Un model pentru ideea de stat sud- şi estcarpatic: formaţiunea teutonă din Carpaţi (1211-1225)

Ovidiu Pecican

În 1206 regele Ungariei Andrei al II-lea (1205-1235) se căsătorise cu prinţesa germană Gertrude din familia princiară de Meran (Tirolul de Sud, azi Merano)¹. Odată cu ea a sosit în Regatul Maghiar un întreg anturaj german pe care suveranul, contestat de mai multe ori de nobilii regatului, s-a sprijinit, cu atît mai mult cu cît papa îi vedea cu ochi buni pe aceşti nobili germani. În încercarea de a contrabalansa opoziţia pe care o întîmpina printre marii săi baroni, regele şi-a construit astfel propria partidă, cu ajutorul căreia spera să echilibreze raportul de forţe din interiorul ţării sale. Astfel, pe fratele mezin al reginei, Berthold de Merano, Andrei al II-lea l-a făcut arhiepiscop de Kalocsa şi, ulterior, ban al Dalmaţiei-Croaţiei, pentru ca, în fine, acela să devină voievod al Transilvaniei. Un alt frate al reginei era episcop de Bamberg. şi el s-a bucurat de favorurile regale. În 1211, acesta a împins la căsătorie pe fiica celor doi suverani maghiari, Elisabeta – care în acel moment avea patru ani –, cu prinţul Ludwig, fiul markgrafului de Thuringia, Hermann (1190-1217), ceea ce însemna o nouă alianţă politică importantă.

Dar germanii nu erau acum la începutul prezenţei lor pe teritoriul Regatului Maghiar. Primii colonişti germani au venit în Ungaria în timpul lui Geza al II-lea (1141-1162), fiind aşezaţi în Ungaria Superioară (azi Slovacia) şi în Transilvania, aici numindu-se saşi. şi Bela al III-lea (1172-1196) a continuat această politică, întărind şi mai mult prezenţa acestor colonişti.

Profitînd de aceste circumstanţe interne şi internaţionale, Andrei al II-lea a făcut Ordinului Teuton² propunerea de a-i aşeza pe cavalerii săi la frontiera răsăriteană a Regatului Maghiar. În acest fel, el îşi făcea, pesemne, socoteala că va avea un paznic redutabil în faţa periodicelor şi deselor expediţii cumane din sud şi din est, şi un aliat fidel, avînd atuul valorii militare şi a disciplinei, în faţa adversarilor săi din rîndul marii nobilimi. Totodată, monarhul spera ca „regatul să se întindă” „dincolo de codri, către cumani” (ultra silvas versus Cumanos)³. În 1211 el le-a oferit teutonilor „Burzenland” – adică Ţara lui Burza, după numele unei căpetenii maghiare (astăzi, în limba română, Ţara Bîrsei) cu misiunea de a o popula şi de a face din ea un bastion de apărare în faţa cumanilor. Încă în 1222, ţelul combaterii cumanilor era la fel de clar formulat, semn că problema aceasta rămăsese actuală în toţi anii scurşi de la venirea cavalerilor (insuper libera fora et tributa fororum eiusdem terrae eis totaliter indulsimus et ad munimen regni contra Cumanos castra et urbes lapideas construere eos permisimus, ut et inimicis Christi resistere valeant et personae nostrae et heredibus nostris legittime nobis succedentibus ad coronam, ad honorem pateant et munimen)⁴. şi, într-adevăr, aşa cum arată o scrisoare, adresată lui Andrei al II-lea a papei Grigore al IX-lea, din 1231, cîtă vreme teutonii au stăpînit Burzenland-ul, ei au apărat regatul împotriva expediţiilor cumane, au înaintat dincolo de „munţii înzăpeziţi”, au întărit teritoriile ocupate prin fortificaţii construite împotriva cumanilor, i-au înfrînt pe aceştia şi iau convertit pe o parte din ei la creştinism⁵.

La rîndul lor, cavalerii teutoni au venit în Transilvania, ca urmare a colaborării dintre papa Inocenţiu al III-lea şi Hermann von Salza (1210-1239), al patrulea maestru al ordinului. Sfîntul Scaun dorea o lărgire a orizontului cruciadei şi o amplificare a strategiilor puse în joc pentru atingerea dublului ei scop: eliberarea Ierusalimului şi reunificarea celor două biserici creştine⁶. Totodată, concordia constatată, în decursul anilor care au urmat, între teutoni şi papalitate, pare să îndreptăţească presupunerea că papa şi marele maestru al ordinului au gîndit împreună treptata achiziţionare, pe seama păgînilor, a unui teritoriu propriu care, ulterior, să devină un stat dependent doar de Scaunul Pontifical⁷. Iată, deci, un complex de factori meniţi să vină în întîmpinarea dorinţei regelui maghiar.

Împrejurările specifice momentului fac ca îndărătul apropierii teutonilor de Andrei al II-lea să se mai poată întrevedea şi medierea apropiaţilor germani ai suveranului (mai cu seamă cumnatul său, episcopul de Bamberg, şi cuscrul proaspăt achiziţionat, Hermann, markgraful de Thuringia).

Astfel, la 1212, o chartă îl menţiona pe mai-marele teutonilor din Burzenland, un anume Theodoric (fratris Theodoricis, cruciferi hospitalis sancte Marie)⁸. Pînă în anul următor, cavalerii de sub comanda acestuia săvîrşiseră deja fapte de arme redutabile. ştim aceasta pentru că în 1213 un alt document lăsa să se înţeleagă că meritele dobîndite în lupta contra păgînilor erau suficient de mari pentru a obţine importante privilegii. Trebuie presupus că ele se refereau, măcar în parte, la stoparea expediţiilor cumanilor în Transilvania, căci, după cum nota un document din 1231, tocmai prin Ţara Bîrsei intrau şi se retrăgeau aceştia atunci cînd veneau de la sud de Carpaţi. Drept răsplată, episcopul Transilvaniei, Wilhelm (Vilmos), le lasă teutonilor dijmele din Burzenland, cu excepţia celor datorate de coloniştii maghiari şi secui din regiune (ceea ce duce cu gîndul la faptul că nou-veniţilor germani li sau alăturat şi maghiari şi secui). În doar doi ani de la eliberarea pe seama lor a primei charte regale maghiare, teutonii organizaseră deja o semnificaţivă acţiune colonizatoare. Prin acelaşi document, teutonii îşi dobîndeau dreptul de a-şi alege ei înşişi preoţii pe care să-i aşeze în parohii nou create, dar ei trebuiau prezentaţi episcopului Transilvaniei pentru confirmare. Preoţii rămîneau supuşi acestuia şi trebuiau să-i primească vizitele.

În răstimpul dintre 1211 şi 1218 relaţiile dintre Andrei al II-lea şi Ordinul Teuton au rămas, după toate aparenţele, cordiale. Acţiunile ordinului nu au fost îngrădite în nici un fel, deşi, în loc să-şi înalţe cetăţi de lemn, cum prevăzuse charta din 1211, ei le-au construit din piatră. Acest aspect nu era deloc întîmplător, după cum se vădeşte dacă se coroborează informaţia cu tendinţele lor autonomiste tot mai marcate⁹. Între 1211 şi 1222 ei au construit un patrulater protejat de patru fortăreţe puternice de piatră, destinate să le apere sediul principal, Kronstadt (Braşovul de astăzi). Toate acestea erau, deocamdată, amenajări strategice ale teritoriului iniţial¹⁰. Feldioara a fost sigur una dintre ele, însă localizarea pe teren a celorlalte nu este, deocamdată, sigură¹¹. După cum arată ş. Papacostea, „... confirmarea privilegiilor lor de către regele Andrei al II-lea cuprindea ca orizonturi ale expansiunii lor răsăritene «hotarele brodnicilor» – greu de identificat – şi Dunărea”¹².

