Untitled-25
Dezbatere
Reforme amînate – reforme necesare
La
21 mai 2005, Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa a organizat
la Cluj conferinţa naţională „Reforme amînate – reforme necesare pentru
integrarea României în Uniunea Europeană”. Structurată pe trei sesiuni
(Sesiunea I: „Spre o compatibilitate structurală a României cu statele
membre UE. Reforme constituţionale. Reforma justiţiei. Reforma
sistemului politic. Reforma teritorial-administrativă”, sesiunea II:
„Coerenţa sistemului politic. Reprezentarea şi autonomia culturală a
minorităţilor. Legislaţia electorală”, sesiunea III: „Descentralizare şi
regionalizare în statele membre UE. Modele posibile pentru România.
Autonomia regională”), conferinţa a reunit figuri de primă mărime ale
sferei academice şi societăţii civile, dar şi politicieni: Zoe Petre, Péter
Eckstein-Kovács, Valentin
Constantin, Barna
Bodó, Daniel Barbu
Smaranda Enache, Gabriel Andreescu, Zsolt Szilágyi, Liviu Antonescu,
Adrian Moraru, István Haller, Adrian Sorescu, Gusztáv Molnár, Ovidiu
Pecican, Tibor T. Toró, Alexandra Ionescu, Miklós Bakk, Elek Szokoly.
Textul de faţă constituie o selecţie din
intervenţile primei sesiuni.
Reforma
structurală a statului român
Smaranda Enache: Ideea
acestei dezbateri ne-a venit într-un moment în care
se
discută legea minorităţilor. Iată că minorităţile ne provoacă mereu, nu ne lasă
în
pace,
şi de la felul în care arată această lege a minorităţilor am început să ne uităm
şi
la haloul din jurul legii minorităţilor şi să vedem că mai există şi o lege a
partidelor,
o
lege electorală, că întreg sistemul politic românesc este oarecum nereformat, că
ultimele
amendamente ale Constituţiei nu au rezolvat o serie de chestiuni, că
regionalizarea
nu s-a declanşat şi aşa mai departe. Am început să ne înspăimîntăm
că
trăim, totuşi, într-o tranziţie a formelor fără fond şi că fondul problemei:
structura statului, structura coerentă a sistemului politic,
coerenţa sistemului politic cu legislaţia
electorală, cu
reprezentarea diverselor comunităţi, inclusiv minoritare, nu sînt
adecvate şi am început să ne îngrijorăm că acest stat al nostru, care ar trebui
să
folosească integrarea europeană ca un vehicul de democratizare, de reformare
profundă, s-ar putea livra – sigur, spre bucuria noastră, în ianuarie 2007 – în
Uniunea
Europeană tot atît de nereformat, de incoerent, tot atît de contradictoriu, că
funcţionalitatea lui ar putea să fie dificilă chiar după acel moment de foc de
artificii
şi de şampanie pe care îl vom trăi împreună.
Şi, avînd în vedere că într-un fel societatea
civilă şi-a redus motoarele după Campania pentru un Parlament Curat, după
efortul
pe care l-a depus, salutar de altminteri, pentru a ajuta o nouă alternanţă la
putere care nu neapărat este şi o alternativă autentică, am zice noi, dar în sfîrşit,
este totuşi
o alternanţă binevenită – se pare că
dezbaterea despre marile probleme a fost amînată
sine die, că sîntem prinşi în imediat, în concreteţea clipelor
care sînt fără îndoială
importante, dar nu vedem apărînd, crescînd de undeva viziuni, propuneri,
perspective, modele de reforme profunde şi adevărate.
Şi
atunci ne-am gîndit că, probabil, am putea să ne întîlnim, iată, în această
sîmbătă la Cluj, să invităm oamenii a căror poziţie în spaţiul public este
cunoscută,
care au o viziune, care au exprimat prin luările lor de poziţie o preocupare
constantă
în ultimiie 15 ani pentru reforme profunde şi să încercăm să facem ordine, să
facem un inventar de probleme, să punem nişte întrebări, eventual să formulăm
nişte răspunsuri, pentru ca, plecînd de la această întîlnire şi reuşind în a
mai face
una-două în acest an, să deblocăm într-un fel dezbaterea publică despre ceea ce
cred că este important pentru noi. Şi într-o locuinţă, oricît ar fi de modernă,
este
extraordinar de greu să te învîrţi dacă tot timpul te împiedici de masă – chiar
dacă
e Biedermaier – sau fotolii, iar dulapurile sînt cu uşile la perete. Este un
fel de
deranj în toată această societate, ceva care ar trebui puţin ordonat, nu neapărat
Ordnung, dar puţină ordine flexibilă, aşa cum ne place nouă să zicem. În
prima
sesiune am invitat-o pe doamna profesor Zoe Petre, i-am invitat pe domnul senator Péter Eckstein-Kovács, pe domnul profesor Valentin Constantin, domnul lector universitar Miklós Bakk, domnul profesor Daniel Barbu, să încercăm să vorbim
despre o compatibilitate sau o compatibilizare structurală a României cu
statele
membre UE, pornind de la faptul că Uniunea Europeană nu ne dă modele dar ne
cere să corectăm şi noi, ca şi toată lumea, deficitul democratic existent, să
vedem
dacă ar fi nevoie de reforme constituţionale, ce şi cum anume.
Zoe Petre: Este
pentru mine un privilegiu – şi în acelaşi timp un risc – de a mă
adresa unor colegi pe care îi ştiu atît de
implicaţi în problematica pe care o discutăm
astăzi, şi brusc m-am simţit abilitată doar să introduc şi nu să ajung
în miezul
problemelor. Mă voi limita să răspund dintr-o dublă perspectivă, cea de istoric
preocupat de foartă multă vreme de funcţionalitatea democraţiilor antice şi cea
a unei
persoane care a avut foarte mult de a face cu aministraţia centrală şi locală
din
România. Problema care deschide discuţia noastră este cea a ideologiilor
structurale
în instituţiile noastre. Nu mă voi referi la reforma constituţională, voi pune
doar o
simplă întrebare celor care au fost mai direct implicaţi în „formalizarea”
recentei
Constituţii, o întrebare pe care mi-am pus-o încă de atunci. Oare de ce a fost
nevoie
să se lase resturi, care să implice un nou referendum şi o nouă modificare a
Constituţiei, cînd era foarte clar în anul trecut care e scopul unei reconstrucţii
constituţionale, anume acela de a adapta prevederile legii fundamentale la o
realitate
care e dominată de tema integrării României în Uniunea Europeană. Nu înţeleg de
ce, şi poate că există răspunsuri rămase ascunse, care să motiveze, chipurile,
în vreun fel modul cum a fost concepută şi realizată reforma constiţională acuma.
Vreau
să spun că, de vreme ce tot s-a votat reforma constituţională, s-ar fi putut
introduce
şi reforme mai greu de înghiţit. De exemplu, dreptul cetăţenilor Uniunii
Europene
de a cumpăra pămînt, lucruri care păreau să stîrnească valuri de anxietate
populară
şi nu au stîrnit nimic! şi atunci, încă o dată, de ce e nevoie de două formalităţi,
cînd
se putea face o dezbatere consistentă, la
obiect, încheiată cu o reformă a Constituţiei!
Răspunsul pe care eu îl am în
momentul de faţă se leagă direct de reforma instituţiilor
Pentru că sentimentul meu este că dacă România nu merge cum am vrea noi
de
repede pe calea integrării, aceasta se întîmplă prioritar din cauza lipsei de
reformă
instituţională. Sînt convinsă că este un truism, dar mergînd cu un pas mai
departe
devine o întrebare pe care cred că partidele politice ar trebui să o primească
cu mai
multă nelinişte decît o fac.
