Untitled-1
Identităţi în diversitate
Comunism şi naţionalism în
Europa
oriental-centrală: regimul
totalitar
al României postbelice din perspectiva
teoriei identitare
Victor Neumann
Înfrîngerea
Germaniei în anul 1945 a creat în Europa est-centrală „un vid”,
un „spaţiu al gestaţiei” (Furet, 1995). Din punct de vedere politic, aceasta a
permis
creşterea exagerată a puterii Uniunii Sovietice în amintita zonă. Extinderea
dominaţiei Moscovei prin instaurarea regimurilor totalitare comuniste n-a făcut
decît să confirme faptul că Stalin avea o strategie pregătită pentru ţările
situate la
est de Elba. Faptul s-a petrecut şi ca urmare a înţelegerii dintre aliaţi, adică,
dintre
URSS, S.U.A. Şi Marea Britanie, înţelegere smulsă de Stalin în timpul războiului.
E tot atît de adevărat că revoluţia stalinistă a ştiut să profite de inexistenţa
reperelor
pluraliste în Europa Răsăriteană. Maşina de propagandă a comunismului sovietic
s-a instalat în toate statele amintite, găsind foarte repede adepţi. Aceasta
pentru
că a beneficiat de voluntarismul segmentelor sociale sumar educate; parte
dintre
ele fuseseră masa de manevră a regimului anterior. Ignoranţa şi agresivitatea
lor a
facilitat instalarea rapidă a dictaturii comuniste de inspiraţie sovietică.
După
război („care a avut un caracter ideologic fără precedent în istorie”),
reflecţia asupra politicului a întîrziat în statele occidentale ale Europei,
ceea ce
s-a tradus prin repercusiuni foarte negative asupra evoluţiei stării politice
din Est
(Furet, 1995). În mai multe dintre studiile publicate în volumul Ideologie şi
Fantasmagorie (Polirom, 2001) am stăruit asupra faptului că în
state mai bine pregătite
decît România în faţa invaziei
sovietice, precum Ungaria şi Polonia, intelectualii vor
întîrzia pînă în deceniul al VI-lea să
se manifeste critic în raport cu noua putere politică.
Instaurarea regimului de dictatură proletară în România la sfîrşitul
anilor
‘40 nu a fost rezultatul tradiţiilor locale de gîndire politică. Legenda
comunismului a
circulat în ţările Europei Est-Centrale încă de la sfîrşitul primului război
mondial,
dar nu şi ca alternativă politică în România. Intelectualitatea de stînga nu a
avut
numeroşi adepţi în această ţară, iar aceea comunistă era încă şi mai puţin
prezentă.
Orice apariţie a ideologilor de stînga a fost dezavuată de opinia publică, iar
activiştii comunişti au fost puşi sub interdicţia legii începînd cu anul 1924.
În
regiunile Europei Est-Centrale unde industria era mai dezvoltată,
social-democraţia
de inspiraţie marxistă a reprezentat o orientare cu o oarecare aderenţă. Aşa
s-a
întîmplat în Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Evoluţia ideilor politice în
aceste
state a avut anumite particularităţi în comparaţie cu România. Social-democraţia
a fost relativ bine reprezentată, orientarea de stînga necomunistă jucînd un
rol
activ. Tradiţiile de acest fel au făcut posibilă apariţia la mijlocul anilor
’50 a celor
dintîi critici la adresa totalitarismului comunist sovietic şi geneza disidenţei.
Un
asemenea demers intelectual alternativ la totalitarismul comunist era de
neconceput
în România. Cît priveşte marxismul, acesta era un curent de idei fără adepţi,
insignifiant din punct de vedere cultural şi politic în anii ‘50, pentru ca mai
apoi
să fie interzis de regimul Ceauşescu (G.M. Tamás, 2002).
