Studiu de caz

Procesul Hădăreni

István Haller

În seara şi noaptea zilei de 20 septembrie 1993, în satul Hădăreni, comuna Cheţani din Judeţul Mureş, s-a desfăşurat unul dintre cele mai grave conflicte interetnice dintre romi şi neromi din România. După ce cetăţeanul Crăciun Cheţan, de naţionalitate română, a fost ucis (cel mai probabil) de Râpa Lupian Lăcătuş, de naţionalitate romă, au fost linşate trei persoane (Aurelian Pardalian Lăcătuş, Râpa Lupian Lăcătuş – fraţi şi Mircea Zoltan – cumnatul lor), de naţionalitate romă, au fost incendiate 14 case aparţinînd membrilor comunităţii de romi, iar alte patru au fost distruse parţial.¹

Romii au fost alungaţi din sat. Următoarele zile au fost marcate de împiedicarea reîntoarcerii romilor în sat, cu acordul tacit sau manifest al autorităţilor. În urma presiunilor organizaţiilor de romi şi de drepturile omului din România, dar şi al celor internaţionale (inclusiv Congresul SUA a dezbătut cazul Hădăreni), majoritatea familiilor de romi s-au putut reîntoarce în sat, iar Guvernul României a promis reconstruirea caselor incendiate. Promisiunea a rămas în bună măsură în acest stadiu pînă azi (din cele 14 case incendiate, au fost reconstruite – multe fără tavan sau alte elemente structurale importante – doar 8).

Starea conflictuală a fost întreţinută de autorităţi şi în perioada următoare, spre exemplu, prin sancţionări contravenţionale abuzive ale romilor din localitate.

Ancheta penală a fost blocată datorită unor presiuni politice venite din partea PUNR-ului, aflat la guvernare în perioada respectivă alături de PDSR, PRM şi PSM, pînă la alegerile din 1996.

Ca rezultat al unei acţiuni de lobby efectuată de Liga PRO EUROPA, susţinută pe de o parte de comunitatea de romi din Hădăreni, pe de altă parte de alte organizaţii de drepturile omului (cum ar fi European Roma Rights Center), la peste patru ani de la incident, la 11 noiembrie 1997, la Tribunalul Mureş a început procesul penal al inculpaţilor învinuiţi pentru omor, incendiere şi ultraj împotriva bunelor moravuri.

Rechizitoriul

Cel puţin în primii trei ani ancheta penală a fost supusă presiunilor politice. Atît procurorul inspector Liviu Moica, cît şi comandanţii IPJ Mureş (col./r. Constantin Palade şi col. Ioan Pop) au recunoscut în ianuarie 1997 că tergiversarea soluţionării dosarului 1/P/1993 s-a datorat presiunilor politice exercitate asupra lor în perioada 1993-1996.

Sentinţa penală nr. 157 din 17 iulie 1998 enumeră însă şi o serie de erori care pot fi explicate doar prin indiferenţa şi superficialitatea organelor de urmărire penală şi nu prin presiuni politice: „Considerăm ca o atitudine negativă inclusiv efectuarea defectuoasă a actelor procesuale şi procedurale legate de cercetarea la faţa locului (procesul verbal de cercetare din 21.09.1993 îi are ca martori asistenţi pe inculpaţii [G. B.²] şi Gáll Nicolae, şi nu este semnat de ei, încălcîndu-se astfel prev. art. 129 al. 1 şi 2 C. pr. penală rap. la art. 92, 93 C. pr. penală şi art. 131 C. pr. penală), precum şi depunerea şi întocmirea cu întîrziere a rapoartelor de autopsie privind toate victimele (Cheţan Crăciun, Lăcătuş Râpa Lupian şi Zoltan Mircea au decedat la 21.09.1993 iar rapoartele au fost efectuate în octombrie şi noiembrie 1993, iar Lăcătuş Pardalian a decedat la 22.09.1993 şi raportul a fost întocmit în noiembrie 1993. De menţionat că niciunul din cele patru rapoarte medico-legale nu cuprinde datele certe, ci numai luna în care au fost efectuate), dar şi adunarea electorală ţinută pe stadionul din localitate, la care au participat politicieni, reprezentanţi ai poliţiei şi ai justiţiei, care au făcut apel la populaţie în sensul ascunderii adevărului şi tergiversării soluţionării cauzei.”

Incompetenţa Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Tîrgu-Mureş pare vădită, din moment ce şapte învinuiţi arestaţi preventiv la 21 iulie 1994 pentru infracţiunea de omor (Nicolae Gáll, Pavel Bucur, Petru Bucur, Iuliu Bucur, Vasile Bucur, Vasile Dorel Bucur, Nicolae Bucur) au fost eliberaţi imediat, chiar în aceeaşi zi, „pentru a nu stînjeni mersul lucrărilor agricole şi în special împărţirea recoltei” (citat din Ordonanţa Parchetului Militar de pe lîngă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti din 22 august 1995).

Mai mulţi martori (atît romi cît şi neromi, martori ai acuzării sau apărării) au declarat că în faza urmăririi penale mărturiile nu au fost înregistrate în totalitate, martorii au fost influenţaţi sau li se indicaseră nume de persoane pe care să le menţioneze în declaraţie. V. D. R. a declarat: „Cele declarate anterior nu-mi aparţin, am fost obligată de procuror să declar ceea ce s-a consemnat. Procurorul a ţipat la mine şi eu trebuia să-mi adaptez răspunsurile. [...] A venit la bar procurorul anchetator care a urlat, a lovit cu pumnul în tejghea, m-a ameninţat că voi fi legată. [...] Trebuia să răspund aşa cum eram întrebată, mai precis întrebările erau: «nu-i aşa că X a dat foc?» [...] Mi-am menţinut declaraţiile date anterior deoarece procurorul mi-a spus că dacă schimb aceste declaraţii, voi fi închisă”³.

Potrivit mai multor martori, în noaptea de 20-21 septembrie 1993, atît procurorul anchetator al cazului Hădăreni cît şi un alt procuror, Ioan Blaj, se aflau în localitate. Astfel ar fi avut ocazia de a strînge dovezi în mod nemijlocit, în timpul desfăşurării evenimentelor.

Totodată nu poate fi omisă din acest tablou presiunea exercitată asupra Parchetului din partea mass-mediei de a renunţa la incriminarea vinovaţilor (un titlu semnificativ: „Procurorii reinstituie teroarea” – Ziua, 26 februarie 1998, pagina 12).

În astfel de condiţii a fost întocmit la 12 august 1997, de procuror inspector Liviu Moica, Rechizitoriul Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Tîrgu-Mureş, în dosarul nr. 1/P/1993.

Acest Rechizitoriu, în prima parte, incriminează colectiv comunitatea romilor pentru existenţa tensiunilor interetnice. „Modul de viaţă marginal al unor categorii de ţigani, şi în special al celor care s-au stabilit în Hădăreni după decembrie 1989, a generat grave tensiuni cu populaţia majoritară. În general, datorită condiţiilor de viaţă, respingerii unor valori morale acceptate de restul comunităţii, ţiganii s-au automarginalizat manifestîndu-se agresiv, nerecunoscînd şi încălcînd premeditat normele juridice instituţionalizate în societate.”

Rechizitoriul îşi permite să prezinte şi numărul cauzelor penale (7 în perioada 1991-1993) în care erau implicaţi romi, deşi ţinerea şi publicarea evidenţei criminalităţii pe criterii etnice nu este în conformitate cu principiul nediscriminării.

Cifra prezentată nu se poate compara cu totalitatea dosarelor penale în care au fost implicaţi cetăţenii din Hădăreni în perioada menţionată, deoarece Inspectoratul Judeţean de Poliţie Mureş a refuzat să comunice date referitoare la numărul total al delincvenţelor, considerînd că acesta este secret profesional. În mod inexplicabil, caracterul secret al informaţiilor nu se extinde şi asupra faptelor comise de romi. Modul în care cetăţenii – de această dată neromi – din Hădăreni s-au raportat la lege se reflectă în temerea Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Tîrgu-Mureş, că în urma arestărilor preventive „locuitorii satului Hădăreni vor declanşa acţiuni de protest ,de nerespectare a legilor, între altele blocarea şoselei naţionale pe o perioadă mai mare de timp”, Gheorghe Bucur, viceprimarul comunei Cheţani, fiind „suspectat că s-ar afla împreună cu aceştia printre principalii instigatori la violenţe” (citat din Ordonanţa Parchetului Militar de pe lîngă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti din 22 august 1995).

„Violenţa împotriva ţiganilor s-a exercitat în mod selectiv, nefiind vizaţi cei integraţi în mod normal în viaţa socială” – afirmă Rechizitoriul, ca o conluzie la acuzaţiile formulate pe mai multe pagini la adresa comunităţii de romi. Faţă de această afirmaţie a Parchetului, Sentinţa penală nr. 157 din 17 iulie 1998 menţionează: „instanţa îşi însuşeşte susţinerea tuturor martorilor şi inculpaţilor precum şi a părţilor vătămate, audiaţi nemijlocit, în sensul că în noaptea respectivă urma ca satul să fie «curăţat de ţigani»”. Într-un alt loc însă şi sentinţa susţine că „nu toate casele de ţigani şi nu toţi ţiganii au fost vizaţi”. Tot timpul s-a susţinut că au fost afectate doar acele familii de romi care ar fi avut un comportament antisocial. Declaraţiile neromilor în faţa instanţei au dovedit contrariul: „După părerea mea, nu toată comunitatea romilor din Hădăreni merita acelaşi tratament, pentru că erau familii cu care ne puteam înţelege şi din păcate şi aceste familii au avut pagube”⁴ (declaraţia lui F. R.); „ardea casa ţiganului [V. M.] care nu avea nici o vină”⁵

După ce trece în evidenţă evenimentele din 20 septembrie 1993, pe baza mărturiilor, Rechizitoriul dispune următoarele: trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpaţilor Pavel Bucur, Petru Bucur, Nicolae Gáll, Vasile Dorel Bucur, Severius Ioan Precup pentru săvîrşirea infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav⁶, distrugere⁷ şi ultraj împotriva bunelor moravuri⁸, în sarcina inculpatului Petru Bucur⁹ reţinînd şi infracţiunea de ameninţarea martorului; trimiterea în judecată a inculpaţilor Vasile Bucur, Nicolae Bucur, Iuliu Bucur, Vasile Budean, Olimpiu Vescan şi Simion Furdui pentru săvîrşirea infracţiunii de distrugere şi ultraj împotriva bunelor moravuri; scoaterea de sub urmărire penală a inculpaţilor Vasile Bucur, Nicolae Bucur şi Iuliu Bucur pentru săvîrşirea infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav, neînceperea urmăririi penale faţă de I. A. şi alte 12 persoane; încetarea urmăririi penale împotriva lui Râpa Lupian Lăcătuş, decedat.

Faţă de încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţi se ridică unele semne de întrebare. De ce s-a încadrat distrugerea la art. 217 al Codului penal, şi nu la art. 218, distrugere calificată, faptele comise avînd consecinţe deosebit de grave (13 familii şi-au pierdut toate bunurile)? De ce nu s-a reţinut împotriva inculpaţilor infracţiunea de violare de domicliu¹⁰, din moment ce era evident că cei care au comis distrugerile au fost în curtea şi în locuinţa familiilor de romi? O posibilă explicaţie ne oferă Legea privind graţierea unor pedepse¹¹, publicată cu cîteva zile înaintea definitivării rechizitoriului, care acordă graţiere – între altele - infracţiunilor de distrugere şi celor de ultraj împotriva bunelor moravuri, dar nu şi distrugerii calificate şi violării de domiciliu!