Eu am avut direct de a face cu partidele democratice
care au asigurat alternanţa
la putere în raport
cu monolitul PSD-FSN. Dar n-am avut impresia nici aici că au
existat cu adevărat proiecte de reformă instituţională. Au existat proiecte de
creaţie
instituţională şi acestea s-au indeplinit în majoritatea cazurilor între 1996 şi
2000,
cînd a apărut un număr foarte mare de instituţii noi, legiferate în concordanţă
cu
acquisul comunitar. Dar o gîndire coerentă despre o construcţie instituţională
coerentă în România, care să meargă de la şeful statului la bază, nu am
constatat
sau, dacă a existat, ea nu a devenit materie de construcţie politică în timpul
exercitării mandatelor. Lucrul acesta ni se pare dintre cele mai grele de
consecinţe
pentru ritmul general de dezvoltare al României. Toată lumea constată, fiecare
dintre noi în diferite împrejurări, că România are o birocraţie grea, apăsătoare,
nefuncţională, că de la decizie pînă la aplicarea ei există mult prea multe
trepte,
ocolişuri şi fundături. Din experienţa mea
de patru ani în administraţia prezidenţială
pot să spun că, de cîte ori se îndeplinea ceva, aveam sentimentul că
purtam în
spinare şi obiectivul şi persoanele care trebuiau să-l ducă la îndeplinire. Or,
de la
campania electorală a partidelor din Alianţa
DA, am înţeles că există un angajament
în sensul unei regîndiri sistematice a instituţiilor, dar constat cu o
tristă înţelegere
că acest moment este tot timpul amînat.
Dintre asociaţiile, fundaţiile din societatea civilă,
impresia mea (sper că nu
frustrez nici o ambiţie), este că societatea academică a fost mai constant şi
mai
sistematic preocupată de acest domeniu, dar
opinia mea este că, în mod foarte concret,
trebuie să se constituie o echipă, indiferent sub ce formă, care să înceapă
să pună pe
hîrtie de la „a” la „z” ce înseamnă reforma
instituţională, ce presupune ea, ce costuri,
ce beneficii, care sunt paşii…, pentru că, dacă prelungim doar expresia
frustrărilor
noastre din cauza administraţiei ineficiente, nu o să ajungem nicăieri.
Am
să dau un exemplu, două, care mi se par elocvente. Unul este cel legat de
funcţionarii publici. În 1999 s-a produs legea funcţionarului public. În mod
normal, aceasta trebuia să reprezinte începutul constituirii unui grup
profesionalizat
de funcţionari publici la toate nivelele. În 2000, cîştigarea alegerilor a dus
imediat
la o ordonanţă de urgenţă care a ciuntit legea, aşa încît instituţiile să poată
fi
repopulate politic. În momentul de faţă, actualul guvern este în faţa unei
dileme
serioase. Pe de o parte, restabilirea legii şi respectarea ei. Pe de altă
parte, dorinţa,
în parte firească, în parte subiectivă, de a nu lăsa întreg aparatul de stat ca
reprezentînd o parte şi nu întregul statului român. Al doilea exemplu este
Consiliul
Suprem al Magistraturii cu care ne întîlnim aproape în fiecare seară la
televizor, şi
care este o instituţie salutată de Uniunea Europeană, dar construită cu atîta
migală
încît să răspundă cu totul altor scopuri decît cele ale independenţei justiţiei.
În
ambele cazuri s-au adoptat, în fond, măsuri care ţin de domeniul adineaori
evocat
de doamna Enache, al formelor fără fond. Faptul că s-a aplicat pe nişte modele
europene o realitate cît se poate de balcanică a dus la disfuncţionalităţi mai
mari,
şi nu mai mici decît în perioada anterioară.
Eu
vreau să supun judecăţii dumneavoastră o judecată de istorie. Statul român
şi-a încetat de fapt existenţa în 1948, odată cu adoptarea noii constituţii
prin care
Partidul Comunist, respectiv Partidul Muncitoresc şi nu statul era elementul
reglementat constituţional. La revoluţie, partidul unic a fost suspendat (măcar
în
teorie) din toate atribuţiile sale; dar în
momentul în care s-a dat deoparte acest înveliş,
în miezul lucrurilor nu mai era aproape nimic. Mai grav, transformarea
structurilor
guvernării provizorii în partid politic a reînnodat foarte repede aceeaşi tradiţie
a
statului non-existent. Societatea românească, mă tem, şi fiecare dintre noi am
descoperit tîrziu şi punctual această realitate. Şi atunci, pretindem de la
instituţii
cîrpite să funcţioneze ca nişte instituţii adevărate. Din această pricină găsesc
că e
absolut indispensabil ca aceia dintre noi
care nu au direct responsabilitatea guvernării,
să stăm, să punem un proiect sistematic pe hîrtie şi după aia să ne
batem să fie
asumat de factorul politic. Pentru că
altminteri, eu, teoretic, pot să contruiesc explicaţii
foarte elaborate şi cu toţii ne putem plînge că, uite, hîrtia aia
degeaba am făcut-o; în
zadar ne plîngem că, uite, cutare normă europeană nu funcţioneză… Problema este
de structură, nu de detaliu. Cred că va trebui un proiect de elaborare a unui
proiect,
pe care, eu, cel puţin, l-aş susţine cu toată convingerea.
Valentin Constantin: Ceea ce vreau să vă spun se leagă de
două lucruri.
Avusesem o discuţie purtată în contradictoriu, aşa cum e frumos, cu domnul
Daniel
Barbu, un admirator al Constituţiei Americane (....) şi eu sunt un admirator al
Constituţiei Americane. Noi respectăm Constituţia Americană pentru că ea a
funcţionat de vreo 200 de ani. A funcţionat datorită faptului că Constituţia
Americană este foarte bine instituţionalizată. Şi este instituţionalizată
extrem de
simplu, prin prezenţa unui grup de judecători, a unei Curţi Supreme de Justiţie
care, printre alte funcţii, îndeplineşte şi funcţia de Curte Constituţională.
Dacă noi
am avea în acest moment o Curte Constituţională solidă, am elimina extrem de
multe probleme de legislaţie, extrem de multe probleme normative. Dacă am avea
o Curte Constituţională solidă, noi am avea acum principii foarte clare, care
l-ar
limita pe legislator. Noi am aculturat Curtea Constituţională, dar, din păcate,
a
fost o aculturaţie incompletă şi fundamental greşită. În loc să înţelegem
controlul
constituţional din Statele Unite, care este un control constituţional după
principiul
mîinii invizibile (care controlează atunci, şi doar atunci cînd cineva este
lezat de o
normă constituţională), noi avem un control de tip antepromulgare, absolut stupid. Pentru că ideea constituţionalităţii nu este ideea de a face o legislaţie
pură,
adică o administraţie care să fie în mod pur în acord cu Constituţia. Acest
lucru nu
există, dealtfel. Ideea este să elimin Curtea Constituţională ca legislator
negativ,
să elimin din
legislaţie ceea ce lezează societatea. Faptul că societatea este lezată
se vede simplu: se
promovează o excepţie de neconstituţionalitate. Nu vreau să vă
plictisesc cu asta. Vreau să spun că Constituţia României nu trebuie reformată,
în
acest moment, normativ; adică nu trebuie să adăugăm norme pentru a face o
constituţie. Avem o premieră mondială, avem o constituţie care este condiţională,
se aplică dacă intrăm în Uniunea Europeană. Aici sîntem foarte simpatici.