Membrii ordinului şi-au iniţiat apoi expansiunea la sud şi răsărit de munţi. Cea mai importantă cetate teutonă de dincolo de Carpaţi a fost Crucpurg (adică Kreuzburg sau Cruceburg, Cetatea Crucii, încă neidentificată), „cetate foarte întărită” (castrum munitissimum)¹³. Localizarea ei este dificilă, chiar dacă într-un loc se precizează: „ţinutul de la capătul pămîntului Cruceburg ce merge pînă la hotarele brodnicilor” (et a fine terre Cruceburg terram que vadit usque ad terminos Brodnicorum)¹⁴. De aici ar părea să rezulte că ţinutul brodnicilor era despărţit de „terra Cruceburg” printr-un alt ţinut. În jurul cetăţii ridicate de teutoni, teritoriul dependent de ea (şi dominat militar şi politic de fraţii ospitalieri) forma deci o ţară, deosebindu-se, astfel, de ţinutul brodnicilor şi de cel care se situa între acesta şi „ţara cetăţii Crucii”, prin statutul său juridic. Totodată, dacă localizarea brodnicilor se face cu temei în Moldova de sud, este probabil că ţara Cruceburg s-ar cuveni să fie situată mai curînd în curbura Carpaţilor, la est de aceştia, dominînd regiunea subcarpatică şi ceva din cîmpia care îi continuă. În orice caz, în 1223, zona este desemnată, în alt act papal, drept „partea din Cumania de dincolo de munţii înzăpeziţi” (ultra montes nivium partem contulit Comanie)¹⁵. Nu este deci inexact ca regiunea să fie numită Ultramontania, văzîndu-se în ea o parte din Cumania¹⁶. Acest areal ar trebui localizat aşadar mai curînd în Moldova.

După ridicarea cetăţii, teutonii au trebuit să facă faţă unui atac al cumanilor, nemulţumiţi că „li se răpise putinţa de a intra şi ieşi” (ademptam sibi ingressus et exitus facultatem) în şi din Regatul Maghiar¹⁷. Cu acest prilej – se spune abia acum – unii dintre acei cumani au fost supuşi, fiind botezaţi împreună cu soţiile şi copiii lor¹⁸. Maria Holban observă că limitele expansiunii teutone – spre răsărit pînă la hotarele brodnicilor, iar spre sud pînă la Dunăre –, indicate de documentul din 1222, trimit la un teritoriu corespunzător celui „controlat de cumanii raliaţi taberei creştine în urma «creştinării» din 1227, sau mai bine zis considerat ca atare. Căci nu lipsesc ştiri despre împotrivirea întîmpinată de cumanii creştinaţi (măcar şi de formă), din partea celor ce nu voiau să adere la noua lor orientare politică şi religioasă”¹⁹.

În 1213 documentul menţionat amintea deja sosirea în Bîrsa a unor colonişti germani, maghiari şi secui din Altland, adică din zona Hermannstadt-ului învecinat. Majoritatea coloniştilor germani au venit însă din Imperiu, în grupuri compacte, organizate din iniţiativa arhiepiscopului de Magdeburg şi a episcopului de Bamberg (o implicare clară, iată, a cumnatului regelui Ungariei). Ulterior, au sosit colonişti şi din regiunile occidentale ale imperiului, ca Flandra sau ţările renane. Ei au populat satele, fiind înzestraţi cu parcele egale, bucurîndu-se de drepturi apropiate de cele ale cavalerilor, putînd face comerţ, pescui şi vîna. Cînd erau mobilizaţi, luptau ca pedeştri, sub comanda şefilor de sate.

Moartea prin asasinare a reginei Gertrud în complotul banului Bank (28 septembrie 1213), recăsătoria lui Andrei al II-lea cu Yolande de Courtenai, fiica lui Pierre de Courtenai, ce avea să ajungă curînd împărat în Constantinopolul latin, participarea regelui maghiar, pentru cîteva luni (din august 1217, cînd s-a îmbarcat la Spalato, pînă în ianuarie 1218, cînd a revenit în Ungaria), la cruciadă – unde a fost prezent la asediul muntelui Tabor –, au arătat cît de preocupat de Orient era monarhul.

Momentul revenirii în ţară a fost unul de bilanţ. Suveranul a constatat jafurile neîncetate la care se dedau baronii, a luat la cunoştinţă dezordinile numeroase şi, în plus, a observat marea putere şi autonomie la care ajunseseră teutonii. În loc să se poată bizui pe ei în confruntarea cu adversarul intern şi cu cel extern (suveranul plănuia în acest moment o intervenţie militară în Serbia), Andrei al II-lea i-a descoperit îndepărtaţi de el şi urmărindu-şi propriile interese, contrazicîndu-le drastic pe ale sale şi ameninţînd însăşi integritatea Regatului Maghiar. Conflictul a izbucnit pe acest fundal, în circumstanţe necunoscute, dar mai apoi, la fel de obscur, s-a aplanat.

Istoricii ignoră şi împrejurările care au dus la ameliorarea raporturilor dintre suveran şi ordin. Se poate presupune că aplanarea momentană a diferendului s-a datorat mult necesităţii regelui de a face faţă tulburărilor nobiliare din ţară care, în cele din urmă, l-au silit să emită Bula de aur, semn al compromisului la care s-a putut ajunge în condiţiile date²⁰. Totodată, un rol a trebuit să joace şi constatarea că puterea cavalerilor ajunsese suficient de mare pentru a crea, deocamdată, considerabile bătăi de cap unei regalităţi ce avea de a face, oricum, cu o ostilitate şi o opoziţie redutabile. De aceea, nu este de mirare că atît noua chartă, prin care privilegiile teutonilor sporeau, cît şi Bula de Aur, au fost emise într-un moment de apogeu al tensiunilor, în cursul lunii mai 1222.

La 7 mai 1222, această nouă chartă – a cărei autenticitate a fost contestată -, emana din cancelaria regală pentru a marca împăcarea. Acum, teutonii obţineau dreptul de a construi fortăreţe din piatră, ceea ce însemna recunoaşterea unei situaţii de facto şi era o concesie de jure. Se pomenea cu acest prilej şi ţara românilor (Făgăraşul). Paradoxal, deşi aceasta însemna să li se confere încă o armă care le consolida autonomia, teutonii primeau dreptul de a bate monedă. Ce îl putea determina pe Andrei al II-lea să acorde teutonilor atîtea drepturi, pînă atunci refuzate? Este de crezut că el spera încă în alianţa cu cavalerii germani împotriva propriilor nobili. Totodată, însă, este foarte posibil ca acordarea unor drepturi cu implicaţii militare atît de serioase unor războinici-monahi a căror fidelitate faţă de rege nu fusese fără fisură, să trebuiască pusă în legătură cu politica Ungariei faţă de puterile de la sudul Dunării, Bulgaria şi Serbia. Cum formaţiunea teutonă acţiona tocmai pe această direcţie, în teritoriul dominat de cumani – aliaţii tradiţionali ai bulgarilor –, nevoia de a întări sistemul defensiv al acesteia se poate explica prin teama faţă de acţiuni ostile survenite din această direcţie, în contextul campaniei balcanice plănuite.

Într-adevăr, presiunea nobilimii Ungariei asupra sa creştea rapid. La 29 mai 1222, regele emitea Bula de Aur, constrîns de nobilimea regatului. Ea menţinea şi dreptul supuşilor de a se opune suveranului în caz de abuz al puterii. Recunoaşterea pe seama teutonilor a atîtor privilegii consistente, anterior neacordate, nu avea cum să nu stîrnească invidia aristocraţilor din regat, oricîte concesii s-ar fi făcut şi nobilimii maghiare în ansamblul ei. La drept vorbind, nici regele însuşi nu putea fi mai mulţumit acum, cînd prestigiul său suferise atît prin renunţarea la unele dintre atributele sale în teritoriile unde acestea erau lăsate pe seama teutonilor, cît şi prin cedările în faţa nobililor. Este deci de presupus că regele şi nobilimea au găsit o zonă de interes comună în limitarea puterii teutone şi chiar în eliminarea acesteia din interiorul şi din proximitatea regatului, tot aşa cum nu este exclus ca noile privilegii pentru teutoni să fi avut la bază o alianţă temporară dintre aceştia şi rege în contextul opoziţiei înregistrate din partea nobilimii.

