Untitled-1
Ambigua „ţară de graniţă”: identitatea
ucraineană la răscrucea dintre Vest şi Est
Mikola Riabciuk
„Orientarea
noastră occidentală”
Încă
din 1918, un proeminent istoric ucrainean, Mihailo Hruşevski, care se
întîmpla la acea vreme să se afle în fruntea efemerei Republici Populare
Ucraina,
publica un ciclu de pamflete sub un titlu grăitor: „În pragul noii Ucraine”. În
acestea, el încerca să contureze principiile şi parametrii de bază pe care
trebuia să
fie clădit statul
ucrainean pe cale de a se naşte. El vorbea despre armată şi cultură
şi aparatul de stat şi, desigur, despre diferitele aspecte ale politicii
internaţionale
a Ucrainei, definite esenţialmente în titlul unuia dintre eseurile sale – „Orientarea
noastră occidentală”.
Ca
istoric de profesie, el avea la îndemînă o mulţime de fapte pentru a dovedi
că, vreme de secole, „Ucraina a dus aceeaşi viaţă ca Occidentul, trăind aceleaşi
idei şi împrumutînd modele şi resurse culturale în construcţia propriei
culturi”.
Totuşi, el ştia şi că, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, contactele
ucrainiene cu
Occidentul „au slăbit şi au decăzut sub presiunea rusificării forţate a vieţii
ucrainiene; şi întreaga viaţă şi cultură ucraineană au fost atrase într-o
perioadă
rusească, a Rusiei Mari”. Ca urmare, „Ucraina secolului al XIX-lea a fost ruptă
de Occident, de Europa, şi îndreptată spre nord, împinsă cu de-a sila în
stagnarea
culturii şi vieţii Rusiei Mari (imperiale). Întreaga viaţă ucraineană a fost
smulsă
din rădăcini din mediul său natural, din calea sa de dezvoltare determinată
istoric
şi geografic, şi azvîrlită în ţărîna rusească, întru distrugere şi prădăciune.”1
„Revenirea
în Europa” era văzută de aceea de un întemeietor de naţiune
ucrainean ca revenirea la normă, ca o reparaţie a nedreptăţii şi pervertiri
istorice,
o vindecare a unei anumite patologii de dezvoltare. O asemenea abordare
romantică
a condus foarte natural la întreaga istorie a naţionalismului ucrainean modern
care, chiar de la apariţia sa în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a
trebuit să
sublinieze „alteritatea” Ucrainei vis-à-vis de Rusia.2 Aceasta
însemna, mai ales, că
activiştii ucraineni nu numai că preamăreau „europenitatea” ucraineană în
opoziţie cu diabolicul „asianism” rusesc; ei au trebuit să accepte întregul set
de
valori liberal-democratice occidentale ca presupus „naturale” şi „organice”
pentru
ucraineni (deşi, desigur, absolut „nenaturale” pentru ruşi).
Este
totuşi caracteristic că toate aceste declaraţii apăsate ale „europenităţii”
ucrainene au fost construite pe fapte ce ţin mai degrabă de istoria timpurie
decît
de cea modernă a Ucrainei.
„Statul
kievean (susţinea un intelectual ucrainean de marcă, Ivan Lisiak-
Rudniţki) a combinat o tradiţie culturală şi religioasă predominant răsăriteană,
greacă, ortodoxă cu o structură politică şi socială predominant occidentală…
bizantinismul politic a rămas complet străin rusului kievean…În Rusia premongolă,
asemeni Occidentului medieval – şi spre deosebire de Bizanţ şi de Moscova -
autoritatea politică şi cea eclesiastică nu erau îmbinate, ci au rămas
distincte,
fiecare dintre ele fiind autonomă în sfera proprie. Un sistem social
caracterizat
prin relaţii contractuale, un mare respect pentru drepturile şi demnitatea
individului,
limitarea puterii prinţului printr-un sfat al boierilor şi o adunare populară,
viaţă
orăşenească obştească autonomă, descentralizarea teritorială de natură cvasifederativă – toate acestea au conferit structurii politice kievene o marcă
libertariană
distinctă. Iar acest spirit libertarian, esenţial european, caracterizează şi
organizările statale
ucrainene de mai tîrziu. Statul galician-volhinian din secolele
XIII-XIV evoluat către structură feudală şi într-un feudalism matur, care
includea
parlamentarismul feudal, poate fi regăsit în statul lituanian-rutean din
secolul XIV
şi pînă la sfîrşitul secolulului al XVI-lea. Statul cazac din secolele al
XVII-lea şi
al XVIII-lea deţinea un sistem de stări (Ständestaat). Nu a fost o
coincidenţă că
în secolul al XIX-lea, în epoca în care Ucraina a fost asimilată Imperiului
Rus,
întreg liberalismul şi constituţionalismul rusesc şi-a găsit cea mai puternică
susţinere în provinciile ucrainene ale Imperiului.”3
Un
alt intelectual ucrainean, un proeminent bizantinolog Ihor Sevcenko, într-un
eseu cu acelaşi titlu („Ucraina între Est şi Vest”) a susţinut şi el că
„influenţa
Occidentului asupra unor părţi ale teritoriului ucrainean a început înainte de
1349,
a cîştigat o intensitate considerabilă după 1569, şi a continuat pe cuprinsul
vastei
întinderi a pămînturilor ucrainene pînă în 1793. Dacă luăm în considerare
impactul
elitelor politice în ţinuturile din vestul Ucrainei şi pe malul drept la
Niprului,
continuitatea acestei influenţe poate fi urmărită pînă în 1918 sau chiar pînă
în
1939.” El recunoştea, totuşi, că „acest Occident a fost, în cea mai mare parte,
înveşmîntat în kontusz-ul polonez…şi principalul său mesaj cultural în
punctul
de cotitură decisiv dintre secolele XVI şi XVII a fost purtat de varianta
poloneză
a Contrareformei.” Mai mult, ca specialist în bizantologie, el trebuia să
distingă
între „influenţa primară a «Răsăritului» bizantin (care) a venit în Ucraina din
sud,
atît din capitala bizantină însăşi cît şi prin Balcanii bizantinizaţi”, şi
„influenţa secundară”
care „a venit din nord, într-o anumită măsură de la ţaratul moscovit,
dar, mai cu seamă mai tîrziu, şi de la Imperiul Rus.”4
O
analiză academică imparţială l-a condus la o concluzie destul de neplăcută
pentru mulţi ucraineni, potrivit căreia de îndată ce „neo-bizantinismul,
reazemul cultural al ţaratului Moscovei, s-a diminuat (şi) noul Imperiu Rus a început să îşi
importe
cultura din Occident la scară mare…acel imperiu a fost cel care a furnizat
dominioanelor ucrainene valorile occidentale”. Pe scurt, „o importantă caracteristică
generală a contactelor culturale ucrainene atît cu «Estul» cît şi cu Vestul (a
fost) lipsa
accesului direct la sursele originale de-a lungul a mari perioade ale istoriei
ucrainene.
Ucrainenii au primit valorile culturale din străinătate prin
intermediari…Caracterul
secundar ucrainean a atras după sine o anumită slăbiciune”.5
Aceasta
era, probabil, o bună explicaţie pentru cuvintele lui Hruşevski cu privire
la „stagnarea culturii Rusiei Mari”, în care Ucraina a fost împinsă începînd
din secolul
al XVIII-lea. Nu era o chestiune de cultură rusă per se, care a devenit
în cele din urmă
destul de vibrantă, atractivă şi ospitalieră pentru mulţi ucraineni nou veniţi.
Era o
chestiune de „secundaritate” care, de atunci, a devenit soarta inevitabilă a naţiunii
fără stat de care dispuneau clasele sale conducătoare. De atunci şi pînă în
prezent,
Ucraina a fost condusă de o elită mai degrabă teritorială decît naţională şi
însuşi acest
fapt a determinat în mare măsură şi încă mai determină (sub)dezvoltarea Ucrainei.
Totuşi,
în 1918, nici Hruşevski nici altcineva nu putea prevede că imperiul
rusesc, în 10-15 ani, avea să le pară multor ucraineni drept un paradis pierdut
şi
că „întreaga viaţă ucraineană” avea să fie supusă unei distrugeri şi prădări
încă şi
mai mari şi mult mai crude. Abia în 1991 şi-a amintit Ucraina independentă de
ideea „revenirii în Europa” şi Hruşevski însuşi a revenit în panteonul naţional
al
părinţilor fondatori ai noii-vechi naţiuni.