Problema
nu e normativă. Ea este că noi am abandonat această Curte
Constituţională, am abandonat-o complet. Deci, dezamăgiţi de faptul că nu am
numărat bine mandatele, dezamăgiţi de faptul că o decizie la un moment dat a
fost
proastă sau negativă, am abandonat pur şi simplu instituţia. Noi, cînd vorbim
de
Curtea Constituţională, ne gîndim doar la cine a trimis judecătorii într-o
Curte
Constituţională. Nu asta este problema unei Curţi Constituţionale, cine-i
trimite.
şi în Curtea Supremă a Statelor Unite sînt din cei care îi simpatizează pe
Republicani, dimpotrivă sau pe Democraţi. Şi chiar dacă conjuncţia astrală are
un
preşedinte democrat şi o curte democrată, nu se întîmplă întotdeauna în America
ca Curtea să facă jocul preşedintelui. De ce? Pentru că alegerea este foarte
serios
concentrată asupra persoanelor. Societatea românească este absolut indiferentă
la
judecătorii Curţii Constituţionale. Pot pune un pariu cu dumneavostră că nici
eu,
în acest moment, nu ştiu care sînt judecătorii. În America aproape toată lumea ştie
cine sînt judecătorii Curţii Supreme; faptul că o persoană este numit judecător
la
Curtea Supremă este o chestiune care se dezbate şi se analizează foarte serios.
În acest
moment, Constituţia României are această problemă, faptul că nu are custode,
garant, pentru că Curtea Constituţională, practic, nefiind percepută, nu există
ca
garant al Constituţiei. Iar dacă s-ar rezolva problema Curţii Constituţionale,
atunci
ar dispare o sumă mare de probleme de
legislaţie. Noi încercăm să facem o legislaţie
care să răspundă la absolut toate întrebările; o legislaţie extrem de
minuţioasă
care devine inasimilabilă. Sînt judecători la ora asta, care practic nici măcar
nu au
citit setul întreg de legi, pentru că nu le pot asimila. Am aculturat în grabă şi
fără
prea multe explicaţii. Mă rezum la acest subiect al Curţii Constituţionale şi
dacă
va mai fi cazul să intervenim, intervenim.
Péter Eckstein-Kovács: Eu, în principal, voi aştepta întrebări şi
palme din
partea dumneavoastră, pentru că eu sînt aici, la această masă rotundă, omul
care a
cam participat la toate „comitetele” şi „comiţiile” care au elaborat proiectul
Constituţiei, proiectul regulamentelor de cameră şi nici nu ştiu ce alte
normative
importante, care fac aici subiectul discuţiei noastre; şi, tot eu, încă, mai
fac parte,
de mult timp, din comisia juridică, încît pot spune că, de mult timp legislaţia
a
trecut prin faţa mea; aşadar, într-o măsură sînt răspunzător de ceea ce a ieşit
din
Parlamentul României. La unele din teme şi intervenţii răspund invitaţilor care
au
luat deja cuvîntul.
Deci,
reforma constituţională. Doamna Zoe Petre întreabă pe bună dreptate:
din moment ce ne-am atins de Constituţie, de ce nu am făcut o reformă adevărată?,
de ce nu am abordat problema instituţională într-un fel mai modern şi ne-am
mărginit doar să cosmetizăm Constituţia, ca să fie compatibilă cu reglementările
Uniunii Europene?! Eu cred că aici ar fi foarte interesant de văzut care au
fost
propunerile partidelor politice. Am văzut lucruri foarte interesante. Hai să
zic două:
UDMR-ul a solicitat ca Constituţia să consacre caracterul laic al statului
român. O
propunere venită din partea unei părţi a PSD-ului a solicitat ca regiunile de
dezvoltare să fie înşirate în Constituţie, încît, existînd posibilitatea, să nu
mai
avem această piedică de constituţionalitate. Au fost, cred eu, multe propuneri
care
vizau o reformă de substanţă. Ei, în condiţiile în care raporturile politice au
fost
cele care au fost, e clar că n-a trecut decît acel minim care a putut fi
acceptat de
majoritatea parlamentarilor. Este singurul motiv şi, nu ştiu, poate că,
într-adevăr,
ar trebui să vină o victorie zdrobitoare în alegerile anticipate, ca să avem un
partid
sau o coaliţie care să aibă puterea de a duce la bun sfîrşit o reformă constituţională.
Cu
privire la reforma justiţiei, înainte să pomenească doamna Zoe Petre de
Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), eu mi-am notat că trebuie să vorbesc
despre CSM. Într-adevăr, s-au făcut instituţii
care sînt garantul Constituţiei. Domnul
Valentin Constantin a vorbit mai
ales despre Curtea Constituţională. În întreg sistemul
s-au făcut nişte instituţii, vezi Institutul pentru Păstrarea Memoriei
Revoluţiei din
1989, creat de domnul Ion Iliescu şi altele, care nu prea au noimă, dar, totuşi, principalele instituţii au fost create. Este vorba de
cadrul în care o asemenea instituţie
lucrează, de
persoanele care o compun şi care o conduc. Aici experienţa mea cu
Consiliul Superior al Magistraturii este, nu exagerez, cea mai proastă
amintire, şi
mi-a fost chiar ruşine să ies pe stradă timp
de două săptămîni. A fost vorba de alegerea
CSM-ului acum trei sau patru ani.
Consiliile reunite ale celor două camere au hotărît
prin vot secret cine dintre judecătorii şi procurorii aleşi, de altfel,
trecuţi printr-o
procedură de validare, o să intre sau nu. Şi regretatul Ioan Georgiu, poate
unii dintre
dumneavoastră îl ştiţi, fusese preşedintele tribunalului Cluj, – era pe primul
loc,
ales dintre doi preşedinţi de tribunal, de
1600 de judecători; a intrat, a expus un plan
de management deosebit de bun, după care au luat cuvîntul opt senatori şi
deputaţi,
l-au lăudat pînă-n ceruri; după care vot
secret, voturile PSD şi PRM, şi a fost eliminat.
Hai, să vină următorul; ăsta ne place, hai că te votăm.
M-am
confruntat cu o mare dilemă la început de mandat, acum. Am modificat
Constituia, am verificat dacă regulile procedurale au fost verificate în cadrul
alegerilor. Şi am văzut cine a ieşit: alde Picioruş, nu mai spunem alte nume.
Atunci,
fiind în Comisia juridică, am solicitat toate actele, pînă la ultimul buletin
de vot,
am chemat societatea civilă care a contestat aceste alegeri, împreună ne-am
suflecat
mîneca şi două zile am stat şi am căutat greşeala. Şi, la un moment dat am întrebat,
bine, sînt vreo trei mii de magistraţi, fiecare ultim judecător de la o judecătorie
oarecare avea dreptul să conteste. Aţi depus vreo contestaţie? La care şi-au
ridicat
mîinile a neputinţă: nu se putea, că era o atmosferă încrîncenată şi n-a îndrăznit
nimeni. Dacă voi nu îndrăzniţi să contestaţi, să nu vă aşteptaţi de la noi ca să
trecem peste regulile pe undeva acceptate de noi; şi aşa astăzi avem CSM-ul pe
care îl merităm şi îl merită şi tagma magistraţilor.