Posibila cooperare a regelui cu teutonii pentru reducerea anarhiei din ţară şi redobîndirea unui plus de prestigiu propriu în raport cu aristocraţia Ungariei a trebuit să aibă loc în perioada imediat anterioară lunii mai 1222. Este cert însă că ea nu a adus rezultatele scontate. Pe de o parte, datorită faptului că, de-acum, văzînd pe ce pantă alunecau lucrurile în regat, teutonii se deciseseră să rupă cu prima ocazie legătura de vasalitate faţă de Ungaria, transformînd teritoriile pe care le controlau într-un stat pus sub oblăduirea Sfîntului Scaun; pe de alta, din perspectiva regelui, pentru că nu s-a reuşit aducerea la ascultare a revoltaţilor din ţară. Concesia făcută cavalerilor teutoni în 7 mai 1222 are, poate, şi o semnificaţie strategică: admiţînd construirea de cetăţi de piatră, mai puternice, în zona controlată de ordinul religios-militar (care îngloba de-acum, pe lîngă Burzenland, şi teritorii situate la sud şi est de Carpaţi, aduse sub ascultare cu arma în mînă), s-ar putea ca regele să fi fost interesat să-şi pregătească, pentru o eventuală urgenţă, o zonă de retragere strategică bine păzită. În acelaşi sens ar trebui, eventual, interpretat şi noul drept de batere a monedei. Pentru a-şi asigura instrumentele unei guvernări de criză, suveranul avea nevoie nu numai de putere militară, ci şi de o monetărie. Rămîne important, în legătură cu acest act, că întărirea puterii teutone s-a făcut pe linia consolidării sistemului defensiv şi a asigurării mijloacelor de control financiar. Ar rezulta de aici că Andrei al II-lea se pregătea să joace cartea unei partide germane proprii în condiţiile – luate de el în calcul – ale unei agravări a situaţiei politice prin scăparea de sub control a unor părţi ale regatului.

Marele maestru al ordinului avea însă cu totul alte planuri. Pentru el, criza din Ungaria era un excelent prilej de accelerare a procedurilor de separare de restul Ungariei a formaţiunii autonome aflate sub autoritate teutonă. Neliniştit în noul context de ostilitatea crescîndă a aristocraţiei maghiare faţă de fraţii săi cavaleri, Hermann von Salza s-a adresat papii Honorius al III-lea (1216-1227) pentru a–şi vedea confirmate libertăţile şi privilegiile obţinute la 7 mai 1222.

Confirmarea a fost cuprinsă de bula din 19 decembrie 1222 prin care Sfîntul Părinte plasa sub autoritate proprie privilegiile şi proprietăţile ordinului. Totodată, s-a făcut primul pas în sensul desprinderii Burzenlandului din subordinea ecleziastică faţă de ierarhii maghiari.

La 12 ianuarie 1223, papa l-a însărcinat pe episcopul Thomas de Eger să înscăuneze ca „decan de Burzenland” o persoană convenabilă propusă de teutoni, ceea ce a stîrnit dezaprobarea manifestă a lui Reinald, noul episcop de Transilvania. El a cerut aplicarea strictă a chartei din 1213. Replica papei, survenită la 12 decembrie 1223, confirma independenţa bisericii din Burzenland în raport cu episcopul Transilvaniei, interzicîndu-i acestuia perceperea de dijme şi exercitarea jurisdicţiei sale în Ţara Bîrsei. A doua zi, papa aducea faptul la cunoştinţa episcopului de Eger, devenit de curînd arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei. Dintr-o chartă din 30 aprilie 1224 rezultă că papa luase ordinul sub autoritatea sa directă. Asemenea măsură a papalităţii nu era fără precedent. La 4 aprilie 1183, papa Lucius al III-lea le scrisese „maestrului şi fraţilor” de la San Julián del Pereiro, un ordin religios-militar spaniol, pentru a le concede o totală exemptare de la ordinar (adică de la jurisdicţia episcopală), fixîndu-le ca misiune apărarea creştinătăţii²¹. Dar de astă dată precedentul nu a ajutat cu nimic la impunerea succedentului, elita ecleziastică maghiară reacţionînd mai puţin disciplinat.

Nici regele nu a stat însă cu mîinile în sîn. În faţa acestor evoluţii, curtea regală s-a dedicat unor demersuri menite să slăbească drastic baza socială a stăpînirii teutone. Ca să nu-şi părăsească locurile unde erau aşezaţi (mai cu seamă zona „de la Orăştie la Baraolt”), alergînd, şi ei, în Burzenland, saşii au primit, cu acest prilej, din partea regelui, noi privilegii (menţionate în diploma Andreanum, emisă la 30 noiembrie 1224), diploma care le cuprindea pe acestea grupîndu-i pe toţi coloniştii de limbă germană din Transilvania într-o unitate administrativă dependentă de comitele regal sibian (comes cebiniensis), numit de rege şi, totodată, independent de voievodul Transilvaniei. În acest fel, faţă de distincţia iniţială dintre supuşii germani ai coroanei – unii fiind nobili, cavaleri şi comportîndu-se ca seniori în raport cu ceilalţi, iar aceştia din urmă fiind colonişti, oameni simpli, supuşi primilor – se crea o nouă distincţie, care ţinea de sfera jurisdicţională: în timp ce cavalerii teutoni tindeau să se revendice de la un singur suveran, anume papa de la Roma, coloniştii saşi erau organizaţi, dobîndeau privilegii şi ţineau de regele Ungariei.

În primăvara anului 1225 monarhul a început alungarea teutonilor din Burzenland. Armata regală a cucerit teritoriul acesteia. La 10 iunie 1225, papa îl felicita pe Hermann von Salza că oamenii săi nu părăsiseră zona, în pofida ameninţărilor şi violenţelor. „Ameninţări” înseamnă contacte diplomatice, iar  „violenţe” se referă la confruntare armată. După Maria Holban, acţiunea regală îndreptată împotriva teutonilor a însemnat ocuparea cu forţa a cetăţii Cruceburg şi, ulterior, îndepărtarea prin ameninţări a cavalerilor din întreg arealul ocupat de ei pînă atunci²². Este probabil însă că operaţiunile au fost mai ample şi mai complexe, dat fiind faptul că sediul teuton din Braşov era apărat de patru cetăţi şi că dincolo de Carpaţi mai fusese înălţată una. Cucerirea tuturor acestora – sau măcar a celor mai importante, astfel încît celelalte să fie predate fără vărsare de sînge –, ca şi negocierile din timpul campaniei antiteutone a oamenilor regelui („ameninţările” menţionate documentar în corespondenţa papală au putut surveni într-un atare context), au presupus mai multe luni de confruntări armate, cel mai probabil în forma asediului, precum şi diverse faze.

Maria Holban reconstituie etapele ultimei faze a conflictului în felul următor²³. La 30 aprilie 1224, papa ia Ţara Bîrsei şi „Ultramontania” în dreptul şi proprietatea Sfîntului Scaun. În perioada următoare, de pînă prin 15 februarie 1225, regele trimite la Roma, prin magistrul Florenţiu, o plîngere la adresa acestei evoluţii a lucrurilor, caracterizată nu numai de tendinţa de ieşire a cavalerilor din vasalitatea directă faţă de el, ci şi de încălcările şi cotropirile unor posesiuni întreprinse de teutoni pe seama regatului (anterior datei de 12 iunie 1225). Răspunsul cavalerilor către papă a constat în reclamarea regelui, care îi ameninţa cu puterea armată spre a-i determina să plece din ţara lui (anterior datei de 10 iunie 1225). În acest moment, foarte probabil, oamenii regelui luaseră deja în stăpînire Cruceburgul. Totuşi, deşi situaţia se dovedea suficient de tensionată, pontiful roman le-a expediat teutonilor o epistolă, la 10 iunie 1225, sfătuindu-i să rămînă pe loc. Două zile mai tîrziu, papa îi scria lui Andrei al II-lea, recapitulînd dosarul problemei, anunţîndu-l că le-a trimis cavalerilor o scrisoare, că i-a delegat pe anumiţi abaţi (pe cel de Linewelt, din dioceza Passau, pe cel de Cîrţa, din dieceza Transilvaniei, şi pe cel de Igriş, din cea a Cenadului) să cerceteze hotarele şi cerîndu-i să îşi respecte dania. S-a păstrat şi scrisoarea adresată în aceeaşi zi abaţilor menţionaţi, prin care erau îndemnaţi să cerceteze adevărul. Mai departe, Maria Holban presupune că a existat un răspuns al abaţilor la întoarcerea de pe teren, care ar fi dat dreptate regelui. În orice caz, la 1 septembrie 1225, papa se adresa episcopilor de Oradea şi de Gyõr, rugîndu-i să preia ei cercetarea, impunînd cuvenitele restituiri; ceea ce denotă că aceste restituiri trebuiau operate şi că teutonii se dedaseră cu adevărat la delictele de care fuseseră acuzaţi. Reparaţia nu mai putea însă avea loc. La 27 octombrie, curia papală aflase deja că teutonii au fost alungaţi, iar înaltul pontif îi scria regelui maghiar o scrisoare indignată, protestînd împotriva urii neîmpăcate a monarhului împotriva cavalerilor şi cerîndu-i să îi recheme.

