Convergenţe transilvane

Judecăţi şi prejudecăţi privind istoria medievală a Transilvaniei*

Paul Philippi

Istoriografia – adică scrierea istoriei – începe la toate popoarele prin punerea pe hîrtie (sau pe pergament) a unor legende. A unor legende care, înainte de a fi fost fixate în scris, au fost transmise pe cale orală din tată în fiu. Asemenea legende pot să cîştige un renume literar – ca, de exemplu, faimoasa Iliadă, atribuită lui Homer, care, şi el, a devenit o figură legendară –, iar prin renumele lor legendele pot să devină mituri, mituri de autoidentificare a unui popor. Asemenea mituri de autoidentificare pot să devină (şi au şi devenit) un factor politic serios, înălţînd sau aţîţînd sentimente naţionale şi în zilele noastre.

O asemenea caracterizare a istoriografiei se referă, fireşte, în primul rînd la cunoştinţele noastre din trecutul îndepărtat. Există, desigur, şi mituri ce se referă la epoci mai recente, iar mituri de acest tip pot să devină chiar şi mai periculoase, deoarece ele nu provin din necunoşterea faptelor reale, ci din interpretări tendenţioase, menite să influenţeze, prin informaţii intenţionat unilaterale, mersul politic viitor.

Am putea consemna, pe de altă parte, că o istoriografie fără nici o tendinţă nu este nici realizabilă şi poate nici de dorit. Fiindcă aproape fiecare istoric vrea să transmită împreună cu povestea sa şi un mesaj, prin care intră în dialog cu cititorul sau cu interlocutorul.

Aceste observaţii preliminare fiind rostite, ne îndreptăm gîndurile spre Transilvania medievală. şi intrînd în dialog cu interlocutori care au învăţat istoria patriei în şcolile ţării noastre şi din manualele acestor şcoli, trebuie să pornim de la presupoziţia că ei au învăţat multe despre dacii lui Decebal, despre romanii lui Traian şi ai lui Aurelian; că ei ştiu multe despre continuitatea românilor în Transilvania, despre Gelu, Menumorut şi Glad; că au aflat şi cîte ceva despre pătrunderea ungurilor în secolele XI şi XII poate şi despre pătrunderea premergătoare a slavilor sau despre prezenţa paralelă a pecenegilor şi a cumanilor pe teritoriul României de astăzi. Poate că interlocutorii din Cisnădie au reţinut şi cîte ceva despre venirea saşilor dinspre apus, căci, trăind în acest oraş, este greu să nu te întrebi cînd şi în ce condiţii au apărut aceşti cetăţeni ai meleagurilor noastre în locurile acestea.

Dar preluînd sarcina să trasez unele linii ale istoriei medievale transilvane, trebuie să spun din start că aceste cunoştinţe dobîndite din manualele noastre nu sînt suficiente şi nici reprezentative pentru realităţile acelei epoci. Permiteţi-mi să încerc a evidenţia pe scurt unele elemente caracteristice ale acelori realităţi:

1) Transilvania medievală premaghiară nu a fost niciodată o ţară unitară din punct de vedere etnic sau politic. O omogenitate etnică a populaţiei nu poate fi pretinsă nici pentru epoca preromană, dar cu atît mai puţin pentru secolele postromane ale migraţiilor. şi în plus, trebuie să constatăm că evul mediu european nu este caracterizat prin categorii etnice, ci prin categorii juridice de stăpînire şi de supunere, respectiv de apartenenţă a unor comunităţi juridice la o stăpînire, şi prin felul juridic în care această apartenenţă a fost stabilită. Vorbind depsre Transilvania premaghiară, trebuie să pornim de la o pluralitate etnică schimbătoare a stăpînirii politice asupra acestor locuitori.

