Untitled-1
Europa
postcomunistă
şi
minorităţile naţionale
Minorităţile
naţionale în Europa
postcomunistă:
rolul normelor
internaţionale
şi al integrării europene
Will Kymlicka
Din
1989 sîntem martorii unei tendinţe remarcabile de internaţionalizare a
chestiunilor legate de drepturile minorităţilor în contextul european. Există
în
momentul de faţă o paletă largă de instituţii internaţionale – care include
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Consiliul Europei,
Uniunea Europeană şi NATO – implicate activ în deciziile cu privire la relaţiile
stat-minoritate. Aceste instituţii formulează standarde cu privire la felul în
care ar
trebui să îşi trateze statele minorităţile, monitorizează dacă statele respectă
aceste
standarde şi fac recomandări cu privire la modul de îmbunătăţire a relaţiilor
statminoritate. De asemenea, ele oferă o paletă largă de recomandări internaţionale
şi de recompense pentru ţările care respectă aceste standarde, impunînd în
acelaşi
timp penalităţi statelor care nu o fac. În vreme ce se presupune că aceste
norme se
aplică în principiu tuturor ţărilor europene, atît din vestul cît şi din estul
continentului, atenţia acestor organizaţii s-a concentrat pînă acum aproape
exclusiv
asupra statelor postcomuniste din centrul şi din estul Europei.
Detaliile
exacte ale modului în care aceste organizaţii internaţionale
funcţionează – standardele lor, funcţiile de monitorizare, procedurile de
raportare
şi mecanismele de aplicare – au fost deja descrise.1 şi chiar dacă
multe din aceste
instituţii sînt relativ noi, au existat unele încercări de evaluare a eficienţei
mecanismelor specifice de protecţie a minorităţilor şi prevenire sau reducere a
violenţelor etnice din Europa postcomunistă.2
În
studiul de faţă, îmi propun să iau o oarecare distanţă şi să pun întrebări
mai generale cu privire la această tendinţă de internaţionalizare a drepturilor
minorităţilor. Proiectul însuşi de internaţionalizare a drepturilor minorităţilor
presupune faptul că există „norme internaţionale” (sau cel puţin „standarde europene”)
cu privire la drepturile minorităţilor naţionale. În realitate, totuşi, există
dezacorduri importante legate de drepturile minorităţilor naţionale, atît între
democraţiile occidentale însele cît şi între Europa de Vest şi cea de Est. În
special, există dezacorduri profunde în legătură cu întrebarea dacă minorităţile
naţionale au dreptul la autonomie sau autoguvernare teritorială.
Date
fiind aceste dezacorduri, organizaţiile europene au încercat să evite să
recurgă la un asemenea drept în formularea normelor lor internaţionale. În loc,
ele s-au bazat din plin pe alte două idei, mai puţin controversate: (i) dreptul
de a
beneficia de propria cultură; şi (ii) dreptul la participare efectivă. Organizaţiile
europene au sperat că, dacă aceste două drepturi vor fi respectate, nu vor fi
necesare
şi nici nu vor fi revendicate mai controversatele idei de autonomie şi
autoguvernare.
Voi
încerca, totuşi, să demonstrez că ideea autoguvernării, chiar dacă este
contestată şi i se opune rezistenţă, nu poate fi lesne evitată. Ea adeseori
reintră în
dezbatere pe uşa din dos, chiar dacă în modalităţi ad hoc. Rezultatul
este, cred, o
serie de confuzii, ambiguităţi şi inconsecvenţe morale în aplicarea normelor
internaţionale în Europa postcomunistă. Aceste ambiguităţi îşi au utilitatea pe
termen scurt amînînd sau îngropînd în documente chestiuni dificile, dar cred că
perspectivele pe termen lung pentru o reconciliere paşnică şi democratică cu
naţionalismele minorităţilor din Europa postcomunistă presupun regîndirea
naturii
şi funcţiei normelor internaţionale cu privire la drepturile minorităţilor.
1. Internaţionalizarea
drepturilor minorităţilor în Europa postcomunistă
După
ce comunismul s-a prăbuşit în Europa Centrală şi de Est, în 1989, a izbucnit
o serie de conflicte etnice violente. Privind retrospectiv, aceste conflicte
violente s-au
limitat în cea mai mare parte la regiunea Caucazului şi Balcanilor. Acest lucru
nu era
însă limpede la acea dată. La începutul anilor ’90, mulţi comentatori se temeau
că
tensiunile etnice vor scăpa de sub orice control în zone întinse ale Europei
postcomuniste. De pildă, nu erau ieşite din comun previziunile de război civil
între
majoritatea slovacă şi minoritatea maghiară din Slovacia sau între majoritatea
estonă
şi minoritatea rusă din Estonia. Previziuni exagerat de optimiste despre
înlocuirea
rapidă a comunismului cu democraţia liberală au lăsat locul previziunilor
exagerat de
pesimiste despre înlocuirea comunismului cu războiul civil.
Confruntată
cu aceste posibile tendinţe înfricoşătoare, democraţiile
occidentale simţeau la începutul anilor ’90 că trebuie să facă ceva. Şi au hotărît,
de fapt, să „internaţionalizeze” tratamentul minorităţilor naţionale în Europa
postcomunistă. Ele au declarat, în cuvintele OSCE, în 1990, că statutul şi
tratamentul minorităţilor naţionale „sînt chestiuni de interes internaţional
legitim
şi, ca atare, nu constituie exclusiv o afacere internă a statului respectiv”.
Comunitatea
internaţională face adesea declaraţii pioase despre interesul său
faţă de drepturile şi bunăstarea popoarelor din întreaga lume, fără să intenţioneze vreodată,
cu adevărat, să întreprindă prea mult în legătură cu ele. În acest caz,
însă, Occidentul şi-a susţinut cuvintele cu fapte. Cea mai importantă şi mai
concretă
acţiune a fost decizia Uniunii Europene şi a NATO din decembrie 1991 de a face
din drepturile minorităţilor unul din cele patru criterii pe care trebuiau să
le
îndeplinească ţările candidate pentru a deveni membre ale acestor organizaţii.
Întrucît majoritatea ţărilor postcomuniste considerau aderarea la UE şi NATO
drept crucială pentru prosperitatea şi securitatea lor viitoare, orice
„recomandări”
făcute de Occident cu privire la drepturile minorităţilor au fost luate cît se
poate
de în serios. Drept urmare, drepturile minorităţilor au ajuns în centrul vieţii
politice
postcomuniste, o componentă de bază a procesului de „reintegrare în Europa”.
După
ce au decis în 1990-91 că tratamentul minorităţilor în Europa
postcomunistă era o chestiune de interes internaţional legitim, următorul pas
l-a
reprezentat crearea mecanismelor instituţionale care puteau monitoriza modul în
care ţările postcomuniste îşi tratau minorităţile. De aceea, începînd din 1991,
au
fost create diferite organisme internaţionale cu mandatul de a monitoriza
tratamentul minorităţilor şi de a recomanda schimbările necesare pentru
respectarea
standardelor europene privind drepturile minorităţilor. Un pas crucial în acest
sens a fost înfiinţarea Oficiului Înaltului Comisar pentru Minorităţile Naţionale
al OSCE (OSCE-OICMN) în 1993, aflat în legătură cu birourile misiunilor OSCE
din mai multe ţări postcomuniste. Un alt pas important a avut loc în Consiliul
Europei, care a
înfiinţat o serie de organe consultative şi mecanisme de raportare
ca parte a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (CCPMN),
în
1995. Uniunea Europeană şi NATO nu au creat ele însele noi organe de
monitorizare care să se concentreze anume asupra drepturilor minorităţilor,3
dar
au pus în evidenţă limpede faptul că sprijină activitatea OSCE-OICMN şi a
Consiliului Europei şi că aşteaptă din partea ţărilor candidate să coopereze cu
acestea, ca şi condiţie de aderare.