Social-democraţia
din România interbelică a fost asociată de intelectualitate
şi politicieni bolşevismului şi intereselor grupurilor minoritare. Activă în
Transilvania şi Banat în vremea în care aceste regiuni au făcut parte din
monarhia
austro-ungară, ea a fost complet maginalizată în anii interbelici în favoarea
ideologiilor naţionaliste. După al doilea război, absenţa tradiţiilor culturale
marxiste a devenit principalul handicap în formularea unei gîndiri politice
alternative. I s-a adăugat o tîrzie şi parţială
urbanizare a ţărănimii, segmentul social
majoritar. Cea mai mare parte a muncitorimii din industria românească de după
război provenea din mediul rural şi îi lipsea instrucţia politică şi civică,
fapt care
a favorizat ascensiunea comunismului şi instituirea noului regim totalitar de
inspiraţie stalinistă. Statisticile anilor 1944-1948 privind numărul membrilor
Partidului Comunist Român arată următoarele: înainte de 1944, partidul avea
înregistraţi un număr de 884 de membri; în februarie 1945, avea 16.000; în
martie
1945, avea 35.000; în octombrie 1945, avea 256.000; în iunie 1947, avea
717.000;
în februarie 1948, avea 1.060.000. Un procent important al acestora provenea
din
fosta mişcare legionară fascistă, Garda de Fier (King, 1980).
În
România, comuniştii au preluat puterea în 1948 cu ajutorul URSS şi au
format două categorii de activişti şi de lideri: una de provenienţă etnică
românească
şi alta de provenienţă din rîndul grupurilor cultural-confesionale minoritare
(Roper,
2000). Cea dintîi reprezenta comunismul autohton şi era condusă de Gheorghe
Gheorghiu-Dej, un fost muncitor ceferist. Cea de-a doua, reprezenta comunismul
sovietic şi avea ca lider pe Ana Pauker, fiica unui rabin evreu devenită atee şi
adeptă convinsă a ideii egalităţii claselor sociale. Între cele două grupuri a
avut
loc o luptă acerbă pentru putere, finalizată în 1952 prin epurarea partidului
de membri
ce proveneau din grupurile culturale şi confesionale minoritare. A fost
momentul cînd Ana Pauker a fost îndepărtată de la conducerea partidului (Levy,
2001). Pentru cel dintîi grup, stalinismul şi ideea etnonaţională avea să joace
un
rol esenţial în pregătirea sistemului totalitar, în vreme ce pentru cel de-al
doilea,
ideologia comunistă a reprezentat un crez, iar metodele de inspiraţie moscovită
au fost modalităţi de acces la noua putere instalată în România de URSS.
După
cîţiva ani de la preluarea puterii, Gheorghe Gheorghiu-Dej – aşa numitul
„comunist de acasă” (care era român în aşa-numita accepţiune etnică a
termenului,
fusese în detenţie şi era creditat de majoritatea populaţiei ca reprezentant
„autentic”
al partidului comunist) – a devenit liderul absolut al celui dintîi regim
comunist-
naţionalist din România. Modul său de a gîndi şi acţiona întruchipa atît
stalinismul,
cît şi naţionalismul. Tocmai de aceea a fost susţinut de Stalin, dictatorul
sovietic
înţelegînd că România – care nu a avut o reală mişcare comunistă – va fi
guvernabilă doar în condiţiile în care are în fruntea partidului şi statului un
comunist de origine română care, alături de propaganda comunistă, va juca şi
cartea naţionalistă (Roper, 2000). Ana Pauker devenise o persoană dezagreată de
regimul lui Dej şi sacrificată de Moscova pe fondul intereselor politice
pragmatice
în zona aflată sub influenţa URSS. Gheorghiu-Dej a epurat partidul de toţi
aceia
care l-ar fi putut concura în preluarea puterii. Avea înclinaţii asemănătoare
lui
Stalin. Totuşi, stilul său era unul original şi în el se amalgamau bizantinismul
din
Fanar, stalinismul şi valorile turco-orientale (Tismăneanu, 1992). Cît despre
Ana
Pauker, ea a fost uşor de marginalizat şi, apoi, de exclus din jocurile
politice în
contextul în care Dej şi serviciile secrete ştiau că opinia publică românească
nu
agreează la conducerea statului o persoană venită prin filiaţie moscovită, una
care
provenea dintr-un grup confesional considerat „străin”. În 1952, i s-a retras
locul
de membru în Biroul Comitetului Central şi a fost arestată la domiciliu pînă la
moarte. În 1954, avea să fie ucis Lucreţiu Pătrăşcanu, una dintre minţile
luminate
ale comunismului românesc şi unul dintre puţinii intelectuali angajaţi în
politica
partidului şi a statului comunist. În 1957, Iosif Chişinevschi şi Miron
Constantinescu au fost îndepărtaţi din rîndul liderilor comunişti. Ei
reprezentaseră
alte două figuri importante ale comunismului din România care – cu ocazia
analizei
discursului lui Hruşciov – au îndrăznit să critice măsurile lui Dej. Aceste
nume
figurau între puţinele alternative existente în România şi care în ochii lui
Nichita
Hruşciov ar fi putut declanşa procesul de destalinizare.