Interesant este că Rechizitoriul specifică în două locuri că este vorba de distrugere calificată, însă la capitolul Dispoziţii menţionează doar distrugere. Probabil Rechizitoriul conţinea iniţial acuzaţii mai grave, care, ulterior, au fost modificate. Din neatenţie însă au rămas şi părţi „nemodificate”.

Atmosfera procesului

Cum era de aşteptat, procesul a început într-o atmosferă foarte încărcată. Spiritele erau încinse: inculpaţii au fost primiţi de către rude şi prieteni ca nişte eroi (unul din inculpaţi şi-a ridicat pumnii şi a gesticulat către cei adunaţi, ca într-un scenariu de miting), iar de către romii din sală au fost primiţi cu huiduieli şi înjurături. Orice se întîmpla, era interpretat cu ură sau cel puţin cu suspiciune. Spre exemplu, în prima zi de proces, la 11 noiembrie 1997, în sala de şedinţă a sunat un telefon mobil, aparţinînd unui lider rom. Imediat au apărut suspiciuni privind persoana cu care vorbeşte, motivul pentru care vorbeşte, ideea că s-ar „spiona” în sală.

Această atmosferă s-a calmat treptat în cursul procesului, devenind din nou încinsă în final, cînd deja era evident că unii inculpaţi nu vor putea evita pedeapsa cu închisoarea, dar totodată şi faptul că pedepsele nu vor fi cele scontate de victime.

Deşi romii din Hădăreni se plîngeau de existenţa unor ameninţări din partea familiilor inculpaţilor, nu au avut loc incidente majore. Ceea ce se putea observa în sala de şedinţă era incitarea subtilă (prin semne mai mult sau mai puţin ob- scene, prin cîteva vorbe aruncate în şoaptă) a romilor. Unii dintre cei vizaţi au răspuns la aceste provocări, fiind nevoie şi de intervenţia hotărîtă a preşedintei instanţei pentru a calma spiritele. Spre exemplu, G. L. a încălcat în mod repetat prevederile privind ordinea şi solemnitatea şedinţei. Pentru tulburarea ordinii, a fost îndepărtată de cîteva ori din sală, preşedinta instanţei ameninţînd-o chiar cu arestare pentru infracţiune de audienţă, lucru care nu s-a produs. Această indulgenţă se explică prin faptul că preşedinta instanţei a arătat înţelegere pentru persoanele care şi-au pierdut toate bunurile şi aşteptau în zadar de ani de zile să fie despăgubite. Dacă aceste cazuri particulare ar fi urmat să se generalizeze, probabil că măsurile ar fi fost pe măsură. Presa a subliniat aceste incidente, fără a le distorsiona. Un exemplu în acest sens: „mama uneia dintre victime, [B. M.] i-a strigat preşedintelui completului de judecată «dacă nu ne faceţi dreptate... mergem şi noi, ţiganii, să aprindem casele românilor». Ea a fost urgent evacuată din sală.”¹²

Considerînd că în această atmosferă justiţia nu poate fi independentă, încă în noiembrie 1997 una dintre victime, M. F. Z., a cerut Curţii Supreme de Justiţie strămutarea procesului. Celelalte victime (sub 19 semnături), precum şi acuzaţii au cerut să se respingă solicitarea de strămutare, pe considerentul că transportul martorilor ar fi reprezentat costuri semnificative. Curtea a dat cîştig de cauză celor care au susţinut că „pînă în prezent¹³, în opinia noastră, judecata s-a desfăşurat în mod normal şi nu avem motive să credem că susţinerile din cererea de strămutare sînt temeinice”.

Cît de reale puteau fi mărturiile?

În legătură cu Pavel Bucur, Parchetul a formulat şi acuzaţia că el ar fi încercat să modifice prin ameninţări declaraţiile unui martor. Era evident că există anumite presiuni asupra martorilor¹⁴, cel puţin de ordin psihic. Într-un sat unde preotul ortodox s-a solidarizat cu cei care au comis crimele, ca şi reprezentantul „din judeţ” al celui mai important partid politic din sat (PUNR), e greu să devii „trădător” şi să spui cine ce a comis.

Efectul acestei presiuni era evident în cursul procesului. Altfel au sunat declaraţiile date în faţa procurorului şi altfel cele date în faţa rudelor inculpaţilor, persoane din sat cu care trebuiau să convieţuiască în continuare. S. M. a declarat în mod expres: „nu pot să nominalizez nici o persoană care a lovit pentru că sînt o persoană singură şi îmi este frică de reacţia concetăţenilor”¹⁵. Şi V. C. a declarat: „Corespunde adevărului că am fost ameninţat de femeile din sat la data de 23.11.1993, ameninţare pe care am primit-o pentru că continuam să-i ajut pe ţigani, respectiv să le lucrez. Mi-e frică să dau numele femeilor care m-au ameninţat. Mi- a fost frică şi atunci şi mi-e frică şi acum.”¹⁶.

În cazurile cele mai flagrante, preşedinta instanţei a dispus începerea urmăririi penale pentru mărturia mincinoasă a unor persoane. Aceste persoane şi-au modificat atitudinea în faţa procurorului. Unul dintre aceşti martori, F. R., la data de 12 februarie 1998 a prezentat o declaraţie în faţa anchetatorului Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Mureş în care a specificat: „am fost emoţionat şi intimidat de prezenţa atîtor persoane, precum şi a inculpaţilor în sala de judecată”. Declaraţiile acestor persoane, schimbate cînd la presiunea celor din sala de judecată, cînd la presiunea organelor de cercetare penală – cel puţin la instanţa de recurs, în faţa căreia declaraţiile apăreau doar în formă scrisă – au fost considerate ca fiind îndoielnice.

O mare doză de suspiciune s-a ridicat faţă de martorii romi. Pot fi ei obiectivi după cele suferite? Această suspiciune a mers pînă acolo încît presa considera că oricine incriminează neromii, trebuie să fie rom. Caracteristic în acest sens este un articol din cotidianul Naţional din 15 aprilie 1998, publicat sub titlul Dosarul Hădăreni – Un ţigan a recunoscut că şi el a aruncat cu pietre în casa ucigaşilor lui Crăciun Cheţan, semnat de Corina Ruja, în care unul din martorii cheie, L. C. D., a fost făcut ţigan doar pentru că i-a înşirat pe cei care au participat la incident.

Mărturiile erau afectate în mare măsură şi de trecerea celor 4-5 ani de la evenimente, timp în care cele văzute şi auzite au fost completate în subconştient de zvonuri ulterioare.

Cum a început incidentul?

Unul dintre punctele cheie ale procesului l-a constituit modul în care a început incidentul.

O parte a martorilor romi a afirmat că exista un plan al incendierii caselor romilor dinainte de 20 septembrie 1993. În această interpretare, ceea ce s-a întîmplat la data respectivă era urmarea unei provocări premeditate, dar care - datorită ripostei romilor – a avut un efect nescontat pentru populaţia majoritară: uciderea lui Crăciun Cheţan. O astfel de declaraţie a dat L. M.: „cu circa o săptămînă înainte de 20 septembrie 1993 un vecin de-al meu [G. P] mi-a spus că vor fi arse casele ţiganilor din sat pentru că astfel locuitorii satului să nu mai aibe probleme cu ei”.¹⁷ I. M. a declarat că şi el a fost anunţat în prealabil de inculpatul Vasile Bucur, care i-a promis că – fiind vorba de un „ţigan de treabă” – el nu va fi afectat.

Dacă s-a făcut într-adevăr o astfel de promisiune, ea nu a fost respectată. Casa lui I. M. a fost prima incendiată...

Iniţial, organele de cercetare penală au prezentat presei şi opiniei publice următorul scenariu: Aurelian Pardalian Lăcătuş, Râpa Lupian Lăcătuş şi Mircea Zoltan, aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice, au agresat-o verbal pe Liana Bucur, care a trecut prin faţa lor. Gligor Cheţan a intervenit în apărarea fetei, dar a fost bătut. Văzînd acest incident, un număr de oameni au sărit în ajutorul bătrînului. Râpa Lupian Lăcătuş¹⁸ a scos un cuţit cu care l-a înjunghiat pe Crăciun Cheţan.

Rechizitoriul, neavînd suport pentru acest scenariu, a susţinut următoarele: „[Gligor Cheţan] trecînd prin faţa lor, fără motiv, fraţii Lăcătuş Râpa Lupian şi Lăcătuş Aurelian Pardalian i-au adus grave jigniri, deşi Cheţan Gligor era mult mai în vîrstă decît ei. Fiind indignat de manifestările celor doi fraţi, Cheţan Gligor senior a legat cu lanţul vaca de un stîlp electric de beton¹⁹, intenţionînd apoi să se deplaseze spre fraţii Lăcătuş pentru a le imputa comportarea necuviincioasă faţă de el. Înaintea sa a venit însă Lăcătuş Aurel Pardalian, care l-a lovit cu palma peste faţă şi l-a tras după el peste şosea, pînă la staţia de autobuz. Aici, tot fără motiv, cei doi fraţi au continuat să–l lovească cu pumnul pe Cheţan Gligor senior, doborîndu-l.”

În urma audierii în public a martorilor evenimentului, s-au conturat următoarele: „Cei trei ţigani observînd-o pe trotuarul de vis-à-vis pe Bucur Liana, au început să strige după ea folosind pe lîngă cuvinte de salut şi alte apelative pentru a-i atrage atenţia tinerei. În conformitate cu declaraţia martorei Bucur Liana, aceasta nu s-a simţit jignită cu nimic, dar nici nu a răspuns celor trei tineri. [Liana Bucur a declarat următoarele: „În staţia de autobuz se aflau trei sau patru tineri ţigani care, într- adevăr, au strigat după mine însă după cîte îmi amintesc, m-au întrebat ce fac sau unde merg. Precizez că apelativele ţiganilor nu m-au jignit cu nimic. Mai ales că nici nu le-am răspuns.”²⁰ Unul dintre cei prezenţi în grup, L. M, a afirmat că Liana Bucur a fost întrebată dacă doreşte napolitane²¹, ulterior explicînd că nu exista intenţia unei „acostări”, discuţia dintre grupul de romi şi fată datorîndu-se faptului că una din persoanele care erau în grup a fost coleg de clasă cu Liana Bucur şi-a manifestat doar bucuria reîntîlnirii, ea fiind studentă la Cluj.] Pe acelaşi trotuar cu martora, din sens opus, venea spre centrul comunei Cheţan Gligor senior care ducea o vacă de funie. Această persoană, deşi mai în vîrstă decît persoanele cu care s-a intersectat, a luat o atitudine prin aceea că a replicat tinerilor ţigani aflaţi în staţie. Din declaraţia martorului Cheţan Gligor senior rezultă că a folosit apelative «aspre» la adresa ţiganilor, avînd în vedere că, fiind mai în vîrstă, o să-i determine pe cei trei să–şi vadă de treaba lor, să nu se mai lege de «fetele satului». Reacţia ţiganilor nu a fost cea scontată de martor, aceştia nu au mai continuat să facă vreo referire la tînără, în schimb l-au luat în derîdere pe bătrîn făcînd referiri jignitoare la relaţia dintre el şi vacă. Martorul s-a enervat, mai ales că anterior consumase alcool, lucru recunoscut de el. [...] În legătură cu consumul de alcool, instanţa reţine că cel puţin în această primă fază a incidentului, sub influenţa băuturilor alcoolice se afla doar Cheţan Gligor senior, pentru că în conformitate cu declaraţia martorei [R. V. D.], cei trei ţigani au fost în după-amiaza respectivă în bar, dar nu au consumat alcool. Au cumpărat dulciuri şi cafea. Pentru a-i «disciplina» pe cei trei ţigani, Cheţan Gligor a legat vaca de stîlp şi ameninţîndu-i cu biciul a trecut strada cu intenţia vădită de a-i lovi. Din declaraţia martorului [L. M.] rezultă că Cheţan Gligor l-a şi lovit pe Parda în cap de două ori, acesta a ripostat şi l-a lovit pe Cheţan Gligor la gură. [...] Victima Cheţan Crăciun, ajunsă şi ea la faţa locului, nu a mai apucat la rîndul său să-l lovească pe ţiganul cu cuţit în mînă pentru că a fost împuns în zona pieptului.”²²