Totuşi,
„revenirea în Europa”, deşi proclamată oficial ca obiectivul strategic
major al Ucrainei, nu a fost încheiată în deceniul ce a urmat, şi nici nu s-au
făcut
măcar oarecare paşi semnificativi în direcţia aleasă. Unii acuză Occidentul de
lipsă de interes faţă de „revenirea” Ucrainei; unii acuză Rusia de o adevărată
obstrucţionare a eforturilor Ucrainei; unii acuză conducerea ucraineană de că
vehiculează ideea, însă dă dovadă de letargie în ce priveşte realizarea sa; iar
unii
dau vina pe poporul ucrainean care, în general vorbind, se dovedeşte a nu fi
atît
de „european” pe cît au sugerat cu aviditate mulţi intelectuali ucraineni.
Fiecare
argument este destul de serios pentru a fi cîntărit separat, deşi identitatea
naţională a poporului (dacă îl luăm în sens larg) pare să reprezinte factorul
major care
determină în mare parte diferitele tendinţe ale (sub)dezvoltării ucrainene
actuale.
Identităţi multiple
Rezultatele
recentului recensămînt naţional (decembrie 2001) din Ucraina
nu au fost încă publicate, sîntem nevoiţi să ne bazăm pe datele ultimului
(1989) recensămînt
sovietic care definea populaţia Ucrainei ca fiind compusă din etnici
ucraineni (73%), ruşi (22%) şi alte naţionalităţi (5%). El arăta şi că 88% din
ucraineni (adică, 64% din întreaga populaţie) au menţionat ucraineana ca „limbă
maternă” în vreme ce 12% (adică 8% din întreaga populaţie) au menţionat „limba
lor maternă” ca fiind rusa. În ce îi priveşte pe ruşi, aproape 100% din ei au
menţionat rusa drept „limbă maternă“ – o mişcare destul de firească într-o ţară
în
care politica de rusificare a avut putere absolută.
Totuşi,
orice observator putea remarca cu uşurinţă în majoritatea covîrşitoare
a oraşelor ucrainene că nici „etnia” nu prezenta importanţă pentru multe
persoane
şi nici limba ucraineană (care a fost descrisă drept „limbă maternă” pentru două
treimi din populaţie) nu putea fi auzită pe străzi, în magazine sau în alte spaţii
publice. Acest lucru i-a determinat pe sociologi să pună la îndoială datele şi
să se
lanseze într-o cercetarea mai elaborată.
În
primul rînd, în cercetările lor, ei au oferit mai multe opţiuni pentru
persoanele cu identitate duală sau situaţională. Astfel, doar 56% dintre
respondenţi
şi-au definit identitatea ca „exclusiv ucraineană”, încă şi mai puţini ca
„exclusiv
rusă”, în vreme ce aproape 27% au susţinut că sînt atît ucraineni cît şi ruşi,
dintre
care 7,4% „mai mult ucraineni decît ruşi”, 14,3% „în aceeaşi măsură ucraineni şi
ruşi” şi 4,9% „mai mult ruşi decît ucraineni”.6
În
al doilea rînd, sociologii au abandonat noţiunea de „limbă maternă” ca
avînd încărcătură emoţională şi fiind incorectă din punct de vedere
metodologic.
În schimb, ei au aplicat noţiunea de „limbă preferată”, adică limba în care
preferă
respondenţii să comunice. Astfel, ei au descoperit că numai 40-45% din etnicii
ucraineni preferau să comunice în ucraineană în vreme ce 30-33% preferau rusa.
Ei au mai descoperit şi că 60% dintre ucraineni erau fluenţi în rusă şi că 33%
dintre ruşi erau fluenţi în ucraineană. Aceasta înseamnă că, în termenii fluenţei
lingvistice, populaţia ucraineană este compusă din ucraineni monolingvi (20%),
ucraineni bilingvi (52%), ruşi bilingvi (8%) şi ruşi monolingvi (14%). Mai
mult,
în termenii calităţii lingvistice, populaţia ucraineană s-a dovedit a vorbi mai
mult
sau mai puţin egal în ucraineană literară (40%) şi rusa literară (42%), în
vreme ce
restul (18%) vorbesc aşa-numita „surjik” – un amestec ciudat al ambelor limbi.7
În
locul unei majorităţi etnice ucrainene şi minorităţi ruse clare, cercetările
sociologice au revelat două grupuri etno-lingvistice mai mult sau mai puţin
egale
care puteau fi definite în mare ca ucrainofoni şi rusofoni. Încercările
ulterioare
de a conceptualiza societatea ucraineană în termeni mai degrabă culturali şi
lingvistici decît etnici s-a dovedit totuşi lipsită de succes, din două cauze.
Prima,
ei ignorau cel de-al treilea grup, probabil cel mai numeros, de persoane care
sînt
bilingve (sau, în cazul „surji” – „semilingve”) şi care, în general vorbind, au
o
identitate amestecată, vagă şi fluidă. A doua cauză, se pare că ei au supraestimat
componenta lingvistică în autoidentificarea ucraineană. În realitate, potrivit
unui studiu
la scară naţională din 1998, numai 3,9% din respondenţi susţineau ideea că
cea care face o persoană să fie ucraineană este limba ucraineană. 4,9% au
identificat
„conştiinţa unei istorii ucrainene distincte”, 22% „strămoşii ucraineni”, 17,3%
–
„cetăţenia”, iar 40,4% – „conştiinţa de sine ucraineană” (de asemenea, 10,7% nu
au dat un răspuns clar).8 Aceasta nu înseamnă, desigur, că numai
unui număr
neglijabil de 3,9% dintre ucraineni le pasă de limba lor. Dimpotrivă, potrivit
unui
studiu recent (2000), 94,7% din respondenţii ucraineni şi 83,4% din etnicii ruşi
au fost de acord cu ideea că copiii/nepoţii lor ar fi trebuit să înveţe ucraineana.9
Aceasta înseamnă mai degrabă că majoritatea ucrainenilor pur şi simplu
recunosc
deplin că rusificarea a mers prea departe şi că recuperarea presupune mult timp
şi grijă. De aceea, ei subliniază în principal conştiinţa de sine ucraineană
(nu
limba) ca pecete a identităţii naţionale însă implicit ei se referă probabil la
un
oarecare angajament de renaştere culturală şi lingvistică.
Acelaşi
studiu a arătat că doar 22,2% dintre respondenţi sînt întru totul de acord
cu opinia că „Ucraina ar trebui, în principal, să fie un stat al naţiunii
ucrainene”, iar
9,3% sînt parţial de acord; în vreme ce 30,7% sînt de părere că „Ucraina ar
trebui, în
principal, să fie un stat fără desemnare etnică”, iar 9,5% sînt parţial de
acord. (De
asemenea, 18,4% dintre respondenţi s-au situat la jumătatea distanţei dintre
aceste
două poziţii, iar 9,8% nu au răspuns).10 Am putea defini prima poziţie
drept
„ucrainofilă” în vreme ce cealaltă este probabil „rusofilă” sau, mai degrabă,
„sovietofilă”. (Aceasta nu ar trebui confundată cu angajamentul faţă de un stat
„civic”
în stil occidental întrucît nu există nici un fel de tradiţii civice în Ucraina
postsovietică,
ci, mai degrabă, o mare dorinţă de a menţine status quo-ul post-colonial.
Pentru mulţi,
„statul fără desemnare etnică” este prea puţin altceva decît o referinţă directă,
subconştientă sau conştientă, la Uniunea Sovietică).
Dacă
o asemenea ipoteză este adevărată, am găsi multe corelaţii izbitoare
între numărul „ucrainenilor angajaţi” (22-32%) şi numărul persoanelor care, în
martie 1991, au votat împotriva „federaţiei reînnoite” a lui Gorbaciov; care în
luna decembrie a aceluiaşi an a sprijinit nu numai independenţa Ucrainei ci şi
candidaţii prezidenţiali anticomunişti, antisovietici; care sprijină astăzi
aderarea
Ucrainei la NATO (23-25%) şi care se opun integrării în uniunea
Rusia-Bielorusia
(23-26%);11 care sînt în favoarea unui sistem multipartit în Ucraina
(25-26%)12 şi
care recent, în martie 2002, au sprijinit partidele naţional-democratice în
alegerile
parlamentare (23% pentru blocul „Ucraina noastră” al lui Viktor Iuşcenko şi 7%
pentru blocul lui Iulia Timoşenko). Şi, în sens invers, numărul „sovieticilor
angajaţi” (30-40%), atît „radicali” cît şi „moderaţi”, coincide în mare cu numărul
celor care sprijină posibila uniune a Ucrainei cu Rusia şi Bielorusia (40,8% în
2000) şi se opun integrării Ucrainei în NATO (33,5%); care neagă necesitatea
unui sistem multipartit (42-43%) şi care insistă ca limba rusă să devină a doua
limbă oficială în Ucraina (44%)13 (în termeni practici, după cum
confirmă convingător
şi experienţa Bielorusiei, o asemenea revendicare nu înseamnă nimic
altceva decît menţinerea status quo-ului postcolonial, adică dominaţia ruşilor
pe
mai departe şi marginalizarea ucrainenilor).