Discursul
lui Hruşciov la cel de-al XX-lea congres al Partidului Comunist al
URSS a fost folosit ca argument pentru orientarea comunismului românesc spre
etnonaţionalism. La mijlocul anilor ’50, România avea instaurat noul
totalitarism.
În vreme ce Moscova făcea analiza critică a stalinismului, iar Budapesta se
revolta
împotriva propriei dictaturi şi a URSS,
Gheorghiu-Dej inducea ideea că destalinizarea
s-a petrecut în România cu mult înaintea altor state prin epurarera
grupului Ana Pauker,
grup pe seama căruia el a pus influenţa stalinistă. Dictatorul român s-a
derobat în acest fel de orice responsabilitate privind ideologia stalinistă şi
erorile
implementării ei în România. Tot la mijlocul
anilor ’50, coeziunea partidului a crescut
enorm, fapt datorat dobîndirii întregii puteri politice de către grupul
de comunişti
loiali dictatorului şi din care făcea parte Gheorghe Apostol, Chivu Stoica şi
Nicolae
Ceauşescu. În contextul mişcărilor şi transformărilor din celelalte state
comuniste,
România era un caz aparte ce deranja vecinii prin politica independentă atît în
interior, cît şi în exterior. În cursul unei vizite oficiale la Pekin în martie
1958, Dej a
profitat de neînţelegerile dintre cele două mari puteri comuniste şi de
ascensiunea
Chinei spre a formula ideea de retragere a trupelor sovietice de pe teritoriul ţării
sale. El avea să pledeze pentru dreptul afirmării comunismului naţional. Aceste
puncte de vedere exprimate şi admise de China, au contribuit la eliberarea de
sub
tutela Moscovei a propriului său partid şi la dezvoltarea unei politici statale
proprii.
Retragerea trupelor sovietice era o victorie simbolică şi ea fost îndelung
speculată
de liderul de la Bucureşti. În anii ’60, naţionalismul românesc era cu un pas
înainte
faţă de acela al statelor comuniste din zonă.
Grupul
profesorilor marxişti ce puteau aborda din interior dezacordurile
regimului a fost controlat şi adesea redus la tăcere de instituţiile lui
Gheorghe
Gheorghiu-Dej. El a fost pentru a doua oară dezavuat în timpul dictaturii naţional-
comuniste a lui
Nicolae Ceauşescu. Impactul său asupra opiniei publice româneşti
a fost şi a rămas
relativ minor. Trebuie spus că, în pofida situaţiei menţionate,
atitudinea critică a unor filozofi precum Henri Wald, a unor istorici precum
D.Prodan şi a cîtorva scriitori de limbă germană reuniţi în cercul Aktionsgruppe
Banat din Timişoara a avut un oarecare ecou în mediile intelectuale. Ea nu
a
reuşit să coaguleze însă o mişcare de dizidenţă şi cu atît mai puţin să influenţeze
masele (Neumann, 1999). Datorită supravegherii exercitate de poliţia politică,
marxiştii nu au putut iniţia cercuri civice asemănătoare acelora din Ungaria, Polonia
şi Cehoslovacia. Cursurile profesorului Henri Wald de la Universitatea din
Bucureşti au fost audiate de mulţi studenţi, dar elita intelectuală formată în
jurul
său a dezavuat doar tacit regimul dictaturii.
Ecoul
revoluţiei din 1956 din Ungaria s-a făcut simţit la Timişoara, singurul
oraş din România în care studenţimea a organizat dezbateri publice, manifestaţii
de stradă şi a conceput un program de revendicări cu un conţinut antitotalitar
de
inspiraţie marxistă (Neumann). Era prea puţin
pentru o reală revoltă la scara statală.
Trebuie spus că în anii ‘50 caracteristic a fost dezinteresul oamenilor
de cultură
pentru miza marilor evenimente politice ce se petreceau în ţările vecine.