Gravitatea faptului că Gligor Cheţan a fost lovit nu poate fi minimalizată, cu atît mai puţin înjunghierea victimei Crăciun Cheţan, dar se poate observa intenţia vădită a organelor de urmărire penală de a imputa izbucnirea incidentului în totalitate romilor, de a ascunde faptul că – fără vreun motiv întemeiat – Gligor Cheţan a trecut strada şi a început să-i lovească pe romi cu biciul. Acest aspect este cu totul străin de imaginea unui sat „terorizat” de romi, unde nici un nerom nu are curajul să se opună „stăpînilor satului”²³; arată mai de grabă existenţa unor sentimente rasiste, imaginea unui sat unde romii nu pot discuta liber cu neromii, mai ales băieţii romi cu fetele nerome. Totodată, trebuie sublinitat faptul că „ura împotriva romilor” nu a fost nici pe departe atît de generală cum au încercat să dovedească organele de urmărire penală la unison cu inculpaţii. Chiar şi în condiţiile pasiunilor dezlănţuite, au existat săteni care s-au opus incendierii caselor, care au încercat să stingă focul din unele case sau care chiar au ascuns romi în casele lor pentru a-i scăpa de furia grupului care a comis crimele. În acest sens merită citată declaraţia lui O. S.: „Iniţial casa mamei mele nu a fost incendiată pentru că [I. şi I. G.] nu au permis, dar ulterior, în jurul orei 1, grupul de oameni a revenit şi a dat foc casei. [...] Mă aflam în curte la [G.]. O vecină a strigat lui Vescan Olimpiu: «Olimpiule, nu da foc, că te spun la mama ta» [...] ăi [G. I.] a încercat să nu-i lase pe tineri să dea foc.”²⁴

Într-o stare de normalitate, Aurelian Pardalian Lăcătuş ar fi fost condamnat pentru lovire, iar Râpa Lupian Lăcătuş pentru omor. Pentru ambii învinuiţi s-ar fi putut invoca scuza provocării.²⁵

Cine a participat la omor şi incendieri?

Conform Sentinţei penale nr. 157 din 17 iulie 1998, incendierea primei case, în care s-au refugiat cei trei romi (Aurelian Pardalian Lăcătuş, Râpa Lupian Lăcătuş, Mircea Zoltan), s-a produs astfel: „din mulţime s-au exprimat îndemnuri la incendiere: «daţi-le foc, să ardă ca şobolanii». Cu certitudine, [I. A.], care avea o legătură de cînepă în mînă, a aruncat primul cu material inflamabil în casă. [...] La incendiere şi- a adus aportul şi [S. A.], care din tractorul aflat în faţa căminului cultural se alimenta cu motorină, care cu ajutorul unui bidon de plastic, era efectiv pompată în casă. La incendiere au participat şi [F. R.] şi Vescan Olimpiu (inculpat) [singurul inculpat din acest grup numeros!], aceştia fiind văzuţi cu mănunchiuri de cînepă în mîini. În afara celor nominalizaţi (oameni adulţi), la reuşita incendierii şi-au adus aportul copii aflaţi la faţa locului, şi anume fraţii [G.], fraţii [D.], copiii lui [K.].

Incendierea casei a avut ca efect încercarea de evadare a romilor. Pe baza declaraţiei martorilor, Sentinţa penală nr. 157, în dosarul 5153/1997, a stabilit următoarele:

1.      „Pe geamul din dreapta [...] a ieşit «Sibi» – Lăcătuş Râpa Lupian, care a fost imediat imobilizat de lucrătorul de poliţie Moga (acesta i-a aplicat cătuşe). [...] Poliţistul Moga a încercat să se refugieze cu Sibi în curtea lui [I. R.], care nu le-a permis accesul. Atunci, pentru a scăpa de furia dezlănţuită, poliţistul a încercat să ajungă cu victima spre drumul spre cimitir, încercînd şi alte porţi de acces în curţile oamenilor, însă aceste porţi erau închise. La circa 10 metri parcurşi pe drumul spre cimitir, mulţimea adunată a reuşit să îi oprească, agresîndu-l pe Sibi. Atunci poliţistul, dîndu-şi seama că prezenţa sa este pur decorativă, şi-a abandonat «prizonierul» mulţimii dezlănţuite. Se reţine că [V. A.] l-a tras de geacă pe poliţist, împiedicîndu-l astfel să mai intervină în vreun mod.”

2.  „Concomitent [cu Râpa Lupian Lăcătuş], pe acelaşi geam a ieşit şi «Parda» – Lăcătuş Pardalian, care a fugit spre faţa casei.”

3.   „Zoltan Mircea a fost efectiv împiedicat de către [I. A.] şi [N. V] să iasă din casă, prin lovituri cu pumnul şi cu lopata, ceea ce a condus în final la carbonizarea sa.”

În această descriere a evenimentelor, sentinţa îşi schimbă cursul şi nu mai menţionează nume de persoane care au participat, conform declaraţiilor martorilor, la evenimente. Această turnură se datorează modificării atitudinii preşedintei instanţei. Dacă la început martorii au fost solicitaţi să povestească evenimentele, ulterior se cerea ca martorii să se refere strict la persoanele acuzate, întrebările fiind de genul: „ce a făcut X. Y. în seara zilei de 20 septembrie 1993?”. Astfel se adunau mărturii impotriva inculpaţilor, dar nu se putea afla clar cine şi în ce măsură a mai participat la evenimente.

În cursul audierii martorilor s-a conturat un grup de aproximativ 10-15 persoane care au participat la omor. După sosirea poliţiştilor din Luduş, s-au for- mat mai multe grupuri (probabil trei), cu un total de 25-30 de persoane care au mers de la casă la casă, au intrat în locuinţe adunînd mobile şi alte obiecte în mijlocul camerelor şi dîndu-le foc, folosind cauciucuri şi materiale inflamabile.

Sentinţa precizează foarte clar: urmărirea penală trebuia extinsă atît cu privire la persoane, cît şi cu privire la fapte: „din probele administrate rezultă că inculpatul Furdui Simion se face vinovat şi de săvîrşirea infracţiunii de omor calificat deosebit de grav, precum şi că un aport deosebit la săvîrşirea infracţiunii de omor calificat deosebit de grav au avut-o şi [I. A., V. S. A., S. B., N. V.], iar la săvîrşirea infracţiunilor de distrugere şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice au participat în mod deosebit [V. C, K. G., V. S., G. B.]. Ţinem să subliniem că faţă de persoanele pentru care s-ar fi impus extinderea procesului penal există probe incriminatorii nu numai în faza de cercetare judecătorească ci, mai ales, în faza de urmărire penală.”

Şi reprezentanţii romilor din Hădăreni au cerut extinderea procesului penal „asupra tuturor persoanelor împotriva cărora există suficiente dovezi că au participat la omor [...] şi distrugere prin incendiere”; şi pentru alte fapte, „luînd în considerare mărturiile care dovedesc şi comiterea infracţiunii de violare de domiciliu” (Memoriu către Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel). În acest memoriu se mai cere eliminarea circumstanţelor atenuante (avînd în vedere faptul că persoanele care au comis crimele nu au fost provocate de victime), ba chiar aplicarea circumstanţelor agravante.

De ce nu s-a început urmărirea penală a acestor persoane? De ce a fost refuzată de procurorul din sala de judecată, Otilia Abram, cererea instanţei de a extinde urmărirea penală? Pentru aceste întrebări nu există răspunsuri raţionale, juridic motivabile.

Condamnările

Refuzul Parchetului de a extinde urmărirea penală a afectat chiar şi cuantumul pedepselor aplicate acelor persoane care au fost găsite vinovate. Preşedinta instanţei, Viorica Odobleja, în Sentinţa penală nr. 157, specifică: „Faţă de caracteristicile speţei, pedepsele aplicate inculpaţilor în ceea ce priveşte cuantumul ar putea părea blînde sau în disproporţie cu cele săvîrşite. Considerăm că atîta vreme cît persoane care au avut un aport mult mai substanţial la faptele penale deduse judecăţii nu au fost trimise în judecată şi, chiar mai mult, nici nu au fost cercetate pentru acţiunile lor ilicite, deşi existau probe certe, inculpaţii trimişi în judecată nu pot să răspundă pentru întreaga vină c,i în contextul reţinerii unei vini deosebite, doar pentru faptele lor.”

În favoarea inculpaţilor s-a reţinut şi scuza provocării. „În esenţă, »evenimentul Hădăreni« reprezintă din punctul de vedere al completului [...] o reacţie coordonată şi concertată a majorităţii locuitorilor faţă de o minoritate compusă din reprezentanţii a două familii de ţigani. Această reacţie a fost justificată, în gen- eral, de starea de tensiune creată prin comportamentul social necorespunzător minorităţii, anterior evenimentelor şi, în special, de comportamentul din după amiaza zilei de 20.09.1993 a cinci tineri ţigani aparţinînd celor două familii, îndreptate împotriva unei tinere, unui bătrîn şi unui bărbat în floarea vîrstei aparţinînd majorităţii.”²⁶ Se pot observa diferenţe substanţiale între diferitele părţi ale sentinţei. După ce s-a clarificat că tînăra nu a fost insultată şi nici comportamentul bătrînului nu a fost fără cusur, pentru a „justifica” linşarea a trei persoane şi incendierea a 14 case, se revine la acuzaţiile iniţiale ale rechizitoriului, combătute chiar de prima parte a sentinţei.

Astfel s-au aplicat circumstanţe atenuante, iar multitudinea de circumstanţe agravante – săvîrşirea faptei de mai multe persoane împreună, săvîrşirea infracţiunii prin acte de cruzime ori mijloace care prezintă pericol public, săvîrşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor²⁷ - nu au fost luate în considerare.

Şi Legea 137/1997 privind graţierea unor pedepse a redus cuantumul pedepselor.

Tabelul de mai jos prezintă situaţia condamnărilor hotărîte de Tribunalul Mureş:

Nume	Omor deosebit de grav (închisoare)	Distrugere (închisoare)	Ultraj împotriva bunelor moravuri (închisoare)	De executat după graţiere (închisoare)	Pedepse complementare
Pavel Bucur	5 ani	1 an	6 luni	5 ani	4 ani interzicerea unor drepturi
Petru Bucur	achitat	1 an	3 ani	1 an şi 6 luni	2 ani interdicţia accesului în Hădăreni
Nicolae Gáll	3 ani	1 an	6 luni	3 ani	2 ani interzicerea unor drepturi
Vasile Dorel Bucur	7 ani	3 ani	1 an	7 ani şi 6 luni	4 ani interzicerea unor drepturi
Severius Ioan Precup	7 ani	3 ani	1 an	7 ani şi 6 luni	4 ani interzicerea unor drepturi
Vasile Budean	—	5 ani	1 an	2 ani şi 6 luni	—
Simion Furdui	—	5 ani	1 an	2 ani şi 6 luni	—
Vasile Bucur	—	3 ani	1 an	1 an şi 6 luni	—
Iuliu Bucur	—	3 ani	1 an	1 an şi 6 luni	—
Nicolae Bucur	—	3 ani	1 an	1 an şi 6 luni	—
Olimpiu Vescan	—	3 ani	1 an	1 an şi 6 luni	—

Petru Bucur a fost achitat pentru săvîrşirea infracţiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă. Motivul: „fapta inculpatului de a încerca să aibe o discuţie cu cei efectiv implicaţi în evenimente, despre evenimente, nu înseamnă o încercare de a modifica realitatea, ci o eventuală clarificare a stării de fapt.”²⁸

Se observă diferenţe considerabile între pedepsele aplicate. În cazul omorului deosebit de grav, Nicolae Gáll a fost condamnat la doar 3 ani, motivul fiind - probabil – lipsa unor dovezi evidente cu privire la participarea lui la linşarea celor trei romi. La infracţiunea de distrugere se remarcă pedepsele de 5 ani aplicate lui Simion Furdui şi Vasile Budean. Explicaţia – cel puţin cu privire la primul – e dată de sentinţă: s-a considerat că el a participat şi la infracţiunea de omor, astfel această pedeapsă compensează oarecum reticenţa Parchetului. Petru Bucur a primit o pedeapsă considerabilă pentru infracţiunea de ultraj împotriva bunelor moravuri, încît perioada petrecută de el în arest preventiv; astfel, instanţa a putut dispune „punerea de îndată în libertate a inculpatului, pedeapsa executată corespunzînd cu pedeapsa aplicată” ²⁹.

