Comentariu

Şansele regionalismului în România

Gábor Kolumbán

După ani îndelungaţi de reforme socio-economice, problema regiunilor şi a regionalizării în România pare o chestiune minoră, neesenţială. Cîteodată mai iese fum ori din bucătăria UDMR, în momentele fierbinţi ale pregătirii alegerilor, ori din laboratoarele intelectuale ale societăţii civile. UDMR scoate de la naftalină himera regionalizării cînd trebuie să promită ceva pentru radicalii din Secuime, în contrapartidă cu autonomia teritorială pe principii etnice rîvnită de aceştia. Dar uită aceste discursuri imediat ce accede la guvernare. Partidele politice din ţară au răzbit prin alegerile din 2004 fără să spună mai nimic despre problema regiunilor. Rarele dispute politice care se mai poartă pe această temă sînt în general – din partea ambelor părţi – în afara subiectului şi lipsite de profesionalism.

În acest articol voi încerca să numesc principalele cauze pe care le văd ca obstacole în evoluţia regionalismului şi a regionalizării în România. Voi încerca să demontez argumentele cele mai importante îndreptate împotriva creării regiunilor şi voi schiţa un scenariu posibil de evoluţie pozitivă, condiţionat de deciziile şi acţiunile politice care ar trebui luate în viitorul apropiat.

1. Egoismul şi interesele înguste ale clasei politice din România

Fobia dezmembrării statului naţional unitar, manifestată prin discursuri naţionaliste sau prin complicităţi tacite de genul „nu este momentul”, a marcat evoluţia conceptelor legate de regiuni de la apariţia publică a acestora în anii nouăzeci pînă astăzi. Această fobie este atît de evident aberantă – nicăieri în Europa regionalismul modern nu a dezmembrat state naţionale – încît trebuie s-o considerăm ca un simptom a cu totul altceva decît ceea ce vrea să pară. Opinia mea este că sub masca grijii pentru integritatea statului naţional se află, de fapt, o voinţă politică centralistă, care împiedică orice formă de descentralizare sau devoluţie. Acest centralism se manifestă prin voinţa de acaparare a puterii politice de către o clasă politică, care deşi se restrînge ca număr şi competenţă, devine din ce în ce mai bogată de pe urma cîştigurilor aferente procesului de reformă. Integrarea în Uniunea Europeană, din păcate, nu pare a schimba această paradigmă a clasei politice. Se întrezăreşte viziunea unei integrări cu puţini cîştigători şi mulţi perdanţi. Clasa politică şi clientela ei vor să fie – este evident şi omenesc - printre cîştigători. Existenţa regiunilor ar însemna intrarea legitimă în sfera politică a unei elite noi, care reprezintă interese regionale. Clasa politică actuală funcţionează pe baza unei tranzacţii de împărţire a puterii între cei care se află în poziţiile de putere de la centru (Parlament, Guvern, instituţii centrale) şi cei din puterea locală (prefecţi, consilieri judeţeni şi locali, preşedinţi de judeţ şi primari). Structurile organizatorice ale partidelor politice reflectă organizarea teritorială a ţării de după 1968, cea mai veche structură păstrată pînă astăzi, de fapt singura care a rezistat reformei.

Nu se pot crea regiuni adevărate fără o reformă administrativă profundă a ţării. Elita politică actuală nu este interesată într-o astfel de reformă, pentru că ea ar schimba fundamental jocurile de putere.

Singurul compromis la care a fost dispusă clasa politică, a fost crearea regiunilor de dezvoltare, un simulacru de regionalizare menit să ofere posibilitatea accesării fondurilor de dezvoltare regională din Uniunea Europeană. Capacitatea de absorbţie a acestor fonduri depinde de fapt de capacitatea clientelei politice de a organiza accesul condiţionat politic la aceste fonduri.

Existenţa regiunilor conforme cu conceptul european exprimat în proiectul Cartei europene a autonomiei regionale ar crea premizele unei oferte regionale autohtone de dezvoltare bazate pe solidaritatea regională. Procesele de dezvoltare regionale pornite astfel ar genera şi capacităţi de absorbţie mult mai mari, implicit ar atrage fonduri de dezvoltare mai substanţiale decît sistemul actual. Structura şi modul de funcţionare a conducerii regiunilor de dezvoltare nu permite emergenţa unor proiecte regionale. De fapt, în sînul acestora se poartă o luptă pentru finanţarea unor proiecte locale sau judeţene.