Nu trebuie să discutăm dacă tradiţia lui Gelu este plauzibilă (cum crede, în general istoriografia română) sau nu corespunde realităţii istorice (cum susţine o parte a istoricilor maghiari), nici dacă acest Gelu poate fi considerat român sau nu. Aici putem porni de la presupunerea că răspunsul la ambele afirmaţii este pozitiv, deci că: Gelu a existat şi a fost român. Dar tradiţia nu ne spune mai multe despre Gelu decît atîta, că el era un oarecare român, „qui-dam blaccus”, care avea în Transilvania o proprietate, o posesiune, „dominium tenebat”, şi putea fi considerat un şef, „dux”, între vlahii, adică românii săi. Aceste afirmaţii reprezintă amănunte foarte interesante, demne de cercetat şi de discutat. Dar esenţial pentru evoluţia secolelor XI şi XII este altceva, anume faptul că puterea centrală a triburilor maghiare, adică regele, a reuşit să-şi însuşească pas cu pas întregul teritoriu al Transilvaniei, întinzîndu-şi stăpînirea de la nord-vest şi pînă în sud-est, atingînd creasta Carpaţilor Meridionali şi Orientali la începutul secolului XIII. Această întindere maghiară a început în timpul regelui ştefan, zis cel Sfînt, pe la anul 1000, iar stabilizarea stăpînirii maghiare s-a mai întins pînă în secolul XIV.

Un instrument al înaintării maghiare prin Ardeal erau secuii, un trib militar care, alăturîndu-se triburilor maghiare în drumul lor de pe Atelcuz (stepa ucraineană de azi) spre şesul panonic, a fost pus în joc oricînd şi oriunde trebuia asigurată graniţa – fie împotriva împărăţiei germane (în pădurea vieneză), fie în Transilvania, împotriva unor posibili atacanţi dinspre sud sau dinspre est (de exemplu, pe linia sud de Alba Iulia, sau, mai tîrziu, de-a lungul Carpaţilor Orientali, în Secuimea zilelor noastre). Secuii vorbesc astăzi limba maghiară şi se consideră maghiari. Dar din punct de vedere al organizaţiei politice, al orînduirii sociale, ei au format pînă în epoca modernă a naţionalismului (a imperialismului) o entitate aparte.

Sistemul de înaintare şi de apărare al regatului maghiar este foarte interesant. Spaţiul nu ne permite să-l descriem mai amănunţit aici. Trebuie numai să ştim că acest sistem prevedea la graniţa ţării o zonă pustie (sau pustiită) de vreo 40 sau 50 de kilometri lăţime. După cîteva decenii, această zonă pustie era mutată înainte, iar fosta zonă pustie devenea un „fundus regius”, ajungînd la libera dispoziţie a regelui pentru a fi colonizată. Iar regele folosea acea zonă ca să răsplătească pe nobilii săi fideli, donîndu-le moşii pe acel teritoriu ca să-l colonizeze cu supuşii lor.

Trebuie ştiut că regele ungurilor avea şi destui adversari în rîndul nobililor săi. Deja în timpul lui ştefan cel Sfînt s-a desprins unul dintre marii demnitari ai regatului, Gyula, deplasîndu-se şi el în Ardeal, dar nu pe linia strategică a extinderii regale (deci nu pe linia Someşului, din nord-vest spre sud-est), ci prin valea Mureşului. Există indicii pentru ipoteza că ungurii acestui Gyula înclinau spre creştinismul de tip oriental, bizantin – adică ortodox –, spre deosebire de decizia regelui ştefan care se alăturase Papei din Roma, motiv pentru care a şi primit titlul de „Sfînt”. Se pare că ungurii lui Gyula, din sudul Ardealului, întîlnindu-se în zona lor cu alţi aderenţi ai cretinismului bizantin, au găsit un mod de convieţuire cu acea populaţie – fie că ea poate fi considerată românească (valahă) sau slavo- românească. Atunci cînd extinderea regală dinspre nord-vest se întîlnea, cam la începutul secolului XII, cu prezenţa acestei opoziţii ortodoxe, dezvoltarea treptată şi continuă spre sud a stăpînirii regale a suferit o întrerupere. Secuii au fost poziţionaţi în acele zone ca să asigure colonizarea regală şi ca s-o delimiteze de cea neoficială, ostilă, a oamenilor lui Gyula. Cu timpul însă s-au găsit căi de compromis. Opoziţia lui Gyula a fost înfrîntă, iar nobilii care reprezentau populaţia ţinuturilor sudice – Ţara Haţegului, Hunedoara, Ţara Făgăraşului – au intrat în raport cu puterea centrală ca şi ceilalţi nobili din regatul ungar.