De aici ar rezulta că teutonii ar fi fost alungaţi din Ţara Bîrsei şi din toate posesiunile lor transcarpatice în toamna, şi nu în primăvara anului 1225. Întradevăr, preceptorul ordinului – oare acelaşi Theodoric din 1212 sau altcineva? ajungea la Roma prin 27 septembrie 1225, la abia două sau trei zile de la plecarea din Transilvania, într-un timp record care indică urgenţa deplasării²⁴. În fine, la 17 februarie 1226, Honoriu al III-lea îi scria iar lui Andrei al II-lea, acuzîndu-l că lea luat cavalerilor nu numai pămînturile cotropite în afara hotarelor menţionate, ci şi pe acelea dăruite pe cînd cercetarea abaţilor era încă în curs (12 iunie – 1 septembrie 1225); semn că în vara lui 1225 daniile regale către teutoni nu fuseseră nicidecum stopate, dar că, de astă dată, deposedarea era radicală, totală, definitivă. Totodată, se mai spune acolo, magistrul ordinului nu se putuse prezenta în faţa lui Andrei, fiind reţinut la Roma de papă în probleme ce necesitau rezolvarea, ceea ce înseamnă că suveranul Ungariei îl invitase pe Hermann von Salza în faţa scaunului regal pentru a regla chestiunile litigioase.

Cu toate insistenţele papale, regele i-a expulzat însă pe teutoni, păstrînd, în acelaşi timp, coloniştii, a căror fidelitate şi-o asigurase prin conferirea de libertăţi odată cu diploma Andreanum. Se poate deci considera că reuşita dislocării cavalerilor teutoni din Regatul Maghiar a fost, înainte de orice, una diplomatică. Operaţiunea n-ar fi fost posibilă fără demersurile făcute de oamenii regelui pe lîngă mai-marii comunităţii săseşti neîncadraţi în ordinul teuton. Acestea s-au derulat, fără îndoială, în mai multe runde de negocieri, dintre care primele au premers finalului lunii noiembrie a anului 1224, în timp ce următoarele, care urmăreau să asigure respectarea fidelităţii saşilor faţă de rege, au trebuit să acopere intervalul dintre acest moment şi declanşarea operaţiunilor militare antiteutone, în primăvara anului următor. După cum se vede, tatonările şi consultările au durat cel puţin cîteva luni, dacă nu cumva ele au fost iniţiate imediat după împăcarea consemnată de documentul din 7 mai 1222. Prima fază a conflictului, cea dintre 1218 şi primăvara lui 1222, va fi convins curtea regală că forţa redutabilă a ordinului nu permitea simpla confruntare armată cu acesta.

Nu este deloc sigur că, alungaţi din Regatul Maghiar şi deposedaţi de posesiunile lor acolo, teutonii ar fi părăsit şi locurile sud-carpatice. Scrisoarea papală care îi îndeamnă să rămînă pe loc, în pofida vicisitudinilor pe care trebuiau să le suporte din partea oamenilor regelui, pare un argument că, cel puţin atîta timp cît a mai existat speranţa unei reveniri asupra hotărîrii regale de a-i expulza, ei nu au plecat cu totul din sudul Carpaţilor. Or, insistenţele şi negocierile Sfîntului Scaun cu suveranul Ungariei s-au întins pe durata mai multor ani (în 1234 încă se mai revenea epistolar la contenciosul teuton, deşi papa Honoriu decedase între timp). Abia odată cu moartea regelui Andrei al II-lea, în 1235, se încheia corespondenţa pe această temă. Chestiunea urma să se reia abia peste cîteva zeci de ani, în 1260-1270, în 1280 şi în 1317²⁵, prin recursul la diploma din 1222, în alte contexte geopolitice. Dar poate că persistenţa unora dintre „fraţii” ordinului în spaţiul cucerit şi stăpînit de ei înainte vreme este cea care a determinat mereu reluatele demersuri ale papei, inspirate, probabil, de persuasiunea lui Hermann von Salza. Dacă a fost aşa, ea va fi continuat pînă la marea invazie tătaro-mongolă, cînd radicala răsturnare a echilibrului de forţe din acest areal a zădărnicit orice altă pretenţie momentană de dominaţie creştină, şi pentru papă, şi pentru rege²⁶. Documentul papal din 1235 ar putea fi citit şi în această cheie, văzînd în el mărturia unor realităţi demografice, etnice şi politice de care teutonii nu erau cu totul străini. În acest context, moartea regelui Andrei al II-lea a putut fi doar prilejul întreruperii asiduităţilor papale în preajma suveranului maghiar, nu şi dovada sfîrşitului persistenţei unora dintre elementele teutone în teritoriu.

Nu este, deocamdată, deloc clar momentul istoric din devenirea ordinului teuton cînd a survenit eliminarea sa intempestivă din Regatul Ungariei. Corespondenţa papală cu suveranul acestei ţări demonstrează că au trebuit să treacă decenii pentru ca Sfîntul Scaun să renunţe la proiectul de a obţine restituirea donaţiilor făcute odinioară ordinului în aceste ţinuturi. Ţinînd seama de faptul că, în conformitate cu actele existente şi cu tradiţia istorică, stabilirea teutonilor la frontiera prusacă a avut loc tocmai în iarna 1225-1226, s-ar putea vedea aici o conexiune: alungaţi dintr-un loc, fraţii s-ar fi regăsit îndată, cu deplină disponibilitate, în celălalt. Dar lucrurile nu sînt atît de simple nici în acest punct al discuţiei. Alain Demurger observa că „S-a spus că Hermann von Salza, charismaticul maestru al teutonilor, învăţat minte cu prilejul tristei aventuri maghiare, ar fi ezitat înainte de a răspunde favorabil solicitărilor lui Conrad de Mazovia, care îl grăbea să vină să-şi instaleze ordinul la graniţele Prusiei. Nu este exact. Demersul lui Conrad şi al episcopului Christian de Prusia a intervenit în timpul iernii 1225-1226. Salza era pe atunci la Foggia, în preajma lui Frederic al II-lea. Conrad i-a propus Chelmno şi regiunea sa (Kulm, Kulmerland), cu sarcina de a apăra Mazovia şi de a cuceri Prusia; cuceririle urmau să fie împărţite între Ordin şi el însuşi. Totuşi, Conrad a exclus din donaţia sa posesiunile bisericilor şi pe cele ale nobililor polonezi din Kulmerland. În pofida acestui fapt, din martie 1226, Frederic al II-lea confirma cesiunea lui Conrad, într-o bulă publicată la Rimini, şi le acorda teutonilor teritorii de cucerit în Prusia cu drepturile regaliene aparţinînd unui prinţ al imperiului. Or, Prusia nu face parte din regatul Germaniei. Bula de la Rimini nu menţionează drepturile lui Conrad de Mazovia. Istoricii germani şi polonezi s-au înfruntat îndelung cu privire la intenţiile lui Conrad. Este vorba despre un duce disperat datorită eşecurilor sale în faţa prusacilor care se bazează în întregime pe teutoni pentru a-i învinge? Sau încearcă Conrad să-i manipuleze pe teutoni pentru ca ei să-l ajute să cucerească Prusia? Pornind de la criterii paleografice şi diplomatice a fost formulată ipoteza că bula nu putea fi scrisă înainte de 1235; ea ar fi fost antedatată de către cancelaria imperială, aşa încît să facă ireversibile concesiile lui Conrad de Mazovia (şi să-l împiedice astfel să le dea teutonilor încă o lovitură de tipul celei administrate de Andrei al Ungariei) [subl. aut.]”²⁷. Rezultă, din observaţiile de mai sus, că evoluţiile ordinului vreme de un deceniu au rămas incerte pentru posteritate. Dacă fraţii germani nu au fost la limita răsăriteană a Prusiei, unde puteau ei fi în aceşti ani?