Pe
scurt, statele occidentale s-au angajat cu toată seriozitatea să
internaţionalizeze drepturile minorităţilor, nu numai prin declaraţii oficiale
ci şi
printr-o reţea densă de instituţii europene. Este o întrebare interesantă cum şi
de
ce a apărut acest angajament. De fapt, UE arătase foarte puţin interes faţă de
chestiunea drepturilor minorităţilor înainte de 1989 şi evitase în mod
deliberat să
includă orice referire la drepturile minorităţilor între principiile sale
interne. Ţările
occidentale nu arătaseră în mod tradiţional prea mult interes nici în protecţia
minorităţilor altundeva în lume. Dimpotrivă, statele occidentale au sprijinit
adesea
guverne din Africa, Asia sau America Latină despre care se ştia că aveau o
atitudine
opresivă faţă de propriile minorităţi; le-au sprijinit pînă într-acolo încît le
vînduseră
echipament militar, ştiind că acesta urma a fi folosit împotriva grupurilor
minoritare
(de pildă, au vîndut arme Indoneziei pentru a reprima minorităţile din Aceh şi
Timorul de Est, sau Guatemalei pentru a-i reprima pe maiaşi). Şi atunci, de ce
a devenit
Occidentul dintr-odată un susţinător al minorităţilor din Europa
postcomunistă?
Consider
că a existat o serie de motive. Un factor l-a reprezentat grija
umanitară de a pune capăt suferinţelor minorităţilor confruntate cu persecuţia,
violenţa colectivă şi epurarea etnică. Însă grija umanitară este rareori
suficientă,
ea însăşi, pentru a mobiliza guvernele occidentale. Un motiv mai egoist a fost
convingerea că escaladarea violenţelor etnice va genera mari valuri de refugiaţi
înspre Europa de Vest, cum s-a şi întîmplat în cazul Kosovo şi al Bosniei. De
asemenea, războaiele civile creează adesea focare de anarhie care devin
terenuri
fertile pentru contrabanda cu arme şi droguri sau pentru alte forme de
criminalitate
şi extremism.
Un
alt motiv, mai difuz, a fost sentimentul Occidentului că capacitatea ţărilor
postcomuniste de a-şi administra diversitatea etnică era un test pentru
maturitatea
lor politică în general şi, prin aceasta, pentru gradul lor de pregătire în
vederea
„readerării la Europa”. În cuvintele secretarului general al Consiliului
Europei,
respectul pentru minorităţi este o măsură fundamentală a „progresului moral” al
unei ţări.4 Capacitatea unei ţări de a-şi aduce deficitele sub
pragul de 3% din PIB
(unul din criteriile de aderare) poate fi importantă din punct de vedere
economic,
însă nu spune prea multe despre voinţa ţării de a-şi „găsi locul” în cadrul
tradiţiilor
şi instituţiilor europene.5
Pe
scurt, din cauza unui amestec complex de motive umanitare, egoiste şi
ideologice, drepturile minorităţilor au devenit „internaţionalizate” în Europa.
Acceptarea monitorizării internaţionale şi aplicarea acestor norme a devenit un
test al gradului de pregătire a unei ţări pentru intrarea în Europa.
Îndeplinirea
normelor internaţionale privind drepturile minorităţilor este considerată drept
dovada că o ţară şi-a depăşit „străvechile uri etnice” şi „naţionalismele
tribale”,
şi este capabilă să se alăture unei Europe liberale şi cosmopolite „moderne”.
2. Definirea normelor europene cu
privire la drepturile omului
Între
1990 şi 1993 s-a dezvoltat, aşadar, rapid un consens între toate
organizaţiile occidentale majore potrivit căruia tratamentul aplicat minorităţilor
naţionale de către ţările postcomuniste ar trebui să fie o chestiune de interes
internaţional şi că ar trebui să existe mecanisme internaţionale care să
monitorizeze
respectarea de către fiecare ţară a normelor internaţionale referitoare la
drepturile
minorităţilor.
Totuşi,
exista o problemă flagrantă a acestei abordări: şi anume, ea presupunea
că există „norme internaţionale” sau „standarde internaţionale” referitoare la
drepturile minorităţilor pe care să le respecte ţările postcomuniste. În
realitate, nu
existau astfel de standarde. Nu existau declaraţii sau convenţii oficiale care
să
enumere drepturile minorităţilor naţionale. Într-adevăr, însuşi termenul de „drepturile
minorităţilor” sau „drepturile minorităţilor naţionale” era aproape cu
totul necunoscut în Occident.
Discursul
ţărilor occidentale diferă în mare măsură modul de abordare a
diversităţii. Bunăoară, unele ţări (cum ar fi Franţa, Grecia, Turcia) pur şi
simplu
neagă faptul că au „minorităţi”.6 Alte ţări recunosc faptul că au
„minorităţi”, însă
au vederi deosebite în ce priveşte natura grupurilor cărorea se aplică acest
termen.
În unele ţări (cum ar fi Marea Britanie), termenul de „minorităţi” se referă,
în
general, la grupurile imigrante postbelice, provenite îndeobşte din Insulele
Caraibe
şi din Asia de Sud, iar nu la grupurile istorice ale galilor sau scoţienilor.
În alte
ţări occidentale (precum în cea mai mare parte a Europei postcomuniste),
lucrurile
stau tocmai pe dos: „minorităţile” se referă, îndeobşte, la grupurile istorice
(cum
ar fi slovenii din Austria), şi nu la imigranţii postbelici (cum ar fi turcii
din Austria), care sînt în schimb descrişi drept „străini”.
Aşadar,
termenul de „minoritate” are conotaţii diferite în lumea occidentală.
În orice caz, în nici una din aceste ţări nu exista o referinţă larg răspîndită
la
principiile generale cu privire la „drepturile minorităţilor naţionale”. Să luăm
în
considerare dezbaterile despre scoţienii din Marea Britanie sau despre
catalanii
din Spania, sau despre slovenii din Austria. Aceste dezbateri nu erau formulate
conform silogismului:
- toate minorităţile naţionale au
dreptul X;
-
scoţienii/catalanii/slovenii
sînt minorităţi naţionale;
-
deci, scoţienii/catalanii/slovenii
au dreptul X.
Revendicările
fiecărui grup naţional nu sînt deduse dintr-un principiu sau o teorie
mai largă despre „minorităţile naţionale” în calitate de categorie care are
drepturi.
Dimpotrivă, drepturile fiecărui grup sînt dezbătute în termeni de aşezare
istorică,
construită în timp, prin care s-a ajuns la diferite compromisuri între comunităţi
diferite.
În
realitate, din cîte ştiu, termenul de „minoritate naţională” nu a avut nici un
statut sau sens juridic în nici o ţară occidentală înainte de adoptarea Convenţieicadru, în 1995. Legislaţia nici unei ţări occidentale nu specifica, pînă
atunci, care
grupuri erau „minorităţi naţionale” şi ce drepturi decurgeau din acest statut.
Nici
o ţară occidentală nu avea un „Oficiu pentru Minorităţile Naţionale” sau o
„Lege
a minorităţilor naţionale”.
Pe
scurt, nu exista nici un discurs occidental al „drepturilor minorităţilor
naţionale” înainte de 1990, nici în ţările socotite separat, nici în Europa ca
întreg.