Într-un
studiu recent publicat cu privire la atitudinile din Rusia, Ucraina,
Bielorusia şi Moldova faţă de integrarea „europeană” şi/sau „est-slavă” a naţiunilor
respective, autorii au trebuit să recunoască că „naţionalitatea ca atare conta
prea
puţin…Însă folosirea limbii era importantă în Ucraina, unde cu cît este mai
mult
folosită limba ucraineană acasă, cu atît este mai scăzut nivelul de sprijinire
a unei
asocieri mai strînse cu Rusia şi alte republici ex-sovietice”.14 Ei
au confirmat şi că,
în toate cele patru ţări avute în vedere, există o corelaţie semnificativă
între „opţiunea
europeană” şi partidele care susţin economia de piaţă precum şi între „opţiunea
slavă” şi votul comunist.15 Aceeaşi corelaţie există atît în Ucraina
şi Moldova cît şi
în Bielorusia (dar, semnificativ, nu în Rusia) între „opţiunea europeană” şi aşa-zişii
„naţionalişti”. Autorii explică totuşi acest fenomen destul de simplist. Poziţia
proeuropeană, susţin ei, „a atras un sprijin substanţial din partea naţionaliştilor”
deoarece
pentru aceştia, din cîte se pare, „integrarea în Uniunea Europeană era cel mai
eficient
mod de a se distanţa de suveranitatea limitată de care s-au bucurat în cadrul
URSS-
ului.” Totuşi, adevărul mai complex este că „naţionaliştii” şi liberalii susţinători
ai
economiei de piaţă din aceste ţări (cu excepţia Rusiei) sînt în mare măsură
aceiaşi
oameni care sînt numiţi deloc întîmplător „democraţi naţionali”. Nu pentru toţi,
însă pentru mulţi dintre ei, agenda „naţionalistă” este doar o parte dintr-un
proiect
mai general de eliberare politică şi reforme democratice.
Şi
iarăşi, în Ucraina, cercetările sociologice arată o puternică corelaţie între
numărul „ucrainenilor angajaţi” (adică „naţionalişti”) şi susţinătorii
reformelor
economice, precum şi între numărul „sovieticilor angajaţi” şi oponenţii înverşunaţi
ai pieţei libere. Într-o cercetare la scară naţională din 2001, 26% dintre
respondenţi
erau de acord cu ideea că principala caracteristică a preşedintelui trebuie să
fie
angajamentul faţă de democraţie şi reformele economice; în timp ce 35% sugerau
că el trebuie în principal să se îngrijească de egalitatea şi dreptatea socială.
(22%
dintre respondenţi nu au răspuns, iar 15% au spus că orientarea „capitalistă/
socialistă” a preşedintelui nu contează, el trebuie să fie doar o personalitate
puternică şi inteligentă).16 Aproape acelaşi număr de persoane din
cadrul aceleiaşi
cercetări au fost de acord că este mai bine să existe o economie cu preţuri
foarte
ridicate dar fără lipsuri şi cozi (24%), în vreme ce 34% au declarat opusul
(din
nou, 40% au rămas indecişi).17
Deşi
corelaţia dintre limbă, identitate şi atitudinile sociale şi politice nu este
absolut directă şi rigid predeterminată, ea este semnificativă din punct de
vedere
statistic şi aplicabilă pentru toate tipurile de prognoze politice precum şi
(vai!)
manipulări politice. Din cîte se pare, cel mai înalt grad de conştiinţă naţională
şi
cea mai puternică angajare faţă de integrarea europeană şi valorile liberal- democratice
occidentale se pot discerne în zonele vestice cel mai puţin rusificate
ale ţării, în timp ce cel mai scăzut grad de conştiinţă naţională şi cele mai
puternice
atititudini antioccidentale şi sovietofile se pot găsi în regiunile de sud-est,
cel mai
puternic rusificate/sovietizate.18 Aceasta creează o tentaţie foarte
puternică de a
conceptualiza Ucraina într-un fel destul de simplist, contrapunînd într-un mod
maniheist vestul „naţionalist” estului „sovietofil”.
Două Ucraine
Într-adevăr,
oricine vizitează estul şi vestul extrem al Ucrainei, de pildă,
Doneţk şi Lvov, inevitabil simte diferenţele profunde dintre cele două regiuni,
de
ca şi cum în realitate ele ar ţine de două ţări diferite, două lumi diferite,
două
civilizaţii diferite. Deosebirile arhitecturale sînt cele mai evidente la modul
imediat.
Lvov (Lemberg) este un oraş tipic central-european, fiind administrat după
Legea
Magdeburg vreme de secole. Clasicismul francez şi „Jugendstil-ul modern”
austriac s-au adăugat în cele din urmă goticului german, renaşterii italiene şi
barocului polonez. Astăzi credincioşii umplu numeroasele biserici de sărbători,
iar micile cafenele au atras întotdeauna oamenii care vor să se întîlnească şi
să
stea la taclale, chiar şi în vremurile sovietice.
Sub
această suprafaţă, diferenţele nu sînt mai puţin importante. Ucrainenii
vestici nu au interiorizat niciodată comunismul, nu au perceput niciodată
Uniunea
Sovietică ca fiind „propria lor” ţară şi niciodată nu au crezut că Armata
Sovietică a
venit să îi elibereze aşa cum pretindea şi nu ca să ia locul unor altor ocupanţi.
În
mod sfidător ei au continuat să îşi boteze copiii (în Biserica „Uniată”
Greco-Catolică
aflată în ilegalitate, interzisă oficial) şi să transmită sofisticatele reţete
culinare
tradiţionale de la bunici la tinerele domnişoare. Acest obicei a dispărut în
estul
Ucrainei ca urmare a lipsei permanente de alimente şi a pauperizării totale a
vieţii
cotidiene. Ţăranii din vestul Ucrainei care se îmbracă în costum, cămaşă albă şi
cravată şi îşi lustruiesc încălţările pentru slujba de duminică sînt destul de
greu de
imaginat în estul Ucrainei. Într-un fel, ei sînt „burghezii”, membrii unei bürgerliche
Gesellschaft care a fost de mult timp distrusă complet în est de către bolşevici.
Doneţkul
reprezintă ceea ce a fost construit în locul acesteia: minunata lume
nouă a revoluţiei victorioase şi internaţionalismului proletar. Oraş tipic
sovietic,
el este imposibil de distins de miriadele de alţi monştri industriali ce se
întind pe
mii de kilometri de la Donbass pînă în Kuzbass şi de la Norils pînă la
Karaganda.
Principala lor atracţie o reprezintă monumentele uriaşe închinate lui Lenin,
străzile
şi pieţele şi fabricile ce îi poartă numele, şi, desigur, urîtele clădiri
pseudo-clasice
în stilul cunoscut în general ca „Re(pres)naştere à la Stalin”. Aici oameniii
vorbesc
o limbă diferită, despre care cred că este rusă, se duc la alte biserici (dacă
se duc),
se uită la alte posturi de televiziune şi votează alte partide politice. Ei
sînt
„proletari” exact în acelaşi sens în care ucrainenii din vest tind să fie
„burghezi”: prea
mulţi oameni de aici, inclusiv nomenclatura de vîrf sau aşa-zişii „oameni de
afaceri”, pur şi simplu nu sînt în stare să rostească o propoziţie fără un
cuvînt
obscen sau să îşi treacă o zi fără o sticlă de vodcă.