Cu
privire la reforma administrativ-teritorială, văzînd şi cealaltă parte a
programului dezbaterii noastre, cred că este subiectul nu numai al zilei, ci al
perioadei. Aici, am avut discuţii axate pe aceste regiuni de dezvoltare, dar
este
foarte greu să modifici orice prevedere, să dai o mai mare putere, ştiu eu,
factorilor
locali. O să pierdem bani mulţi pe această temă, pentru că nu o să se dea
suficienţi
bani pentru dezvoltare regională, datorită faptului că structurile care
administrează
aceşti bani, nu sînt din punct de vedere politic democratice şi acceptate. Şi
aici
cred că ar trebui să ne gîndim, şi poate discuţia care va veni ne va ajuta, ca
în
cadrul legal, pe lîngă nevoia de a avea o viziune – şi sînt de acord cu doamna
Zoe
Petre că aici societatea civilă şi mai ales mediul academic ar avea această
însărcinare –, să vedem ce se poate modifica în Constituţie, ce se poate face
în
materie de reformă pe cale administrativă.
Miklós Bakk: Onorată asistenţă, dacă dorim să privim această reformă
structurală ca o problemă structurală, ca un întreg, şi dacă dorim să privim
dinspre
nişte fundamente, atunci cred că trebuie să ne întoarcem puţin în timp ca să
vedem exact
ce se întîmplă acum în România şi să stabilim o diagnoză. Eu cred că ceea ce
s-a întîmplat în 1989 şi în 1990 şi ceea ce face ca România să fie diferită de
multe
ţări central-europene, este fundamental, inclusiv în această chestiune pe care
o
dezbatem noi, acum. Despre tranziţia central-europeană s-a spus şi s-a scris de
multe ori că se bazează pe nişte înţelegeri între elite, elite settlements, şi
această
chestiune a fost analizată în privinţa Ungariei, Poloniei; anume că o înţelegere
între grupurile principale ale elitelor – comuniştii reformişti şi opoziţia – a
pus
bazele unui nou regim. În România acest lucru nu s-a produs, dar, totuşi, ceea
ce
mie mi se pare interesant, e că în partea doua a deceniului ’90 s-a produs
oarecum
un consens latent, dar un consens fondator al actualului sistem politic
românesc.
Care au fost piesele principale ale acestui consens latent? Cred că unul din
punctele
principale a constat în faptul că opoziţia a acceptat Constituţia iliesciană,
dintr-o
serie de motive pragmatice. Cu aceasta, a acceptat şi centralismul intrinsec şi
astfel,
practic, a devenit complice la construcţia noii partitocraţii româneşti. Această
partitocraţie, care în viziunea mea constă din închiderea pieţii politice, se
află la
confluenţa a două tradiţii: pe de o parte există, e clar că a existat la
momentul
respectiv, elita postcomunistă, tradiţia statului-partid, dar pe de altă parte
a intrat
în acest consens latent şi continuarea tradiţiei româneşti a modernităţii
(configurată
în secolul al XIX-lea), în primul rînd a Partidului Naţional Liberal, care era
conformă cu un model de perenizare politică, prin perenizarea, redistribuirea
clientelară a poziţiilor şi a resurselor administraţiei de stat. Ei, aceasta
este, după
părerea mea, problema majoră, la ora actuală: această partitocraţie trebuie
demontată, întrucît blocheză redefinirea comunităţilor politice din România şi
nu
este funcţională din punctul de vedere al cerinţelor de modernizare a
procesului
de integrare europeană.
Ce
am putea face? Aş enumera, deşi nu cred că în acest panel introductiv
trebuie să insist asupra detaliilor tehnice, totuşi, cred că trebuie să enumăr
cîteva
detalii tehnice, care pot contribui la deschiderea pieţii politice din România.
În
primul rînd, legea partidelor. Acest lucru îl ştim, îl cunoaştem foarte bine,
cunoaştem cît de greu se înregistrează un partid în România; în afară de
eliminarea
acestor bariere (complet neobişnuite pentru spaţiul european), în reforma legii
partidelor trebuie introduse şi nişte clauze în ceea ce priveşte verificarea
publică
sau controlul public al funcţionării partidelor. Reforma administrativă este
fundamentală, şi mai ales regionalismul, pe care îl vom dezbate în panel
separat.
Eu găsesc fundamental acest regionalism, cu regiuni politico-administrative
definite pe baze istorice, culturale, chiar etno-lingvistice, pentru că, prin
aceasta se
poate crea un fundament pentru redefinirea comunităţii politice din România. În
procesul redefinirii comunităţii politice, eu cred că unii actori principali
trebuie
să fie chiar colectivităţile teritoriale.
Am pus în evidenţă şi chestiunea minorităţilor,
în cadrul căreia am propus două soluţii pe care le consider
indispensabile: înglobată în
sistemul regionalist, chestiunea Ţinutului Secuiesc cred că este o piesă
fundamentală în ceea ce priveşte integrarea politică a minorităţii maghiare şi,
totodată, un posibil sistem al autonomiilor culturale pentru care în zilele
acestea
avem un început, din păcate, un început foarte prost.
Legea electorală, iarăşi, este importantă în privinţa
deschiderii pieţelor politice;
legea actuală cred că
ar trebui schimbată, nu neapărat în direcţia uninominală, deşi
ideea de bază a propunerii unei legi electorale uninominale nu trebuie
abandonată.
La ora actuală, cred că ar fi foarte
important dacă am pune în discuţie o lege electorală
similară cu legea electorală din Germania, care este un sistem
personalizat,
proporţional; are o componentă uninominală, dar păstrează caracterul proporţional.
Amănunt tehnic: cred că din punctul de vedere al diagnozei mele, dacă se păstrează
listele, atunci este foarte important să fie liste deschise; adică, votantul
votează nu
numai lista, ci şi un anume candidat de pe
listă. Astfel poate să intervină peste ordinea
stabilită de birocraţia de partid, iar în privinţa alegerilor locale, piaţa
politică trebuie
deschisă prin crearea posibilităţii de accedere a organizaţiilor societăţii
civile la
alegerile locale – model cunoscut în mai multe ţări europene.
Despre
reforma constituţională, tot în această idee, aş menţiona două chestiuni,
deşi ştim că problema este mult mai vastă. Ar trebui să dăm drept de iniţiativă
legislativă mai multor actori, de exemplu, şi regiunile ar putea să aibă iniţiativă
legislativă.
O
altă chestiune importantă este, şi mă bucur că domnul Valentin Constantin
a ridicat-o, problema Curţii Constituţionale, instituţie care trebuie
reabilitată,
întărită şi făcută accesibilă unui cerc mult mai larg. În rezumat, eu cred că
piaţa
politică nu funcţionează foarte bine. Acest lucru, pe de o parte, reduce
creativitatea
politică foarte necesară în această perioadă istorică, iar pe de altă parte,
blochează
redefinirea comunităţii politice din România, care este o chestiune fundamentală.
Daniel Barbu: Vă sînt recunoscător pentru posibilitatea de a participa la
această dezbatere, care, avînd în vedere lista celor care au intervenit şi
celor care
vor interveni în continuare, se anunţă a fi extrem de pasionantă şi hrănitoare
intelectual. Opinia mea este radicală: nu cred că se pot face reforme în această
ţară, de nici un fel. Pare monumentală şi radicală afirmaţia mea, dar o să
încerc să
argumentez în cinci sau şase minute. Sînt două obstacole în calea reformelor,
două
obstacole majore, cvasi-de-netrecut. Primul obstacol sîntem noi înşine, deci
acei
cetăţeni care sîntem interesaţi de locuri şi lucruri publice. Fie că sîntem
interesaţi
de locuri în parlament, fie că sîntem interesaţi de opoziţie, organizaţii
civice,
universitate, oriunde. Al doilea obstacol este Europa.
Primul
obstacol, noi înşine, de ce sîntem noi un obstacol în calea reformei?