Dacă ai fi întrebat cetăţenii obişnuiţi sau elitele din Europa de Vest ce erau
„drepturile minorităţilor naţionale”, ai fi primit, cel mai probabil, drept răspuns
o
privire lipsită de expresie. Aşadar, decizia de a internaţionaliza relaţiile
statminoritate prin articularea unor „standarde europene de drepturile minorităţilor
naţionale” a fost, într-un sens, o decizie remarcabilă. Nu este surprinzător că
guvernele occidentale vroiau „să facă ceva” în legătură cu conflictul etnic din Europa
postcomunistă, însă este surprinzător faptul că au ales să o facă într-un
limbaj sau vocabular care este fundamental străin experienţei occidentale. După
cum observa Chandler, ţările occidentale erau hotărîte să dezvolte standarde
europene ca pe o modalitate de monitorizare a ţărilor postcomuniste, însă ele
însele „nu aveau nici o concepţie despre modul în care să aplice asemenea
politici
în relaţie cu propriile lor minorităţi”.7
Cum
sînt construite, aşadar, aceste norme internaţionale? Observatori cu o
memorie mai lungă şi-au amintit că această chestiune fusese abordată mai
devreme,
în ultima mare perioadă de destrămări imperiale de după primul război mondial,
ce au
dus la „planul” Ligii Naţiunilor „de protecţia minorităţilor”. A apărut o
miniindustrie
care a examinat acest plan mai vechi şi care
a încercat să tragă învăţăminte din succesele
şi eşecurile sale pentru dezbaterile europene contemporane.8
Totuşi,
planul de protecţie a minorităţilor al Ligii Naţiunilor era specific, nu
generalizat. El implica tratate multilaterale ce garantau drepturi anume pentru
minorităţi anume, în anumite ţări (învinse), în timp ce lăsa multe alte minorităţi
neprotejate. El nu încerca să articuleze standarde generale sau norme internaţionale
pe care ar fi putut să le revendice minorităţile naţionale. Acesta era
într-adevăr un
motiv pentru care ideea de drepturi ale minorităţilor a căzut în dizgraţie şi a
dispărut
în mare măsură din contextul juridic internaţional postbelic, înlocuită fiind
de o
nouă concentrare asupra „drepturilor omului”.
Totuşi,
ideea de drepturile minorităţilor nu a dispărut cu totul din dreptul
internaţional. Ea şi-a păstrat un punct de sprijin în unele din declaraţiile Naţiunilor
Unite privitoare la drepturile omului. De fapt, existau două prevederi destul
de
diferite ale ONU care puteau fi considerate ca punînd bazele pentru normele
internaţionale cu privire la drepturile minorităţilor naţionale. Prima
prevedere,
formulată încă în chiar Carta Naţiunilor Unite şi reafirmată în Articolul 1 al
Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice (CIDCP)
din 1966,
afirmă că toate „popoarele” au dreptul la „autodeterminare”, prin care ele pot
să îşi
„hotărască liber statutul lor politic”. Cea de-a doua prevedere, care se regăseşte
în
Articolul 27 al aceleiaşi Convenţii, afirmă că „membrii minorităţilor” au
dreptul de
„a se bucura de propria cultură… în comun cu alţi membri ai grupului lor”.9
Aceste
două prevederi fac parte din dreptul internaţional cel puţin din 1966
şi au fost invocate de minorităţi din întreaga lume. Însă nici una, sub forma
din
CIDCP a ONU, nu este adecvată pentru contextul minorităţilor naţionale din
Europa postcomunistă. Dacă simplificăm, putem spune că în cazul majorităţii
minorităţilor naţionale Articolul 1 (în accepţia sa tradiţională) este prea
dur, iar
Articolul 27 (în accepţia sa tradiţională) este prea slab. Majoritatea minorităţilor
naţionale au nevoie de o prevedere aflată între acestea două, iar evoluţiile
recente
din Europa cu privire la drepturile minorităţilor sînt tocmai o încercare de
codificare a anumitor standarde situate între Articolele 1 şi 27.
Dreptul la autodeterminare din Articolul 1 este prea
puternic, pentru că a
fost interpretat în mod tradiţional ca incluzînd dreptul de formare a unui stat
propriu. Tocmai din această cauză, aria sa a fost restrînsă drastic în dreptul
internaţional. El a fost limitat la ceea ce se numeşte „teza apei mării”.
Singurele
„popoare” care au dreptul la independenţă sînt coloniile; minorităţile naţionale
din cadrul unui stat învecinat teritorial nu au dreptul la independenţă. Ca
atare,
minorităţile interne nu sînt definite ca „popoare” distincte, cu drept propriu
la
autodeterminare, chiar dacă ele au fost supuse unor procese similare de
cucerire
teritorială şi colonizare ca şi coloniile.
Pentru
minorităţile naţionale cărora li se refuză recunoaşterea ca „popoare”
de către Articolul 1, singura opţiune rămasă a fost să recurgă la Articolul 27
al
CIDCP. Însă acest articol este prea slab, deoarece „dreptul de a se bucura de
propria cultură” este înţeles în mod tradiţional ca incluzînd mai degrabă doar
drepturi negative de neamestec, decît drepturile pozitive de asistenţă, finanţare,
autonomie sau statut de limbă oficială. În realitate, el reafirmă pur şi simplu
că
membrii minorităţilor naţionale trebuie să fie liberi să îşi exercite
drepturile lor
standard la libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libertatea de
întrunire
şi libertatea de conştiinţă.
Inutil
să mai spunem că este un spaţiu vast între drepturile Articolului 1, la
un stat independent,
şi drepturile din Articolul 27, la libertatea de expresie şi
asociere culturală.
Într-adevăr, aproape toate conflictele legate de minorităţile
naţionale din Europa postcomunistă pivotează în jurul acestei zone de mijloc:
de
pildă, în jurul dreptului de a folosi o limbă minoritară în justiţie sau în
administraţia
locală; în jurul finanţării şcolilor, universităţilor şi presei minorităţilor;
al gradului
de autonomie locală sau regională; al garantării reprezentării politice a
minorităţilor; al interzicerii politicilor de colonizare menite să satureze
minorităţile
în ţinuturile lor natale istorice cu colonizatori din rîndul grupului dominant ş.a.m.d.
Aceste chestiuni sînt surse importante de conflict etnic şi de instabilitate
politică
în Europa postcomunistă, totuşi, dreptul internaţional, pînă de curînd, nu avea
practic nimic de spus în legătură cu ele.
Ca
urmare, minorităţile naţionale au fost vulnerabile în faţa unor nedreptăţi
grave. Articolul 27 a contribuit la protecţia anumitor drepturi civile
referitoare la
expresia culturală, însă el nu a împiedicat statele să revoce finanţarea pentru
şcolile
în limbile minoritare sau să desfiinţeze forme tradiţionale de autonomie locală
sau
să încurajeze majoritarii să se bulucească în ţinuturile natale istorice ale
minorităţilor
Nici una din aceste politici, care pot fi catastrofale pentru minorităţile naţionale,
nu
încalcă dreptul la expresia culturală şi la asociere protejat de Articolul 27.10
Din
aceste cauze precum şi din altele, este larg recunoscut faptul că avem
nevoie de o nouă concepţie a drepturilor minorităţilor naţionale, care să poată
umple golul căscat între Articolele 1 şi 27. Avem nevoie de o concepţie care să acorde
minorităţilor naţionale drepturi şi o protecţie semnificativă (spre deosebire
de Articolul 27), dar care să funcţioneze în cadrul statelor mai mari (spre
deosebire
de Articolul 1). Aceasta era misiunea pe care o aveau în faţă organismele
europene
în dezvoltarea unor „standarde europene privind drepturile minorităţilor”.
În
vreme ce exista un larg consens că aceste standarde ar trebui să umple
golul căscat între Articolele 1 şi 27, existau dezacorduri în ce priveşte
punctul din
care trebuia să se pornească. Ca să simplificăm, putem spune că unii actori
vroiau
să înceapă cu dreptul la autodeterminare al Articolului 1, însă să îl slăbească
pentru
a-l face compatibil cu integritatea teritorială a statelor. Aceasta ne conduce
la
diferitele modele de „autodeterminare internă”. Alţi actori vroiau să înceapă
cu
dreptul de a se bucura de propria cultură al Articolului 27, însă să îl întărească
pentru a asigura o protecţie substanţială. Pînă în momentul de faţă, nici una
dintre
opţiuni nu s-a dovedit adecvată. Voi examina, în următoarele două secţiuni
problemele cu care s-a confruntat fiecare opţiune.
