democracy
in Europe, în Christianity and Democracy in Glo-
bal Context, John Witte Jr. (ed) Boulder, 1993.
Tomka, Miklós, Contradictions of
secularism and the preservations of the sacred, în Laermans,
R.,
Wilson, B., Billiet, J. (ed) Secularization and Social Integration. Papers
in Honor of
Karel
Dobbealaere. Leuven,
Leuven University Press, 1998.
Tomka, M., Religion, Church, State and
Civil Society in East-Central Europe, în Borowik, I.
(ed)
Church-State Relations in Central and Eastern Europe. Krakow, Nomos, 1999.
Troeltsch, Ernst: The Social Theory of
the Christian Churches, vol.1, New York, Harper and
Row,
1960.
Vrcan, Srdjan: La guerra in ex Yugoslavia:
una guerra di religione contemporanea o una guerra
con le religion impegnatiosime o una guerra di fede?, Split, Manuskript, 1993.
Vrcan, Srdjan,: The War in ex-Yugoslavia and
Religion, Split, 1993., în Cvitkovic, Ivan, On the
role of religions in a war, în Janjic, D, (ed.) Religion and War.
Zrinscak, Sinisa, Religion and Society in
Tension: Social and Legal Status of Religious Com-
munities in Croatian Transition Circumstances, în Richardson, J. (ed.), Regulating
Reli-
gions. Examples around the Globe, Chicago: Kluwer Academic Press, 2003
Alte surse:
Borowik, Irena: Religion and Civil Society in
Poland in the Process of Democratic
Transformation, Conferinta ISORECEA, Zagreb,
decembrie 2001, www.isorecea.org/
abstracts.htm
Crnic, Ales, The Concept of Religion in Times of
Transition, Conferinta ISORECEA, Zagreb,
decembrie
2001, www.isorecea/abstracts.htm
Traducere
de Doina Baci
*
Vedran HORVAT este licenţiat în
Sociologie şi Studii Comparate Croate al
Universităţii din Zagreb şi master în Democraţie şi Drepturile Omului în Europa
de Sud-Est. Reporter al cotidianului Vjesnik, colaborator la Transitions
Online,
specializat în probleme sociale şi religioase precum şi în cele referitoare
la migraţie;
el
este, de asemenea, membru al Asociaţiei pentru Studiul Internaţional al
Religiei
în Europa Centrală şi de Est.
Vedran Horvat, Church in Democratic
Transition Between the State and the
Civil Society, studiu publicat în Religion in Eastern Europe, vol.XXIV,
nr.5,
octombrie 2004, şi preluat cu permisiunea autorului.