Concluziile din dosarul penal nr. 2055/1998 de la Curtea de Apel Tîrgu-Mureş, prezentate de avocatul părţii civile, Vasile Ghere, arată că:

„Reţinerea circumstanţei atenuante legale a provocării pentru toate cele trei categorii de infracţiuni şi pentru toţi inculpaţii este greşită pentru că:

-      actele iniţiale de provocare au fost săvîrşite de martorul Cheţan Gligor senior, iar victimele Lăcătuş Râpa Lupian şi Lăcătuş Pardalian doar au ripostat; amplificarea conflictului s-a datorat intervenţiei violente a fiilor acestui martor şi apoi a majorităţii sătenilor;

- acest prim incident nu poate fi considerat ca un act de provocare în raport cu infracţiunile de distrugere care au fost săvîrşite ulterior pe parcursul a cîtorva ore, cu atît mai mult cu cît unele părţi civile – de exemplu [I. M] – nici măcar nu au fost acasă în momentele respective şi au avut, anterior acestor evenimente, un comportament civilizat şi realizau venituri substanţiale din activităţi licite;

-      în cazul infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, avînd în vedere faptul că subiect pasiv al acestei infracţiuni este statul, reţinerea stării de provocare este de neconceput. [...]

Deşi în rechizitoriu sînt descrise şi fapte de violare de domiciliu [...], instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestora. [...]

Instanţa de fond a fost sesizată cu fapte de distrugere calificată în formă continuată. [...] Drept urmare, instanţa [...] trebuia să-i condamne pe inculpaţi pentru comiterea unor infracţiuni de distrugere calificată.”

Urmărirea penală în cazul Hădăreni fiind pusă în mişcare de către Parchet, victimele nu aveau drept de apel împotriva sentinţei, doar inculpaţii – care au cerut achitarea lor sau reducerea pedepselor – şi Parchetul – care a cerut condamnarea lui Petru Bucur pentru omor şi încercarea de a determina mărturie mincinoasă, cerînd, de asemenea, mărirea pedepsei lui Nicolae Gáll şi, transformîndu-se în avocatul lui Simion Furdui, reducerea pedepsei acestuia. Simion Furdui s-a bucurat şi anterior de o protecţie specială din partea Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Mureş. Un număr ridicat de martori l-a indicat ca participînd la linşarea romilor şi, la fel, la incendierea caselor. În faţa instanţei, modificîndu-şi declaraţiile anterioare, el a afirmat că nici nu a ieşit din casă, ocupîndu-se de mama lui bolnavă. Conform unor martori romi, el ar fi participat şi în ziua următoare, cu sprijinul Poliţiei din Luduş, la expulzarea prin violenţă a romilor care încercaseră să se reîntoarcă în casele lor. În ciuda evidenţelor, Parchetul a refuzat urmărirea lui penală pentru infracţiunea de omor şi a cerut scăderea pedepsei aplicate pentru incendiere.

Decizia penală nr. 6/A din 15 ianuarie 1999 în dosarul 2055/1998 a desfiinţat parţial hotărîrea Tribunalului Mureş, astfel:

1.      s-a redus pedeapsa complementară pentru Pavel Bucur de la 4 ani la 2 ani;

2.      Petru Bucur a fost condamnat la 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea unor drepturi pentru infracţiunea de omor deosebit de grav şi la 1 an închisoare pentru infracţiunea de încercare de a determina mărturia mincinoasă (după ce Tribunalul l-a achitat cu privire la aceste infracţiuni); s-a redus pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice de la 3 ani la 1 an închisoare (graţiată integral, urmînd ca Petru Bucur să execute 6 ani de închisoare);

3.  s-a modificat pedeapsa aplicată lui Nicolae Gáll pentru săvîrşirea infracţiunii de omor deosebit de grav de la 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor la 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor;

4.   s-a modificat pedeapsa aplicată pentru Vasile Dorel Bucur şi Severius Ioan Precup pentru săvîrşirea infracţiunii de omor deosebit de grav de la 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor la 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor; s-au redus pedepsele aplicate celor doi pentru infracţiunea de distrugere de la cîte 3 ani la cîte 2 ani de închisoare (graţiate integral, urmînd ca ambii să execute cîte 6 ani de închisoare);

5.      s-a modificat pedeapsa aplicată lui Vasile Budean şi lui Simion Furdui pentru infracţiunea de distrugere în sensul reducerii ei de la cîte 5 ani închisoare la cîte 2 ani închisoare (graţiată integral);

6.      s-a încetat procesul penal faţă de Vasile Bucur, datorită decesului inculpatului;

7.      s-a modificat pedeapsa aplicată pentru săvîrşirea infracţiunii de distrugere pentru Nicolae Bucur, Iuliu Bucur şi Olimpiu Vescan, fiind redusă de la cîte 3 ani la cîte 2 ani (graţiată integral);

8.      s-a eliminat aplicarea circumstanţei atenuante în privinţa infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice.

Decizia semnată de judecătorii Florin Stoica şi Ioan Hidegkuti a uniformizat pedepsele la 5-6 ani pentru infracţiunea de omor şi 1-2 ani pentru distrugere şi ultraj (pedepse care au intrat astfel în sfera graţierii totale).

Această decizie a fost atacată de inculpaţii condamnaţi pentru omor calificat, cerînd, în continuare, achitarea lor sau reducerea pedepsei.

Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia penală nr. 4252 din 22 noiembrie,1999, i-a achitat pe Petru Bucur şi Nicolae Gáll şi a egalizat pedepsele de închisoare la 5 ani pentru ceilalţi inculpaţi care au făcut apel.

Situaţia lui Petru Bucur arată clar efectele întîrzierii anchetei penale. Cu probele viciate de trecerea timpului, el a fost o dată achitat, după care condamnat şi din nou achitat.

În spatele condamnării şi, ulterior, a achitării lui Nicolae Gáll se poate afla concepţia politică lansată încă la 21 septembrie 1993 că, în Hădăreni, românii şi maghiarii s-au solidarizat pentru a-i alunga din sat pe romi. Conform acestei concepţii, şi un maghiar trebuia să răspundă pentru omor. Cum la Curtea Supremă de Justiţie – se pare – nu funcţionează aceleaşi criterii ca în judeţul Mureş, s-a acceptat alibiul lui Nicolae Gáll, care susţinea că nici nu era în sat la comiterea infracţiunilor de omor, el transportîndu-l pe Crăciun Cheţan la spitalul din Luduş, de unde s-a întors după linşarea romilor. Ceea ce nu l-a împiedicat să participe ulterior la incendierea caselor.

La data de 12 octombrie 2000 Gáll Nicolae a chemat în judecată Statul Român solicitînd suma de 320.000.000 lei daune materiale şi 7 miliarde lei daune morale. În timpul procesului, Gáll Nicolae a renunţat la daunele materiale. Prin Sentinţa civilă nr. 100 din 25 aprilie 2001, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea, obligînd Statul Român la plata sumei de 3 miliarde lei daune morale pentru arestare pe nedrept. După apel şi recurs, Curtea Supremă de Justiţie a retrimis cazul la Curtea de Apel Tîrgu-Mureş, care a respins apelurile formulate atît de Gáll Nicolae cît şi de Ministerul de Finanţe. Ambele părţi au înaintat recurs, iar prin Decizia nr. 1987 din 16 mai 2003, în dosarul 4407/2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursurile formulate. Astfel a rămas definitivă plata daunei în valoare de 3 miliarde lei în favoarea lui Gáll Nicolae. Ulterior Gáll Nicolae s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru a solicita încă 4 miliarde lei daune morale din partea României.

Decretul 222 din 7 iunie 2000 privind acordarea unor graţieri individuale³⁰, prin art. 2, a graţiat pedeapsa cu închisoare rămasă neexecutată de Pavel Bucur şi Severius Ioan Precup, ei fiind ultimii dintre cei condamnaţi pentru omor deosebit de grav în cazul Hădăreni care au părăsit închisoarea. Pavel Bucur a fost reţinut pe cea mai lungă periodă: din ianuarie 1997 pînă în iunie 2000. Trei ani şi jumătate, pentru omor deosebit de grav.

Rolul poliţiştilor

La mai bine de un an după începerea anchetei penale, deşi din primele declaraţii reieşea deja că poliţiştii care s-au deplasat la Hădăreni sînt acuzaţi de martori că ar fi participat activ la evenimente, la 31 octombrie 1994, Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Mureş a dispus declinarea competenţei în favoarea Parchetului Militar Mureş.

La scurtă vreme după ce Parchetul Militar Mureş a preluat cazul, se părea că dovezile împotriva poliţiştilor sînt concludente. Parchetul a trimis la data de 15 noiembrie 1994 o scrisoare către Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Mureş în care se arată: „din probele administrate pînă în prezent în cauză rezultă că [plt. Ioan Moga, plt. Alexandru ăuşcă] i-ar fi îndemnat pe locuitori să exercite acte de violenţă asupra victimelor Lăcătuş Râpa Lupian şi Lăcătuş Aurel Pardalian, respectiv că ar fi îndemnat şi chiar au participat direct la incendierea unor locuinţe”.

Mai mult, a apărut un nou acuzat: însuşi fostul comandant al Inspectoratului, col. Constantin Palade. Astfel Ordonanţa din 10 ianuarie 1995, în dosarul nr. 139/ P/1994, semnată de lt. col. Marin Sandu, a declinat competenţa în favoarea Parchetului Militar Teritorial Bucureşti. Acest parchet l-a delegat pentru desfăşurarea urmăririi penale pe acelaşi lt. col. Marin Sandu.

Conform ordonanţei, au fost urmăriţi penal: col. Constantin Palade (pentru infracţiunea de instigare la mărturie mincinoasă³¹), plt. Ioan Moga şi plt. Alexandru ăuşcă (pentru infracţiunea de instigare la omor şi distrugere prin incendiere³²)

Ordonanţa din 22 august 1995, în dosarul 46/P/1995 al Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, a dispus neînceperea urmăririi penale a poliţiştilor, pe considerentul că nu se poate avea încredere în declaraţiile martorilor, care ar fi „contrare logicii elementare” (afirmînd că dacă la început poliţiştii au fost agresaţi de locuitori, e imposibil ca ulterior ei să instige la acte de violenţă.) Această apreciere nu ia în considerare eventualitatea ca, după ce poliţiştii au fost învinuiţi de sătenii neromi că nu au făcut nimic ani de zile pentru a stopa criminalitatea în sat, să încerce dovedirea competenţei lor printr-o atitudine agresivă faţă de romi. Cert este că în noiembrie 1994 mai mulţi romi din Hădăreni s-au prezentat la Biroul pentru Drepturile Omului din cadrul Ligii Pro Europa, arătînd că persoane din sat exercită presiuni asupra lor ca întreaga vină pentru evenimente să se arunce asupra poliţiştilor Încă o dată li s-a atras atenţia asupra importanţei de a declara doar cele văzute şi întîmplate, şi să nu se lase manipulaţi. Astfel, neîncrederea în mărturiile respective este parţial justificată, dar nu este motivat ca ele să nu fie luate deloc în considerare, mai ales cele care în mod evident nu au fost modificate în urma presiunilor inculpaţilor

Fără nici un argument, Ordonanţa din 22 august 1995 a dispus neînceperea urmăririi penale şi faţă de col. Constantin Palade, învinuit pentru că ar fi cerut locuitorilor din Hădăreni, conform Ordonanţei din 31 octombrie 1994, „să nu zică nimic despre acţiunile lucrătorilor de poliţie, întrucît totul se va muşamaliza şi nimeni nu va suporta nici o consecinţă”.

Ordonanţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti concluzionează: „evident şi cu atît mai mult, nu poate fi reţinută ca participare, nici sub forma instigării, nici sub forma unei eventuale complicităţi morale, lipsa de iniţiativă eficace şi inaptitudinea celor doi subofiţeri de poliţie de a influenţa conduita locuitorilor care acţionau sub impulsul indignării şi furiei”.

După audierea martorilor în faţa instanţei, Sentinţa penală nr. 157, dosarul 5153/1997, a arătat o altă faţă a (ne)implicării poliţiştilor: „s-a stabilit prin declaraţii că ambii poliţişti, dar mai ales ăuşcă se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice”; „din probele administrate pe tot parcursul desfăşurării procesului penal rezultă că, deşi incidentul putea fi stopat în momentul în care cele două victime au fost transportate la spital iar în comună sosiseră reprezentanţi ai unor autorităţi din Luduş şi Tîrgu-Mureş, acest lucru nu s-a întîmplat”; „locuitorii majoritari din Hădăreni au fost susţinuţi în mod direct sau indirect în acţiunile ulterioare omorurilor şi de oficialii sosiţi în Hădăreni, care nu numai că nu au stopat activitatea nocturnă de incendiere şi distrugere, dar au fixat cordoane de jandarmi în jurul zonelor vizate”. Instanţa civilă neavînd însă competenţe cu privire la poliţişti, nu s-a luat nici o măsură împotriva lor. Poliţiştii nu au fost sancţionaţi nici măcar pe cale administrativă: col. Constantin Palade a fost trecut în rezervă, dar pe alte considerente, plt. Ioan Moga a fost numit şef de post în Valea Largă, iar Alexandru ăuşcă – ajutor şef de post la Sînpaul.

În cazul poliţiştilor – fiind vorba de reprezentanţii unor autorităţi menite să vegheze asupra respectării legii – se impune o trecere în revistă a declaraţiilor date de aceştia, respectiv de martori, pentru a vedea clar ce rol au avut în cadrul evenimentelor. Însuşi modul în care unii poliţişti au înţeles ce înseamnă o mărturie arată un grad ridicat de incertitudine faţă de competenţa lor profesională: „Pînă în prezent am dat circa 20 de declaraţii în diferite calităţi. Menţin aceste declaraţii în parte pentru că există aspecte pe care le-am adaptat calităţii în care am dat declaraţia” - a afirmat plt. Alexandru ăuşcă³³, iar plt. Ioan Moga a susţinut că: „Nu pot da o explicaţie la diferenţele existente între declaraţiile mele date în faţa instanţei şi cele date pe parcursul urmăririi şi cercetării penale. Eu cred că am spus adevărul de fiecare dată.”³⁴ Întrebat dacă cunoaşte nominal persoanele pe care le-a acuzat că ar fi participat la evenimente, plt. Moga Ioan a dat un răspuns negativ, iar la întrebarea: atunci cum a fost posibil să indice nume de persoane în faza urmăririi penale, el a afirmat simplu: „mi le-am amintit pe moment. Astăzi nu mi le mai amintesc aceste nume”.³⁵

În calitate de şef de post, plt. Ioan Moga a declarat şi următoarele: „Părerea mea este că nu se poate indica unul sau mai mulţi vinovaţi deoarece în noaptea respectivă şi-a spus cuvîntul voinţa colectivă de a scăpa de ţiganii din Hădăreni. [...] Nu am luat nici un fel de atitudine, nici pro nici contra, lăsînd lucrurile să se desfăşoare de la sine.”³⁶

Evenimentele şi implicarea poliţiştilor trebuie despărţite în diferite faze.

1. Sosirea poliţiştilor din Cheţani la faţa locului şi incendierea caselor

După ce Crăciun Cheţan a fost transportat la spitalul din Luduş, sătenii au dat mai multe telefoane la postul de poliţie din Cheţani, comună de care aparţine satul Hădăreni. „Poliţistul cu care am vorbit a spus să–mi văd de treabă, că a fost anunţat şi poliţia ştie cînd trebuie să intervină şi m-a înjurat şi mi-a închis telefonul. M-am întors şi le-am spus oamenilor ce s-a întîmplat, însă nu a reacţionat nimeni violent la cele spuse de mine, am avut impresia că lumea aşteaptă totuşi să apară poliţia. [...] Eu mă gîndesc că lumea adunată în jurul casei lui [B.] păzea ţiganii să nu fugă pînă la sosirea poliţiei.” – a declarat M. G. S.³⁷

Conform declaraţiei date de plt. Ioan Moga, din Cheţani s-au deplasat trei poliţişti la Hădăreni: el, plt. Şuşcă şi plt. Podar (la cel din urmă, în mod inexplicabil, nu se fac referiri în declaraţii, împotriva lui nu s-a început urmărirea penală).

Referitor la momentul sosirii lor, cît şi cu privire la adversitatea localnicilor – contrar celor susţinute de Ordonanţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti – plt. Ioan Moga a declarat: „Doar cînd am sosit în Hădăreni s-a strigat la adresa mea şi în general la adresa poliţiştilor din comună că nu ne-am făcut datoria, că nu am luat măsuri împotriva ţiganilor. Acesta a fost singurul moment cînd ni s-a imputat de locuitori inactivitatea noastră faţă de ţigani.”³⁸

Încercînd să pătrundă în casă, plt. Ioan Moga a sesizat că din casă începe să iasă fum. „Ajungînd pe scară în dreptul dulapului am încercat să–l împing aşa încît să am posibilitatea să intru în casă. Încercînd să dau de o parte dulapul am sesizat că din casă a început să iasă fum. [...] După ce am reuşit să dobor dulapul, am strigat la cei din casă să iasă afară, mai ales că deja fumul ieşea intens din locuinţă.”³⁹

Evenimentul este altfel relatat de către ceilalţi martori: „cînd au venit poliţiştii, lumea care era adunată pe lîngă gardul casei lui [B.] a intrat în curte” (S. M., fila 417); „poliţistul Moga, după ce a fost ameninţat de ţiganii din casă că dacă va intra peste ei va fi un mort, şi-a pus pistolul în toc şi a plecat lăsîndu-i pe săteni să facă ce vor” (F. R., fila 240); „l-am auzit pe Moga spunînd oamenilor să facă ce vor cu cei din casă” (F. R., fila 407); „la incident a apărut şi lucrătorul de poliţie ăuşcă care, efectiv, nu a făcut nimic, mai precis a venit pînă la curtea lui [B.], a văzut ce se întîmplă după care a plecat” (F. R., fila 407). Inculpaţii au relatat următoarele: „Moga a zis către oameni: «faceţi ce vreţi, că noi nu putem face nimic, din partea mea să daţi foc la casă»” (Pavel Bucur, înregistrare din 13 noiembrie 1997); „ăuşcă a afirmat că el nu poate face nimic, dar ţiganii vor ieşi din casă dacă li se dă foc” (Vasile Dorel Bucur, înregistrare din 13 noiembrie 1997); „Lumea a strigat să se dea foc la casă. ăuşcă a zis: «faceţi ce vreţi că noi nu avem ce să le facem»” (Severius Ioan Precup, înregistrare din 13 noiembrie 1997).

2. Linşarea romilor

Plt. Ioan Moga a fost primul care a luat contact cu cei care încercaseră să evadeze din casa incendiată. El a declarat „Primul a ieşit pe geamul respectiv Sebi pe care l-am prins fiind în dreptul lui şi am încercat să-l imobilizez reuşind să-i pun cătuşele pe mîna dreaptă. Precizez că aveam asupra mea pistol, cătuşe. În timp ce-l ţineam pe Sebi, pe acelaşi geam a sărit şi Parda, care a fugit spre faţa casei. Nici în aceste momente nu a fost lîngă mine o altă persoană. [Urmează cele prezentate şi în Seninţa penală nr. 157 din 17 iulie 1998.] Nu ştiu cine a dat foc casei [în care s-au refugiat victimele]. Nu am văzut pe nimeni lovindu-i pe Sebi şi Parda, mai precis atunci cînd asupra mea şi a lui Sebi a năvălit grămada de oameni, eu nu am apucat să recunosc nici o persoană.”⁴⁰

Conţinutul declaraţiei plt.-lui Ioan Moga se regăseşte şi în alte declaraţii, dar detaliile diferă în mod semnificativ: „Cînd a început să ardă casa, unul dintre cei baricadaţi înăuntru a ieşit pe geam şi eu l-am observat pe [I. A.] lovindu-l pe cel ce a sărit pe geam, cu un par. Cu toate acestea ţiganul a reuşit să sară peste gard dar a fost prins de Moga [astfel el nu se afla lîngă geam încerînd să-l deblocheze, ci în afara curţii, de unde putea să vadă incendierea casei] care i-a pus o cătuşă pe mînă. Lucrătorul de poliţie a vrut să-l ducă pe ţigan de la locul faptei însă oamenii au început să-l lovească, aşa încît ţiganul a fost abandonat mulţimii.” (F. R., fila 407); „Pe unul dintre poliţiştii din comună l-am văzut lîngă victima Sibi. Nu am observat ca acesta să fi oprit oamenii să bată.” (C. L. D., fila 409.) Faţă de această ultimă mărturie, un alt martor a declarat: „i-am auzit pe amîndoi poliţiştii strigînd la oameni să nu mai dea în cel căzut pentru că o să–l urce în ARO şi o să-l ducă de acolo” (L. M, fila 200). Poate este vorba de momente diferite, la începutul linşării poliţiştii nu au intervenit, ci doar spre final.