Datele statistice confirmă imparţial diferenţele sociale
izbitoare dintre cele
„două Ucraine” (este luată în considerare aici o regiune mai mică, Donbass, din
Luhansk mai degrabă decît Doneţkul, ca fiind mai comparabilă cu Lvovul în
termeni atît de populaţie cît şi de industrializare-urbanizare):19
% din totalul
regiunii Lvov
|
regiunea Luhansk
|
Populaţie
5.5%
|
5.3%
|
Divorţuri
3.9%
|
6.1%
|
Copii din afara
căsătoriei 2.5%
|
5.2%
|
Infractori
condamnaţi 3.6%
|
7.5%
|
Infractori
juvenili 4.2%
|
7.1%
|
Alcoolici
3.9%
|
6.9%
|
Dependenţi de
droguri 2.0%
|
4.4%
|
Sifilis
2.7%
|
7.2%
|
Gonoree
2.7%
|
6.7%
|
HIV-SIDA
0.5%
|
2.4%
|
Diferenţele
politice nu sînt mai puţin izbitoare. Sondajele de opinie arată clar că
ucrainenii din vest sînt predominant anticomunişti şi antisovietici; ei cred că
Rusia
este principala ameninţare iar America principalul aliat; ei se pronunţă în
favoarea
proprietăţii private şi a reformelor economice radicale, a renaşterii limbii şi
culturii
ucrainene, democratizării şi, desigur, aderării în cele din urmă a Ucrainei la
UE şi
NATO. Esticii tind să prefere opusul. Ei vreau ca Ucraina să intre în uniunea
Rusia-
Bielorusia, să reînfiinţeze economia de tip sovietic, să dea mai multă putere
autoritaristă
preşedintelui şi să acorde limbii ruse statutul constituţional de „a doua limbă
de stat”
în Ucraina, care în termenii practici postcoloniali înseamnă (aşa după cum
experienţa
bielorusă a confirmat plastic) statutul singurei limbi oficiale folosite în
ţară.
Într-adevăr,
această perspectivă îi conduce pe mulţi observatori la concluzia
că, întrucît Ucraina de Vest şi de Est sînt prea diferite ca să coexiste în
cadrul
aceleiaşi ţări, ruptura dintre cele două jumătăţi este inevitabilă.20
Totuşi, principalul
paradox este faptul că nimeni nu poate spune unde se termină o jumătate şi unde
începe cealaltă. Ucraina a fost rusificată (iar, mai tîrziu, sovietizată)
foarte treptat,
regiune după regiune, de-a lungul a mai bine de 300 de ani. Într-un sens, cele
„două Ucraine”, „sovietică” şi „europeană”, s-au suprapus şi au fuzionat. Ele
se
întrepătrund atît de profund încît chiar şi în Lvov se pot găsi multe rămăşite
ale
sovietismului în vreme ce în Doneţk pot fi în aceeaşi măsură identificate unele
semne de „ucrainitate” şi „europenitate”. Aceste două Ucraine coexistă ca două simboluri,
două opţiuni pentru dezvoltarea viitoare: „înapoi la URSS” sau
„revenirea în Europa” (căreia se presupune că Ucraina i-a aparţinut
dintotdeauna).
Lvovul şi Doneţkul pot într-adevăr fi considerate drept simbolurile geografice şi
geopolitice ale acestor „două Ucraine”. Totuşi, ar fi inexact şi înşelător să
extrapolăm implicaţiile ideologice specifice ale acestor două simboluri asupra
oricărei alte părţi semnificative a ţării.
Nu
numai că sînt diferitele regiuni ucrainene dintre „Lvov” şi „Doneţk” extrem
de eterogene, fiecare cu propria combinaţie particulară de „ucrainitate” şi
„rusitate”, „europenitate” şi „sovietism”, dar în plus fiecare individ
ucrainean
tinde să fie foarte ambivalent în preferinţele şi orientările sale ideologice,
făcînd
prin aceasta ca însăşi identitatea multor ucraineni să fie vagă şi nebuloasă.
Acesta
este un alt paradox referitor la cele „două Ucraine” care previne în mod
considerabil orice rupere a ţării în „două jumătăţi”. În realitate, există mult
mai
multe Ucraine, nu numai „două”. Totuşi, acestea „două” sînt cele care sînt cele
mai vizibile şi mai clar definite, în timp ce imensul spaţiu dintre ele rămîne
destul
de fluid şi de eterogen în termeni geografici, umani şi ideologici.
Putem
defini acest spaţiu ca pe cea de a „treia Ucraină”: în cea mai mare
parte invizibilă, mută, nesigură, nehotărîtă, ambivalentă şi ambiguă ideologic.
Ea
este mai mult obiectul decît subiectul luptei politice, cîmpul de luptă major şi
premiul major în competiţia prelungită dintre cele două Ucraine zgomotoase, dar
minore, cea „sovietică” şi cea „europeană”.
Ambivalenţă pînă
la ambiguitate
Sondajele
de opinie confirmă că societatea ucraineană nu este doar radical divizată
în ce priveşte toate chestiunile fundamentale (cu singura excepţie poate a
integrităţii
teritoriale21), ci şi că ambele grupuri rivale – „rusofil” şi
„ucrainofil” (sau, mai precis,
prosovietic şi proeuropean) – sînt minorităţi, în vreme ce majoritatea reală
este un
grup amorf al celor cărora „nu le pasă”, „nu sînt interesaţi”, „se simt nehotărîţi”
sau
„nu au reuşit” (sau „au refuzat”) să răspundă. Poate cel mai bun exemplu al
acestei
ambiguităţi a fost revelat de cercetarea la scară naţională din 1996 cînd 1.200
de
respondenţi au fost rugaţi să definească ce tendinţă politică susţineau. Se părea
că
13% erau în favoarea promotorilor capitalismului şi 20% – ai socialismului, 25%
susţineau că nu sprijină pe nimeni, 22% au rămas nehotărîţi şi – nota bene! – 18%
au
declarat că ar susţine ambele părţi, adică atît pe promotorii socialismului cît
şi pe cei
ai capitalismului, doar pentru a evita un conflict.22
În
1997, la apogeul flirtului Ucrainei cu NATO, nu mai puţin de 38% din
respondenţi erau în favoarea unei posibile intrări a Ucrainei în Alianţă, în
timp ce
21% se opuneau cu hotărîre, iar 42% se simţeau nehotărîţi. La doi ani după
aceea,
după bombardarea Iugoslaviei de către NATO, susţinătorii şi opozanţii acestuia
din Ucraina aproape s-au inversat (25% vs.33%). Totuşi, ironic, numărul celor „nehotărîţi”
nu s-a schimbat, rămînînd constant între 41-44% în anii ce au urmat.23
Din nou, în 1997, 14% dintre ucraineni aprobau posibila admitere a
vecinilor din
Europa de Est în NATO, 10% o dezaprobau, 30% nu aveau o opinie certă, iar
46% (!) nu erau cîtuşi de puţin interesaţi de subiect. Din nou, 25% din
respondenţi
considerau că Rusia era cea mai mare ameninţare la adresa Ucrainei, 23% simţeau
că ea este principalul aliat, restul erau nesiguri în privinţa ambelor
sugestii.24
În
1998, un număr egal de respondenţi erau de acord (36%) şi respingeau (37%)
sugestia că „referendumul ar trebui să aibă loc imediat şi că uniunea
popoarelor
sovietice surori trebuie reînfiinţată” (27% au rămas nehotărîţi). O altă
întrebare le-a
fost însă adresată aceloraşi respondenţi în cadrul aceleiaşi cercetări: „Sînteţi
de acord
că Ucraina, în ciuda tuturor dificultăţilor, ar trebui să rămînă independentă?”
61%
dintre respondenţi au fost de acord, 19% nu au fost de acord, 20% au rămas
nehotărîţi.25
Numărul celor care vor ca Uniunea să fie reînfiinţată (36%) s-a dovedit
aproape de
două ori mai mare decît numărul celor care se opun independenţei Ucrainei
(19%).
Aceasta înseamnă că aproape jumătate dintre ei cred că o Uniune Sovietică
reînnoită
şi nou-născuta independenţă naţională pot fi cumva combinate.