2. Înţelegerea eronată a conceptului de regiune

Elita politică judeţeană a înţeles foarte rapid faptul că existenţa unor regiuni ar schimba competenţele de distribuitor de fonduri şi coordonator de procese de dezvoltare pe care ea le are în relaţia cu localităţile. Aşa a devenit judeţul - dealtminteri unele dintre ele sînt membre în Adunarea Regiunilor Europene (ARE)¹, organizaţie regionalistă paneuropeană – de fapt un oponent tacit al regionalizării adevărate. Regiunea de dezvoltare formată prin asocierea judeţelor, din cauza acestui conflict de interes mocnit, nu va deveni niciodată regiune autentică. Înfiinţarea adevăratelor regiuni nu se poate face fără schimbarea competenţelor actuale ale consiliilor judeţene şi ale prefectului. Poate că este nevoie chiar de desfiinţarea judeţului, ca entitate administrativ-teritorială. Multe judeţe, de fapt apar şi se complac în faţa Europei ca regiuni, folosind definiţia ARE, care defineşte regiunea ca entitatea administrativ-teritorială care se află între guvernul central şi administraţia publică locală. Ele uită faptul că în România legea privind administraţia publică defineşte judeţul ca entitate a administraţiei publice locale cu prerogative de coordonare a consiliilor locale. De facto şi de jure avem numai două nivele administrative, cel local şi cel naţional. Considerarea judeţului ca nivel statistic NUTS separat de localităţi nu schimbă esenţa lucrurilor.

Proiectul Cartei autonomiei regionale se află în faţa guvernelor pentru a obţine votul final al Consiliului de Miniştri ai Consiliului Europei, pentru a deveni Convenţie europeană². Similar cu Carta autonomiei locale, acest document defineşte regiunea ca entitate administrativ-teritorială, care are prerogativele necesare pentru gestionarea tuturor problemelor proprii comunităţii regionale. Elementele definitorii ale unei regiuni sînt:

•Limitele geografice şi competenţele administrative teritoriale, care se atribuie de către parlament în procesul de regionalizare. De regulă, dar nu obligatoriu, statutul de regiune este garantat de constituţia ţării respective.

•Cadrul instituţional al funcţiilor regionale, înseamnă existenţa unor organisme regionale (consiliu ales democratic şi guvern regional, camere de comerţ, agenţii de dezvoltare, instituţii culturale şi de învăţămînt, universităţi) care conferă o coerenţă internă regiunii şi oferă posibilitatea accesării şi utilizării resurselor de dezvoltare.

•Identitatea regională, solidaritatea şi comunitatea regională, care se manifestă prin regionalism în discursul public.

Fără existenţa acestor trei componente, politic, instituţional şi comunitar, regiunea nu există ca entitate. Din cele expuse mai sus este clar că nici regiunile de dezvoltare (fără drepturi administrative), nici judeţele nu pot fi considerate regiuni.

3. Etnicizarea discursului despre regiuni

Dorinţa de emancipare a comunităţilor naţionale aflate în situaţia de a forma majoritate etnică într-o regiune dată a fost şi este una dintre forţele care sprijină regionalismul European. Spania (Catalonia) şi Italia (Tirolul de Sud) au folosit cu succes regiunea pentru administrarea problemelor specifice unei etnii. Existenţa în Europa a unor regiuni autonome cu statute culturale speciale oferă suport pentru discursurile etnoregionaliste din România. Adepţii acestui discurs uită faptul esenţial că nici una dintre regiunile invocate ca succese de autonomii etnice nu sînt constituite pe baze etnice. Prerogativele administrative culturale ale regiunii sînt conferite comunităţii teritoriale şi nu celei etnice.

Consiliul Europei a încercat să rezolve această problemă a legăturii dintre teritoriu şi etnie prin două strategii. Prima dintre ele este aceea de a separa drepturile cultural-lingvistice de cele colective, strategie materializată în Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare3. Această convenţie intrată în vigoare din martie 1998, se află încă în stadiu de ratificare în România⁴. A doua strategie s-a manifestat prin elaborarea unor recomandări cu privire la respectarea drepturilor minorităţilor naţionale de către administraţiile regionale.

Este evident că aceste demersuri ale Consiliului Europei au urmărit tocmai eliminarea discursului etnicizant ca obstacol în calea regionalizării Europei.

4. Regionalism slab în România

Unul dintre paradoxurile româneşti este contradicţia evidentă dintre existenţa unor caracteristici geomorfologice, culturale, economice şi istorice care ar putea defini regiunile şi firava afirmare a unor curente regionaliste în discursul public. Cauzele acestui fenomen se află în cultura politică a ţării. Elita politică şi presa nu întrezăresc interesul în deschiderea cutiei regionaliste. Regionalismul rămîne o temă tabu.