3. Dreptul la autodeterminarea
internă
În mod deloc surprinzător, majoritatea elitelor minorităţilor
au preferat să
înceapă cu o formă (slăbită) a dreptului la autodeterminare. La începutul
anilor’90, mulţi intelectuali şi numeroase organizaţii politice care
reprezentau minorităţi
naţionale au făcut presiuni pentru recunoaşterea dreptului la autodeterminare
internă, îndeobşte printr-o formă de autonomie teritorială (AT de aici încolo).
Şi,
pentru o scurtă perioadă, între 1990 şi 1993, au existat semne că această
campanie
ar putea reuşi. De pildă, chiar prima declaraţie de după căderea comunismului a
unei organizaţii europene axate pe drepturile minorităţilor – declaraţia iniţială
de
la Copenhaga din 1990 a CSCE – făcea un efort pentru a sprijini autonomia
teritorială (articolul 35):
„Statele
participante remarcă eforturile făcute pentru protecţia şi pentru
crearea condiţiilor pentru promovarea identităţii etnice, culturale,
lingvistice şi
religioase a anumitor minorităţi naţionale prin înfiinţarea, ca unul din
posibilele
mijloace pentru atingerea acestor obiective, de administraţii locale sau
autonome
adecvate, care să corespundă circumstanţelor istorice şi teritoriale ale unor
asemenea minorităţi şi să fie în acord cu politicile statului în cauză.”
Acest
paragraf nu recunoaşte „dreptul” la AT, însă îl recomandă ca pe o cale
bună de conciliere cu minorităţile naţionale.
O
susţinere încă şi mai puternică a AT a venit în 1993, în Recomandarea 1201
a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Aceasta conţinea o frază
(articolul
11) care afirma că „în regiunile în care constituie majoritatea, persoanele
aparţinînd
unei minorităţi naţionale vor avea dreptul de a avea la dispoziţie autorităţi
locale
sau autonome adecvate sau de a avea un statut special, care să corespundă situaţiei
istorice şi teritoriale specifice şi să fie în acord cu legislaţia internă a
statului.”
Spre deosebire de declaraţia de la Copenhaga a CSCE, această
Recomandare
recunoaşte AT ca pe un „drept”. Desigur, recomandările parlamentare sînt doar
atît: recomandări, nu documente juridice cu caracter de obligativitate. Totuşi,
aceasta arată că la începutul anilor ’90 exista o mişcare în direcţia susţinerii
unui
principiu general, că justiţia cerea un fel sau altul de mecanism eficient de
împărţire
a puterii între majoritate şi minorităţile naţionale, menţionînd AT în mod
particular ca un asemenea mecanism.
Multe
organizaţii ale minorităţilor naţionale din Europa postcomunistă au
considerat acest pasaj din Recomandarea 1201 drept o mare victorie. Organizaţiile
etnice maghiare, în special, l-au considerat dovada că Europa le va sprijini
revendicările
de AT în Slovacia, România şi Serbia. Ei au presupus că această Recomandare va
juca
un rol central în CCPMN, care era în curs de redactare la acea vreme, şi că li
se va
cere ţărilor candidate la UE respectarea acestei Recomandări.
Această
aşteptare era susţinută de faptul că autodeterminarea internă pentru
minorităţile naţionale devenise în mod limpede curentul general dinăuntrul
Occidentului însuşi. Practica autonomiei teritoriale pentru minorităţile naţionale
mai mari, compacte teritorial, devenise practic universală în Occident.
Într-adevăr,
una din cele mai izbitoare evoluţii în relaţiile etnice din democraţiile
occidentale
din ultimul secol a reprezentat-o tendinţa de a crea subunităţi politice în
care
minorităţile naţionale formează o majoritate locală şi în care limba lor este
recunoscută ca limbă oficială, cel puţin în regiunea lor autonomă şi, probabil,
în
întreaga ţară. La începutul secolului al douăzecilea, numai Elveţia şi Canada
adoptaseră această combinaţie de autonomie teritorială şi statut de limbă
oficială
pentru grupuri naţionale substatale. De atunci însă, practic, toate democraţiile
occidentale care conţin mişcări naţionaliste substatale destul de mari s-au
orientat
în această direcţie. Lista include adoptarea autonomiei pentru Insulele Åland
(în
care se vorbeşte suedeza), în Finlanda, după primul război mondial; autonomia
Tirolului de Sud în Italia şi a Puerto Rico în Statele Unite, după cel de-al
doilea
război mondial; autonomia federală a Cataloniei şi a Ţării Başcilor în Spania,
în
anii ’70; a Flandrei în Belgia, în anii ’80; iar cel mai recent, a Scoţiei şi Ţării
Galilor, în anii ’90.
Dacă
ne restrîngem atenţia la minorităţile naţionale mai mari şi compacte
teritorial, această tendinţă este esenţial universală în Occident. Toate
grupurile de
peste 250.000 de persoane care şi-au demonstrat dorinţa de AT se bucură în
prezent
de ea în Occident, precum şi multe alte grupuri mai mici (precum minoritatea
germană din Belgia).11 Cel mai mare grup care s-a mobilizat fără
succes pentru
autonomie îl reprezintă corsicanii din Franţa (175.000 de persoane). Însă chiar
şi
în acest caz, s-a adoptat de curînd legislaţia în sensul acordării autonomiei
Corsicii
şi a fost doar o decizie a Curţii Constituţionale care a împiedicat
implementarea
sa. Şi Franţa, aşadar, cred, va adera în curînd la această tendinţă.
Mai mult, în vreme ce tendinţa spre autonomia teritorială a
fost la origine
controversată în fiecare din ţările care au adoptat-o, ea a devenit în curînd o
parte
adînc înrădăcinată a vieţii politice din aceste ţări. Este de neconceput că
Spania
sau Belgia sau Canada, de exemplu, ar putea vreodată reveni la un stat unitar şi
monolingv. Şi nici nu duce nimeni o campanie pentru o astfel de revenire. Întradevăr, nici o democraţie occidentală care a adoptat autonomia teritorială şi
bilingvismul oficial nu a revenit asupra acestei decizii. Aceasta este o dovadă,
cred, că acest model de conciliere a minorităţilor naţionale mai mari/compacte
este foarte reuşit în ce priveşte valorile liberal-democratice ale păcii,
prosperităţii,
drepturilor individuale şi democraţiei.12
Pe
scurt, dacă există un asemenea lucru precum „standarde europene” pentru
tratamentul minorităţilor naţionale mobilizate, o formă de autonomie internă ar
părea să fie tocmai lucrul acela. Acesta este modelul pe care îl folosesc
democraţiile
occidentale astăzi în abordarea fenomenului grupurilor naţionaliste subnaţionale,
iar minorităţile naţionale din Europa postcomunistă sînt îndreptăţite să spere
că
el va fi stabilit ca normă şi pentru ţările lor.
Bineînţeles,
faptul că autonomia internă a devenit norma practică în Occident nu înseamnă că ea poate fi codificată ca normă generală în dreptul
internaţional. După cum remarcam mai devreme, aceste practici occidentale nu
au fost dezbătute în termeni de principii generale ale „drepturilor minorităţilor
naţionale” şi nu este limpede în ce mod o normă a autonomiei interne ar putea
fi
formulată într-un fel generalizat. Totuşi, merită observat că tocmai această
chestiune era dezbătută într-un asemenea context al dreptului internaţional: şi
anume, drepturile populaţiilor băştinaşe. Proiectul Declaraţiei ONU cu privire
la
drepturile populaţiilor băştinaşe, înaintat în 1993, conţine cîteva articole ce
afirmă
principiul autodeterminării interne, incluzînd:
„Articolul
3: Popoarele băştinaşe au dreptul la autodeterminare. În virtutea
acestui principiu, ele îşi determină liber statutul lor politic şi îşi urmăresc
liber
dezvoltarea lor economică, socială şi culturală.