Pentru că nu avem un limbaj comun, concepte comune şi o cultură comună, şi cînd
spun comună, nu mă gîndesc la uniformitate, mă gîndesc la un minim necesar, la un
esperanto lingvistic, conceptual şi cultural, care să ne ajute – stînd 20 de
oameni
la o masă, că sîntem din partide, că sîntem dintr-o societate, asociaţie civică
şamd
– să ajungem la o concluzie. Neînţelegeri de limbaj. (...)
Iată,
chestiuni de concept, uneori foarte fine şi cu conţinut de filozofie – de
teorie politică, să spun mai modest. Am auzit-o pe colega şi prietena Zoe Petre
spunînd că statul e nonexistent. Eu am o opine absolut opusă, cred că statul naţional
român este cvasi acelaşi din 1862, pînă astăzi. A existat într-adevăr o mică
încercare,
oarecum timidă, între 1948 şi, mai mult sau mai puţin, 1956-57, de remodelare a
statului, dar ea a avortat, iar cu reforma din 1968, statul român a intrat în
matca sa
iacobină din 1862 şi e bine mersi. Care-i dovada? Trec la un alt concept, care
ne
separă şi ne distribuie în familii în care nu există Montague şi Capuleţi, în
familii
între care nu este posibilă înţelegerea. De ce? Dovada că statul există: faptul
că,
de pildă, domnul senator Eckstein vorbeşte de societate civilă ca ceva în afara
asociaţiei pe care domnia sa o reprezintă. Or eu, ca liberal, ştiu – ultima
sinteză a
opiniilor liberale a făcut-o Michael Waltzer într-o carte de anul trecut – că
societatea
civilă este tot ce nu e familie şi ce nu e administraţie publică, stat. Deci,
tot ceea
ce nu e asociaţie comunitară; nu alegem să ne naştem în familia noastră, nu
alegem
să ne naştem români (am fi ales poate cu totul altceva cei mai mulţi dintre
noi,
dacă am fi putut să o facem). În rest, tot ce alegem să fim, membri ai unui
partid,
membri ai unei organizaţii neguvernamentale, ai unui sindicat; putem alege,
mîine,
împreună cu Miki Bakk să înfiinţăm o societate comercială, ceea ce e un act
eminamente civic, deci, o asociaţie cu scop economic care vizează prosperitatea
noastră şi a celor care vor lucra pentru noi, iar această asociaţie este o
parte a
societăţii civile. Or, partidele româneşti, apropo de statul non-existent, se
referă
la societatea civilă, cînd spun: în cutare instituţie, în cutare CSM care a
fost
menţionat, este reprezentată societatea civilă, înţelegînd prin asta că
partidele,
chiar şi cînd sînt în opoziţie, se cazează imediat în stat. (...) Deci, noi
sîntem
obstacolul. Nu avem acelaşi limbaj, cum putem colabora, noi, oameni care cred că
statul român e omnipotent şi oameni care cred că statul român e nonexistent?
Pentru că nu găsim aceleaşi probleme, acelaşi diagnostic. Nu ştim ce să facem
cu
acest stat. După părerea mea, statul român nu se mai poate reforma.
Şi
vin la al doilea obstacol: Europa. Şi cazul-cheie este Consiliul Superior al
Magistraturii, o instituţie publică majoră, reformată la îndemnul Uniunii
Europene.
şi ce am constatat? Care-i dilema în care se află Băsescu şi Macovei? E o dilemă
într-adevăr zguduitoare. Şi anume, există o instituţie reformată la îndemnul
UE,
magistraţii, potrivit acestei reforme, îşi aleg, în mod democratic şi liber
propriii
şefi. Şi constat că cei aproape 7000 de magistraţi români sînt nişte persoane,
ca să
fiu elegant, nefrecventabile, cărora aproape că nu le încredinţezi propriii
copii săi ducă în parc. N-ai apucat în 1990, cînd a fost revoluţia, să spui că ceea ce
noi
numim „drept”, ei numeau „formalism burghez”. Deci, domnul Iorgovan a învăţat că
drepturile şi libertăţile sînt formalism burghez. Şi el trăieşte încă cu acestă
convingere. La fel, şi mai tinerii săi studenţi, care nu s-au format neapărat
înainte
de ’89, dar sînt formaţi de Iorgovan şi sînt iorgovani, să spunem Moraru,
Neagu,
putem spune orice alt nume, Picioruş, deci, cei care sînt formaţi de aceşti
iorgovani,
după 1990, pentru a le succede în posturile lor de decani ai facultăţilor de
drept,
membri ai CSM, profesori la Instiutul de Pregătire pentru Magistraţi, membri ai
Curţilor de Apel, de Casaţie şi Justiţie, preşedinţi ai barourilor, dacă vă
uitaţi, sînt
mai răi decît baronii locali, sînt un număr de 40-50 de baroni juridici, nu ştiu
cum
să le spun, care de 15 ani îşi învîrt aceste funcţii. N-au fost daţi afară
atunci, în
’90, iar acuma constatăm, ca şi cum am fi surprinşi. Acum, doamna Macovei
constată că iese domnul Picioruş, dar ăştia sînt… colegii ei. Şi atunci, dilema
groaznică este să spui că nu e bună democraţia, dăm cu ei de pămînt, dar atunci
se
supără Uniunea Europeană şi spune cum că acei cetăţeni, buni specialişti în
drept,
şi-au ales în mod liber propria conducere, cum veniţi voi, factorul politic, să
le
puneţi beţe în roate? Sînteţi antidemocratici, aveţi tentaţii autoritare. Dacă-i
laşi
în pace să-şi vadă de treaba lor, e groaznic, înseamnă că nu se va schimba
niciodată
nimic în ţara asta cu adevărat, pentru că unul din punctele cele mai sensibile
ale
posibilităţii noastre de a trăi în societatea politică e sitemul de justiţie.
Cetăţenii
au impresia că trăiesc într-o ţară în care nu există dreptate, iar concluzia
este că nu
merită să trăieşti în asemenea ţară şi nu merită să mai faci în această ţară
eforturi
de reformă. Deci, iată de ce consider eu că Europa e a doua piedică în calea
reformei. În măsura în care a indicat crearea anumitor instituţii, ele s-au
creat, dar
lucrînd cu un anumit tip de personal, aceste instituţii sînt complet
ineficiente şi,
mai mult, antireformiste; şi nu există nimic de făcut democratic. Ce putem
face,
nu este reformă. Trebuie să reinventăm statul. Pe ce cale? „Ultima soluţie,
înc-o
revoluţie”, cum se spunea cîndva? Nu ştiu
care-i calea. Poate există şi o altă soluţie.
Dar atîta timp cît vom avea acest stat, indiferent că, din doi în doi
ani, Parlamentul
se va aduna şi va mai face încă o revizuire constituţională, nu există nici o
soluţie.
În Franţa se revizuieşte periodic, din doi în doi ani; Senatul, Camera Deputaţilor
se întrunesc şi fac revizuiri.
Chiar
dacă se va ajunge la un asemenea sistem, statul, după părerea mea, tot
prost va fi şi vă spun ce înseamnă statul român. Un lucru extrem de simplu.
L-am
constatat la 15 ani după instituirea instituţiilor democratice parlamentare.
M-am
dus în Senatul României în urmă cu o lună, nu mai fusesem acolo din 22
decembrie,
era a doua oară cînd am intrat şi ce am constatat? Se pare că sînt primul,
singurul
cetăţean român din aceşti 15 ani care constat – sigur, domnul Eckstein intră pe
intrarea principală şi n-a avut posibilitatea să se întrebe pe unde intră cetăţenii,
să
constate şi domnia sa – eu am intrat pe unde intră cetăţenii la Senat, unde
scrie
mare: Personal. Deci, am constatat că, noi, cetăţenii, sîntem personalul
senatorilor.