Pentru a înţelege mai bine cum a putut funcţiona pe teritoriul actualei Românii Ordinul Teuton voi face cîteva precizări. Ordinul era organizat ierarhic pe trei niveluri: central, provincial şi local. Sediul central al ordinului se numea „casă”, iar în fruntea ordinului era ales un maestru (magister generalis sau Hochmeister). Acesta era superiorul direct al maeştrilor provinciali (Landmeister). Nu este sigur că în etapa tentativei lor de stabilire în Regatul Maghiar teutonii au avut aici un maestru provincial propriu-zis, dar ulterior părăsirii acestor locuri în cadrul ordinului au existat doi maeştri, în Livonia şi în Germania, în timp ce Hochmeisterul îşi avea sediul în Prusia. Prin urmare, nu ştim dacă acel frate Theodoric era un Landmeister, deşi este probabil că el s-a aflat în fruntea teutonilor din Ţara Bîrsei, cel puţin la începutul perioadei. Pentru a desemna un maestru, comandorul teuton (praeceptor-ul sau Komtur-ul) alege mai întîi un tovarăş; împreună îl desemnează pe al treilea, apoi celor trei li se adaugă un al patrulea, şi tot aşa pînă la treisprezece. În fine, cei treisprezece decid asupra persoanei care va îndeplini funcţia de comandor. Colegiul celor treisprezece electori era alcătuit din opt cavaleri, patru sergenţi şi un capelan. Puterile maestrului nu erau nelimitate. „Mănăstirea”, adică ansamblul membrilor ordinului, datora ascultare maestrului, dar, la rîndul său, şi acesta datora ascultare mănăstirii sale. Reprezentanţii acesteia erau grupaţi în capitlu, care se reunea o dată la cinci ani. „Capitlul îi alege pe maestru şi pe demnitari şi este asociat cu maestrul în vederea alegerii responsabililor provinciali (care trebuiau să dea seamă de gestiunea lor în faţa capitlului). Altminteri, maestrul îl consulta pentru a decide admiterea de noi membri, înstrăinarea sau achiziţia de proprietăţi, ca şi împrumuturile şi donaţiile”²⁸. Maestrul este asistat de o „casă”: un capelan, un interpret, un bucătar, trei turcopli şi doi sergenţi pentru maestrul teutonilor în Ţara Sfîntă. Această casă a maestrului nu trebuie să fie confundată cu grupul de demnitari ai ordinului care deţin funcţii specializate şi care formează Consiliul. Regăsim în fruntea ordinelor militare aceeaşi dualitate care se observă şi în preajma unui rege din statele laice ale timpului: Hotel şi Consiliu. Marele maestru teuton are un înlocuitor, anume pe marele comandor. şefii de război sînt mareşalul şi submareşalul. Funcţia caritabilă era îndeplinită de un Mare Ospitalier, de infirmerie se ocupa un Infirmier, finanţele erau gestionate de Trezorier şi intendenţa o asigura un Postăvar. Alături de aceşti demnitari exista un număr variabil de oameni de seamă, a căror înţelepciune şi chibzuinţă fuseseră probate, şi care erau consultaţi într-o serie de ocazii.

Odată cu dezvoltarea patrimoniului ordinului s-a elaborat o structură locală şi o organizare provincială a acestuia. Pe cînd îşi avea baza în Ţara Sfîntă, ordinul Teuton cuprindea provinciile Livonia, Prusia, Germania, Italia şi Ungaria. Casele izolate de Franţa ale Angliei şi Spaniei erau autonome sau alipite provinciilor germane. Provinciile sînt, şi ele, conduse de maeştri. Un capitlu provincial îi adună în fiecare an pe comandorii fiecăreia dintre provincii, priorate, sau regni. El are aceleaşi puteri la nivelul său precum capitlul general: administrare şi numire, gestionare, justiţie etc. Maestrul provinciei profită de reunirea capitlului pentru a primi partea de rente ale comanderiilor (reponsiones), care trebuie transferată în Orient. Comanderia nu este nici casă (domus), nici mănăstire. Ea este o circumscripţie, care poate cuprinde una sau mai multe case. Ospitalierii utilizează cuvîntul „comanderie” în sensul de cartier general al unei circumscripţii, pe care o numesc şi comanderie, dar mai des baillie: preceptorii seu bailivi, preceptor et bailhivus baiulie Utrecht²⁹. Comandorul este desemnat de maestrul ordinului şi de capitlu sau de mănăstire.

„În principiu, o comanderie trebuie să reunească un număr minimal de fraţi: «în toate casele unde există o mănăstire trebuie să existe doisprezece fraţi şi al treisprezecelea, care este comandorul…», spune Regula Teutonilor”³⁰. Practic, nu ştim cîţi teutoni au venit în Ţara Bîrsei la început şi cît a crescut numărul lor pe parcursul celor paisprezece ani cît au rămas în regiune. Nu ştim, deci, dacă în provincia Ungaria existau mai multe comanderii sau doar mai multe case. ştim însă că teutonii au întemeiat oraşul Braşov, au alcătuit un sistem de patru fortificaţii şi au stabilit un cap de pod şi peste Carpaţi, construind acolo o cetate de piatră. În alte locuri, într-o perioadă doar cu cîteva decenii mai recentă, aflăm că „Castelele şi burgurile au aceeaşi structură – în careu – şi sînt organizate în jurul unei curţi sau a unei pieţe. Modelul Stöck-ului cu donjon pătrat este regula adoptată de cele şaizeci de castele care pot fi numărate în Prusia la 1300, în afara burgurilor şi oraşelor fortificate. Teutonii au introdus piatra şi mortarul în aceste regiuni unde domneşte lemnul. Ei au adus zidari din Germania de Nord. Abia în secolul al XIVlea au adoptat tradiţia daneză a contrucţiilor din cărămidă, atît de caracteristică regiunilor baltice”³¹. Situaţia de pe frontiera Carpaţilor era într-o mare măsură similară cu cea documentată pentru zona nordică. „Caracteristicile războiului pe această frontieră dublă au dictat dispunerea şi rolul acestor castele. Ele nu au drept funcţie susţinerea unui asediu în faţa unui adversar numeros şi puternic înarmat, ci controlul raidurilor unor grupuri mici, foarte mobile, care încearcă înainte de orice să jefuiască şi să distrugă. Burgurile livoniene sînt în spate şi sînt protejate de miliţiile locale. Odată reperat adversarul, şi pe cît posibil populaţiile vecine ţinute deoparte, sînt alertaţi responsabilii ordinului care intervin atunci cu armata teutonă. Grupurile de lituanieni, încărcate sau nu cu pradă, sînt interceptate şi înfrînte înainte de a putea penetra în Livonia în profunzime. Castelele nu au nevoie să fie sofisticate, dar trebuie să fie apropiate unele de altele şi să controleze o apă pe care o utilizează vara o ambarcaţiune eficace, Bolskop-ul. Aceste castele erau finanţate în parte prin taxele obţinute de la locuitori. Teutonii s-au adaptat la tactica lituanienilor, ripostînd raidurilor lor prin raiduri identice conduse rapid de-a lungul traseelor sau al rîurilor îngheţate. Operaţiunile de mare anvergură împotriva oraşelor şi fortăreţelor lituaniene erau organizate vara, atunci cînd era favorabil. Cuceririle erau îndată consolidate prin construirea de noi fortăreţe”³².

Confruntările luau în general forma raidurilor, asediilor, a distrugerilor, bătăliile fiind rare. Păgînii erau consideraţi drept sălbatici şi brute, în timp ce musulmanii sau evreii, deşi rămîneau „adversari nepioşi ai numelui lui Hristos”, aveau dreptul la o anume stimă. Arma regină a fost cavaleria grea, cu cavalerii ei îmbrăcaţi în zale şi, tot mai mult, în armură, utilizînd spada şi lancea, călare pe calul de luptă. Dalele mormintelor de cavaleri teutoni relevă utilizarea de către cavalerii acestui ordin a spadei mari pentru două mîini.