Trebuie să reţinem că nu vorbim în primul rînd de maghiari şi români, nici de slavi sau pecenegi, ci de rege, pe de o parte, şi de nobili, pe de altă parte, cei din urmă găsindu-şi un raport de cooperare cu primul. Este adevărat că există nobili de tip maghiar, de tip secuiesc, de tip „valah”, de tip peceneg etc. Ei exercită o stăpînire asupra supuşilor lor – tot după un tip conform anumitor tradiţii distincte. Dar raportul politic nu se desfăşoară între puterea centrală (a regelui, a regatului) cu populaţia supusă, cu entităţi etnice, ci între puterea centrală şi nobili, relaţie în care etnia nu joacă un rol distinct. Partenerul politic al puterii centrale nu este ţăranul sau oierul, ci numai nobilul. Iar administraţia întregului Ardeal este coordonată sub un voievod din marea nobilime, numit de rege. Transilvania devine o unitate administrativ-teritorială aparte a regatului ungar.

2) În prima jumătate a secolului XII intră un nou element în istoria Transilvaniei: frontiera internă tocmai s-a extins pînă în valea Oltului. Zona aflată la nord de rîul Olt, pînă atunci pustie sau pustiită, a devenit liberă pentru colonizare de către rege. Acesta „modernizează” concepţia de pînă atunci. El nu donează tot teritoriul nobililor săi fideli, ci cheamă colonişti din Europa de vest, oferindu-le drepturi bine definite de „hospites”.

Ce înseamnă aceste drepturi? Ce schimbare a situaţiei are loc prin chemarea acestor hospites?

Traducerea literală din latina clasică a termenului hospites ar însemna „oaspeţi”. Dar această traducere ne-ar induce în eroare. Un oaspete vine – este bine primit –, dar el şi pleacă după un anumit timp. Hospites însă spune, pe de o parte, că nou-venitul a fost „invitat” să vină. El nu vine din iniţiativă proprie, ci pe baza unei invitaţii explicite şi foarte concrete a gazdei. Deci: hospites sînt „invitaţii”! „Hospites” este, pe de altă parte, un termen juridic al evului mediu, care desemnează o serie de drepturi pentru cei invitaţi. În cazul coloniştilor, pe care regele ungar îi cheamă în Transilvania, aceste drepturi le putem afla dintr-o diplomă a regelui Andrei II, din anul 1224, care trimite la drepturile anterioare, pe care bunicul său, regele Geza II (1141-1161), le-a acordat celor invitaţi: ei primesc un teritoriu pe care să-l administreze după obiceiurile lor. „Ius ossibus inhaeret”, se spunea în gîndirea medievală. Deci: coloniştii îşi aduc drepturile lor comunitare cu ei, „în oasele lor”. Li se interzice nobililor să intervină în treburile invitaţilor „teutonici” (aşa sînt supranumiţi acei hospites). Se decretează ca acei hospites, cărora li se va spune în curînd saxones, să formeze o singură unitate politică; ei primesc dreptul să-şi aleagă singuri juzii (primarii) din rîndul lor, pentru comunele lor şi li se asigură libertăţi comerciale, ba chiar şi drepturi ecleziastice de excepţie: îşi aleg preoţii din rîndul lor, îi vor prezenta episcopului pentru hirotonisire, le vor plăti acestora dijma (zecuiala) – un drept care în tot restul Bisericii Catolice revine numai episcopului. Pe de altă parte, acei hospites saşi preiau şi sarcini sau îndatoriri serioase: vor plăti un impozit bine definit, vor pune la dispoziţia regelui un contigent de înarmaţi, mai ales cînd regele porneşte la luptă în interiorul regatului.

Această ultimă dispoziţie arată că una din ţintele pe care le urmărea regele Andrei cu reconfirmarea drepturilor acordate coloniştilor de bunicul său Geza era şi întărirea poziţiei sale regeşti vizavi de nobilime, căreia cu doi ani în urmă, adică în 1222, trebuia să-i acorde, cu aşa-numita Bulă de Aur, o cartă de libertăţi care puteau să devină foarte periculoase pentru coroană. Deci nu este întîmplător dacă pe sigilul cel mai vechi al saşilor apare inscripţia „Ad retinendam coronam” – „pentru susţinerea coroanei”.