Unii
comentatori au etichetat acest fenomen drept „schizofrenie post-
sovietică”,26 iar unii fac glume autoironice despre descurajantul
caracter amorf al
naţiunii, „din care jumătate, potrivit diferitelor sondaje de opinie, nu are
nici un
răspuns sigur la nici o întrebare. Sînteţi de acord sau nu sînteţi de acord? Vă
place
sau vă displace? Vreţi
sau nu vreţi? Trăiţi sau pur şi simplu supravieţuiţi? Barem
existaţi? Ei rămîn nehotărîţi”.27 Sociologii definesc acest fenomen
încă şi mai
precis ca „ambivalenţă socială”. Ei pretind că ea este rezultatul
angajamentului
oamenilor faţă de opinii şi valori opuse, incompatibile şi că ea revine la
suprafaţă
în mod tipic în timpul oricărei tranziţii atunci cînd se ciocnesc două culturi
politice
diferite, două modele diferite de comportament social (politic, economic şi
chiar
lingvistic). Conştiinţa ambivalentă reconciliază într-un fel mitic, iraţional
valori
şi modele incompatibile; ea funcţionează ca o născocire miraculoasă care aduce
individului un fel de comfort psihologic în circumstanţele incomfortabile în
care
„dreptul de a alege trebuie plătit cu responsabilitatea, libertatea – cu
nesiguranţă,
egalitatea de şansă – cu autoevaluarea critică”.28
Desigur,
„conştiinţa ambivalentă” joacă un rol pozitiv prin protejarea societăţii
ca ansamblu şi a fiecărei persoane în particular de provocările nerezonabile
ale
unei lumi schimbătoare şi de traumele psihologice inevitabile. Totuşi, pe
termen
lung, ea devine o povară insuportabilă per se, o nevroză colectivă care
se pretează
la manipulări pricepute de către noii specialişti în inginerii sociale.
Stabilitatea
devine stagnare dezgustătoare, ambivalenţa – ambiguitate. Oamenii cu o
identitate
fluctuantă şi doar cu o idee vagă despre opţiunile optime ale ţării sînt extrem
de
predispuşi la spălarea creierelor, şi sînt în mod firesc ţintiţi de propaganda
oficială,
şantajul autoritarist şi manipularea politică.
Nu mai e nevoie să spunem, oligarhia postsovietică are un
interes întemeiat în
menţinerea unei societăţi atomizate, confuze şi alienate. Ea face tot ce îi stă
în
putinţă pentru a preveni orice dezvoltare democratică civică în ţară întrucît
aceasta
ar putea-o expune unei competiţii politice obiective (şi corecte) care
presupune, în
cele din urmă, pierderea puterii politice şi a privilegiilor economice de
provenienţă
politică. De aceea, în Ucraina avem apariţia unei ideologii ersatz ciudate,
care poate
fi definită în negativ. Ea se bazează în primul rînd pe presupunerea că
lucrurile
merg prost, dar ar putea merge şi mai prost. Astfel, media oligarhică susţine că
ar fi
mai înţelept să acceptăm status quo-ul decît să zgîlţîim barca în care
ne aflăm cu
toţii cu tot soiul de revendicări nebuneşti şi sugestii radicale.
În
realitate, regimul cîştigă credit nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce
nu a făcut. Nu a falsificat alegerile atît de cinic ca Mugabe, nu a furat atît
de mult
ca Mobutu sau Marcos, şi nu a ucis la scara la care au făcut-o Miloşevici sau
Putin sau Sharon. Consensul social, aşa-numitul „zlahoda”, este proclamat
oficial
ca fiind obiectivul suprem şi principala realizare a guvernului, dar aceasta
are în
mod clar o dimensiune negativă: nu facem mult rău pentru că nu facem multe. O
pace rea în Ucraina este cu certitudine mai bună decît un război bun, însă
eforturile
de „menţinere a păcii” ale oligarhiei ucrainene sînt destul de ciudate.
Politica sa
nu este într-atît împotriva unui „război bun” care nu constituie de fapt o
ameninţare
în Ucraina, ci în primul rînd împotriva unei „păci bune” care constituie o
ameninţare reală pentru regimul aflat la putere. Faptul că acesta din urmă
există
ca o alternativă la o „pace bună” este deliberat trecut sub tăcere, în vreme ce
primul este subliniat şi răssubliniat în mod propagandist.
Pentru
a juca rolul de „apărător al păcii” în Ucraina, nomenklatura
postsovietică trebuie să menţină divizarea, dezorientarea şi întimidarea în
cadrul
statului. În cazul în care Ucraina nu ar fi avut o moştenire colonială,
comunistă,
autorităţile ar fi inventat-o. Moştenirea colonială a înzestrat nomenklatura cu
regiuni specifice şi identităţi locale ce puteau fi stîrnite eficient una
împotriva
celeilalte. Moştenirea totalitară a edificat o societate „necivilă” şi uşor
manipulabilă. Obiectivul conducătorilor postsovietici era să păstreze această
moştenire cît de mult timp posibil.
„Menţinerea păcii” în stil
oligarhic
În
vreme ce afirmaţia lui Huntington potrivit căreia „liderii politici nu pot
crea prin voinţă şi pricepere democraţia acolo unde sînt absente precondiţiile
ei”29
ar putea fi acceptată (ea fiind, probabil, doar o parafrazare a ideii
populare că
fiecare naţiune îşi merită guvernul pe care îl are), totuşi nimeni nu ar putea şi
nu
ar trebui să îi justifice pe liderii care nu au nici competenţa nici voinţa de
a promova
democraţia şi care, dimpotrivă, fac tot ce le stă în putinţă pentru a submina
orice
precondiţii ale dezvoltării democratice.
O analiză perspicace a unei asemenea activităţi a fost făcută
de un intelectual
canadian, Taras Kuzio, într-o serie de publicaţii recente. Spre meritul lui, el
a
acordat o atenţie specială interdependenţei foarte importante şi în mare măsură
subestimate dintre conştiinţa naţională (slabă) şi societatea civilă (slabă).
După
ce a argumentat că „toate statele civice sînt compuse atît din factori civici
cît şi
etno-culturali”, şi că „identitatea politică în epoca modernă este legată de
identitatea naţională deoarece conştiinţa politică implică o loialitate naţională
conştientă”, el a susţinut cu îndrăzneală că „Relaţia dintre societatea civilă şi
identitatea naţională se află în miezul procesului de tranziţie în statele
postsovietice
precum Ucraina. Identitatea naţională este un «prieten de ocazie», iar nu un
«etern
duşman» al societăţii civile…Cazul ucrainean şi bielorus sînt exemple de state
postcomuniste în care principala problemă care le afectează negativ procesul de
tranziţie este prea puţinul – nu prea multul – naţionalism civic… O populaţie
atomizată, divizată regional, cu o înclinaţie cinică în ce priveşte capacitatea
de a
face schimbări şi lipsită de încredere faţă de ceilalţi cetăţeni ai aceleiaşi ţări
este
puţin probabil să genereze fie o societate civilă vibrantă sau o mobilizare
societală
spre obiectivele declarate. «Conştiinţa de sine colectivă» susţine societatea
civilă
deoarece «interesul faţă de propria naţiune consolidează interesul pentru
binele
comun». Unitatea şi integrarea naţională joacă de aceea un rol central în susţinerea
societăţii civile şi
în generarea mobilizării.”30
Următorul
argument al lui Kuzio se bazează pe faptul că liderii ucraineni
postcomunişti simt o profundă neîncredere faţă de societatea civilă şi
suspectează
destul de rezonabil că acest agent periculos le-ar putea pune dramatic la
îndoială
dominaţia autoritaristă asupra ţării. „Statul vede activismul civic şi
mobilizarea
cetăţenilor ca pe o ameninţare a privilegiilor sale … Societatea civilă şi cetăţenii
nu sînt ceva cu care să se poată negocia, să se poată respecta sau în faţa cărora
să
se poată recunoaşte responsabilitatea pentru propriile acţiuni. Politicile de
stat au
folosit de aceea pentru a slăbi societatea civilă şi a reduce sentimentele de
eficacitate în rîndul cetăţenilor ucraineni”.
Ca
urmare, dacă nucleul societăţii civile este „naţiunea dominantă”, în
formularea lui Edward Shils, şi „fără o naţiune nu poate exista societate civilă”,31
interesul întemeiat al oligarhiei postsovietice din Ucraina (şi de
oriunde) trebuie
să fie atomizarea societăţii şi împiedicarea apariţiei unei naţiuni civice
consolidate moderne. Iar liderii ucraineni au avut destul de mult succes în acest sens
în
ultimul deceniu, exploatînd vechile stereotipuri „anti-naţionaliste” de tip
sovietic
(esenţial ucrainofob) în sînul majorităţii populaţiei: „Divizările au fost
cultivate
deliberat între ucrainenii de vest şi cei de est. Ucrainenii din vest au fost
descrişi
ca „naţionalişti burghezi” însetaţi de sînge sau, chiar mai rău, ca „banderişti”
(discipoli ai lui Stepan Bandera, liderul Organizaţiei Naţionaliştilor
Ucraineni)
năimiţi de Occident. După un deceniu de independenţă, foarte puţine lucruri
s-au schimbat.