După cum se ştie, ordinele militaro-cavalereşti distingeau între două tipuri de teritoriu. Cu o terminologie franceză de epocă, acestea erau „terre de paix” (teritoriu pacificat şi sigur) şi „terre de regart” (teritoriu semi-supus, probabil frontalier). Alungaţi din primul (Ţara Bîrsei), ei au putut rămîne pe loc, în virtutea unor relaţii de cooperare cu populaţia colonizată şi convertită din teritoriul semisupus, de la sud şi răsărit de Carpaţi (Ultramontania). Invitarea lui Hermann von Salza de către Andrei al II-lea, către sfîrşitul anului 1230, poate fi interpretată în mai multe feluri. Ea se leagă, în orice caz, de vechea dispută şi poate însemna şi că ea nu fusese încă rezolvată corespunzător pe teren. Maestrul teuton putea spera într-o restituire a vechilor posesiuni, dar dacă socotim că regele a voit mai mult decît să dea un semn formal de bunăvoinţă protejaţilor papalităţii, atunci trebuie presupus că faptul putea avea loc în condiţiile în care prinţul moştenitor Bela, stăpîn acum pe Transilvania şi Ţara Bîrsei, se manifesta prea independent³³. Călătoria s-a soldat însă cu rezultate dezamăgitoare pentru Hermann von Salza. Demersurile papale se reiau acum, fiind însă îndreptate nu numai către regele Andrei, perceput ca lipsit de voinţă şi aflat la cheremul baronilor săi ostili ordinului, ci şi către prinţul Bela.

Eşecurile acestor demersuri repetate – mergînd pînă la susţinere prin propria prezenţă – nu înseamnă că întregul eşafodaj ridicat de teutoni în cei paisprezece ani se surpase integral. Cum în 1234 situaţia alungării lor nu era acceptată încă drept definitivă nici de papă, nici de maestrul ordinului, este posibil ca unii dintre fraţii de la sud şi est de Carpaţi să nu-şi fi încheiat aventura, întemeindu-se tocmai pe ceea ce izbutiseră deja să construiască aici (o ţară percepută de anturajul regal ca fiind „prea mare” pentru a fi restituită, după cum se notează într-un document). Nu trebuie uitat că misiunea ordinului viza nu doar cucerirea, organizarea şi stăpînirea teritoriului, ci şi convertirea păgînilor, a ereticilor ori a schismaticilor la catolicism. După cum s-a observat, „Regula Teutonilor nu impune decît caselor care au biserică şi capelă să facă pomeni săracilor”³⁴. Dar într-un document din 1213, episcopul Wilhelm al Transilvaniei acorda teutonilor libertatea de a intensifica propaganda catolică prin hirotonisire de preoţi, ridicare de noi biserici catolice şi perceperea dijmei bisericeşti³⁵. Un deceniu după aceea, în scrisoarea sa din 12 decembrie 1223, papa Honoriu al III-lea era şi mai explicit în privinţa scopurilor prozelite ale cavalerilor, acţiunea acestora fiind văzută ca survenind „pentru ca numărul credincioşilor [catolici – n. aut] ce locuiesc în această ţară [a Bîrsei – n.aut] să sporească cu noroc spre spaima păgînilor”³⁶. Nu este însă de crezut că ordinul s-a rezumat la sud şi la răsărit de Carpaţi, oricît de îngust ar fi fost teritoriul intrat sub controlul său, la construcţia de fortificaţii. El trebuia să construiască şi capele, măcar în aşezările mai importante. Prin urmare, nu există, practic, nici o îndoială că alături de convertirile cumanilor operate de fraţi, au existat şi milostenii îndreptate către populaţia săracă din rîndul coloniştilor germani, dar şi din rîndul convertiţilor.

Dar mai existau şi alte operaţiuni care presupuneau o bună implantare în teritoriu. Pe pămînt, comunicaţiile dintre centru şi periferie erau mai rapide graţie utilizării porumbeilor voiajori (în Orient, în Spania) şi a semnalelor optice emise din turnurile castelelor. Cel de al doilea sistem se întemeia pe transmiterea mai departe a mesajului codificat de către intermediari. Ei existau, deci, şi în aşezările din zonă, locuite de autohtoni şi de colonişti, şi alcătuind primele verigi din acest lanţ medieval al comunicaţiilor vizuale. Serviciul poştal dezvoltat de teutoni în Prusia şi Livonia funcţiona zi şi noapte³⁷, ceea ce ne permite să presupunem că el funcţiona la fel şi pe perioada sejurului lor în Ungaria (emisarul care a anunţat Sfîntul Scaun că fraţii fuseseră alungaţi a ajuns la Roma în doar două-trei zile).

Contactul intim cu populaţia locală şi cu coloniştii este probat şi de contribuţia prelevată de la aceştia. Wartegeld luat de ordinul Teuton pentru întreţinerea posturilor de supraveghere la frontierele Poloniei şi ale Lituaniei era puţin diferit, căci este datorat de toate comanderiile, atît cele de pe front cît şi cele din spatele frontului. Dar comanderiile nu obţineau beneficii prin munca exclusivă a fraţilor, ci se bazau şi pe exploatarea muncii localnicilor.

Cu privire la societatea autohtonă din Ţara Bîrsei documentele fac cîteva referiri semnificative. În diploma eliberată teutonilor la 1211 sînt pomenite „tîrgurile libere din acest ţinut”. Alt document, din 1212 pomeneşte, şi el, „locuitorii care trăiesc acolo”, iar o chartă din 1213 vorbeşte despre „locuitorii de faţă (subl. aut.) şi cei viitori”, formulă de cancelarie care însă se întemeiază pe realităţi ale zonei. La 19 aprilie 1218 se pomeneşte despre o „dijmă de la locuitori”³⁸. Se poate discuta despre identitatea etnică a acestor locuitori, dar este limpede că ei existau acolo şi că pe ei erau chemaţi teutonii să îi supună propriei dominaţii politico-religioase.

Ce urme a lăsat în spaţiul de la sud de Carpaţi experienţa teutonă din prima jumătate a secolului al XIII-lea? Se poate spune că ea a marcat în mai multe feluri acest areal. În primul rînd, din punct de vedere demografic, colonizarea prilejuită de epopeea teutonă a avut urmări durabile în regiune, făcînd din Ţara Bîrsei un teritoriu săsesc pentru tot restul evului mediu şi al modernităţii, chiar dacă aici au continuat să existe şi comunităţi româneşti. S-a observat că studiul toponimelor germane din Ţara Bîrsei „relevă o similitudine cu toponimele de la Koblenz ale ordinului cavalerilor teutoni”³⁹. Dialectele din localităţile învecinate Braşovului indică rolul teutonilor în sosirea pe aceste locuri a coloniştilor germani⁴⁰.

Prezenţa germană a continuat să fie semnalată şi la sud de Carpaţi, în oraşul Cîmpulung şi mai departe chiar şi după epuizarea episodului teuton în zonă. Tot de acest moment se leagă însă şi o mişcare demografică de o oarecare însemnătate, care a antrenat şi români, maghiari şi secui din Transilvania, după cum înregistrează unele documente şi izvoarele narative. O asemenea dinamică, de traversare a Carpaţilor de la nord la sud şi, respectiv, de la vest către est n-ar fi fost posibilă fără prealabilele operaţiuni militare teutone. Ele au permis degajarea unor părţi de teritoriu de triburile cumane şi, tot acum, convertirea membrilor altor asemenea triburi la creştinismul occidental. Aşezarea noilor veniţi s-a efectuat, aşadar, acum şi în deceniile următoare, într-un teritoriu eliberat de sub dominaţia păgînă, chiar dacă nu şi nepopulat.

Un alt aport teuton esenţial, alături de cel demografic, a fost cel social-politic şi confesional. În teritoriul disputat de cumani, teutoni şi regalitatea maghiară sau înfiripat comunităţi caracterizate de întronarea unor rînduieli feudale de tip occidental. Dacă, din punct de vedere religios, teutonilor le-au succedat la conducerea acestui teritoriu nişte „falşi episcopi” – cum pomeneşte faimosul document papal din 1235 –, se poate crede că tentativa unei teocraţii nu a luat sfîrşit definitiv odată cu alungarea cavalerilor cruciaţi de către Andrei al II-lea. Ideea unei puteri exercitate în numele Domnului de către un ierarh a persistat, fie că ea s-a erijat în port-flamură a catolicismului şi a papalităţii, fie că, dimpotrivă, vorbea în numele bisericii răsăritene.