Aspectul
se vede şi prin aceea că cercul din jurul ideologului Leonte Răutu reuşeşte să
impună principiul partinităţii în literatură şi artă. Cu mici excepţii – şi
acelea
repede reduse la tăcere – Bucureştiul nu a preluat exemplul Budapestei sau
Varşoviei. În timp ce în Polonia luase naştere federaţia naţională de cluburi sub patronajul
săptămînalului „Po Prostu”, în România, intelighenţia era mulţumită
cu foarte modestele semne de dezgheţ datorate discursului lui Hruşciov la cel
de-
al XX-lea Congres al PCUS (Tismăneanu).
Să
fi fost vorba de o abdicare de la ideea de luptă contra sistemului datorită
arestărilor masive din anii precedenţi ? Spre deosebire de Polonia şi Ungaria,
unde
muncitorii au devenit o forţă socială activă
în relaţia cu partidele comuniste, formulînd
şi punînd în viaţă programe revoluţionare, muncitorimea română de
origine rural-
ţărănească a fost cooperantă cu regimul totalitar comunist-naţionalist.
Intelectualii
români nu au observat că ideile marxiste – care au fascinat mulţi ideologi ai
Europei
de Vest – puteau fi folosite împotriva terorii politice a lui Stalin. O mare
parte dintre
ei au văzut lucrurile din unghiul anticomunismului interbelic şi atunci au fost
marginalizaţi, încarceraţi sau ucişi de către
regimul instaurat de sovietici în România.
O a doua categorie reprezentînd o intelectualitate de stînga – nu neapărat
comunistă,
dar educată la şcoala ideilor democratice şi purtînd însemnele nobleţii
spirituale —
trăia şi se comporta în dezacord cu stilul şi agresivitatea ideologică a
timpului. În
fine, un alt treilea segment, mult mai numeros, mai comod şi mai dispus la
felurite
compromisuri, a colaborat cu ierarhia
comunistă în scopul obţinerii unor poziţii sociale
profesionale bine remunerate.
Cu
alte cuvinte, România nu a avut nici timpul şi nici liderii potriviţi spre a se
confrunta cu regimul de inspiraţie sovietică.
Trebuie însă spus că intelectualitatea nu
probase stadiul
maturizării politice necesare construirii unui regim politic pluralist
nici în trecutul său interbelic. În anii
‘30, cînd scena politică a fost dominată de Partidul
Naţional Liberal, ea nu a avut o
gîndire liberală bine conturată şi o democraţie autentică.
Statul era puternic centralizat.
Interesul uniformizării administraţiei, al subordonării
noilor regiuni intrate în componenţa statului şi a răspîndirii setului de
valori culturale
şi politice aşa cum erau ele profesate la Bucureşti a împiedicat dezvoltarea
economică
şi emanciparea masei populaţiei.
Intelighenţia, presa şi politicienii nu au jucat şi rolul
de formatori ai opiniei publice. La
fel şi în anii ‘50-’60, România nu a avut gînditorii
care ar fi putut exercita o reală influenţă în mediile culturale şi politice.
În concluzie,
statuarea marxismului într-o ţară considerată comunistă a fost imposibilă.
Ignoranţa
majorităţii populaţiei în raport cu orice fel de doctrină a permis ca în
locul ideilor
marxiste să fie promovate doar sloganurile luptei de clasă. Lor li s-au adăugat
ideile
naţionaliste care au făcut carieră în trecut şi care s-au dovedit încă o dată
un mijloc
sigur de dominare a maselor.
Gheorghiu-Dej
şi, mai tîrziu, Ceauşescu, au excelat în mînuirea armei
etnicismului naţionalist în favoarea intereselor propriului lor regim.
Rebotezarea
tuturor instituţiilor odată cu instaurarea la putere a lui Ceauşescu arată interesul
pentru independenţă şi conservare a teritoriului statal-naţional. La fel ca în
alte
perioade istorice, situaţia internă şi nivelul de trai al populaţiei au contat
mai puţin
în raport cu apărarea ori reprezentarea intereselor ţării în context internaţional.
Rezultatul
acestei situaţii? România profundă nu a fost pregătită să participe la
revoluţiile antistaliniste postbelice.
România muncitorilor şi ţăranilor nu a beneficiat
de un mod de gîndire politic alternativ şi acest fapt s-a datorat mai
ales absenţei
factorului formator, inexistenţei modelelor şi dispariţiei relaţiei autentice,
dezinteresate dintre elita intelectuală şi
mase. Aşa se explică de ce România a întîrziat
mult sub dominaţia expresiilor şi administraţiilor de inspiraţie
totalitară.