3. Sosirea poliţiştilor din Luduş

Cpt. Nicolae Drăghici de la Poliţia din Luduş, referitor la sosirea poliţiştilor din cel mai apropiat oraş de Hădăreni, a declarat următoarele: „Am plecat cu maşina poliţiei spre Hădăreni. În maşina respectivă se afla şoferul, eu, lt. maj. Pînzaru şi plt. Apahidian. Mai puţin şoferul, toţi ceilalţi eram înarmaţi cu arme în stare de funcţionare. [...] Cînd am ajuns în Hădăreni, de fapt la circa 5 km de Hădăreni, din Dealul Luduşului, am observat că în localitate ard două imobile. Ne-am continuat drumul şi cînd am ajuns lîngă cămin am coborît şi am observat în colţul din stînga al căminului că două persoane căzute la pămînt, în stare gravă, erau lovite de cei adunaţi la faţa locului. Loviturile erau aplicate cu picioarele şi obiecte contondente în zona toracelui, în special. Personal, am încercat să opresc pe cei ce loveau dar nu am reuşit. Precizez că în prezenţa mea, circa 2-3 minute aceste persoane au mai fost lovite, timp în care s-a reuşit urcarea lor în salvarea prezentă la faţa locului. [...] În timp ce victimele erau puse în salvare eu m-am îndepărtat spre faţa căminului şi am încercat să vorbesc cu oamenii şi acolo m-am reîntîlnit cu inculpatul Gáll care, după părerea mea, m-a salvat de furia oamenilor ducîndu-mă în curtea barului său. [...] După ce am ajuns la Hădăreni, maşina noastră a plecat înapoi la Luduş, rămînînd în localitate eu, Pînzaru şi Apahidean. Maşina noastră s-a reîntors de 2-3 ori, aducînd poliţişti. De asemenea, din Luduş a mai venit o maşină, dar nu ştiu cîte transporturi de poliţişti a făcut de la Luduş. [...] Nu am părăsit zona căminului cultural şi a barului lui Gáll.”⁴¹

Inactivitatea poliţiştilor rezultă şi din declaraţia lui Ioan Moga: „Am stat în centrul comunei circa o oră [după linşarea romilor], timp în care nu s-a întîmplat nimic, nu am sesizat că oamenii să fie cu dorinţa de răzbunare, după părerea mea, se putea termina totul. Cu toate acestea, aşa cum am arătat, după circa o oră, au început să ardă case. [...] M-am deplasat la aceste case incendiate, dar de fiecare dată am ajuns după ce incendiatorii au plecat.”⁴²

Conform propriilor mărturii, poliţiştii – în număr considerabil, aproximativ 20 de persoane – se aflau în zona centrală a satului, în timp ce grupuri de oameni incendiau casele romilor. Această situaţie e prezentată şi de unii dintre martori: „nu a fost nici un poliţist, pompier sau jandarm care să ne împiedice să mergem la casele ţiganilor să dăm foc” (L. C. D., fila 409). A existat însă şi o declaraţie contrară: „am observat printre cei care s-au apropiat de curtea noastră doi sau trei poliţişti îmbrăcaţi în uniformă. Aceştia făceau apel să se liniştească, să meargă la casele lor” (D. L., fila 474).

Inculpaţii au evocat evenimentele cu totul altfel: „Poliţistul şaten [cpt. Drăghici] a scos pistolul şi a zis: «eu nu sînt cu ţiganii, haideţi să le dăm foc». Poliţistul a pornit primul la incendiere.” (Pavel Bucur, înregistrare din 13 noiembrie 1997); „Drăghici a scos pistolul şi a zis: «eu nu sînt cu ţiganii, să mergem să le dăm foc». [...] Mulţimea, în frunte cu Drăghici, s-a dus la casa lui Pardalian.” (Nicolae Gáll, înregistrare din 13 noiembrie 1997); „Drăghici a zis către oameni să se răzbune, şi au pornit spre casele ţiganilor, să-i găsească pe ceilalţi doi ţigani [din grupul iniţial]” (Vasile Dorel Bucur, înregistrare din 13 noiembrie 1997); „Primul ţigan, care era plin de sînge şi udat cu apă dar mai respira, a fost întors cu picioarele de Drăghici şi Pînzaru cu faţa în jos. L-au lovit cu picioarele, zicîndu- i: «scoală-te». i-au pus cătuşe şi, tot cu piciorul, l-au întors înapoi. A început să-i sîngereze arcada. Împreună ne-am dus la cealaltă victimă, cînd a apărut încă un ofiţer de poliţie, Apahidian. Al doilea ţigan era culcat pe spate, plin de sînge, cu o cătuşă pe o mînă. Încă respira. Eu am refuzat să pun mîna pe el. Ofiţerii l-au prins de picioare pe ţigan şi l-au tîrît aşa pînă la cealaltă victimă. În momentul respectiv era întuneric, dar se vedea bine de la luminile din case. Întorcîndu-se la bar, Drăghici a spus: «după mine, să mergem înainte».” (Vasile Bucur, înregistrare din 14 noiembrie 1997); „Vasile Bucur alături de Drăghici au fost cei care au determinat oamenii să treacă la fapte” (Pavel Bucur, înregistrare din 24 februarie 1998).

Chiar dacă nu a existat o acţiune directă de participare a poliţiştilor la incendiere, faptele incendiatorilor au fost susţinute: „Am auzit că dintr-o maşină a poliţiei prin portavoce oamenii au fost anunţaţi că s-a stins focul la casa lui [C. M]. Asta m-a determinat să fiu convins că poliţia a fost de partea celor care doreau să dea foc la casele ţiganilor.” (V. C, fila 476); „şi eu am auzit din maşina poliţiei să se facă anunţuri şi îmi amintesc cu certitudine cînd s-a spus »la casa lui Costică s-a stins focul«, ceea ce pentru mine şi pentru majoritatea locuitorilor a însemnat un îndemn la reaprinderea focului” (N. H., fila 614); „cît am stat ascunşi în porumb am auzit apelurile făcute prin staţie dintr-o maşină a poliţiei ; deşi nu le pot reproduce arăt că acestea se refereau doar la siguranţa circulaţiei şi nu la încetarea incendierilor” (L. M, fila 202).

4. Sosirea poliţiştilor şi jandarmilor din Tîrgu-Mureş

Referitor la venirea poliţiştilor din Tîrgu-Mureş, plt. Ioan Moga a declarat: „Cred că poliţiştii şi jandarmii din Tîrgu-Mureş au sosit după orele 21-22. La acea oră casele ţiganilor ardeau. Am raportat personal col. Cotoară cele întîmplate pînă în momentul sosirii lui în Hădăreni. Ştiu că cei de la Mureş au organizat patrule care să patruleze prin localitate. Nu pot aprecia cîte case fuseseră deja incendiate, cîte au mai rămas întregi şi cîţi ţigani mai erau în localitate atunci cînd au sosit cei de la Mureş”⁴³

Plt. Alexandru ăuşcă a plecat de la faţa locului: „în jurul orelor 22 am plecat la Lechinţa de Bistriţa pentru alte sarcini de servici, în comună rămînînd colegul meu Moga şi echipa operativă din Luduş. [...] Lt. Drăghici [...] mi-a ordonat să plec să execut un mandat de arestare pentru doi inculpaţi urmăriţi pentru omor.” (fila 241-242)

Deşi au sosit forţe impresionante, conform martorilor nu s-a intervenit pentru oprirea incendierilor: „şi după ce au venit scutierii în localitate s-au mai aprins case” (V. C, fila 476).

5. Ziua următoare

La 21 decembrie, romii care încercaseră să se reîntoarcă în sat au fost primiţi de un grup de săteni şi poliţişti care i-au gonit. Declaraţiile precizează următoarele: „cînd am ajuns la Arieş, poliţistul Drăghici a tras cu arma după noi şi am văzut şi am auzit cînd martora [M. M.] a fost prinsă şi bătută” (C. M., fila 236); „În 21.09.1993 cînd am intenţionat să mă reîntorc în locuinţă, am fost victima atît a agresiunilor fizice cît şi a celor verbale din partea consătenilor, militarilor şi poliţiştilor din localitate. [Dintre poliţişti] l-am recunoscut pe numitul Drăghici care avea un baston în mînă. Maşina poliţiştilor ne-a urmărit pînă aproape de Luncani şi din maşină s-a tras cu pistolul. Ştiu că în acele momente dintr-o Dacie de culoare albastră s-au efectuat filmări.” (O. R., fila 622-623); „Ne-au alungat, în mod expres, Vescan Olimpiu şi poliţiştii ăuşcă, Moga şi Drăghici. Acest grup m-a urmărit cînd am ajuns să trec Arieşul. Acolo am fost prinsă şi imobilizată cu spray de către Drăghici şi bătută foarte grav.” (M. M., fila 234);

Reconstituind evenimentele, se poate constata că în cele cinci faze poliţiştii au avut diferite atitudini. În prima fază, nedumeriţi, au lăsat mulţimea să soluţioneze problema romilor baricadaţi în casă. Decît să încerce să intre şi eventual să fie agresaţi, au preferat o soluţie care nu-i punea în pericol: incendierea casei. În a doua fază, cel puţin plt. Ioan Moga a încercat să evite omorul. Era conştient de urmările unui astfel de incident. Dar, în situaţia creată, nu a avut curajul să fie mai hotărît în protejarea celui reţinut. Despre a treia fază, martorii au afirmat aproape la unison: iniţiativa incendierii caselor romilor a aparţinut poliţiştilor veniţi din Luduş. Atît în faza a treia cît şi în cea de-a patra, deşi poliţia era prezentă cu forţe mari, nu s-a intervenit pentru stoparea incendierii, asigurîndu-se doar fluenţa circulaţiei prin Hădăreni. În aceste momente, aproximativ 60 de poliţişti erau prezenţi în Hădăreni, chiar şi prea mulţi dacă luăm în considerare trimiterea lui Alexandru ăuşcă la Lechinţa de Bistriţa – inexplicabil cum de avea sarcini de serviciu în jurisdicţia unui alt judeţ – sau plecarea „nemotivată” a lui Nicolae Drăghici, referitor la care el a declarat: „Am stat în Hădăreni pînă în jurul orelor 21.30, cînd au venit poliţiştii de la Mureş. Cînd am plecat la Luduş, ardeau mai multe case în diferite locuri din sat.” ⁴⁴ În a cincea fază poliţia a luat o atitudine hotărîtă în sprijinirea expulzării romilor din localitate. Se poate vorbi şi de o ultimă fază, cea a urmăririi penale, în care poliţiştii prezenţi în localitate în timpul evenimentelor ar fi putut juca rolul martorilor cheie, avînd (ipotetic) credibilitate, spirit de observaţie, cunoştinţe juridice. În schimb, au dat declaraţii contradictorii, fără valoare juridică.

Faţă de comandantul poliţiei Mureş, col. Constantin Palade a fost formulată următoarea declaraţie: „după ce între ţigani [la 9 septembrie 1993] a existat un scandal mare soldat cu un deces, am auzit că a avut loc o şedinţă la care a participat şi fostul comandant al poliţiei, Palade, care, printre altele, le-a atras atenţia sătenilor şi de fapt le-a şi indicat să-şi rezolve singuri problemele cu ţiganii din sat”, sugerînd ca soluţie expulzarea lor din localitate.

Împotriva Ordonanţei din 22 august 1999, dată în dosarul 46/P/1995 a Parchetului Militar teritorial Bucureşti, cîţiva de romi din Hădăreni au formulat o plîngere la Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Soluţia dată a fost cea de neîncepere a urmăririi penale.

Latura civilă

Latura penală şi cea civilă, în dosarul 5153/1997, au fost separate în cursul procesului prin Încheierea de şedinţă din 23 iunie 1998. După soluţionarea laturii penale, s-a pus pe rol latura civilă.

În prima fază, partea civilă – romii care şi-au pierdut toate bunurile – trebuiau să plătească o sumă de 6 milioane lei vechi pentru expertiză. În zadar au încercat avocaţii părţilor civile, Vasile Ghere şi Emil Cioloboc să scutească romii de aceste taxe. În încheierea şedinţei publice din 13 iulie 1999, în dosarul Tribunalului Mureş nr. 5153/ 1997⁴⁵, se respinge cererea ca nu victimele să plătească costurile expertizelor privind valoarea bunurilor şi „pune în vedere părţilor civile să achite decontul expertizei”.

După lungi tergiversări (la peste 7 ani de la evenimente), prin Sentinţa nr. 9 din 12 ianuarie 2001, în dosarul 5153/1997, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile.

Cu privire la despăgubirile pentru daunele materiale şi morale solicitate de R. D. P. şi Z. F. M, instanţa i-a obligat pe Pavel Bucur, Vasile Dorel Bucur şi Severius Precup în solidar:

•la plata unui cuantum de 250.000 lei vechi lunar pentru întreţinerea minorilor R. C. S. şi Z. S. V. începînd cu data de 20 septembrie 1993 pînă la majoratul minorilor;

•la cîte 10 milioane lei vechi cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

Cu privire la despăgubirile pentru daunele materiale (bunuri mobile şi imobile), instanţa i-a obligat pe cei condamnaţi pentru distrugeri în solidar la plata despăgubirilor civile în favoarea a 8 persoane civile (deşi au fost incendiate 14 case, iar alte 4 au fost distruse parţial), în valoare totală de 52.438.840 lei vechi (sumele variază între 308.840 şi 13.124.117 lei vechi).