În general, se ştie şi se zice că aceşti saşi au primit „privilegii”. şi dacă pronunţăm acest termen, îl auzim ca fii şi strănepoţi ai Revoluţiei franceze din 1789. Prin aceasta, „privilegiu” şi „privilegiat” au devenit noţiuni suspecte, ce se referă la clase sociale care trăiesc pe seama dezavantajării altor clase. Pentru o înţelegere corectă a termenului de privilegiu în contextul medieval, trebuie să schimbăm modul de a percepe. „Privilegiu” în contextul nostru transilvănean desemnează un echilibru bine definit între drepturi şi îndatoriri documentate şi garantate – nu desemnează însă avantaje faţă de alte drepturi şi îndatoriri din aceeaşi zonă administrativă. Este adevărat: faptul de a avea drepturi şi îndatoriri bine definite era deja în sine un avantaj vizavi de o stare fără asemenea garanţii, oricît de grele ar fi îndatoririle preluate de către „privilegiaţi”. Dar „privilegiat” în cazul saşilor nu înseamna deloc o stare de repaus şi de comoditate. Din contră: se ştie că sarcinile preluate de comunităţile săseşti depăşeau în cursul veacurilor cu mult sarcinile celorlalte stări politice ale Transilvaniei. Dar saşii au luptat totuşi cu dîrzenie pentru respectarea libertăţilor obţinute, pentru că esenţa scopului lor de existenţă comunitară s-a rezumat (după formularea englezului Charles Boner din secolul XIX) în „their sense for self-government”. Ei au vrut să fie utili întregii ţări, dar ca o entitate, ca o individualitate care răspunde pentru sine însăşi, care vrea să se realizeze după propriile datini.

Deci, de la mijlocul secolului XII avem de a face în Transilvania cu o a treia entitate politică: pe lîngă nobilimea care se considera maghiară (fără a ţine cont de provenienţa ei etnică) şi pe lîngă comunitatea secuilor exista comunitatea saşilor, cu centrul la Sibiu. şi această comunitate se extinde teritorial prin colonizarea Ţării Bîrsei, după 1211. Încă înainte de năvălirea tătarilor, documentele evidenţiază locuitori germani, saşi, în ţinuturile Orăştie, Sebeş, Miercurea-Sibiu, Nocrich, Cincu, Rupea, Bistriţa, Reghinul Săsesc. Înainte de 1241 a început şi colonizarea scaunului Sighişoara, care după 1241 a fost continuată şi completată prin întemeierea scaunelor Mediaş şi şeica. Iar în jurul anului 1300, un număr considerabil de saşi a fost atras de nobili să întemeieze sate pe teritoriul nobilitar, care nu făcea parte din zona libertăţilor diplomei andreiane din 1224. Aceşti saşi de pe teritoriul nobiliar al zonei rîurilor Secaş sau între cele două Tîrnave erau saşi după limbă şi obiceiuri, dar nu erau saşi din punct de vedere politic. Din punct de vedere politic erau supuşi ai nobilimii. Iată un exemplu grăitor că în evul mediu ardelean nu etnia reprezenta starea politică a populaţiei, ci statutul juridic. 3) Toate cele trei entităţi politice – cea nobiliară, cea secuiască şi cea săsească - erau entităţi parţiale ale voievodatului Translivania. Transilvania făcea parte din regatul ungar. Dinastia regală a Casei Arpadiene se stingea în 1301. După cîţiva ani de incertitudine, dinastia casei de Anjou a ocupat tronul Sfîntului ştefan prin Carol Robert şi ulterior prin fiul lui, Ludovic (1308-1387). Această dinastie apuseană a influenţat evoluţia ţării în mod hotărîtor. Sub domnia ei, saşii au devenit constructorii oraşelor ardelene – Clujul, Braşovul, Sibiul, Bistriţa, Sighişoara, Sebeş, Orăştie, Mediaş – şi prin dezvoltarea orăşenească de tip european au propulsat meşteşugurile şi comerţul, înscriindu-se într-un circuit care avea să se întindă din Flandra şi pînă în Anatolia. Dacă deja regii dinastiei Arpadiene i-au invitat pe strămoşii saşilor, nu în ultimul rînd pentru a dezvolta agricultura ţării după metode avansate şi ca să introducă meserii de calitate apuseană în ţară (bineînţeles spre beneficiul vistieriei), atunci Angevinii au progresat pe această cale a „modernizării”.