Adam
Michnik este încredinţat că după 1989 două sînt simbolurile evoluţiei
fostelor state comuniste: Vişegradul şi Balcanii (Michnik, 1999). Remarca nu
poate trece neobservată. Ce vrea să spună Michnik? Este posibilă amintita
distincţie pe fondul în care toate ţările
din fostul Tratat de la Varşovia şi-au exprimat
intenţia democratizării structurilor lor administrativ-politice şi
amintitele entităţi
statale şi-au făcut cunoscută opţiunea integrării în NATO şi în Uniunea
Europeană?
Analiza faptelor şi a evoluţiei gîndirii politice indică o mai veche discrepanţă.
În
vremea comunistă, grupurile disidente maghiaro-ceho-polone lucraseră împreună,
adesea punînd la cale acţiunile lor de
protest faţă de regimul comunist. De exemplu,
acţiunile politice cunoscute sub numele de Primăvara de la Praga au fost
un reper
inconfundabil în procesul emancipării celor trei state.
În
pofida discursului lui Ceauşescu aparent contrar sistemului impus de
sovietici, receptarea evenimentelor din 1968 din capitala cehoslovacă a fost
mult
diferită la Bucureşti.
Şi mai concret, intelectualitatea nu şi-a asumat rolul unei
intelighenţii, ci pe
acela de colaborator al regimului care în acel moment îşi arătase
disponibilitatea de a promova ideea naţională. Dimensiunea naţional-naţionalistă
a reprezentat în accepţiunea multor intelectuali români unica doctrină opusă
comunismului. Ea a fost confiscată de Ceauşescu. E acesta un argument cît se
poate de credibil, căci arată de ce formarea unei gîndiri politice critic-raţionale
a
întîrziat enorm. Modelul românesc al comunismului naţionalist îl regăsim în
Iugoslavia. După moartea lui Tito şi intrarea pe scenă a lui Miloşevici,
etnonaţionalismul a rămas şi în această ţară unica expresie ideologică.
În
loc de concluzie: Cîteva observaţii privind rolul conceptului de identitate
colectivă în rememorarea istoriei Europei Oriental-Centrale
Aşa cum am observat şi în alte ocazii, cred că frontierele
lingvistice, culturale
şi confesionale, întotdeauna greu definibile, au generat o sumă de neînţelegeri
între statele formate pe ruinele imperiilor turc, ţarist şi austro-ungar.
Regimurile
politice ce s-au succedat în prima jumătate a secolului al XX-lea în Europa
Est-
Centrală şi de Sud-Est au arătat că problemele sociale şi economice ale acestor
spaţii nu erau simplu de rezolvat. Ca urmare a împărţirilor teritoriale facute
cu
ocazia Tratatului de la Versailles în urma celui dintîi război mondial, s-a moştenit
o asemănare izbitoare în ceea ce priveşte identitatea noilor entităţi statale:
toate
s-au audefinit prin aşa-zisa „Kulturnation”; toate şi-au susţinut drepturile
teritoriale prin
ideea de identitate etno-naţională, ceea ce a favorizat supremaţia politică,
administrativă şi culturală a grupului majoritar din punct de vedere numeric în
dauna grupurilor aflate în minoritate; toate au propagat ideea potrivit căreia
etnonaţiunea majoritară reprezintă statul, ceea ce a rămas valabil pînă astăzi în
cele
mai multe dintre statele zonei în discuţie.
E
util să înţelegem aceste aspecte specifice ale zonei, fiindcă ambele sisteme
totalitare din Europa Centrală, de Sud-Est şi
de Est au folosit teoria diferenţialismului
cultural, respectiv, aceea a identităţii văzută ca o „Kulturnation”
(Neumann, 2003).