Elitele postsovietice ale Ucrainei nu au încercat să depăşească divizările
regionale. După cum au arătat ultimele alegeri, ele le stîrnesc pentru a
profita de
ele atunci cînd sînt ameninţate de forţe de opoziţie serioase… Divizările
regionale
permit elitelor ucrainene să-şi menţină auto-distribuitul rol de arbitru între
„vestul
naţionalist” şi „estul pro-rus”. Fostele elite ucrainene sovietice, care sînt
astăzi
centriştii oligarhici, îşi promovează politicile „pragmatice” ca pe singurele
mijloace
deschise societăţii ucrainene pentru menţinerea „zlahodei” (consensului) dintre
diferitele regiuni şi grupuri. O găselniţă la modă în sînul elitelor, „zlahoda”
înseamnă de fapt sprijinirea stabilităţii şi a politicilor elitelor
paternaliste care
pretind a şti ce este cel mai bine pentru ţară şi cetăţenii ei. Fără acest
ingredient,
se spune, Ucraina de vest şi cea de est ar fi în curînd la cuţite şi Ucraina
s-ar
dezintegra. Elitele conducătoare ale ţării nu au de aceea nici un interes în
depăşirea
divizărilor regionale şi promovarea reconcilierii… Fără să aibă politici
interne
sau internaţionale, ele promovează în schimb ceea ce sociologul ucrainean
Ievhen
Holovakha numeşte „momentocraţie”. Adică, toată lumea trăieşte pentru clipă şi
pe termen scurt”.32
Neavînd
nici o idee naţională consolidatoare, elitele ucrainene urmăresc aşa-
zisa politică a celei de „a treia căi” care, după cum mulţi specialişti în
domeniu au
căzut de acord cu mult timp în urmă, nu duce altundeva decît în „lumea a
treia”.
În politica internă,
aceasta înseamnă o combinaţie ciudată între cele mai rele
trăsături ale
comunismului senil şi cele ale capitalismului pe cale de a se naşte.
Această opţiune, remarcă Tara Kuzio, este de înţeles întrucît ea încearcă să
„reconcilieze cîtă durere poate fi aplicată din punct de vedere economic fără a
se
cauza o instabilitate socială larg răspîndită…O opţiune «a celei de-a treia căi»
amînă luarea oricărei decizii în ce priveşte chestiunile cruciale ale orientării
spre
Europa sau spre Eurasia pe plan extern, sau de a construi capitalismul sau un
melanj de capitalism/socialism pe plan intern. Proponenţii cele de-a «treia căi»
vor ce este mai bun pentru ambele lumi (…) deoarece ideologia «celei de-a treia
căi» convine intereselor lor personale.”33
În
politica internaţională, ideologia „celei de-a treia căi” (“momentocraţia”)
are ca rezultat un flirt stîngaci atît cu Rusia cît şi cu Occidentul, care este
numit
oficial „politica multivectorială”. În practică, aceasta înseamnă tentative
destul
de infantile de a juca la ambele capete şi de a obţine nişte cîştiguri dubioase
dintr-
un şantaj mărunt. O astfel de politică îi intrigă pe observatorii externi şi îi
îndeamnă
pe unii din ei să o eticheteze în mod deschis ca „schizofrenică”.
„Într-un
moment, liderii ţării şi-au proclamat dorinţa de a fi incluşi în
instituţiile occidentale; în momentul următor, ei au sugerat o integrare mai
strînsă
cu vecinul lor de la Răsărit, Rusia. Într-un minut, aceşti lideri au părut să năzuiască
la statutul de putere regională; în următorul, s-au retras din orice acţiune
care i-ar
fi ajutat să îndeplinească acel obiectiv. Pentru a explica aceste contradicţii
evidente, oficialii
din Ucraina au vorbit de o politică externă «duală» sau «bipolară» şi au
sugerat că cel mai important obiectiv al ţării ar trebui să fie «crearea unei
zone
sigure de pace şi stabilitate» în jurul său. Din păcate, acest refuz de a alege
o
direcţie clară în politica externă a însemnat că ţara a rămas într-un fel de
purgatoriu,
derapînd fără folos între Est şi Vest, uşor de influenţat şi de manipulat de către
ambele părţi.”34
Taras
Kuzio comentează pe marginea acestei situaţii încă cu şi mai mult sarcasm: „Deşi Kucima ţine foarte mult la a declara că politica externă a Ucrainei
nu
este nici «pro-occidentală» nici «pro-rusă», ci «pro-ucraineană», ea este în
realitate
mai mult «pro-Kucima» în sensul în care ea serveşte aproape exlusiv la
dezvoltarea
intereselor executivului şi a aliaţilor săi oligarhici.”35
Scepticismul
cu privire la „orientarea occidentală” a Ucrainei nu a scăzut
cîtuşi de puţin nici după declararea obiectivului de a adera la UE într-un
viitor
nedefinit şi nici după recenta declaraţie cu privire la „o integrare mai strînsă
cu
NATO” anunţată de preşedintele ucrainean şi Consiliul de Apărare şi securitate
Naţională pe 23 mai. Unul dintre cei mai spirituali publicişti ucraineni,
Tetiana
Korobova, a etichetat imediat aceasta drept un „vals al cîinelui”, referindu-se
usturător la o melodie primitivă care poate fi interpretată pretenţios la pian
de
către aproape oricine, fără nici un fel de pregătire muzicală. Colega ei de la
ziarul
opoziţiei Grani, Iryna Pohorelova a sugerat că declaraţia preşedintelui era o simplă
manevră propangandistică menită să rupă izolarea internaţională a lui Kucima
după „Gongadzegate” şi calmarea noului scandal care ar putea foarte bine să
explodeze după ce au ieşit la lumină informaţii despre presupusa implicare a
lui
Kucima în traficul ilegal cu arme cu Irakul.36
Oricare
ar fi motivul declaraţiei preşedintelui, au existat atît de multe declaraţii
contradictorii şi creatoare de confuzie de partea ucraineană în trecut, încît
foarte
puţini experţi sînt înclinaţi astăzi să accepte iniţiativele ucrainene ca
atare, fără o
rezervă corespunzătoare. Deocamdată, mult clamatul obiectiv al Ucrainei este
mai degrabă „aderarea la un sistem de securitate cu baza în NATO” decît
aderarea
la alianţa militară ca atare. Desigur, „Ucraina trebuie să facă în continuare
progrese
în domeniul reformei economice şi militare pentru a se putea aşeza la rînd” – atît
pentru UE cît şi pentru NATO. Este probabil la fel de adevărat că candidatura
ucraineană la Alianţă „ar fi, în acest stadiu, respinsă cu un hohot de rîs”,
după
cum afirma Yevhen Marciuk, şeful Consiliului Naţional de Apărare şi Securitate.37
Dar este la fel de adevărat că liderii ucraineni au prea puţină voinţă să
realizeze
orice reformă care ar face Ucraina eligibilă pentru aderarea la UE şi NATO -
tocmai pentru că înseşi aceste reforme le-ar submina dramatic şi inevitabil
dominaţia autoritaristă asupra ţării. Iar aceşti conducători au încă şi mai puţină
voinţă şi pricepere de a-şi emancipa ţara definitiv de Rusia, de politica şi
economia
ei stagnante. Acesta este probabil principalul chiar dacă nu singurul motiv
pentru care
aspiraţiile europene ale Ucrainei sînt respinse cu un hohot, în vreme ce cele
ale Bulgariei şi României, ale Albaniei şi Turciei sînt acceptate.
Este
poate timpul să o spunem deschis: „Atîta timp cît preşedintele ţării este
slăbit de scandaluri şi dependent de sprijinul Rusiei, nu poate exista o adevărată
politică orientată spre Occident. În plus, atîta timp cît ţara rămîne dependentă
de
energia Rusiei, ea va trebui să rămînă dependentă de voinţa politică a Rusiei.