Deci, împreună cu secretarele, bucătăresele, intră şi cetăţenii să viziteze
Senatul.
O
să spuneţi că e o anecdotă grafică, după cum se zice în America. Da, o anecdotă
grafică, însă ea rezumă esenţa instituţiilor reprezentative româneşti. Eu, dacă
aş fi
fost senator, aş fi spus: hai să intrăm pe o uşă mai mică decât cetăţenii, că
ei
oricum sînt mai mulţi şi ar trebui, şi fizic, să aibă o uşă mai mare decît noi,
pentru
că noi sîntem mai puţini. Iar cînd colo, să mai şi pui pe uşa de serviciu
„Personal”!
şi, iată, nici un senator cu care am vorbit, nu a observat asta, nici nu s-a
gîndit.
Pentru că senatorul sau deputatul român nu se gândeşte la cetăţeanul român.
Noi,
ca cetăţeni, nu cădem de acord asupra unui limbaj comun, asupra unui
instrumentar conceptual cît de cît compatibil, mutual. Putem sesiza în acele
legi
care privesc drepturile şi libertăţile nostre, lucruri inacceptabile; şi unele
au fost
sesizate. S-a sesizat că legea partidelor, e foarte interesant, este o lege
antidemocratică în această ţară, să vezi, s-a sesizat doar anul trecut, cînd un
număr
de cetăţeni au vrut să formeze un partid, în sînul comunităţii maghiare, şi au
constatat că legea nu-i ajută să se asocieze, le pune piedici în faţa libertăţii
de
asociere, care e un drept garantat de Constituţie, şi nu au izbutit aceşti
concetăţeni
ai noştri să se asocieze potrivit propriei lor voinţe, într-un partid. De-abia
atunci
s-a descoperit că avem o lege a asocierii extrem de restrictivă.
Avem
grave bariere care atîrnă asupra libertăţii de expresie, dar nu în sensul
dezbaterii de anul trecut, în care ziariştii s-au victimizat. Eu nu cred că,
vreme de
şase ani, cineva i-a
pus cuiva piedici, i-a tăiat ceva, a exercitat vreo presiune. Nu
aici intervine piedica la libertatea de expresie. Ea intervine în clipa cînd o
asociaţie
civică vrea să facă, de pildă, un protest în faţa guvernului. Asta mi s-a
întîmplat
mie anul trecut. Cu cîţiva prieteni, am vrut să protestăm. Era vorba de
guvernul
PSD, n-are nici o importanţă, pentru că lucrurile nu s-au schimbat. Instituţiile
care
ne-au împiedicat să ne exprimăm sînt aceleaşi. Am vrut, avînd bani, să difuzăm
un
clip la Televiziunea Română şi la posturile private, în regim de publicitate.
Tipul
sau clipul s-a dus la CNA şi CNA ne-a refuzat. Deci n-am putut să difuzăm
clipul
pe care am vrut să-l difuzăm şi care nu era un clip împotriva guvernului, ci un
clip
care dorea să promoveze o manifestare civică, dreptul de manifestaţie. Cetăţenii
nu pot manifesta spontan în această ţară. Trebuie să fie membrii ai unei asociaţii,
aceea asociaţie să anunţe din timp primăria cu privire la intenţia ei de a
manifesta
pentru o anumită cauză, deci, un grup de cetăţeni revoltaţi de un anumit lucru,
nu
au dreptul să facă manifestaţii spontane. Acestea sînt lucruri foarte concrete,
lucruri
pur şi simplu, înaintea conceptelor de stat, de CSM, de Curte Constituţională.
Termin cu chestiunea Curţii Constituţionale. De unde să scoatem jurişti mai
buni
decît cei care sînt acum la Curtea Constituţională? Nu există. Şi asta a fost
de
altfel şi intuiţia fondatorilor Constituţiei Americane, intuiţia lor
fundamentală: nu
trebuie să mizăm pe buna credinţă a oamenilor, pe faptul că vom face instituţii,
Preşedinţie, Congres, Curte Supremă, unde se vor duce oamenii cei mai buni
dintre
noi, preşedintele va fi întotdeauna cineva extraordinar, senatorii – cei mai
buni dintre
noi, la Curtea Supremă vor judeca cei mai buni jurişti şamd. Dimpotrivă,
Madison, Jay…, au spus, noi trebuie să ne aşteptăm ca oamenii care vor ocupa
aceste poziţii să fie răuvoitori, corupţi şi să nu aibă deloc la inimă binele
public.
Cum să facem? Să facem un sistem de checks and balances, de control
reciproc
între aceste trei instituţii, întrucît, aşa cum a scris Hume într-un eseu, via
Madison, într-un asemenea sistem de control şi de echilibru al instituţiilor, chiar
şi
oamenii cei mai răi să fie obligaţi să se comporte bine. Şi s-a văzut foarte
limpede
în timpul mişcării pentru drepturi civile, în anii ’50-’60: Curtea Supremă a
statului
nu s-a mişcat, deoarece compoziţia ei era ostilă faţă de populaţia
afro-americană;
s-a mişcat, însă mai întîi Congresul, iar cînd Congresul a refuzat să se mişte,
s-a
mişcat preşedintele Johnson. Ăsta este sistemul de checks and balances. Cînd
una
din ramurile guvernului nu-şi face datoria, cealaltă şi-o va face, iar cînd
nici a
doua nu o face, şi-o face a treia. Asta este. Nu trebuie să mizăm pe parlamente
curate. Parlamentele, prin definiţie, nu sînt niciodată curate. Aţi văzut şi în
Suedia,
ce s-a întîmplat recent. Nicăieri oamenii nu sînt curaţi în parlament. Asta a
fost o
iluzie prostească a unui număr de asociaţii civice că, dacă denunţă nişte
oameni,
vom avea un parlament mai bun decît l-am avut. Noi trebuie să avem un parlament
controlat, capabil la rîndul lui să controleze, şi nu altfel.
Zoe Petre: Doar o simplă precizare, în
complementaritatea în care domnul
Daniel Barbu a inserat contradicţia dintre noi. Mă tem că există o afinitate
fundamentală, chiar dacă domnia sa spune că avem prea mult stat şi eu spun că
avem prea puţin, amîndoi spunem de fapt acelaşi lucru în esenţă, că indiferent
de
data la care plasăm acest moment, statul român a fost minat în propria sa
funcţionalitate de ceva foarte grav. Cum definim acest lucru, poate fi diferit,
dar
cred că nu trebuie să ne blocăm în dificultăţile de comunicare. Pe de altă
parte, las
înţelepciunii colective răspunsul la provocarea majoră, aceea de a şti dacă da
sau
nu, România e susceptibilă de reformă.