Efectele globalizării economice nu sînt încă conştientizate de elita economică, astfel încît nu există încă interese coerente pentru formarea unor pieţe regionale şi a unor politici de dezvoltare economică bazate pe regiuni.

5. Politica românească de dezvoltare regională

Legea cu privire la politica de dezvoltare regională prin care s-au creat cele opt regiuni de dezvoltare a fost aprobată de Parlament în 1998 la presiunea Uniuni Europene. Tot procesul de dezvoltare derulat în acest cadru este guvernat de integrarea României în UE.⁵ Din păcate însă, crearea unui sistem instituţional al agenţiilor de dezvoltare regională acceptată de UE pentru derularea fondurilor de preaderare şi cele structurale în viitor, diminuează şansele regionalismului românesc. A face politică de dezvoltare regională fără a crea regiuni este o găselniţă politică est-europeană. Mai toate ţările care acced la UE, mai puţin Polonia, au procedat la fel. Acest fenomen se datorează dominanţei paradigmei statului naţional unitar şi a intervenţionalismului statal în regiune.

Există dificultăţi practice enorme de a sufla vînt regionalist în structurile actuale de dezvoltare regională. Urgenţele impuse de calendarul aderării, procesele birocratice de planificare bugetară în UE, lipsa specialiştilor şi capacitatea de absorbţie slabă contribuie la această problemă.

Scenarii pentru viitor

Scenariul pesimist. Nimic nu se va schimba, sistemul actual al regiunilor de dezvoltare va încerca să facă faţă cerinţelor de absorbţie a fondurilor structurale, din ce în ce mai dificil. Vom pierde sume mari destinate dezvoltării regionale.

Scenariul optimist. După aderarea României în UE sistemul de analiză statistică a datelor va produce informaţii relevante despre economiile regiunilor de dezvoltare.

Şansele regionalismului în România

Presiunile din partea UE de a cheltui fondurile structurale vor genera proiecte de anvergură în domeniul infrastructurii, protecţiei mediului şi cooperării economice. Demersurile privind drepturile minorităţilor naţionale vor contribui la ratificarea Cartei limbilor regionale sau minoritare, ceea ce va contribui la evitarea etnicizării problematicii regionale. Se va ratifica Charta autonomiei regionale, pe care România se va grăbi s-o semneze. Ca urmare va apare un discurs regionalist de anvergură. După dispute de aproape cincizeci de ani, se va proceda la reforma administraţiei publice prin crearea de regiuni administrative.

Concluzie

Regionaliştii români trebuie să se pregătească pentru un marş lung şi obositor. În aceste decenii trebuie dezvoltată identitatea comunităţilor regionale şi create instituţii care oferă servicii regionale. Sfera civilă poate oferi posibilităţi de instituţionalizare necesare acestui demers. Cointeresarea sferei economice şi a celei politice este necesară pentru ca regionalismul românesc să nu rămînă un proiect intelectual sau o utopie frumoasă.

Note:

1. https://www.are-regions-europe.org/VICARDS/pays/RO/index.html

2. Recommendation 156 (2004)1 on the “Council of Europe Convention on Regional Self- Government – progress of the draft” https://wcd.coe.int/ViewDoc.js

3.European Charter for Regional or Minority Languages (STE n°148),

4.https://www.coe.int/T/E/Legal_Affairs/Local_and_regional_Democracy/Regional_or_Minority_languages/Charter/2_The_Text_of_the_Charter/2List_Charter_versions.asp#TopOfPage

5. Vezi integrarea Agenţiei Naţionale de Dezvoltare Regională în cadrul Ministerului Integrării Europene. www.mie.ro

*

Gábor KOLUMBÁN (n.1959), lector universitar la Universitatea Sapientia, Facultatea de ştiinţe Economice şi Umane, doctorand la Universitatea din Pécs (Ungaria) în domeniul economiei şi politicilor regionale. Pînă în anul 2000 activ în politică: preşedintele Consiliului Judeţean Harghita în perioada 1996-2000 şi membru în Delegaţia României la Consiliul Europei în perioada 1997-2000 (Camera Puterilor Locale şi Regionale, în cadrul căreia a deţinut funcţia de preşedinte al Comisiei de lucru pentru regionalism, federalism şi minorităţi).

Gábor Kolumbán, şansele regionalismului în România, studiu publicat cu permisiunea autorului.