Din
păcate, în ciuda încercărilor repetate, Ucraina este incapabilă să se descurce
fără
energia Rusiei. Iar în ultimii zece ani, Rusia a fost foarte dispusă să îşi
folosească
controlul asupra rezervelor energetice ale vecinilor săi pentru a „convinge”
Ucraina
să sprijine politicile Rusiei…Din această cauză, în vreme ce înclinaţia multor
lideri ai Ucrainei este să se orienteze spre Occident, din punct de vedere
pragmatic ţara trebuie să rămînă angajată faţă de Est…Probabil va fi necesar să se
aştepte încă cîţiva ani înainte ca politica externă a ţării să poată începe să
se mişte
constant într-o direcţie. Numai o ţară post-Kucima cu o rezervă de energie mai
diversificată va fi cu adevărat capabilă să îşi aleagă propria cale independentă.”38
Concluzie
Cercetarea
internaţională realizată în 2000 în Ucraina, Bielorusia, Moldova
şi Rusia a revelat, cu o mare surprindere, că ucrainenii şi moldovenii sînt cei
care
„erau cel mai puţin probabil să «se simtă europeni», deşi ambele ţări sînt
complet
europene din punct de vedere geografic şi şi-au asumat cel mai deschis
angajament
pentru o «opţiune europeană» la nivel public şi oficial. Formularea întrebării
era:
«Gîndiţi vreodată despre dumneavoastră că sînteţi european?»”, iar distribuţia
răspunsurilor a fost următoarea:39
|
Bielorusia
|
Moldova
|
Rusia
|
Ucraina
|
Deseori
|
16
|
9
|
18
|
8
|
Uneori
|
34
|
25
|
34
|
26
|
Rar/niciodată
|
38
|
56
|
47
|
57
|
Nu ştiu/nu răspund
|
12
|
10
|
2
|
8
|
A
părut ciudat, într-adevăr, deoarece, în aceeaşi cercetare, ucrainenii şi
moldovenii au fost cei care au fost cei mai pozitivi faţă de activităţile
Uniunii
Europene şi posibila aderare a ţării lor (50-57% în Ucraina şi 50-69% în
Moldova),
ei erau cei care regretau cel mai puţin prăbuşirea URSS-ului şi cel mai puţin
doritori ca să se reînfiinţeze o nouă uniune condusă de Rusia, şi cel mai puţin
înclinaţi să perceapă SUA, Germania şi Uniunea Europeană ca pe o ameninţare la
adresa ţărilor lor.40
Cercetătorii
nu au reuşită să explice propriile descoperiri paradoxale. Ei pur şi
simplu au recunoscut că „o identitate europeană, cel puţin la nivelul
publicului naţional,
nu este în mod necesar legată de dorinţa de a deveni membri ai Uniunii Europene
în sine.
Respondenţii noştri, care erau cel mai puţin probabil să se simtă «europeni»,
erau cel mai probabil să fie în favoarea aderării propriei lor ţări; în acelaşi
chip, ruşii
noştri, care erau cei mai înclinaţi să se identifice ca «europeni», au fost cel
mai puţin
entuziaşti faţă de Uniunea Europeană şi posibilitatea de a adera la ea.”41
Între
timp, cea mai verosimilă şi poate singura explicaţie rezonabilă a acestui
fenomen este aceea că fiecare naţiune îşi are propriile criterii de
„europenitate”. Această
noţiune are probabil conotaţii mai generale, mai abstracte (dacă nu pur
geografice sau
civilizaţionale) pentru ruşi şi bieloruşi care, în general vorbind, nu au nici
dorinţa nici
şansele de a adera la UE şi NATO. Şi probabil că ea este mai concretă pentru
ucraineni
şi moldoveni care, în general vorbind, vor să îşi instituţionalizeze
„europenitatea”
prin aderarea la organizaţiile euroatlantice respective. Simplu spus, ei îşi
evaluează
„europenitatea” prin, ca să spunem aşa, „criteriile de la Copenhaga” şi,
desigur, întrucît
şi-au însuşit viziunea occidentală asupra lor, ei îşi resping propriile pretenţii
„europene”
cu un „hohot” (cum ar spune domnul Marciuc).
Paradoxal
totuşi, o astfel de autodepreciere ne dă un grăunte de speranţă. El
poate creşte dacă analizăm rezultatele unui alt sondaj de opinie, realizat din
nou
în Ucraina, Bielorusia şi Rusia atît în rîndul publicului general cît şi al aşa-
numitelor „elite”. Numărul celor cu autoidentificare „europeană” în rîndul
„elitelor” ucrainene (52%) s-a dovedit de două ori mai mare decît în rîndul
publicului general
(24%). După aceleaşi indicii, 77% dintre „elite” sprijină posibila
aderare a Ucrainei
la UE şi 47% la NATO (versus 51% şi, respectiv, 29% din
publicul general). Nici în Bielorusia nici în Rusia nu s-a găsit vreo diferenţă
semnificativă între elite şi publicul general: erau 26% şi, respectiv, 20% susţinători
ai NATO în Rusia, şi 23% şi, respectiv, 26% în Bielorusia).42
Diferenţa
foarte mare dintre elite şi mase în anumite chestiuni importante ar
putea reprezenta o ameninţare pentru unitatea naţională atunci cînd atitudinile
predominante ale ambelor grupuri sînt opuse. În Ucraina, totuşi, atitudinea
predominantă a maselor faţă de multe chestiuni este de nesiguranţă şi de lipsă
de
opinie. Elitele par să fie mai competente şi, desigur, ele au posibilitatea de
a-şi
disemina eficient vederile în rîndul acelei părţi a populaţiei care este mai puţin
competentă şi mai „indecisă”. Totuşi, problema este aceea că elitele ucrainene
sînt
ele însele divizate şi că nomenclatura sovietică este cea care deţine controlul
asupra
societăţii mai degrabă decît profesioniştii şi intelectualii mai tineri, şi tot
ea este cea
care o menţine astfel alienată, incompetentă şi nehotărîtă. Iar ei, grupul
sociologic
cel mai mare al „nehotărîţilor”, sînt cei care reprezintă principalul obiect al
luptei
prelungite dintre cele două „partide” majore din Ucraina care, deşi denumirea
politică
nu o indică, ar trebui definite esenţial ca „ucrainene” şi „sovietice”. Această
luptă
poate fi conceptualizată de unii ca o continuare a perestroikăi lui Gorbaciov,
de alţii
poate fi considerată drept o încercare de încheiere a procesului de construcţie
a
naţiunii, lansat în secolul al XIX-lea, dar oprit dramatic, întîrziat şi
deturnat după aceea.
În realitate, există o competiţie sălbatică între cele două proiecte de
construcţie
a naţiunii sau, din punctul de vedere ucrainean, dintre proiectele de construcţie
a
naţiunii şi de distrugere a naţiunii.43
Datorită
circumstanţelor specifice ale acestei competiţii, „ucrainean” a tins
întotdeauna să însemne „european” şi, ca urmare, „democratic”, în vreme ce
„sovietic” nu a însemnat niciodată altceva decît „rusesc”, „imperial” şi „anti-
occidental”. Din această perspectivă, aş dori ca metafora celor „două Ucraine”
să
aibă mai degrabă o dimensiune temporală decît una spaţială. Ucraina este într-
adevăr divizată între Est şi Vest, însă cu mult mai mult între trecutul
sovietic şi
viitorul european.
Note:
1.
Mihailo
Hruşevski, Khto taki ukrayintsi i choho vony khochut? (Kyiv: Znannia,
1991),
pp. 142-144.
2.
Am
discutat acest fenomen mai detailat în The Nativist/Westernizer Controversy in
Ukraine: The End or the Beginning?, în Journal of Ukrainian Studies, vol.21,
nos.1-2 (Vară-
Iarnă 1996), pp. 27-54.
3.
Ivan
L. Rudnyţki, „Ukraine between East and West,” în ale sale Essays in Modern
Ukrainian History (Edmonton: CIUS, 1987 [1966]), p. 8.
4. Ihor Sevcenko, Ukraine between East and
West. Essays on Cultural History to the Early
18th
Century (Edmonton
& Toronto: CIUS, 1996), pp. 3-4, 6.
5. Ibid., p. 8.
6. Andrew Wilson,
Elements of a theory of Ukrainian ethno-national identities, Nations
and Nationalism, vol. 8, no. 1 (2002), p. 32.
7. Ibid., p. 34.
8. Ibid., p. 44.
9. L.Aza,
Tendentsiyi etnomonoho rozvytku v Ukkrayini, în V.Vorona and M. Shulha
(editori), Ukrayinske suspilstvo: desiat rokiv nezalezhnosti (Kyiv:
Instytut sotsiolohiyi NANU,
2001), p. 532.