Adrian Sorescu: În momentul în care s-a dezbătut în Parlament legea
partidelor, a existat un consens între reprezentanţii partidelor politice la
ora aceea,
de a adopta nişte documente de aşa natură încît să îngheţe sistemul de partide
românesc, în forma în care exista. Lucru pe care l-au şi reuşit. Marea problemă
vizavi de ceea ce ar putea şi ar urma să se întîmple de acum încolo, este
tocmai
faptul că s-a reuşit îngheţarea sistemului de partide, iar faptul că aceleaşi
partide
sînt reprezentate în momentul actual în Parlamentul României, după părerea mea,
manifestă aceaşi viziune despre modul în care trebuie reglememtată, aranjată
această zonă a legislaţiei. Mai mult decît atît, există semnale că acele
reglementări,
deosebit de restrictive şi chiar nedemocratice privind înfiinţarea unui partid
politic, sînt foarte populare în rîndurile publicului. Şi mă folosesc de această
afirmaţie pentru
a aduce aminte, sau a informa pe unii dintre noi că, la ora aceea, a existat o
împotrivire la ceea ce urma să se întîmple. Mai precis, în timpul dezbaterilor
din
2003 din Parlament a proiectului de lege privind partidele politice, un număr
de
cinci organizaţii neguvernamentale, trei dintre ele sînt reprezentate aici,
respectiv
Liga Pro Europa, APADOR-CH şi Asociaţia Pro Democraţia, la care s-au adăugat
GRADO şi Fundaţia pentru o Societate Deschisă, au făcut tot ce au putut, deci, şiau susţinut demersurile pînă la momentul
cînd nu se mai putea face nimic, demersuri
constînd în prezentarea unor analize privind modul în care este
reglementată această
zonă a vieţii politice în ţările Uniunii Europene, dar şi în ţările central- şi
esteuropene. Mi-a căzut la mînă atunci un raport pe care OSCE l-a elaborat cu
privire
la legea partidelor politice din Kazahstan, care prevedea acelaşi număr de
fondatori
ca şi cel propus pentru legislaţia românească, şi anume, 50.000. Ei bine, cu
aceste
argumente, am reuşit ceea ce nu se întîmplase niciodată pînă în momentul acela,
nu numai din ’90 încoace, ci cred că niciodată în istoria democrată a României,
şi
anume să determinăm preşedintele statului să întoarcă o lege la Parlament,
pentru
a fi rediscutată. Iar în acea fază, îl amintesc pe domnul Zsolt Szilágyi, ca
fiind
singurul parlamentar, s-ar putea să greşesc, care a susţinut ideile noastre, mă
rog,
nu în totalitate. Noi, spre exemplu, susţineam varianta cu trei membri fondatori,
dînsul propunea o soluţie de compromis, undeva pe la 1000 de membri, sau ceva
de genul acesta şi, în cele din urmă, s-a ajuns la 25.000 de membri fondatori,
la
care se adaugă faptul că dacă eu vreau să-mi fac partid politic ca să rezolv
problemele administraţiei din Bucureşti, nu pot, pentru că trebuie să am
filiale în
încă 15 judeţe şamd. Deci, vroiam doar să subliniez că modificarea acestei legi
este un obiectiv mult mai mult decît îndrăzneţ, pentru că, la fel, cum şi nouă
ni sa întîmplat în 2003, oricine ar iniţia un astfel de demers în momentul de faţă,
ar
avea împotrivă clasa politică reprezentată în Parlament şi, încă, aproape toată
societatea românească.
Gábor Kolumbán: Eu aş pune pe masa discuţiilor un alt mod
de abordare,
care provine din teoria sistemelor. Poate că nu pentru prima dată sîntem
captivi în
paradigma care guvernează actualmente viaţa politică din România. După lunga
perioadă a ideologiei statului naţional, acum începem să ne dăm seama că naţiunea
nu este totuna cu statul. Mai facem un pas şi
ne dăm seama că nici ţara nu este totuna
cu statul. Iar problema României este de fapt: cine va conduce ţara
asta? Pentru că
eu, din discuţia asta, prea mult stat, sau prea puţin stat, cred că ambele părţi
au
dreptate; dar ne îndreptăm spre o situaţie în care elita politică şi instituţiile
statului
român nu vor mai fi în situaţia de a conduce ţara. Şi nu pentru că nu sînt în
stare să
genereze complexitatea necesară reprezentării
realităţii care se întîmplă în România;
există procese de dezvoltare în ţară, care – ori în sfera economică, ori
în sfera
conştiinţelor sau a societăţii civile – sînt guvernate din alte centre de
decizie din lume,
şi nu chiar toate din Europa. Ce se poate face, dacă – şi din punctul meu de
vedere felul în care a pornit discuţia are
o deficienţă de fond – se încearcă reformarea
unui sistem prin schimbări, ajustări ale componentelor. Este un lucru
imposibil de a
transforma un Trabant într-un Mercedes, schimbînd o dată o curea, după aia o
roată,
după aia o uşă şamd. Deci, schimbarea de sistem nu se poate face prin
schimbarea
elementelor; asta este un reducţionism ineficient şi nu duce decît la convulsii
sau
chiar la destrămarea sau împiedicarea bunei funcţionări a sistemului ca atare.
Problema mea este generarea acestei complexităţi din partea elitei româneşti. Şi
acest lucru se poate face prin două metode. Prima metodă este separarea insulară
a
complexităţii, ceea ce este strategia regionalizării; deci, creezi zone, entităţi
cu control local, regional, care sînt în stare să reprezinte complexitatea în zona
respectivă,
sau te integrezi într-o zonă mai mare, care are instituţiile de conducere, în
stare să
genereze complexitatea respectivă; ceea ce se pare că se întîmplă la ora actuală
prin
integrarea României în Uniunea Europeană sau, cel puţin, avem iluzia că
sistemul
birocratic de conducere european are
capacitatea de generare a complexităţii necesare
realităţii româneşti. Eu am dubii foarte serioase că ar avea această
capacitate, iar
ceea ce s-a făcut în acest domeniu în România atestă că nu are; deci, România
va fi,
probabil, o problemă de conducere şi pentru instituţiile europene. Opţiunea
mea,
evident, este ca să generăm noi această soluţie,
deci să creăm un sistem de conducere
al ţării care să fie capabil să conducă această ţară. Lucrul aceasta, nu se
poate face
altfel decît prin
regionalizarea ţării şi prin crearea acestor organisme locale pe
principiul subsidiarităţii, care este un fel de deconstrucţie a organismului de
conducere. Subscriu ideii că reforma statului român nu se poate face prin
actuala
paradigmă care orientează gîndirea politică din România.
Tibor T. Toró: Fără să fiu un mare fan al procesului de integrare europeană
şi sînt în mare parte de acord cu ceea ce a spus domnul Barbu despre Europa ca
o
piedică în calea reformelor – totuşi trebuie să remarc că Europa ne-a ajutat să
reformăm, să refacem aceste instituţii, pentru a le face să funcţioneze. Poate
că ne
ajută şi în continuare, iar atunci întrebarea mea s-ar referi la soarta
reformei
Macovei. Se ştie că există actualmente trei legi care urmează să fie modificate
de
doamna ministru, legea privind statutul magistraţilor, legea privind funcţionarea
Consiliului Suprem al Magistraturii, respectiv organizarea sistemului judiciar,
un
pachet, un proiect despre care nu se ştie cine şi cum va tăia nodul gordian,
dar pe
undeva se întrezăreşte acea dilemă formulată de domnul Barbu, adică, de a
interveni
în justiţie sau de a lăsa totală independenţa justiţiei. Şi, pare-se, doamna Macovei
a găsit o cvasi-soluţie şi acum se gîndeşte cum şi ce să facă dacă eşecul
acestei
reforme, care este destul de probabil, va
conduce la activarea clauzei de salvgardare,
care tocmai bate la uşă. Pentru că urmează să se întocmească un nou
raport al
Parlamemntului European şi s-ar putea – şi aici este călcîiul lui Achile al
României–
ca tocmai această activare a clauzei de salvgardare să ne ajute în această
reformă.
S-ar putea să mă înşel, să nu existe această posibilitate; cărţile sînt jucate
deja,
totul este un joc politic între UE şi România, dar eu, totuşi, cred că este o
portiţă
încă deschisă.