Un alt aspect al moştenirii politice teutone la sud şi răsărit de Carpaţi l-a constituit ideea unei statalităţi aparte, deosebite de cea ungară, în această regiune. Ea urma să fie exprimată de celelalte creaţii statale din perimetrul mai sus desemnat, învingînd, în cele din urmă şi configurîndu-se ca statalitate de sine stătătoare. Dacă teutonii nu au izbutit să o impună, la 1218-1225, iar Litovoi întîmpina acelaşi eşec în deceniul opt al secolului al XIII-lea, în cele din urmă, odată cu Basarab I şi cu Bogdan I, acest scop devenea realitate. Trebuie adăugat însă, pentru a nuanţa cele de mai sus, că existenţa în primele decenii ale secolului al XIII-lea a unei Ţări a Severinului – după cum o atestă documentele de epocă –, ca şi versiunea asupra începuturilor Ţării Româneşti prezentă în Letopiseţul Cantacuzinesc, îndreptăţesc împreună presupunerea că şi în zona bănăţeano-olteană din imediata apropiere a Dunării s-a constituit, în acel moment ori mai devreme, o entitate prestatală cu veleităţi de afirmare a propriei puteri. Asemenea începuturi statale româneşti au putut apărea şi ca aşchii rupte din Ţaratul Vlah şi Bulgar aflat, după moartea lui Ioniţă Caloian (1207) în plin recul, dacă nu cumva, pur şi simplu, ca nişte confederări de obşti săteşti cu un început de diferenţiere socială, puse sub conducerea unui mai mare local, însă fără nici o legătură cu statele deja constituite din regiune. În acest caz, în exemplul teuton ar trebui văzut mai mult impulsul suplimentar, modelul adăugat propriilor motivaţii şi imbolduri autohtone.

Din acelaşi punct de vedere, al concepţiei despre statalitate, se poate considera că teutonii au pus bazele organizării de tip statal a Munteniei – văzută ca parte nordică, montană, a teritoriului de la sud de Carpaţi –, construind aici pentru întîia dată un sistem ofensiv-defensiv dotat cu fortificaţii care să permită dominarea militară eficientă a teritoriului. Cum tocmai am arătat, în acelaşi timp, la vest de Olt, în teritoriul dintre acesta şi munţii actualmente numiţi „ai Banatului”, se articula o altă realitate cvasi-statală, aşa-numita Ţară a Severinului. În timp ce aceasta din urmă devenea însă, foarte devreme, după 1211, un banat organizat de Ungaria arpadiană, formaţiunea teutonă dădea o lovitură dominaţiei maghiare în numele papalităţii, urmărind o statalitate proprie pusă sub ocrotirea suveranului pontif. Nu altceva obţinuse Ioniţă Caloian în 1204, cînd papa îi trimisese coroana de ţar al Bulgariei, chiar dacă puterea sa era una laică, nu una exercitată în termeni militarreligioşi, ca în cazul teutonilor. Tot laică era şi cealaltă stăpînire nouă binecuvîntată de papa Inocenţiu al III-lea: cea a Imperiului Latin de la Constantinopol, succesorul occidental al Bizanţului ortodox. Din această perspectivă se poate afirma că formaţiunea preconizată a se naşte sub acţiunea militaro-diplomatică teutonă trebuia să extindă, într-o formulă specifică, dominaţia ecleziastică a papalităţii la sud de Carpaţi, dispensîndu-se de medierea regalităţii maghiare.

Note:

1.    În paginile următoare autorul a profitat amplu de contribuţia lui Henry Bogdan, Les chevaliers teutoniques, Paris, Perrin, 2002.

2. După cum, pe bună dreptate, atrag atenţia Laurenţiu Ştefănescu şi Erwin Bader în Puncte de vedere, I, Bucureşti, Ed. Scaiul, 1994, p. 10, ordinul se numeşte în germană der Deutsche Ritterorden, adică Ordinul Cavalerilor Germani. Procedînd ca restul istoricilor români şi străini, voi numi însă ordinul, pe mai departe, spre a evita orice confuzie, cu numele deja încetăţenit.

3. Şerban Papacostea, Românii în secolul XIII. Între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1993, p. 31. Am tradus silvas prin codri pentru că este frapant că nu se vorbeşte despre munţi (ultra montes), ci despre codri. Cum am încercat să argumentez într-un alt loc, codrul desemna atît realitatea fizico-geografică silvestră, cît şi o formă specifică de organizare autohtonă. S-ar putea ca în document să fie vorba tocmai despre aceasta din urmă.

Dar „dincolo de codri, către cumani” – adică în direcţia sud – poate însemna şi că extinderea teritoriului avută de rege în vedere nu era iniţial atît de optimist evaluată, încît să ducă şi „ultra montes nivium”, adică „dincolo de munţii înzăpeziţi”.

4. Ibidem, p. 31.

5. Ibidem.

6. Ibidem. În n. 75, la p. 32, se menţionează această interpretare a cauzelor instalării ordinului

apud G. Rössler, Der Deutsche Orden, p. 228-229.

7. Cu privire la preocupările lui Inocenţiu al III-lea de a-şi mări şi consolida puterea şi prestigiul exercitînd drepturile unui suveran feudal asupra monarhilor europeni s-a discutat şi din alte unghiuri de vedere. În această cheie poate fi citită remiterea coroanei regale către Ioniţă Caloian în 1204 de către Roma, de exemplu. Dar, mai recent, şerban Turcuş a încercat să demonstreze chiar că Sfîntul Scaun a avut o viziune de aceeaşi natură şi asupra raporturilor sale cu Regatul Maghiar pe durata evului mediu, începînd chiar cu momentul creştinării maghiarilor (Vezi Sfîntul Scaun şi românii în secolul al XIII-lea, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2001).

8.  Maria Holban, „Despre aria de întindere a cavalerilor teutoni din Ţara Bîrsei (12211225)”, în Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, Ed. Academiei, 1981, p. 10. Încă nu s-a remarcat că la 1227, cînd magistrul Robert, arhiepiscopul de Veszprém a botezat – conform lui Alberic de Troisfontaines – circa cincisprezece mii de cumani, întemeind episcopia Cumaniei, el a numit în fruntea acesteia un episcop numit Theodoric. ştim că acesta a aparţinut ordinului dominican. Este de crezut că numirea s-a făcut în virtutea bunei cunoaşteri a teritoriului şi locuitorilor de către dominicanul Teodoric. În paralel cu teutonii, dar şi după alungarea acestora, dominicanii au dezvoltat deci o activitate misionară în Cumania Neagră.

9.  Tudor Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român & Centrul de Studii Transilvane, 2003, p. 59: „... În Transilvania primei jumătăţi a secolului al XIII-lea, centrele de comitat ajunseseră să fie, în cvasitotalitatea lor, caracterizate prin sisteme de fortificare cu totul anacronice. În acelaşi timp însă, în regiunea frontierei militare se dezvolta, în pofida reticenţelor regale, un nou tip de fortificaţii, mult mai puternice. Rezervele formulate de regele Andrei al IIlea – care, prin actul de donaţie din 1211, încercase să le impună cavalerilor teutoni ridicarea aceluiaşi tip anacronic de fortificaţii – erau motivate, fără îndoială, în primul rînd de situaţia în care se aflau, în epoca respectivă, castrele regale din interiorul Transilvaniei”. Comentariul autorului din nota 221 de la p. 76 este că „Evident, teutonii nu puteau respecta o asemenea condiţie – inferioritiatea lor numerică trebuind să fie suplinită printr-o superioritate tehnică, reflectată inclusiv în domeniul fortificaţiilor”. Din afirmaţiile citate pare să rezulte că Andrei al II-lea prefera să-şi lase regatul expus la frontiera sudică şi la cea răsăriteană pentru că o fortificare superioară în această zonă ar fi adus în stare de inferioritate restul regatului. Totodată, ar mai rezulta şi că forţa cavalerilor cruciaţi germani ar fi constat în mod prioritar în superioritatea tehnică pe care o posedau, şi nu în calităţile lor militare propriu-zise, stînjenite de puţinătatea efectivelor teutone. Ambele susţineri îmi apar ca discutabile. Nu cred că situaţia castrelor regale transilvănene l-a determinat pe rege să îngrădească libertatea colonizărilor şi a fortificării de către teutoni a teritoriilor atribuite de regalitatea însăşi ori pe cele cucerite de ei de la cumani, ci mai curînd teama de consecinţele unei concurenţe politico-militare ce putea afecta imprevizibil însuşi Regatul Maghiar. Nici inferioritatea numerică teutonă nu este un argument cu greutate, ştiut fiind că fiecare cavaler era servit de mai mulţi scutieri şi că în jurul lui erau grupaţi colonişti pedeştri care, printre alte obligaţii datorate înzestrării lor cu pămînt, trebuiau şi să presteze servicii cu caracter militar.