Articolul
15: (Popoarele băştinaşe) au dreptul de a crea şi controla sistemele
şi instituţiile lor de învăţămînt care să le asigure educaţia în propria lor
limbă,
într-o manieră corespunzătoare metodelor lor culturale de predare şi învăţare.
Articolul
26: Popoarele băştinaşe au dreptul de a deţine, dezvolta, controla
şi folosi pămînturile şi teritoriile… pe care le-au deţinut sau ocupat, sau
folosit în
orice alt fel, în mod tradiţional. Acesta include dreptul la recunoaşterea
deplină a
legilor, tradiţiilor şi obiceiurilor, sistemelor de posesiune a pămîntului şi
instituţiilor
lor pentru dezvoltarea şi administrarea resurselor…
Articolul
31: Ca formă specifică de exercitare a dreptului lor la
autodeterminare, popoarele băştinaşe au dreptul la autonomie sau autoguvernare
în chestiuni legate de treburile lor interne…
Articolul 33: Popoarele băştinaşe au dreptul de a promova,
dezvolta şi menţine
structurile lor instituţionale şi obiceiurile, tradiţiile, procedurile şi
practicile lor
juridice specifice, în concordanţă cu standardele drepturilor omului
recunoscute
internaţional.”
Acest
proiect de declaraţie este totuşi un proiect şi, de aceea, nu are caracter
de obligativitate în dreptul internaţional.13 Însă ideea fundamentală
că popoarele
băştinaşe au dreptul la autodeterminare internă este acum larg susţinută de
întreaga
comunitate internaţională şi se reflectă în alte declaraţii internaţionale
recente cu
privire la drepturile băştinaşilor, inclusiv a Organizaţiei Statelor Americane şi
a
Organizaţiei Internaţionale a Muncii.
Aceasta
demonstrează că nu există un motiv inerent din pricina căruia dreptul
internaţional nu poate accepta ideea autodeterminării interne. Statutul minorităţilor
naţionale în Europa postcomunistă nu este identic cu cel al popoarelor băştinaşe
din cele două Americi sau Asia. Însă există cîteva similarităţi importante atît
în
istorie cît şi în aspiraţii şi multe din argumentele standard pentru recunoaşterea
dreptului la autodeterminare internă pentru popoarele băştinaşe se aplică şi
minorităţilor naţionale.14
Existau
aşadar mai multe motive din cauza cărora minorităţile naţionale din
statele postcomuniste puteau să spere rezonabil că o formă de autoguvernare
internă
ar putea fi codificată ca parte a „standardelor europene” în tratamentul
minorităţilor
naţionale. Această abordare este de fapt norma în cadrul Europei de Vest astăzi,
ea a fost recunoscută ca un principiu valid în dreptul internaţional în ce
priveşte
popoarele băştinaşe şi a fost susţinută în declaraţii importante ale organizaţiilor
europene, inclusiv în declaraţia CSCE în 1990 şi a Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei din 1993.
Totuşi,
din cîte se pare pînă la urmă, Recomandarea 1201 a Adunării reflectă
culmea desăvîrşirii sprijinului pentru AT în cadrul organizaţiilor europene. De
atunci, a avut loc o îndepărtare semnificativă de poziţia de susţinere a AT.
Convenţia-cadru, adoptată la numai doi ani după Recomandarea 1201, evită orice
referire la AT. Nu numai că AT nu este recunoscută ca „drept”, ea nici măcar nu
este menţionată ca practică recomandată. AT nu apare în nici o declaraţie sau
recomandare ulterioară a organizaţiilor europene, cum ar fi seriile de recomandări
de la Haga, Oslo sau Lund adoptate de OSCE din 1996 pînă în 1999,15
sau în noua
Constituţie a Uniunii Europene. Iar Comisia Europeană pentru Democraţie prin
Lege a hotărît că minorităţile naţionale nu au dreptul la autodeterminare.16
În
realitate, ideile de autodeterminare internă au dispărut din dezbaterea despre
„standardele europene” privind drepturile minorităţilor.
Există
o serie de motive pentru aceasta. În mod cert, ideea de autonomie s-a
confruntat cu o opoziţie intensă din partea statelor postcomuniste. Ele s-au
temut
că recunoaşterea oricărei idei de autodeterminare internă sau autonomie a minorităţilor
ar fi destabilizatoare. Guvernele s-au temut că acordarea AT unor
grupuri ar conduce la probleme atît de „escaladare” cît şi de „proliferare”.17
Prima
teamă este că grupurile cărora li s-ar acorda autodeterminare internă şi-ar
escalada
revendicările pînă la secesiunea completă. Cea din urmă teamă este că, oferită
fiind
autodeterminarea internă unui grup foarte zgomotos sau mobilizat, atunci şi
alte
grupuri, pînă atunci pasive, vor ieşi din expectativă şi vor revendica
autonomia.
Desigur,
tocmai aceste două temeri, ale escaladării şi proliferării, au fost
prezente şi în Occident. Totuşi, statele occidentale, au dat curs autonomiei
interne. Temerile escaladării şi proliferării s-au dovedit exagerate, cel puţin
în
contextul occidental.18 Totuşi, aceste temeri sînt exacerbate în
multe ţări
postcomuniste de faptul că minorităţile naţionale împărtăşesc adesea o
identitate
etnică sau naţională comună cu un stat învecinat, pe care îl pot considera de
aceea
ca „stat înrudit” sau „ţară-mamă” (de pildă, minoritatea etnică maghiară din
Slovacia, faţă de Ungaria; minorităţile etnice ruse din statele baltice, faţă
de Rusia).
În asemenea cazuri, teama de escaladare nu constă atît de mult în faptul că
minorităţile vor deveni secesioniste, ci mai degrabă că ele vor deveni
iredentiste
– adică, servind ca cea de-a cincea coloană, sprijinind eforturile statului
înrudit
învecinat pentu a anexa o parte sau întreaga ţară.19
Mai
general, însăşi ideea recunoaşterii minorităţilor ca „naţiuni interne”, care
să dispună de drepturile lor inerente la autoguvernare, constituie o provocare
la
adresa ideologiei majorităţii statelor postcomuniste. Aceste state aspiră să
fie
percepute ca state naţionale unitare, bazate mai degrabă pe o concepţie
monolitică
a suveranităţii populare decît ca uniuni sau federaţii a două sau mai multe
popoare.20
Dintr-o
serie de motive, aşadar, revendicările de autodeterminare internă au
întîmpinat o rezistenţă înverşunată în Europa postcomunistă. După cum remarca
Înaltul comisar pentru minorităţi naţionale al OSCE, revendicările de AT
întîmpină
„rezistenţa maximă” din partea statelor din regiune. Orice încercare a organizaţiilor
occidentale de a impune asemenea modele ar pretinde, de aceea, presiune maximă
şi ar face relaţiile dintre Est şi Vest mult mai conflictuale şi mai
costisitoare. De
aceea, în opinia Înaltului comisar, este mai „pragmatică” concentrarea asupra
unor
forme mai modeste ale drepturilor minorităţilor.21
Mai
mult, a existat de asemenea o opoziţie puternică şi faţă de ideea de a
întări dreptul la AT pentru minorităţile din Vest, şi faţă de ideea existenţei
unei
monitorizări internaţionale a modului în care îşi tratează statele occidentale
minorităţile. După cum am văzut, Franţa, Grecia şi Turcia s-au opus tradiţional
înseşi ideii dreptului la autoguvernare a minorităţilor naţionale şi neagă,
întradevăr, însăşi existenţa minorităţilor naţionale. Chiar şi acele ţări
occidentale care
acceptă principiul, nu vor neapărat ca legile şi politicile lor cu privire la
minorităţile
naţionale să fie supuse monitorizării internaţionale. Acest lucru este adevărat,
de
pildă, în ce priveşte Elveţia şi Statele Unite.22 Tratamentul
minorităţilor naţionale în
diferite ţări occidentale rămîne un subiect sensibil din punct de vedere
politic
şi multe ţări nu vor ca înţelegerile lor majoritate-minoritate, adesea
rezultatul
unor procese de negociere lungi şi dureroase, să fie redeschise de organismele
internaţionale de monitorizare. Pe scurt, în vreme ce ele erau dispuse să
insiste ca
statele postcomuniste să fie monitorizate în ce priveşte tratamentul minorităţilor,
ele nu vor să fie examinat propriul lor tratament aplicat minorităţilor.