Zoe Petre: Două
lucruri. Mai întîi, în legătură cu legea partidelor. Dau
asigurări colegilor că nu doar partidele parlamentare, ci societatea românească
în
ansamblu, care are un grav deficit de încredere în partide (pe care nici nu
cred că
cineva s-a zbătut neapărat să-l demonteze), este fundamental ostilă partidelor
mici.
Eu am scris de cîteva ori în susţinerea partidelor mici, iar comentariile pe
care leam primit la aceste articole erau de-a dreptul insultătoare. Nu pentru mine, ci
pentru partidele mici. Dar ce mi se pare caracteristic în România, nu este
ostilitatea
faţă de partide (care este destul de generală, aici sîntem destul de europeni,
probabil), ci faptul că după ce se pune obligaţia de 25.000 de semnături,
pentru
înscrierea unui partid, aceste semnnături nu se mai controlează (decît uneori,
dacă
vrea guvernul să le controleze). Pentru că, altminteri, nu se controlează
deloc.
Cînd trăieşti în lumea partidelor mici, afli vrînd-nevrînd tot felul de şmecherii
pe
care le fac unii şi alţii şi care n-au creat consecinţe decît într-un singur
caz, acolo
unde era un interes major să se blocheze procesul.
În
ce priveşte problema globală a reformelor, eu nu sînt atît de pesimistă,
pentru că eu pur şi simplu nu cred că societăţile omeneşti funcţionează pe baza
unor reforme radicale. Orice societate este o colecţie de bricoleuri cu mai
mult
sau mai puţin talent, dar trebuie, totuşi, să recunoaştem că acest bricolaj cu
prea
multe componente ale sistemului vechi riscă să perpetueze sistemul vechi. Fără
a
dramatiza, are multe şanse. În fine, dar nu în ultimul rînd, eu cred că reforma
propusă de doamna ministru Macovei – în măsura în care mă pricep, şi nu mă
pricep ca jurist – are virtuţi, nu mă îndoiesc că are şi deficienţe. Dar e
nevoie, cum
am spus-o şi public, dacă vrem ca ea să reuşească, s-o susţinem cu toţii, cu
voce
tare, pentru că, un caz iarăşi tipic românesc, cea mai grea misiune este încredinţată
acelui ministru care are cel mai puţin suport politic din actualul guvern.
Daniel Barbu: Ca răspuns la întrebarea domnului Toró: da, cred că, în
general,
e bine ce face doamna Macovei pînă la un
anumit punct, dar, ca să folosesc o metaforă
răutăcioasă, seamănă cu munca celui de la pompe funebre, care înfrumuseţează
un
cadavru. Cadavrul e cadavru, nu-l poţi resuscita, în nici un fel; îl poţi face
mai
atrăgător, pentru cei care vin să plîngă, la înmormîntare. Sistemul de justiţie
trebuie
schimbat plecînd de la introducerea desalarităţii, de la dezadministrativizarea
sistemului. România nu este o excepţie, sistemul justiţiei e parte a administraţiei
statului. Or, sistemul este asimetric în măsura în care procurorul este un
magistrat,
deci el împarte aceeaşi bancă cu judecătorul, în timp ce inculpatul se află în
faţa lor ceea
ce este inacceptabil din punct de vedere al calităţii activităţii de justiţie.
Eu
cred că procurorul trebuie să coboare alături de inculpat, într-un sistem
simetric
adversarial anglosaxon. De asemenea, trebuie introduse curţile cu juraţi, care
sînt o
tradiţie românească, întreruptă în 1948, dacă nu mă înşel. Deci, trebuie, dacă
nu
anglosaxonizată complet justiţia românească,
măcar făcută împărţirea cu cetăţenii a
actului de justiţie. Clauza de salvgardare, personal, nu mă îngrijorează.
Ce este un
an? Nu înseamnă, riguros, nimic; eu n-aş vedea o dramă dacă în loc de 1
ianuarie
2007 ar fi 2008, tot nu merităm să intrăm, nici în ianuarie 2008. După cum – şi
s-a
înţeles inclusiv la Bruxelles şi în numeroase cancelarii occidentale – nu
meritau nici
Polonia, nici Ungaria, nici Republica Cehă, nici ţările Baltice. Deci, nici una
din
ţările care au intrat în anul trecut nu trebuia să fie acum în Uniunea Europeană,
cum
nici noi nu trebuie să fim. Aici intervine elementul de blocaj pe care eu îl
consider
că este Uniunea Europeană. În măsura în care ne spun, sînteţi buni, în cel mai
rău
caz în 2008, dacă nu chiar în 2007. Or, nu
sîntem buni; noi, ca cetăţeni, constatăm în
viaţa noastră de fiecare zi că nu sîntem buni. E un lucru foarte simplu,
nu e nevoie
de multă filosofie şi, al doilea lucru, există o dimensiune pe care eu aş
numi-o tragică
a democraţiei. În sensul real al cuvîntului tragedie. Democraţia trebuie să
aleagă
dintre două lucruri la fel de bune care sînt în conflict, nu poţi să le ai pe
amîndouă.
Miklós Bakk: Foarte scurt şi foarte punctual, la
întrebarea domnului Toró.
Nefiind jurist şi necunoscînd bine sistemul juridic, nu pot să dau un răspuns
mai
amplu. Opinia mea, atît în legătură cu această dilemă pe care a expus-o cel mai
clar domnul Barbu – se poate sau nu se poate reforma statul, cît şi în teza
formulată
de domnul Kolumbán – un sistem nu poate fi reformat pe bucăţi, opinia mea este
că, totuşi, merită să fie făcute reforme cu ţinta finală de a schimba sistemul.
Deci,
dacă în această dilemă decidem că putem începe o reformă pe bucăţi, atunci eu
cred că trebuie început cu justiţia şi, aici, cu toată umbra voluntarismului
sau
autoritarismului „asumabil” (sau neasumabil), eu cred că cei care doresc
reforma
justiţiei pot fi „puţin autoritari”, pentru că aici este cheia reformei.
Un
comentariu, la chestiunea partidelor mici. Eu cred că această aversiune
constatată faţă de partidele mici este un fapt de percepţie constatabil numai
în
situaţia în care partidele mici încearcă să se comporte ca partidele mari,
imitîndule strategia: imediat cum apar pe piaţa politică, încearcă să ocupe spaţiul
politic
naţional. Nici un partid mic n-a încercat să se dezvolte, începînd de la
localitate.
Această strategie de a se dezvolta, în primul rînd, construindu-se de la poziţii
locale, n-a fost încercată de nici un partid.
Péter Eckstein-Kovács: Pachetul de legi va fi adoptat pentru că
Guvernul
îşi va asuma răspunderea şi vom fi puşi, şi eu, şi Tibi Toró, să votăm acolo la
grămadă pentru că sîntem într-o coaliţie, deci, aici nu se pun probleme. În al
doilea rînd, cred că doamna ministru are susţinere pentru că nu
are partid, dar este susţinută
de
preşedinte şi de prim-ministru destul de vizibil şi are, desigur, şi sprijinul
societăţii
civile. Pachetul acela de legi este, dacă vreţi, un compromis, pentru că
trebuie
să ţină cont de prevederile şi de uzanţele europene; nu va fi un act autoritar
şi,
cum să zic, încearcă să pună nişte stavile, la care puteam să ne gîndim noi mai
înainte.
Iată cîteva exemple: membri CSM să nu fie în acelaşi timp şi preşedinţi de
instanţe;
şefii judecătoriilor şi tribunalelor să fie aleşi prin concurs, cu luare în
vedere a capacităţilor
manageriale. (...)