Sentinţa⁴⁶ „respinge ca nefondate restul pretenţiilor civile formulate de părţile civile”. Prin urmare, majoritatea victimelor a rămas fără despăgubire. Motivaţia: existenţa bunurilor mobile nu putea fi dovedită. „Despăgubirile solicitate de partea civilă pentru bunurile mobile distruse nu au fost dovedite. În opinia acestora, simplele lor susţineri precum şi listele depuse şi declaraţiile celorlalte părţi civile nu sînt suficiente. Instanţa, avînd în vedere contextul în care s-au produs distrugerile, împrejurarea că fiecare parte civilă a avut de suferit, va înlătura ca vădit nesincere declaraţiile părţii civile cu referire la bunurile mobile aparţinînd celorlalţi.”⁴⁷ Din nou, declaraţiile martorilor romi nu au fost luate în seamă, considerîndu-le părtinitoare. Iar cum casele romilor nu erau vizitate de neromii din localitate, care să ateste existenţa mobilelor, hainelor şi altor obiecte, instanţa a considerat că toate casele romilor erau lipsite totalmente de bunuri mobile. Ba mai mult, preşedinta instanţei, Gabriela Serachitopol, a acuzat romii că linşarea şi incendierea caselor lor ar fi sursa lor de existenţă (!), oferind o mică lecţie: „trebuie subliniat că nu astfel de evenimente constituie o sursă de venit, ci munca”

Cît despre daune morale, aşa ceva, conform instanţei, nu se justifică. Faptul că romii au trăit în pădure, la rude sau unde au apucat, pierzînd locuinţele şi toate bunurile, nu constituie prejudicii. „ Daunele morale pentru părţile civile ce au suferit pierderi materiale nu se impun a fi acordate.”

Împotriva sentinţei s-a declarat apel, iar instanţa de apel a decis retrimiterea cauzei la Tribunalul Mureş.

Sentinţa penală nr. 167 din 12 mai 2003 a Tribunalului Mureş în dosarul 7801/ 2001, (dată de judecătoarea Adorján Erzsébet) îi obliga :

•pe cei 10 condamnaţi pentru distrugere şi pe moştenitorii lui Vasile Bucur, în solidar, la plata despăgubirilor civile pentru daune materiale (exclusiv pentru distrugerea construcţiilor), pentru 19 persoane (sume între 240.000 şi 230.000.000 lei vechi, cu un total de 967.980.000 lei vechi);

•pe cei trei condamnaţi pentru omor, în solidar, la plata despăgubirilor, cu titlu de rentă, pentru cei trei minori rămaşi orfani (suma lunară fiind 312.000 lei vechi pentru un minor).

Celelalte cereri (spre exemplu, privind daunele morale) au fost respinse.

În urma apelului formulat de toate părţile, Curtea de Apel Tîrgu-Mureş, în dosarul nr. 713/2003/P, a pronunţat la 27 februarie 2004 Decizia nr. 31/A (dată de judecătorii Mihaela Creţu şi Nicolae Ionaş), care desfiinţează parţial hotărîrea atacată, acordînd şi daune morale pentru 17 persoane, sume între 10.000.000 şi 100.000.000 lei (în total 580.000.000 lei vechi).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 1420 din 25 februarie 2005, în dosarul nr. 1425/2004, a respins toate recursurile formulate, atît de cei condamnaţi cît şi de părţile civile.

În faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

La data de 14 aprilie 1997, I. M, în numele unui grup de romi din Hădăreni (în total 14 persoane), a trimis la Comisia Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg o plîngere împotriva României, arătînd că nu există posibilitatea de a obţine daune civile datorită prevederii Codului de procedură penală, art. 19, al. 2 („judecata în faţa instanţei civile se suspendă pînă la rezolvarea definitivă a cauzei penale”), iar, din motive politice, ancheta penală nu poate fi definitivată.

I. M. a considerat că au fost încălcate o serie de drepturi prevăzute în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:

„• art. 6, deoarece nu ni se acordă nici măcar şansa de a ajunge în faţa unei instanţe judecătoreşti;

•  art. 1 al Primului Protocol adiţional, deoarece Statul Român nu ne garantează dreptul la respectarea bunurilor noastre prin pedepsirea vinovaţilor;

•  art. 2 combinat cu art. 14, deoarece moartea a trei romi nu a fost condamnată de autorităţile româneşti, considerînd că viaţa unui rom nu trebuie apărată la fel ca a altor cetăţeni;

•  art. 3, deoarece de 3 ani şi jumătate sîntem obligaţi să trăim în condiţii inumane, din vina Statului Român.”⁴⁸

Plîngerea a fost înregistrată la Comisie cu nr. PK 6021.

După ce s-a pus pe rol la Tribunalul Mureş dosarul nr. 5153/1997, I. M. a informat Comisia de această situaţie, arătînd că „din plîngerea noastră formulată la 14 aprilie 1997 rămîn valabile toate punctele prezentate, cu următoarele modificări:

Considerăm că România a încălcat următoarele drepturi prevăzute în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale:

•  art. 6, deoarece de la ratificarea de către România a Convenţiei (mai 1994) pînă în august 1997 (dată la care s-a completat rechizitoriul), ancheta penală a cazului a fost întîrziată în mod voit, din considerente politice, fapt recunoscut de înseşi organele de urmărire penală;

•  art. 1 al Primului protocol adiţional, deoarece Statul Român nu a garantat dreptul la respectarea bunurilor care au aparţinut familiilor de romi;

•  art. 2 combinat cu art. 14, deoarece autorităţile româneşti nu au luat măsuri urgente de a condamna moartea a trei romi;

•  art. 3, deoarece din 20 septembrie 1993, familiile de romi din Hădăreni sînt obligate să trăiască în condiţii inumane din vina Statului Român.”⁴⁹

La 6 mai 1998, dosarul aflat la Comisie a primit numărul 41138/98.

După comunicarea sentinţei penale din 17 iulie 1998 a Tribunalului Mureş, în dosarul nr. 5153/1997, Comisia a fost înştiinţată de pedepsele prevăzute, arătînd că instanţa a cerut extinderea urmăririi penale atît cu privire la fapte, cît şi cu privire la persoane, ceea ce s-a refuzat de către reprezentantul Parchetului de pe lîngă Curtea de Apel Mureş, iar conform procedurii penale din România, în această situaţie nu se poate extinde urmărirea penală. I. M. a considerat totodată că „plîngerea noastră înaintată Comisiei Europene a Drepturilor Omului a rămas întemeiată, datorită următoarelor:

Art. 2 combinat cu art. 14 – pedepsele aplicate pentru omor deosebit de grav sînt mult sub limita inferioară prevăzută de Codul penal (15 ani), datorită aplicării unor circumstanţe atenuante inexistente, deşi există circumstanţe agravante. [...] Pedeapsa de trei ani, aplicată lui Gall Nicolae este mai mică decît pedeapsa aplicată în general pentru un furt de găină. Astfel, această pedeapsă arată valoarea vieţii a trei romi, în viziunea justiţiei din România.

Art. 1 al Primului protocol adiţional – distrugerea a 14 locuinţe şi a tuturor bunurilor familiilor afectate prin incendiere a fost considerată o distrugere simplă. [...] Modificarea încadrării juridice a fost refuzată de Parchet. În aceste condiţii, Statul Român nu a garantat respectarea proprietăţii private a familiilor afectate.

Art. 3 – în continuare (de cinci ani) familiile afectate trăiesc în condiţii inumane, iar fără extinderea procesului penal de Parchet şi asupra altor persoane, toată paguba produsă va trebui să fie recuperată de la 11 persoane, ceea ce nu va fi posibil.

Art. 6 – deşi, în final, s-a ajuns în faţa Tribunalului Mureş cu acest caz, Codul de procedură penală al României blochează accesul nostru la o justiţie imparţială, deoarece:

•  în ciuda dovezilor suficiente, procesul penal nu poate fi extins şi asupra altor fapte sau altor persoane, datorită blocajului aplicat de Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Mureş;

•  în ciuda faptului că sentinţa nu ne convine, nu avem dreptul să facem apel, conform Codului de procedură penală, art. 362, care acordă acest drept doar procurorului şi inculpatului în cazul în care acţiunea penală nu se pune în mişcare pe baza unei plîngeri prealabile.”

După terminarea procesului penal, un grup de romi din Hădăreni, sprijinit şi de organizaţia internaţională European Roma Rights Center, a depus o nouă plîngere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (la 14 decembrie 2000, înregistrat la 8 ianuarie 2001 cu numărul 64320/01). Astfel numărul persoanelor părţi în acest caz a crescut la 25.

În această nouă plîngere, în afară de cele invocate în plîngerea anterioară, a mai fost invocată nerespectarea art. 8 şi 13 ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Primul se referă la dreptul la respect pentru domiciliu, al doilea la dreptul la un recurs efectiv.

La 13 martie 2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului din Strasbourg a luat o decizie parţială⁵⁰ referitoare la admisibilitatea cazului, conform căreia:

•  cele două plîngeri au fost conexate (altfel cea de a doua plîngere trebuia să mai aştepte pentru soluţionare încă 3-4 ani);

•  s-a amînat examinarea condiţiilor de viaţă a victimelor ca urmare a incendierii bunurilor lor, a limitării accesului la proces civil, a lungimii procedurii şi a discriminării pe baze etnice;

•  s-a considerat ca fiind inadmisibile celelalte aspecte ale plîngerii.

Astfel decizia finală a Curţii Europene urma să se refere la încălcarea dreptului la tratament uman (art. 3 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), la accesul la un proces echitabil (art. 6), la dreptul la o viaţă de familie (art. 8), toate combinate cu dreptul la un tratament nediscriminatoriu (art. 14).

Inadmisibilitatea s-a datorat faptului că evenimentul a avut loc la 20 septembrie 1993, înainte ca România să ratifice Convenţia. Argumentul, conform căruia atitudinea organelor de urmărire penală afectează dreptul la viaţă şi la proprietate şi după ratificarea Convenţiei, nu a fost acceptat de către Curte. Trebuie remarcat însă faptul că doar din acest motiv, al datei ratificării posterioare evenimentului, România a scăpat de o condamnare pentru nerespectarea dreptului la viaţă.

La 3 iunie 2003, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat o soluţie de admisibilitate cazului Hădăreni, în urma căreia, conform art. 38 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a deschis calea către posibilitatea unei înţelegeri pe cale amiabilă.

Rezolvarea pe cale amiabilă este o procedură confidenţială, care, dacă se realizează, are ca efect scoaterea cauzei de pe rolul Curţii, decizia limitîndu-se la o scurtă expunere a faptelor şi a soluţiei adoptate. Astfel, statul nu este „condamnat”, iar victimele pot solicita din partea statului, pe lîngă daune materiale şi morale, modificarea unor prevederi legale şi realizarea unor programe prin care se poate preveni repetarea unor abuzuri similare.

Iniţial, daunele oferite de Guvernul Român au fost atît de mici, încît Curtea Europeană nici nu le-a transmis către victime, solicitînd reevaluarea lor.