Date
fiind aceste obstacole, nu este surprinzător că eforturile de codificare a
dreptului la autonomie sau autodeterminare internă pentru minorităţile naţionale
nu au fost încununate de succes.
4. Dreptul de a se bucura de
cultura proprie
Pe
măsură ce susţinerea pentru recunoaşterea dreptului la autodeterminarea
internă a scăzut, alternativa evidentă a fost dezvoltarea în locul său a
principiului
aflat la baza Articolului 27 al CIDCP – adică, a „dreptului de a se bucura de
cultura proprie”. Prevederile Convenţiei-cadru din 1995 a Consiliului Europei şi
ale Recomandărilor dintre 1996-1999 ale OSCE pot fi înţelese în acest sens. Ele
au ca punct de pornire dreptul de a se bucura de cultura proprie, însă caută să
îl
întărească astfel încît să atragă după sine anumite drepturi şi o protecţie
ferme.23
Aceste drepturi ferme includ lucruri precum finanţarea publică a şcolilor
elementare ale minorităţilor şi a presei minorităţilor sau dreptul de a-şi
scrie numele
de familie în propria limbă. În contextele în care minorităţile formează o
majoritate
locală, aceste drepturi ar mai putea include dreptul la inscripţionarea bilingvă
a
străzilor şi dreptul de a depune documente la autorităţile publice în limba
minorităţii. Despre toate acestea se spune că dau posibilitatea membrilor
minorităţilor să „se bucure de cultura proprie, să profeseze şi să îşi practice
religia
proprie sau să-şi folosească limba proprie”.
Chiar
dacă este mai tare decît iniţialul Articol 27, această abordare este totuşi
relativ slabă în drepturile pe care le acordă minorităţilor naţionale. În
special, ea
nu asigură nici o recunoaştere a dreptului la autoguvernare şi nici o garanţie
a
statutului de limbă oficială. Nu garantează nici că minorităţile pot urma
învăţămîntul superior sau perfecţionarea profesională în propria limbă.
Mai
general, nu există nimic nici în Convenţia-cadru şi nici în recomandările
OSCE care să se constituie într-o provocare la adresa dorinelor statelor
postcomuniste de a fi state naţionale unitare cu o unică limbă oficială.
Statele pot
respecta pe deplin aceste standarde şi totuşi să centralizeze puterea în
asemenea
mod încît toate deciziile să fie luate în foruri controlate de grupul naţional
dominant. Ele pot, de asemenea, să îşi organizeze învăţămîntul superior,
acreditarea
profesională şi funcţiile politice în aşa fel încît membrii minorităţilor
trebuie fie să
se asimileze din punct de vedere lingvistic pentru a se bucura de succes
profesional
sau putere politică, fie să emigreze în statul înrudit. (Acest lucru este
adeseori denumit
„decapitare” a grupurilor minoritare: forţarea potenţialelor elite din
comunităţile minoritare să îşi părăsească comunitatea pentru a putea să aibă
acces
la învăţămînt superior sau la succes profesional). Pe scurt, aceste norme nu
împiedică
politicile statelor, menite să lipsească de putere minorităţile şi să le
decapiteze.
Tocmai
de aceea, din perspectiva minorităţilor, dar şi a multor comentatori,
aceste documente au iz de „paternalism şi simbolism”.24 Dimpotrivă,
majoritatea
statelor postcomuniste au un sentiment de uşurare în legătură cu direcţia
generală
pe care o iau în momentul de faţă aceste norme. Ele au manifestat mult mai puţină
rezistenţă faţă de Convenţia-cadru din 1995 şi recomandările din 1996-1999 ale
OSCE decît faţă de mai timpuriile documente care susţineau AT. Statele
postcomuniste cîrtesc în legătură cu standardele duble folosite în aplicarea
acestor
norme, însă nu le contestă validitatea fundamentală.25 În acest
sens, decizia de a
baza standardele europene pe o versiune actualizată a Articolului 27, privind
drepturile minorităţilor, de a se bucura de cultura proprie, s-a dovedit
într-adevăr
mai „pragmatică”.
Într-un
alt sens, totuşi, această abordare s-a dovedit destul de ineficientă. Să
ne amintim că punctul de pornire în dezvoltarea acestor norme a fost soluţionarea
conflictelor etnice violente din Europa postcomunistă, precum cele din Kosovo,
Bosnia, Croaţia, Macedonia, Georgia, Azerbaidjan, Moldova şi Cecenia. Nici unul
din aceste conflicte
nu orbita în jurul drepturilor (de tipul Articolului 27) de a se
bucura de cultura
proprie. Nu încălcarea acestor drepturi a reprezentat cauza
conflictului etnic, iar respectarea acestor drepturi nu ar soluţiona aceste
conflicte.
Acelaşi lucru este adevărat şi în ce priveşte alte cazuri majore în care
organizaţiile
europene s-au temut de potenţiale violenţe, precum în cazul minorităţii
maghiare
din România şi Slovacia sau al minorităţii ruse din Ucraina.
În
toate aceste cazuri, chestiunile în litigiu nu sînt cuprinse în Convenţiacadru sau în recomandările OSCE. Acestea sînt conflicte care implică grupuri
mari, compacte teritorial, care şi-au manifestat capacitatea şi aspiraţia de a
se
guverna pe ele însele şi de a-şi administra propriile instituţii publice în
propria
limbă şi care au deţinut îndeobşte o formă de autoguvernare şi statut de limbă
oficială în trecut. Ele s-au mobilizat pentru autonomia teritorială, statutul
de limbă
oficială, universităţi în limba minoritară şi împărţirea consociaţională a
puterii.
Nici unul din aceste grupuri nu ar fi satisfăcut cu drepturile limitate
garantate de
Convenţia-cadru sau de recomandările OSCE.
Faptul
că aceste minorităţi naţionale nu sînt mulţumite cu aceste prevederi
este socotit uneori drept dovada lipsei de liberalism a culturii lor politice
sau a
radicalismului liderilor lor. Merită însă remarcat că nici o minoritate naţională
mai mare şi mobilizată politic din Occident nu ar fi nici ea satisfăcută.
Nimeni nu
poate presupune în mod serios că minorităţile naţionale din Catalonia, Flandra,
Quebec, Berna, Tirolul de Sud, Insulele Åland sau Puerto Rico ar fi satisfăcute pur
şi simplu cu şcoli elementare minoritare, dar nu şi cu universităţi în limba
maternă; cu inscripţionarea bilingvă a străzilor, dar nu cu statutul de limbă
oficială;
sau cu administraţie locală, dar nu şi cu autonomie regională.