10.Wilson, p. 45.
11.O.Reznik, Zovnishniopolitychni oriyentatsiyi
naselennia, în V.Vorona şi M. Şulha
(editori), Ukrayinske suspilstvo: desiat rokiv nezalezhnosti (Kyiv:
Instytut sotsiolohiyi NANU,
2001), p. 242, 239.
12.M.Mihalcenko, Desiat rokiv nezalezhnosti:
polityko-sotsiolohichna otsinka politychnykh
reform, ibid, p. 153.
13.Aza, p. 529. Potrivit aceleiaşi surse, 36%
dintre repondenţi se opun „bilingvismului”
oficial şi 19% rămîn nehotărîţi.
14.Stephen White, Ian McAllister, Margot Light, şi
John Loewenhardt, A European or a
Slavic Choice? Foreign Policy and Public Attitudes in Post-Soviet Europe, Europe-Asia
Studies, vol. 54, no. 2 (2002), p. 196.
15.Ibid., p. 195.
16.Vorona & Shulha, op. cit., p. 592.
17.Ibid., p. 571.
18.Reznik, p. 244.
Autorul dovedeşte, mai ales, că preferinţele geopolitice atît ale
ucrainenilor cît şi ale ruşilor din vestul Ucrainei diferă clar de preferinţele
geopolitice atît ale ucrainenilor
cît şi ale ruşilor din est, ceea ce îl face să tragă concluzia că „apartenenţa
regională
mai degrabă decît cea etnică este cea care determină preferinţele geopolitice.”
Ibid ., p. 243.
19. Volodimir
Voitenko, Vechory na khutori poblyzu Aziyi, Den, 2 martie 2002, p. 8.
20. Aceste sentimente
au fost deosebit de puternice în 1994 cînd preşedintele ales presupus
„pro-rus” Leonid Kucima a cîştigat în faţa presupusului „naţionalist” Leonid
Kravciuk aflat în
funcţie. Vezi, de pildă, D.Williams şi R.J.Smith, U.S. Intelligence Sees
Economic Flight Leading to Breakup of Ukraine, Washington Post, 25 ianuarie 1994; sau
Ukraine – The Birth and
Possible Death of a Country, The Economist, 7 mai 1994. Publicaţiile
ruseşti respective ale
vremii sînt trecute în revistă de Vera Tolz în Rethinking Russian-Ukrainian
relations: a new
trend in nation-building in post-communist Russia? Nations and Nationalism, vol.
8, no. 2
(2002), pp. 238-240.
21. Studiul anterior
revela că doar 1% din respondenţii din Lvov şi 5% din Doneţk erau de
acord că ar fi mai bine pentru Ucraina dacă s-ar diviza în două ţări separate.
Vezi Iaroslav Hriţak,
Shifting Identities in Western and Eastern Ukraine, New School for Social
Research. The East &
Central Europe Program. Bulletin, vol. 5/3, no. 18 februarie 1995), p. 7.
Studiul recent confirmă
indirect aceste rezultate: 58% dintre respondenţii tineri din Lvov şi 47% din
Doneţk au răspuns
pozitiv la întrebarea dacă ar fi de acord, în cazul în care ar fi necesar, să îşi
apere ţara cu armele.
(Media naţională a răspunsurilor pozitive a fost de 51%; negative 16% iar 33%
au rămas
nehotărîţi). Vezi Dzerkalo tyzhnia, 23 septembrie 2001, p. 18.
22. Ievgenii
Golovakha, Transformiruyushcheyesia obshchestvo. Opyt sociologicheskogo
monitoringa v Ukraine. Kiev: Institute of Sociology, 1996, p. 102. Cu doi
ani înainte, într-un alt
sondaj, 20% dintre respondenţi au declarat că socialismul ar fi cel mai
dezirabil sistem economic pentru Ucraina, 18% au preferat capitalismul, 20% şi-au exprimat
incertitudinea, în timp
ce
42% au respins ambele sisteme şi au sugerat că Ucraina ar trebui să opteze
pentru o cale
proprie.
Toate aceste rezultate se corelează în mare măsură cu rezultatele sociologice
ulterioare.
O serie de sondaje realizate în 2000-2001 au arătat că în jur de 14-17% din
respondenţi susţin
ideologia comunistă, 11-19% îi susţin pe democraţii naţionali pro-occidentali,
că există cîteva
grupuri mai mici care susţin alte tendinţe politice/ideologice, şi că pînă la
40% „nu le pasă”. Vezi
Den, 24 iulie 2001, p. 1.
23. Reznik, p. 242.
24. Politychnyi
portret Ukrayiny, no. 18 (Kyiv: Democratic Initiatives Center, 1997), pp.
111-118.
25. Den, 16 iulie 1998, p.
1.
26. The Economist, 4 februarie 1995, p.
27.
27.
Iuri
Andrukovici, Krytyka, vol. 6, no. 6 (iunie 2002), p. 2.
28.
Ievhen
Holovakha, Osoblyvosti politychnoyi svidomosti: ambivalentnist suspilstva ta
osobystosti, Politolohichni chytannia, no. 1 (1992), pp. 24-39.
29.
Samuel
P.Huntington, The Third Wave. Democracy in the Late Twentieth Century
(Norman: University of Oklahoma Press, 1993), p.108.
30.
Taras
Kuzio, Between Totalitarianism and Democracy: Assessing Regime Type in
Ukraine, studiu prezentat la conferinţa Ukraine: Challenges of a Country in
Transition (University of Fribourg, 19-20 aprilie 2002).
31.
Edward Shils, Nation, nationality, nationalism and civil society, Nations
and Nationalism, vol.1, no.1 (martie 1995), p.118.
32.
Taras Kuzio, Elites not interested in healing divisions in society, Kyiv
Post, 17 mai2002.
33. Kuzio, Between Totalitarianism and Democracy...
34.
Tammy M. Lynch, Post-Election Return to Foreign Policy Status, The NIS
Observed:
An Analytical Review, vol. 7, no. 9 (22 mai 2002).
35.
Taras
Kuzio, ‘Pro-Ukrainian’ or ‘Pro-Kuchma’? Ukraine’s Foreign Policy in Crisis,
RFERL Nesline, 26 aprilie 2002.
36.
Vezi
Grani, no. 20 (27 mai 2002); www.grani.kiev.ua
37.
Ukraine
Seeks Closer Relations with NATO as Top Priority, Jamestown Foundation
Monitor, vol. 8, no. 102 (24 mai 2002).
38.
Lynch, op. cit.
39. White et al., op
cit., p. 189.
40. Ibid., pp. 190, 192,
186.
41. Ibid., p. 189.
42. Transition, no. 14 (1995).
43. Fostul proiect,
după cum susţine un intelectual ucrainean de marcă, este o întrupare a
„noilor oportunităţi ale Ucrainei” şi înseamnă „ruptura radicală cu Imperiul şi
integrarea treptată
într-o civilizaţie esenţial ne-rusă, cea europeană. Proiectul pare a fi unul
foarte aventuros (nu aş
spune nebunesc) în circumstanţele actuale. Dar aceasta îl face încă şi mai
provocator şi mai
atractiv pentru noile elite ucrainene, mai cu seamă pentru tineretul angajat
din punct de vedere
social.” Iuri Andrukovici, „Fragment i komentar,” Rossijsko-ukrainskiy
bulleten, ? 6-7 (Moscow & Kyiv: Central European Information Agency, 2000), p. 101.
Traducere
de Doina Baci
*
Mikola
RIABCIUK, scriitor şi jurnalist, este fondator şi
redactor-şef adjunct al revistei lunare Krytyka. Laureat al Premiului POLCUL pentru contribuia
sa
semnificativă la reconcilierea polonezo-ucraineană (1998), el este autorul a
mai
multor volume: Vid Malorosiji do Ukrajiny: paradoksy zapizniloho
nacijetvorennia (De la „Rusia mică” la Ucraina: paradoxurile unei construcţii
naţionale întîrziate) şi Dylemy ukrajins’koho Fausta: hromadians’ke
suspil’stvo
i rozbu-dova derzhavy (Dilemele Faustului ucrainean). În prezent cercetările
sale
se concentrează asupra mass media şi a autoritarismului postsovietic din
Ucraina.
Mikola Riabciuk, Ambiguous ‘Borderland’: Ukrainian
Identity on the Crossroads of West and East, studiu publicat cu permisiunea autorului.