Conflictele interstatale şi războaiele civile din interiorul mai multor state
au ca primă
referinţă această teorie. Ea a creat
majorităţi şi minorităţi (aşa-numitele grupuri etnice),
precum şi un gen de relaţii social-culturale inexistent în Occident. În statele
menţionate,
orice componentă distinctă în raport cu majoritatea a devenit cel mult
tolerată, chiar
şi atunci cînd au fost legiferate drepturi egale. Spre a înţelege şi mai exact
lucrurile -
din comentariile la studiile şi cărţile
mele privind conceptele cheie (vezi, de exemplu,
acelea pe marginea cărţii Neam, Popor sau Naţiune, Curtea Veche, Bucureşti,
2003)
ce definesc identitatea colectivă rezultă nu doar o neînţelegere a
fenomenului, dar şi
o răstălmăcire a lui ori inducerea confuziilor – este necesar să insist asupra
unor atari
subiecte. Construcţia identitară de tip
etno-naţional se bazează pe limbă, cultură, origini
ancestrale comune, istorie, tradiţii şi continuitate neîntreruptă din
antichitate şi pînă
astăzi. Să reamintim aici problemele generate astfel în perioadele interbelică şi
postbelică prin apariţia minorităţilor cultural-lingvistice, dar mai ales prin
apariţia
cetăţenilor discriminaţi, a aşa numiţilor cetăţeni de rang secund. Exemplele
sînt
numeroase şi ele domină scena politică central
şi est-europeană: minoritatea poloneză
în Germania; minoritatea germană în Polonia; minoritatea maghiară în
România,
Cehoslavacia şi Iugoslavia; minoritatea
germană în Cehoslovacia; minoritatea aromână
şi macedo-română în Grecia; evreiască în Ungaria, România, Polonia,
Grecia. Memoria colectivă a populaţiilor acestor state
a rămas o temă de reflecţie şi de dezbatere
extrem de dificilă. În România, de
pildă, rememorarea faptelor istorice are semnificaţii
diferite pentru majoritatea
românească în comparaţie cu minorităţile maghiară, germană
şi evreiască. Aşa se face că
descrierea şi înţelegerea trecutului României nu a presupus
asumarea aceluiaşi destin
comunitar-naţional în cazul tuturor grupurilor menţionate
mai sus. Privind prin prisma aceluiaşi raport majoritate-minoritate – nu
întotdeauna
productiv în examinarea fenomenelor, dar întotdeauna conform orientării
oficializate
a statului – se poate invoca faptul că nici la nivelul grupului majoritar nu
există o
perspectivă unitară sau convergentă asupra trecutului imediat. Chiar dezbaterea
pe
această temă este încă superficială şi, adesea, alimentează noile orientări
etnonaţionaliste ori tensiunile cultural-politice între majoritate şi minorităţi.
O altă observaţie privind Europa Centrală şi de Sud-Est –
complementară acelora
menţionate
deja – este că fiecare dintre identităţile naţionale ale zonei s-a afirmat prin
negarea dreptului la
existenţă a acelora situate în imediata vecinătate. State precum
Polonia, România, Cehoslovacia, Grecia au încurajat o
politică naţională în sens etnic,
ele apreciind că
aceasta ar fi singura modalitate de gîndire a identităţii şi unica
modalitate de a acţiona politic.
Identitatea cultural-naţională a grecilor s-a bazat pe
negarea aceleia a turcilor; românii, sîrbii şi slovacii au identificat
în vecinul maghiar
adversarul devenirii lor naţional-statale.
Revendicările Ungariei privind Transilvania
au exprimat nemulţumirea comunităţii
naţionale maghiare faţă de decizia Tratatului
de la Trianon. Rusofobia a devenit un reflex al intelectualităţii, mai apoi al
marii mase
a locuitorilor României şi Poloniei. Clişeele cu privire la vecini au rămas
constant
aceleaşi din secolul al XIX-lea, dar mai ales începînd cu 1918 şi pînă în ziua
de
astăzi. Acest adevăr poate fi văzut
consultînd manualele de istorie din ţările în cauză,
devenite în mîinile regimurilor politice totalitare – şi nu numai
totalitare – adevărate
mijloace de propagandă.
Trebuie
să admitem că la construcţia invocatelor identităţi naţionale ale
Europei Centrale şi de Sud-Est de după primul război o contribuţie importantă
au
avut-o S.U.A., Franţa şi Marea Britanie. Aşa cum la geneza ideologiei,
respectiv,
a etnografiei ca primă referinţă în construcţia şi înţelegerea identităţii
politice,
contribuţia majoră a avut-o cultura romantică germană. Cu toate că S.U.A., Franţa
şi Marea Britanie s-au folosit de alte concepte în construcţia propriei lor
identităţi
moderne, anume, citizenship şi citoyenneté, ele au acceptat ca un
concept contrar
gîndirii lor politice să devină reperul fundamental în construcţia
administrativă a
noilor state din răsăritul Europei. Kulturnation-ul Germaniei secolului
al XIX-
lea a fost şi a rămas modelul identificării statale în zona la care ne referim,
un
model adaptat contextului şi valorificat cu mijloace proprii de o intelighenţie
tîrziu
modernizată. Nici astăzi – după tragedia iugoslavă a anilor 1990-1999 – amintita
intelighenţie nu identifică latura malefică a discursului etno-naţional. Tocmai
de
aceea cred că – în cazul statelor răsăritene – asumarea ideii de identitate
europeană
trebuie sa treacă prin reformularea conceptului de naţiune. O compatibilitate
cultural-politică – cu alte cuvinte geneza unui real crez al unităţii continentale
– pare
utopică în absenţa unor limbaje sociologico-istoriografice şi filozofice
comune.