Aceasta
nu vrea să însemne că nu există contexte în Europa postcomunistă în
care normele Convenţiei-cadru sau ale OSCE nu ar asigura o bază realistă pentru
relaţiile stat-minoritate. Cred că ele vor funcţiona bine în ţările care sînt
esenţial
omogene etnic – de pildă, în care grupul dominant formează 90-95% din populaţie
– şi unde grupurile
etnice minoritare sînt mici, dispersate şi aflate deja pe calea
asimilării. Aceasta este situaţia, de exemplu, din Republica Cehă, Slovenia şi
Ungaria. Nici una din minorităţile din aceste ţări nu este în realitate capabilă
să
exercite autonomie regională sau să susţină un grad înalt de realizare instituţională
(să îşi susţină, de pildă, propriile universităţi) şi cea mai mare parte a lor
înregistrează nivele crescute de asimilare lingvistică. Pentru aceste grupuri,
normele Convenţiei-cadru şi ale OSCE asigură tot ce ar putea ele cere. Ele
permit
unor asemenea minorităţi mici, pe jumătate asimilate, să îşi negocieze
integrarea
în societatea dominantă cu un anumit grad de demnitate şi securitate. Le permit
să
„moară la datorie”.26 În chip asemănător, este probabil ca normele
Convenţieicadru şi ale OSCE să fie satisfăcătoare pentru minorităţile mici, dispersate şi
parţial
asimilate din alte ţări postcomuniste, cum ar fi vlahii din Macedonia sau
armenii
din România.
Problema,
desigur, este aceea că aceste minorităţi nu au fost (şi nu sînt) cele
implicate în conflicte etnice grave. Problema violenţei etnice şi a
conflictului
etnic cu potenţial destabilizator din Europa postcomunistă se limitează aproape
exclusiv la grupurile care sînt capabile să exercite o formă de autoguvernare,
să
îşi susţină propriile instituţii publice şi care, de aceea, îi contestă
statului controlul
asupra instituţiilor publice.27 Iar pentru aceste grupuri, normele
Convenţiei-cadru
şi ale OSCE sînt în mare măsură irelevante.
De
aceea, pînă la urmă, noile standarde europene nu sînt cu adevărat foarte
pragmatice. Dacă obiectivul este soluţionarea problemei conflictului etnic cu
potenţial destabilizator, atunci avem nevoie de norme care să meargă de fapt la
rădăcina acestor conflicte. Şi este improbabil ca vreo normă care porneşte de
la
genul de „drept de a se bucura de cultura proprie” al Articolului 27 să o facă.28
5. O retragere din dreptul
minorităţilor?
Se
pare că nici una din cele două abordări în dezvoltarea standardelor europene
privind drepturile minorităţilor – fie că se bazează pe dreptul la
autodeterminare,
fie pe dreptul de a se bucura de cultura proprie – nu a reuşit să elaboreze
norme
internaţionale semnificative şi eficiente. Chiar dacă autodeterminarea este
interpretată într-o formă slăbită în comparaţie cu formularea iniţială din
Articolul
1 al CIDCP, ea este totuşi prea puternică pentru a fi acceptată de multe dintre ţările
postcomuniste. Şi chiar dacă dreptul de a se bucura de propria cultură este
interpretat într-o formă întărită în comparaţie cu formularea sa iniţială din
Articolul
27 al CIDCP, ea este totuşi prea slabă pentru a rezolva în realitate sursele
conflictului etnic.
Dacă
nici una din aceste opţiuni nu este fezabilă şi eficientă, care sînt
alternativele? O opţiune o reprezintă abandonarea ideii de a dezvolta norme
europene privind drepturile minorităţilor. Pînă la urmă, UE şi NATO au supravieţuit
şi au înflorit mulţi ani la rînd fără să acorde vreo atenţie drepturilor
minorităţilor.29
De ce nu s-ar reveni asupra deciziei de a face din drepturile minorităţilor
una din
valorile de la baza ordinii europene?
Într-adevăr,
s-ar putea susţine că decizia iniţială de la începutul anilor ’90 de
a elabora asemenea norme s-a bazat pe previziunea eronată despre posibilitatea
scăpării de sub control a conflictului etnic. A devenit de atunci limpede că
violenţa
etnică este un fenomen izolat în Europa postcomunistă şi că perspectivele
violenţei
în ţări ca Slovacia sau Estonia sînt practic zero pentru viitorul previzibil. Aşa
că
poate este inutil să se monitorizeze dacă aceste ţări îşi tratează minorităţile
în
concordanţă cu (aşa-zisele) norme europene.
Fără
îndoială, s-ar putea ca observatorilor occidentali să nu le placă unele
din politicile pe care aceste ţări le-ar adopta în cazul în care chestiunea
minorităţilor
ar fi lăsată în
totalitate la latitudinea lor. Dar este improbabil ca aceste politici să
ducă la violenţe şi
instabilitate. Unele din aceste ţări ar putea face experimente cu
politici asimilaţioniste dure, însă, în acest caz, aceste politici ar eşua
aproape
sigur şi, în cele din urmă, ar apărea consensul intern asupra unor politici mai
liberale. Tocmai aceasta s-a întîmplat în Occident şi nu există nici un motiv să
presupunem că nu s-ar întîmpla sau nu ar putea să se întîmple şi în Est. Mai
mult,
este mai probabil ca politicile liberale să fie percepute ca legitime, şi ca
atare
stabile, dacă sînt generate mai degrabă de aceste procese interne decît dacă
sînt
impuse din exterior.
Din
aceste cauze, unii comentatori sugerează stoparea presiunii asupra ţărilor
postcomuniste pentru a respecta normele internaţionale privind drepturile
minorităţilor.30 Aceasta nu ar împiedica neapărat toate formele de
intervenţie ale
Occidentului. După cum remarcam mai devreme, conflictele etnice pot submina
pacea şi stabilitatea regională. Violenţa, fluxurile masive de refugiaţi şi
contrabanda
cu arme se pot propaga în ţările învecinate şi pot destabiliza întreaga
regiune.
Comunitatea internaţională are dreptul de a se proteja împotriva unor asemenea
conflicte etnice potenţial destabilizatoare din Europa postcomunistă.
Totuşi,
în măsura în care motivaţia reală a intervenţiei Occidentului este
securitatea, atunci pesemne că relaţiile stat-minoritate ar trebui
monitorizate, nu
în ceea ce priveşte respectarea normelor internaţionale, ci în ceea ce priveşte
potenţialele lor ameninţări la adresa păcii şi securităţii regionale.
Monitorizarea ar
trebui să ţintească la identificarea cazurilor în care statutul şi tratamentul
minorităţilor ar putea duce la acest tip de efecte de propagare.
Şi
într-adevăr, organizaţiile europene sînt angajate în acest tip de monitorizare
a
securităţii. Pe lîngă monitorizarea respectării normelor internaţionale, organizaţiile
europene sînt angajate şi într-un proces paralel de monitorizare a ţărilor
pentru
potenţialele lor ameninţări la adresa securităţii regionale. Acest proces
paralel este
organizat în mare măsură prin OSCE, inclusiv prin funcţia Înaltului comisar
pentru
minorităţi naţionale. Într-adevăr, mandatul Înaltului comisar este definit
explicit ca
parte a pachetului de securitate al OSCE, iar misiunea lui este de a trage din
timp
semnale de alarmă în legătură cu potenţialele ameninţări la adresa securităţii şi
de a
face recomandări care să dezamorseze aceste ameninţări.31 Iar în
spatele OSCE, desigur,
se află NATO, cu mandatul său de securitate şi cu puterea de intervenţie
militară dacă
este nevoie, după cum am văzut în Bosnia şi Kosovo.
