Recenzii

Enache şi Salat Levente. În primăvara anului 2002 ei au propus o iniţiativă comună, sprijinită de ONG-urile pe care le conduceau, încercînd „să configureze un tablou al relaţiilor româno-maghiare şi perspectiva acestora în viitor” (p. 11). Astfel, preşedinţii organizaţiilor civile menţionate au trimis 370 de chestionare, îndreptîndu- le către personalităţi ale vieţii publice de origine română (150) şi maghiară (120 din Ungaria şi 100 din România). În acest fel, prin direcţionarea majorităţii provocărilor la clarificare către maghiari (220 de chestionare faţă de 150 livrate românilor), s-a stăruit cu un interes suplimentar asupra aripii maghiare a interlocutorilor, fără a dezechilibra excesiv ancheta. Răspunsurile care au venit s-au dovedit puţine: doar 36, din care volumul a ales să reproducă (în versiune română, maghiară şi engleză, făcîndu-le astfel accesibile atît în cele două arealuri cultural-lingvistice investigate, cît şi unui public internaţional) 31. Dintre acestea, răspunsurile româneşti sînt numai şapte, majoritatea celor incluse în carte aparţinînd unor voci publice maghiare.

Faţă de anvergura încercării, rezultatele ei deconcertează. Cei mai mulţi dintre actorii convocaţi să se pronunţe, au declinat oferta, din motive probabil diverse, greu de intuit. Ideea de a provoca mai mulţi cărturari din Ungaria decît din rîndul maghiarilor din România a balansat dintru început discuţia în sensul supoziţiei că în Ungaria s-ar găsi mai multe personalităţi calificate pentru a se propunţa în direcţia dată. Opiniile maghiare ajung astfel să se împartă în cuprins, echilibrat, între 12 răspunsuri ale unor persoane active în viaţa publică din ţara vecină, şi tot pe atîtea provenind de la maghiari activi pe scena românească. Un asemenea echilibru nu există însă, din cîte am putut constata, în plan real, tendinţa majorităţii maghiarilor fiind de a se valida – simbolic ori direct pe piaţa muncii – direct în Ungaria, atunci cînd acest lucru este posibil. Tocmai de acest prestigiu al Budapestei se leagă atît unele dintre suspiciunile româneşti faţă de disponibilitatea maghiarilor în general de a fi nişte buni cetăţeni în sensul cooperării cu politica Bucureştiului (suspiciuni infirmate de ultimii ani de colaborare politică cu UDMR- ul, cooptat la guvernare, dar din păcate persistente), cît şi criticile la adresa UDMR din partea unor radicali maghiari, care constată că politica uniunii nu a reuşit să atenueze tendinţa maghiarilor transilvăneni de a migra peste hotare. Iată, aşadar, o limită a reprezentativităţii conţinutului volumului, care a trebuit să ţină seama de rezultatele concrete obţinute, şi nu de realitatea din teren. Totodată, nu este de crezut că interesul românesc pentru problematica raporturilor româno-maghiare se reduce la şapte autori, anume tocmai cei prezenţi în volum. Din nou, editorii au fost constrînşi de feed-back-urile obţinute, iar nu de situaţia constatabilă cu alte mijloace decît cele ale prezentei anchete.

Avem, prin urmare, de a face cu o configuraţie mai mult sau mai puţin conjuncturală a cuprinsului cărţii, după cum o dezvăluie şi începuturile unora dintre răspunsuri, ce conţin scuze pentru întîrzierea reacţiilor la chestionar. Unii dintre cei provocaţi au fost prea prinşi de solicitările diverse ale vieţii, alţii nu vor fi ştiut ce să răspundă. Opţiunea a doua pare mai credibilă şi mai substanţială, fiind întemeiată mai ales prin lectura paginilor cărţii. Într-adevăr, nu sînt multe răspunsurile care depăşesc o informare şi o viziune generică asupra chestiunii aflate în dezbatere. Poate cel mai temeinic şi mai aplicat răspuns vine dinspre universitarul Bárdi Nándor, care îşi ia în serios misiunea şi produce o reflecţie bazată atît pe o bună informare bibliografică, cît şi prin cunoaşterea de teren a situaţiei. Mulţi dintre oamenii politici reproduc gînduri de bun simţ – şi este şi acesta un punct bun, cîtă vreme nu survin opţiuni nevalidabile, deplasate, extremiste (dar poate că au existat şi din acestea printre răspunsurile care nu au fost incluse în volum) –, însă fără vreo performanţă sub raportul cuantificării gîndurilor într-o perspectivă practică.

În general, remarcabilul efort editorial, de a evidenţia tipografic, într-un volum foarte bine îngrijit, de ţinută internaţională, contribuţiile, depăşeşte valoarea multora dintre acestea din urmă. Peisajul care se încropeşte este cel al unor oameni prea puţin antrenaţi pentru a rezolva litigiile propriei comunităţi – atît printre români, cît şi printre maghiari –, nefiind gata nici să le diagnosticheze acut, la obiect, dincolo de prejudecăţi, nici să le gîndească soluţionarea într-o manieră contorizabilă, după un calendar precis. Mărturisesc, a fost o surpriză să constat acest lucru, la cincisprezece ani după ce reluarea discuţiilor şi a activităţii laboratoarelor menite să rezolve problemele dintre români şi maghiari au dobîndit libertatea de a se manifesta în cadre noi, democratice.

O menţiune merită, în orice caz, provocarea însăşi, care a acţionat ca un revelator, evidenţiind starea reală a lucrurilor, dincolo de orice iluzii posibile. Utilă s-a dovedit şi informarea lui Bernard Viale privitoare la Biroul de Tineret Franco-German; precum şi reproducerea Tratatului de cooperare franco-german. Un text-escortă menit să sublinieze realizările efective ale programului de cooperare dintre germani şi francezi semnează Monica Robotin şi Petra Szávics.

Analiza finală a lui Salat Levente – „Perspectivele evoluţiei relaţiilor româno- maghiare” – pune însă punctul pe i. Ea înregistrează tăcerea UDMR faţă de iniţiativa celor două ONG-uri, politeţea rezervată a românilor, pesimismul bine informat al maghiarilor din Ungaria, radicalismul deznădăjduit al unora dintre maghiarii din România. În fine, prin toate poziţionările ei, ancheta îi apare ca extrem de utilă, semnalînd „imensa necesitate ca, în contextul relaţiei româno- maghiare, cineva să-şi asume munca pe care, în istoria reconcilierii franco-germane, o desfăşoară Oficiul Franco-German pentru Tineret (OFAJ/ DFJW) de mai bine de patru decenii” (p. 453). Este greu, totuşi, să speri în aşa ceva, cîtă vreme maghiarii opinează că sîntem în preambulurile concilierii, în timp ce românii consideră că ea a luat cu bine sfîrşit. Instalarea unei instituţii similare celei invocate, ar depinde, cum se vede, de voinţa unor inşi care cred ba că este prematur, ba că a devenit deja inutil să se încerce aşa ceva. Contradictoriu tablou, obţinut în urma unui demers legitim şi necesar.

Ovidiu Pecican