Pe de altă parte, Angevinii nu erau atît de familiarizaţi cu pluralismul răsăritean al Ardealului. Diversitatea nobilimii li s-a părut inadmisibilă, astfel încît au pornit să unifice modelul pestriţ al acesteia într-un tip unic al „nobilului ungar”. Pentru ei, Angevinii, era de la sine înţeles că acest tip nobiliar unitar trebuia să fie catolic. Iar pentru nobilii din sudul Transilvaniei, poate şi pentru cei din Maramureş etc, care rămăseseră ortodocşi, se punea întrebarea dacă vor să rămînă nobili sau să rămînă ortodocşi. De fapt: o asemenea întrebare nici nu se punea. Problema etniei ca atare încă nu se conştientizase. Era firesc că nu voiau să renunţe la starea nobiliară. şi participînd pe mai departe la întrunirile nobiliare, au alunecat încetul cu încetul spre religia catolică, soţiile lor rămînînd încă mult timp ortodoxe. Apoi, înrădăcinaţi în nobilimea catolică, s-au şi înstrăinat de etnia lor, aşa încît ţărănimea română a rămas fără purtători de cuvînt.

Este, cred eu, important să se înţeleagă această evoluţie tragică în cadrul condiţiilor medievale, nu în cele naţionale ale secolelor XIX şi XX. Nu este vorba de un atac al statului maghiar împotriva etniei române, nici de o tentativă de deznaţionalizare. Ispita era completamente de o altă natură: misionarismul catolic al Angevinilor îi părea foarte natural dinastiei franceze. Dar el se lovea de starea pluralistă a regiunii. Chiar şi la saşii catolici a evoluat o situaţie paralelă: purtătorii lor de cuvînt din anii privilegiilor andreiane, „greavii”, au fost şi ei nobili. Unificarea angevină a nobilimii i-a „maghiarizat” totuşi şi pe ei. Dar prin dezvoltarea structurilor orăşeneşti, saşii au obţinut un nou strat de purtători de cuvînt, care putea să acţioneze ca partener politic al curţii regale şi al voievodatului: patriciatul. Iar patriciatul, din motive de la sine înţelese, se simţea responsabil pentru întreaga comunitate săsească, adică şi pentru ţărănime, şi pentru meşteşugari. Aşa că saşii scăpau de tragica situaţie a românilor nenobili de a pierde statutul unei entităţi politice. Ei deveneau una din cele trei naţiuni ale principatului Transilvania.

4) În legătură cu dispariţia comunităţii româneşti din structurile politice ale Transilvaniei trebuie, în fine, să vorbim şi despre faimoasa „unio trium nationum”, despre care mulţi elevi din ţara noastră au învăţat că ar fi fost o uniune a comunităţilor ne-româneşti împotriva conlocuitorilor români.

Cred că şi în această problemă trebuie să ne reorientăm: am subliniat că Transilvania ajunsese deja în secolul XII-XIII o unitate administrativ-teritorială aparte a regatului ungar. În această subunitate se auto-reprezentau în secolul XIII şi comunităţile româneşti prin cnejii lor. Încă în anul 1291 ultimul rege arpadin, Andrei al III-lea, convoacă o adunare la Alba Iulia, în care apar purtătorii de cuvînt ai comunităţilor nobiliare, săseşti, secuieşti şi româneşti. De acolo înainte lipsesc reprezentanţii românilor. Dar nu lipsesc motive de colaborare între stările politice în Ardeal. În 1395 turcii au năvălit pentru prima dată în Ardeal. Ne aducem aminte de alianţa regelui ungar Sigismund de Luxemburg cu Mircea cel Bătrîn, după a cărui moarte, el, Sigismund, convoacă în 1419 „naţiunile” ardelene, care hotărăsc ca, în cazul unui atac turcesc, fiecare al treilea nobil şi fiecare al zecelea ţăran (al comitatelor nobiliare) să vină în ajutorul saşilor şi secuilor, care erau cei mai periclitaţi. Poverile pentru apărare deveneau tot mai apăsătoare, mai ales pentru ţăranii teritoriului nobiliar. Pe această bază se ivesc tensiuni sociale. Ţăranii iobagi refuză să plătească impozitele mărite. Apar şi nişte preoţi din Praga, care răspîndesc idei husite, revoluţionare. În primăvara anului 1437, sub conducerea unui mic nobil maghiar, izbucneşte o răscoală a ţăranilor iobagi. Răscoala nu mai poate fi înăbuşită, regele Sigismund moare, iar stările politice se văd nevoite pentru prima dată să se adune din proprie iniţiativă şi să semneze o „uniune frăţească”, prin care se obligau să se ajute reciproc. Uniunea este confirmată încă o dată în 1438 şi a treia oară în 1459. Prin aceste uniuni se formează o solidaritate intra-transilvană între stările politice: nobilimea, secuii, saşii. Partenerii „uniunii frăţeşti” mărturisesc fidelitate faţă de rege – dar, pas cu pas, se unesc nu numai împotriva turcilor (aceasta este cerinţa saşilor), ci şi împotriva eventualităţii ca regele să se atingă de drepturile uneia dintre „naţiuni”.