10.     Maria Holban, „Despre aria de întindere a cavalerilor teutoni…», în ed. cit., p. 30. În 1231, Grigore al IX-lea recapitulează faptele din perspectiva informării sale de către cavalerii teutoni. „Ţara Bîrsei era locul de trecere al cumanilor, venind adesea să tulbure regatul Ungariei. Pentru paza acestui pămînt ei au cheltuit mulţi bani şi multă trudă, şi-au vărsat şi sîngele, ridicînd cetăţi puternice”. Rezultă clar că aceste cetăţi erau chiar în Ţara Bîrsei.

11.     Ion Dumitraşcu, Mariana Maximescu, O istorie a Braşovului, Braşov, Ed. Phoenix, 2001, p. 22 pomenesc şi Cetatea Neagră (Codlea).

12. ş. Papacostea, op. cit, p. 33.

13. Maria Holban, op. cit, p. 30. Expresia provine din acelaşi document din 1231. Ion Dumitraşcu, Mariana Maximescu, op. cit., p. 22 cred că faimosul Cruceburg se afla lîngă comuna Teliu sau în zona muntoasă a trecătorii Tabla Buţii.

14.    Ibidem, p. 12. Traducerea lui „terra” prin pămînt nu este obligatorie. În contextul dat, termenul putea desemna o „ţară” în înţelesul medieval, de entitate teritorială dotată cu o anumită autonomie juridică, inclusă într-un ansamblu statal mai mare.

15.    Ibidem.

16.    Ultramontania este o denumire care are meritul de a sublinia atît cvasiconstituirea unui stat teuton transcarpatic, cît şi începutul unei serii de iniţiative occidentale de tip statal în organizarea spaţiului sud-carpatic în forma unei entităţi statale vasalice în raport cu Ungaria. Cum se ştie, ulterior teritoriul va apărea în actele cancelariei maghiare ca „Transalpina”; ceea ce este o altă formulare latină a aceluiaşi termen maghiar, Alföld şi corespunde şi românescului Muntenia (de unde denumirea polonă de „Multansky”). În plus, ea este derivată tocmai din formularea reţinută de actul oficial.

Dar „ultra”, care poate fi tradus cu peste, nu e totuna cu „trans”, care se lasă tălmăcit ca dincolo de. În primul caz, se semnalează implicit existenţa unei realităţi dincolo de un obstacol, în timp ce într-al doilea, accentul cade pe traversarea obstacolului (dincolo-ul presupune existenţa unui dincoace, precum şi a unei relaţii între cele două părţi, un du-te vino). Dacă asemenea consideraţii nu forţează prea tare jocul sensurilor, se poate crede că nu este întîmplătoare folosirea în stadiul iniţial al înregistrării scrise, în documente oficiale, a denominaţiilor cu ultra (Ultrasilvania, „ultra montes nivium”), abia într-un stadiu secund apar cele care conţin prefixul trans (Transilvania, Transalpina). Schimbarea de nume ar putea însemna trecerea teritoriului respectiv într-o nouă fază a raporturilor cu statul maghiar, mai precis intrarea zonei respective în sfera de influenţă a Ungariei.

17. Maria Holban, op. cit, p. 30. Expresia provine din acelaşi document din 1231.

18.     Maria Holban crede că menţionarea relativ tîrzie a acestei lupte şi a convertirilor respective ar trebui pusă în legătură cu interesul stîrnit de creştinarea cumanilor din 1227-1228. Autoarea se îndoieşte, deci, de autenticitatea episodului, socotindu-l creaţia cancelariei papale (p. 31).

19.     Ibidem, p. 36.

20. Dar, pe de altă parte, ridicarea micii nobilimi a regatului împotriva regelui s-a datorat politicii de favoruri regale la adresa partidei germane din Ungaria, în rîndurile căreia se numărau – cel puţin din punctul de vedere al adversarilor săi interni – şi teutonii.

21.     Vezi Alain Demurger, Cavalerii lui Christos, Chişinău, Ed. Cartier, 2003, trad. de Ovidiu Pecican, p. 66.

22.     Maria Holban, op. cit., p. 17.

23.     Ibidem, pp. 17-18.

24.     Ibidem, p. 26.

25.     Ibidem, p. 43.

26.     Tudor Sălăgean, op. cit., p. 37: „… Faptul că episcopul Cumaniei reuşise să pună pe picioare o oaste locală, alcătuită în majoritate din români – aceştia sînt, cu siguranţă, ulaghii lui Rashid od-Din – şi în măsură să angajeze o confruntare deschisă cu forţele de invazie mongole constituie o dovadă concludentă asupra gradului relativ avansat de organizare a structurilor politice şi militare existente în această regiune”. Dacă rămăşiţele teutone nu dispăruseră cu totul din acest spaţiu, atunci succesul militar – materializat în încetinirea înaintării tătarilor pe direcţia vest – constatat de istoric s-ar putea datora şi tehnicii militare a acestora.

27. Alain Demurger, op. cit., cap. IV, p. 86.

28. Alain Demurger, ibidem, p. 116.

29. Ibidem, p. 123.

30.    Ibidem, p. 125.

31.    Ibidem, p. 141.

32.    Ibidem, p. 142.

33.    Maria Holban, op. cit., p. 28-29. „Acum Transilvania (în sensul larg al acestei numiri) împreună cu Ţara Bîrsei şi cu părţile Ultra montes nivium se aflau în lotul lăsat spre guvernare lui Bela. După creştinarea cumanilor, regizată de arhiepiscopul de Strigoniu, Robert (numit de papă legat papal pentru părţile cumanilor şi ale brodnicilor), cu concursul activ al lui Bela, acesta a profitat de noile condiţii create, luînd pe lîngă sine o oaste de cumani, de care s-a folosit intensiv mai ales în legătură cu împrejurările interne. Mulţumită acestei superiorităţi militare, el a putut să-şi impună autoritatea, în 1228, de pildă, determinînd o serie de schimbări în conducerea regatului. Un timp apreciabil regele s-a şi aflat sub un fel de tutelă a fiului său, chiar şi pentru partea din regat pe care şi-o reţinuse pe seama sa. Abia la sfîrşitul anului 1230, regele revine la putere pentru o clipă şi-şi reia vechea echipă de dregători”.

34.    Alain Demurger, op. cit., p. 125.

35.    Ion Dumitraşcu, Mariana Maximescu, op. cit., p. 23.

36.    Ibidem.

37.    Alain Demurger, op. cit., p. 128.

38.    Ion Dumitraşcu, Mariana Maximescu, op. cit, p. 22. Autorii interpretează etnic aceste realităţi, considerînd că ei sînt români.

39. Ibidem., p. 23. „Kronen – Braşov, Petersburg – Sînpetru, Heldsdorf – Hălchiu, Honigberg – Hărman, Nussbach – Măieruş, Rosenau – Rîşnov, Weidenbach – Ghimbav”.

40. Ibidem, p. 24.

*

Ovidiu PECICAN (n.1959), istoric, profesor la Facultatea de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai, jurnalist, autor al volumelor Lumea lui Simion Dascălul (1998); Troia, Veneţia, Roma. Studii de civilizaţie europeană (1998); Europa – o idee în mers (1997) – Premiul Universităţii Babeş-Bolyai pentru contribuţii la integrarea europeană; co-autor al volumelor Istorie, manuale pentru clasa a XI-a şi a XII-a, şi totodată scriitor: Razzar (1999) – Premiul Editurii Nemira, O utopie tangibilă (1994), Eu şi maimuţa mea (1990).

Ovidiu Pecican, Un model pentru ideea de stat sud- şi est-carpatic: formaţiunea teutonă din Carpaţi (1211-1225), studiu publicat cu permisiunea autorului.