Prin urmare, Guvernul României a prezentat o nouă propunere pentru soluţia pe cale amiabilă, care a prevăzut plata unei sume totale de 500.000 Euro pentru cele 25 de victime (minim 11.000 Euro, maxim 90.000 Euro), asumîndu-şi responsabilitatea să adopte următoarele măsuri:

-   îmbunătăţirea programelor educaţionale pentru prevenirea şi combaterea discriminării împotriva romilor în cadrul programei şcolare în comunitatea Hădăreni;

-   crearea de programe pentru informarea publicului şi înlăturarea stereotipurilor, prejudecăţilor şi practicilor discriminatorii faţă de comunitatea romilor în cadrul instituţiilor responsabile de localitatea Hădăreni;

-   iniţierea de programe de educaţie juridică, împreună cu membrii comunităţilor de romi;

-   susţinerea de schimbări pozitive în opinia publică din Hădăreni, cu privire la romi, pe baza toleranţei şi principiului solidarităţii sociale;

-   stimularea participării romilor la viaţa economică, socială, educaţională, culturală şi politică a comunităţii locale din judeţul Mureş, prin promovarea cooperării şi a proiectelor de dezvoltare comunitară;

-   punerea în practică a unor programe pentru reabilitarea condiţiilor de locuit şi a mediului înconjurător în comunitate;

-   identificarea, prevenirea şi rezolvarea activă a conflictelor care pot genera violenţă familială, interetnică sau violenţă în comunitate;

-   reconstruirea unora dintre casele distruse.

Pentru supravegherea acestor măsuri, Guvernul României se supune controlului Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

În aprilie 2004, un număr de 18 persoane a acceptat această ofertă, obligîndu-se prin declaraţii proprii să renunţe „la orice alte pretenţii împotriva României în legătură cu faptele incluse în aceste plîngeri”, declarînd că „aceasta constituie soluţionarea finală a acestor cazuri, cît şi a cererilor noastre în faţa instanţelor interne”.

La data de 5 iulie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat cu privire la acceptarea rezolvării cauzei pe cale amiabilă, iar peste o săptămînă, la 12 iulie 2005, s-a pronunţat şi asupra fondului problemei, privind cauza celor şapte persoane care nu au acceptat soluţia pe cale amiabilă oferită de Guvernul României.

Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Moldovan şi alţii împotriva României constată discriminarea rasială şi încălcarea drepturilor la tratament egal, la viaţă de familie şi la un proces echitabil. Daunele materiale şi morale stabilite prin decizie au fost egale cu cele oferite de Guvernul României pentru rezolvarea pe cale amiabilă.

În loc de concluzii

După mai bine de 12 ani de la evenimente, chiar şi în urma soluţionării laturii penale şi civile în România, precum şi în urma deciziilor din 5 şi din 12 iulie 2005 ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, cazul Hădăreni a rămas în actualitate.

În primul rînd, Guvernul României trebuie să-şi respecte obligaţiile asumate prin rezolvarea cazului pe cale amiabilă şi, ca atare, să deruleze proiecte în Hădăreni şi în judeţul Mureş.

În al doilea rînd s-au ridicat şi unele probleme juridice.

Prima problemă este cea a executării soluţiei definitive pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Conform unei opinii, soluţia Curţii Europene stinge obligaţiile civile ale infractorilor, conform altei opinii, soluţia ar stinge doar acele cauze care au acelaşi obiect ca şi soluţia CEDO. Cum CEDO a dat soluţie de inadmisibilitate pentru încălcarea dreptului la viaţă şi la proprietate, întrucît aceste două drepturi au fost încălcate înainte ca România să ratifice Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, CEDO nu putea acorda daune pentru casele incendiate şi daune morale pentru suderinţele din acele zile de septembrie şi octombrie 1993. În această idee, persoanele care au primit daune din partea Statului Român nu pot avea alte pretenţii faţă de Statul Român decît cele stabilite de CEDO; la fel, nu pot avea pretenţii nici faţă de persoane fizice care le-au încălcat drepturile, conform constatării soluţiei CEDO. Pentru exemplificare: victimele evenimentelor din septembrie 1993 nu pot începe o acţiune împotriva procurorilor anchetatori, solicitînd de la ei daune civile pentru tergiversarea soluţionării cazului, întrucît pentru încălcarea acestui drept au primit daune prin soluţia CEDO. Pot însă solicita plata daunelor stabilite pentru bunurile incendiate, întrucît CEDO nu a putut analiza încălcarea dreptului de proprietate.

A doua problemă este solicitarea înaintată de 5 persoane către Marea Cameră a CEDO privind modul de interpretare a dreptului la viaţă şi a dreptului la proprietate, pe considerentul că aceste două drepturi au fost încălcate şi după ce România a ratificat Convenţia, prin pedepsele care nu sînt în concordanţă cu gravitatea faptului. Conform art. 1 al Codului de procedură penală, „Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor.” Scopul preventiv şi educativ al pedepselor nefiind atins, în orice moment se pot declanşa evenimente similare.

Întreaga jurisprudenţă a CEDO este în defavoarea acestei solicitări, o modificare a soluţiei de admisibilitate date de Curte, prin care s-a considerat că cele două drepturi au fost încălcate înainte ca România să ratifice Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ar însemna modificarea radicală a interpretării acestor drepturi. Nu este însă prima încercare de acest fel: începînd cu anii ’70, există o serie de încercări în acest domeniu din partea unor jurişti internaţionali consacraţi (cum ar fi, de exemplu, acelea cu referire la o serie de cazuri din Turcia, unde decesele unor persoane aparţinînd comunităţii kurzilor - survenite înainte ca Turcia să accepte competenţa CEDO în domeniu – au rămas neanchetate). Pînă acum, în toate cazurile, CEDO a considerat că s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, nu şi dreptul la viaţă.

Note:

1.    Referitor la detalii legate de caz: István Haller: Cazul Hădăreni, publicat în Altera 7 din 1998, p. 106-123.

2. În unele situaţii publicăm doar iniţiale, dorind să protejăm renumele persoanelor. Nu este şi cazul cu persoanele ale căror nume s-au publicat de repetate ori în mass-media.

3. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 238.

4. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 240.

5.    Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 476.

6. Art. 174 raportat la art. 175 lit. e şi art. 176 lit. a şi b din Codul penal.

7. Art. 217 al. 1 şi 4 cu aplicarea art. 41 al. 2 din Codul penal.

8. Art. 321 al. 2 cu aplicarea art. 33 lit. a, art. 73 lit. b şi art. 13 din Codul penal.

9. Art. 216, al. 1 din Codul penal.

10. Art. 192 din Codul penal.'

11. Legea nr. 137 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul oficial nr. 170 din 25 iulie 1997.

12. Transilvania Jurnal, 23 aprilie 1998, articolul „Dosarului Hădăreni i se înnegresc filele”, semnat de Diana Opriş.

13. Data memoriului adresat Curţii Supreme de Justiţie este 5 martie 1998.

14. Au fost audiaţi 63 de martori de către instanţa de judecată.

15. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 417.

16. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 476.

17. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 201.

18. Asupra identităţii celui care l-a ucis pe Crăciun Cheţan planează şi în momentul de faţă o incertitudine. Primele informaţii îl numeau pe Aurelian Pardalian Lăcătuş, rechizitoriul, pe Râpa Lupian Lăcătuş, dar în cursul procesului şi Mircea Zoltan a fost acuzat că el ar fi fost făptaşul.

19. Se pot remarca detaliile fără nici un rost, cît şi lipsa unor elemente esenţiale în textul Rechizitoriului.

20. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 543.

21. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 201.

22. Sentinţa penală nr. 157 din 17 iulie 1998.

23. Formulări folosite în Rechizitoriu. Şi faptul că romii nu au consumat alcool, dar Gligor Cheţan da, putea fi jenant pentru organele de urmărire penală, care au sugerat că romii, numai romii şi întotdeauna romii sînt certaţi cu bunele moravuri.

24. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 622-623.

25. Termenul juridic poate fi interpretat greşit. Nu este vorba de a scuza faptele pentru că ar fi fost provocate, ci de posibilitatea de a aplica circumstanţe atenuante în condamnare.

Circumstanţele uciderii lui Crăciun Cheţan nu au fost clarificate nici pînă azi. După unii martori, el ar fi fost ucis în busculada creată în jurul lui Gligor Cheţan, alţii au susţinut că din această busculadă romii au evadat, dar urmăriţi fiind, unul dintre romi s-a întors cu arma albă în mînă, de care s-a lovit victima. Experţii au exclus această posibilitate pe considerentul că lovitura a fost prea precisă – direcţionată spre inimă – ca să rezulte dintr-un astfel de accident.

26. Sentinţa penală nr. 157 din 17 iulie 1998.

27. Cod penal, art. 75, lit. a, b, c.

28. Sentinţa penală nr. 157 din 17 iulie 1998.

29. Sentinţa penală nr. 157 din 17 iulie 1998.

30. Publicat în Monitorul oficial nr. 264 din 13 iunie 2000.

31. Art. 25 Cod pena,l raportat la art 260 Cod penal.

32. Art. 25 Cod penal, raportat la art. 174 alin. 1, art. 175 alin. 1, lit. d şi e şi art. 176 alin., 1 lit. a şi b Cod penal, respectiv art. 25 Cod penal raportat la art. 217 alin. 4 Cod penal.

33. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 241.

34. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 333.

35. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 334.

36. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 334.

37. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 420–421.

38. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 333.

39. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 332-333.

40. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 333.

41. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 468–469.

42. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 333.

43. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 334.

44. Dosar nr. 5153/1997 al Tribunalului Mureş, fila 469.

45. În cazul Hădăreni, fiind mai multe dosare la diferite instituţii juridice, considerăm necesară însumarea lor în următorul tabel:

Nr. dosar	Instituţia	Soluţii în dosar la care prezentul studiu face referire
1/P/1993	Parchetul de pe lîngă Curtea de Apel Tîrgu- Mureş	Ordonanţa din 31 octombrie 1994 Rechizitoriul din 12 august 1997
139/P/1994	Parchetul Militar Mureş	Ordonanţa din 10 ianuarie 1995
46/P/1995	Parchetul Militar Teritorial Bucureşti	Ordonanţa din 22 august 1995
5153/1997	Tribunalul Mureş	Sentinţa penală nr. 157 din 17 iulie 1998 Încheierea din 13 iulie 1999 Sentinţa penală nr. 9 din 12 ianuarie 2001
2055/1998	Curtea de Apel Tîrgu-Mureş	Decizia penală nr. 6/A din 15 ianuarie 1999
	Curtea Supremă de Justiţie	Decizia penală nr. 4252 din 22 noiembrie 1999

46. Conform Extrasului de pe dispozitivul sentinţei penale nr. 9 din 12 ianuarie 2001, în Dosarul nr. 5153/1997.

47. Sentinţa penală nr. 9 (cu privire la partea civilă) a dosarului 5153/1997, declarată în şedinţa publică din 12 ianuarie 2001.

48. Plîngere către Comisia Europeană a Drepturilor Omului din 14 aprilie 1997. Articolele invocate se referă la dreptul la viaţă (art. 2), interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane (art. 3), dreptul la un proces echitabil (art. 6), interzicerea discriminării (art. 14), protecţia proprietăţii (art. 1 al Primului protocol adiţional).

49. Înştiinţare către Comisia Eruopeană a Drepturilor Omului din februarie 1998.

50. European Court of Human Rights, Partial Decision as to the Admissibility of Applications nos. 41138/98 by [I. M.] and others and 64320/01 by [O. R.] and others against Romania.

*

István HALLER (n.1962) a absolvit Facultatea de Geologie din Cluj. După 1990 a fost reporter şi redactor la mai multe reviste (Erdély Figyelő, Gazeta de Mureş etc). din 1993 este coordonatorul Biroului pentru Drepturile Omului din cadrul Ligii Pro Europa, din 2001 expert în probleme de discriminare rasială în cadrul proiectului Consiliului Europei „Non-Discrimination Review”. A publicat studii şi articole în reviste din România, Ungaria şi Germania.

István Haller, Procesul Hădăreni, studiu publicat cu permisiunea autorului.