Bibliografie
Furet, F. (1995) Le Passé d’une illusion. Essai
sur l’idée communiste au XXe-siecle, Editions
Robert Laffont, Paris.
King, R. (1980) A History of the Romanian
Communist Party, Stanford, CA Hoover Institution
Press.
Levy, R. (2001) Ana Pauker. The Rise and Fall
of the Jewish Communist, University of California Press, Berkeley, Los Angeles, London.
Michnik, A. (1983) Penser la Pologne.
Morale et politique de la resistance. Textes reuni et
annotés par Zinaida Erard. Preface de Leszek
Kolakowski. Introduction d’Alexander Smolar.
La Decouverte-Maspero, Paris.
Idem (1999) Faţa nevăzută a revoluţiilor de
catifea, articol publicat în revista “Cuvîntul”, nr.11,
noiembrie, Bucureşti.
Motzan, P. (1982) Vînt potrivit pînă la
tare. Zece tineri poeţi germani din România, Bucureşti,
Kriterion,
Bucureşti.
Neumann, V. (2001) Ideologie şi Fantasmagorie, Polirom,
Iaşi.
Idem (2003), Neam,
popor sau naţiune? Despre identităţile politice europene, Curtea Veche,
Bucureşti.
Prodan, D. (1995) Memorii, Editura
Enciclopedică, Bucureşti.
Roper, S. D. (2000), Romania. The Unifinished
Revolution, Harwood Academic Publishers,
Amsterdam.
Schlesak, D. (1976)
‘Kulturpolitik mit Polizeiensatz. Marxistische Rumäniendeutsche störe die
revolutionäre Ruhe ihres „sozialistische”, Staates‘, in “Frankfurter
Rundschau“, 10 iulie.
G.M. Tamás (2002), ‘Scrisoare către prietenii
mei români‘, în Intelectualul român faţă cu
inacţiunea, volum coordonat de
Mircea Vasilescu, Posfaţă de Adrian Cioroianu, Editura
Curtea
Veche, Bucureşti, pp. 11-20.
Tismăneanu, V. (1992) Arheologia terorii, Editura Eminescu, Bucureşti.
Totok,William (1995)
Aprecieri neretuşate. Eseuri, articole şi interviuri 1987-1994, Iaşi, Editura
Universităţii Al.I.Cuza.
*
Victor NEUMANN (n.1953) este profesor la
Universitatea de Vest din
Timişoara, titularul cursului de Istorie modernă universală, specialist în
studii
culturale comparative şi în istoria gîndirii politice în Europa Centrală şi de
Sud-
Est (secolele XVIII-XX).
Între
volumele sale cele mai importante se numără: Vasile
Maniu
– Monografie istorică (1984), Tentaţia lui Homo Europaeus. Geneza
spiritului
modern în Europa Centrală şi de Sud-Est (1991) – distins cu
premiul
“A.D. Xenopol” al Academiei Române, Istoria evreilor din România. Studii
documentare şi teoretice (1996), Identităţi multiple în Europa
regiunilor.
Interculturalitatea Banatului/ Identités multiples dans l Europe des regions.
L ’Interculturalité du Banat (1997), Ideologie şi fantasmagorie.
Perspective comparative asupra istoriei gîndirii politice în Europa Est-Centrală (2001), Between
Words and Reality. Studies on the Politics of Recognition and Changes of Regime
in Contemporary Romania (2001).
Victor Neumann, Comunism şi naţionalism
în Europa oriental-centrală:
regimul totalitar al României postbelice din perspectiva teoriei identitare,
comunicare ştiinţifică prezentată cu ocazia colocviului internaţional
dedicat operei
lui Pierre Nora, colocviu organizat de Maison des Sciences Humaines din Sofia,
decembrie 2003.