Cu această „fraterna unio”, Ardealul a atins fără îndoială o nouă conştiinţă de identitate de sine stătătoare faţă de Ungaria – cu toate că a vrut în continuare să rămînă o parte a regatului ungar. Dar la întrebarea firească a românilor secolelor XVIII, XIX şi XX: de ce nu apare în această uniune şi „naţiunea română”?, trebuie să răspundem, resemnaţi: fiindcă nu exista o comunitate politică românească. Uniunea celor trei naţiuni a fost formată din stările politice pe care Sigismund le denumise „naţiuni”, în 1519, şi care, ulterior, după 1542, se considerau „naţiunile” principatului Transilvania; iar aceste stări erau formate din reprezentanţi calificaţi, calificaţi după normele medievale ale apartenenţei la nobilime, respectiv la patriciat. În cadrul nobilimii erau cuprinşi şi nobilii de descendenţă românească, precum Huniazii. Deci, nobilii de origine etnică românească nu lipseau. Dar ei se considerau nobili şi, ca atare, se considerau parte a nobilimii maghiare.

5) Reţeaua pluralistă a Transilvaniei este complicat ţesută. Acest fapt i-a iritat pe toţi iluminiştii secolelor XVIII, XIX şi XX, începînd, poate, cu împăratul Iosif al II-lea de Habsburg, care a încercat să destrame această reţea cu spada raţiunii. Această încercare, precum şi eşecul ei, nu mai intră în tematica noastră de azi, dar ea ne poate inspira să ne ocupăm mai serios nu numai de deficienţele tradiţiilor ardelene din evul mediu, ci şi de potenţialul lor. Iată pilda Cisnădiei: întemeiată de valoni de limbă franceză – Iohannes Latinus cu familia sa în villa Ruetel 1204 – şi de saşi flamanzi sau luxemburghezi, o fericită uniune, nu pe bază etnică, ci pe bază de drepturi comunitare, respectate şi confirmate de toţi. Iată cum se prezintă acea ştire despre silva blacorum et bissenorum, acea pădure a românilor şi a pecenegilor, pe care teutonicii diplomei andreiane din 1224 să o exploateze împreună cu sus-numiţii români (vlahi) şi pecenegi.

Distinsul nostru coleg Coneliu Bucur ne-a explicat în repetate rînduri cum s- au completat meşteşugarii – de fapt saşii – din Cisnădie şi oierii din mărginime - deci din acea pădure a vlahilor şi a pecenegilor – prin convieţuire: prin diferenţiere şi conlucrare.

Permiteţi-mi să închei reflecţiile mele cu inversarea lozincii americane (lozincă post-iluministă şi potrivită pentru noul continent) E PLURIBUS UNUM (din mulţi să devină unul), o inversare transilvană izvorîtă din evul mediu, dar avînd nevoie, fără îndoială, de îmbunătăţire: UNUM – E PLURIBUS. Unul vrem să fim – dar în pluralitate. În pluralitate – dar uniţi.

*

Paul PHILIPPI (n.1923), istoric, doctor în teologie, doctor honoris causa al Institutului de Teologie Protestantă din Cluj, al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, preşedinte de onoare al Forumului Democrat al Germanilor din România, autor a numeroase studii de istorie şi teologie, printre care: Kirchengemeinde als Lebensform (1959), Abendmahlsfeier und Wirklichkeit de Gemeinde (1960), Christozentrische Diakonie (1963), Als Lasarus leben (1983), Diaconica über die soziale Dimension Kirchlicher Verantwortung (1984), editor al seriei Siebenbürgisches Archiv şi Studia Transylvanica.

Paul Philippi, Judecăţi şi prejudecăţi privind istoria medievală a Transilvaniei, publicat cu permisiunea autorului.