Pe
scurt, avem două procese paralele de „internaţionalizare” a relaţiilor statminoritate: un proces monitorizează statele postcomuniste în legătură cu
respectarea de către acestea a normelor generale de protecţie a minorităţilor
(ceea
ce numim „linia drepturilor legale”); iar cel de-al doilea proces monitorizează
statele postcomuniste în legătură cu potenţialele lor ameninţări la adresa
stabilităţii
regionale („linia de securitate”).32
Existenţa
acestor linii paralele înseamnă că, chiar dacă respectarea normelor
internaţionale nu ar
mai fi monitorizată, statele occidentale ar putea totuşi interveni
bazîndu-se pe consideraţii de securitate regională în cazurile în care se
identifică
riscuri de propagare. În realitate, linia de securitate a fost întotdeauna mai
importantă
decît linia drepturilor legale în decizia asupra intervenţiei reale în statele
postcomuniste. Cele mai importante şi mai cunoscute cazuri de intervenţie a
Occidentului în chestiuni referitoare la minorităţi din statele postcomuniste
au
funcţionat pe linia de securitate. Aceste intervenţii s-au bazat pe calcule
privitoare
la modul în care să se reinstaureze securitatea, iar nu la modul în care să susţină
normele universale, precum cele ale Convenţiei-cadru.
Să
examinăm modul în care organizaţiile occidentale au intervenit în cazurile
majore de violenţă etnică în Europa postcomunistă: de pildă, în Moldova, Georgia, Azerbaidjan, Kosovo, Bosnia şi Macedonia. În fiecare din aceste cazuri,
organizaţiile occidentale au făcut presiuni asupra statelor postcomuniste de a
depăşi
cu mult cerinţele Convenţiei-cadru. Ele au exercitat presiuni asupra statelor să
accepte fie o formă de autonomie teritorială (în Moldova, Georgia, Azerbaidjan,
Kosovo), fie o formă de împărţire consociaţională a puterii şi de statut de
limbă
oficială (în Macedonia şi Bosnia).
Pe
scurt, în contextele în care organizaţiile occidentale chiar s-au confruntat
cu conflicte etnice destabilizatoare, ele au recunoscut imediat că Convenţia-cadru
este de prea puţin folos în rezolvarea conflictelor reale şi că se impune o
formă de împărţire
a puterii. Forma precisă a acestei împărţiri este determinată de o serie
de factori contextuali, nu în ultimul rînd echilibrul militar real al puterii
în rîndul
facţiunilor beligerante. Întrucît motivaţia intervenţiei occidentale este
protecţia
securităţii regionale, este necesar ca recomandările Occidentului să se bazeze
pe
o evaluare exactă a potenţialului de ameninţare reală ridicat de către diferiţii
actori.
Întrucît
linia de securitate a făcut mare parte din munca reală de capacitare şi
călăuzire a politicilor occidentale către Europa postcomunistă, pentru ce avem
nevoie de linia drepturilor legale? Dacă, aşa cum am susţinut, nu există o cale
fezabilă pentru a fundamenta normele internaţionale eficiente privind
drepturile
minorităţilor nici pe linia drepturilor legale, nici pe dreptul de a se bucura
de
cultura proprie, pentru ce să nu se renunţe la ideea liniei drepturilor legale şi,
în
acelaşi timp, să se păstreze capacitatea de intervenţie în Europa postcomunistă
bazată pe consideraţii de securitate?
Bănuiesc
că sînt unii lideri ai organizaţiilor occidentale care regretă înfiinţarea
liniei drepturilor legale în 1990 şi care, poate, şi-ar dori să se retragă din
ea.
Totuşi, mă îndoiesc că acest lucru este posibil. După cum am menţionat mai
devreme, ideea de drepturile minorităţilor a devenit de acum instituţionalizată
la
mai multe nivele diferite din Europa şi ar fi dificil de dislocat.
În
plus, linia de securitate nu poate funcţiona fără baza unei linii de drepturi
legale. De una
singură, linia de securitate are o tendinţă perversă de a răsplăti
intransigenţa
statului şi beligeranţa minorităţii. Ea stimulează statul să inventeze
sau să exagereze zvonurile manipulării minorităţii de către statul înrudit astfel
încît să îşi consolideze pretenţia că minoritatea este neloaială şi să susţină
că
extinderea drepturilor minorităţii ar periclita securitatea statului. Ea
stimulează
totodată minoritatea să ameninţe cu violenţa sau pur şi simplu să preia
puterea,
deoarece acesta este singurul mod prin care nemulţumirile sale ar ajunge în
atenţia
organizaţiilor internaţionale care monitorizează ameninţările la adresa securităţii.
Faptul pur şi simplu de a fi tratat nedrept nu este suficient pentru a atrage
atenţia
occidentală în cadrul liniei de securitate, dacă nu este susţinut de o ameninţare
credibilă de a fi în stare să destabilizeze guverne şi regiuni.33
Să
luăm, de pildă, abordarea OSCE a autonomiei teritoriale. După cum am
văzut, după recomandarea sa iniţială a AT în 1990, OSCE şi-a schimbat
atitudinea
în sensul descurajării AT şi a consiliat activ diferite minorităţi să renunţe
la
revendicările de autonomie, inclusiv pe maghiarii din Slovacia. Însă OSCE a susţinut
autonomia în cîteva alte ţări, inclusiv Ucraina (pentru Crimeea), Moldova
(pentru
Găgăuzia şi Transnistria), Georgia (pentru Abhazia şi Osetia), Azerbaidjan
(pentru
Nagorno-Karabah) şi Serbia (pentru Kosovo). Cum se explică această diferenţă?
OSCE spune că aceste din urmă cazuri sînt „excepţionale” sau „atipice”,34
însă în
măsura în care mă pot pronunţa, singura cale de a decide că ele sînt excepţionale
este faptul că minorităţile au preluat puterea ilegal şi extraconstituţional, fără consimţămîntul
statului.35 În cazurile în care minorităţile au preluat puterea în
acest
fel, statul poate revoca autonomia doar trimiţînd armata şi începînd un război
civil.
Din motive evidente, OSCE descurajează această opţiune militară şi recomandă în
loc ca statele să negocieze autonomia cu minoritatea şi să accepte o formă de
federalism sau de consociaţionism care asigură recunoaşterea legală post-factum
pentru
realitatea de pe teren. De aceea Înaltul comisar pentru minorităţile naţionale
a
recomandat că ar fi periculos pentru Ucraina să încerce să desfiinţeze
autonomia pe
care au înfiinţat-o (ilegal) ruşii din Crimeea.36
Dimpotrivă,
ori de cîte ori o minoritate a urmărit autonomia teritorială prin
mijloace paşnice şi democratice, în cadrul statului de drept, OSCE i s-a opus
pe
motiv că aceasta ar creşte tensiunile. Potrivit Înaltului comisar, date fiind
temerile
larg răspîndite din Europa postcomunistă în legătură cu lipsa de loaialitate şi
secesiunea minorităţilor, orice discuţie despre crearea de noi aranjamente de
autonomie teritorială duce negreşit la creşterea tensiunilor, mai cu seamă dacă
minoritatea care revendică autonomia teritorială se află la graniţa cu statul
înrudit.
De aici, recomandarea Înaltului comisar ca maghiarii din Slovacia să nu facă
presiuni
pentru autonomie teritorială, date fiind temerile slovace în legătură cu
iredentismul.37
Pe
scurt, abordarea care are în vedere securitatea recompensează intransigenţa
ambelor părţi. Dacă minorităţile preiau puterea, OSCE le recompensează
exercitînd
presiuni asupra statului pentru a accepta o formă „excepţională” de autonomie;
dacă majoritatea refuză pînă şi să discute propunerile de autonomie din partea
unei minorităţi paşnice şi care respectă legea, OSCE o recompensează exercitînd
presiuni asupra minorităţilor să fie mai „pragmatice”. E un fapt pervers din
punctul
de vedere al dreptăţii, dar pare să fie logica inevitabilă a abordării bazate
pe
securitate. Din perspectiva securităţii, poate fi într-adevăr corect ca
acordarea
autonomiei teritoriale unei minorităţi care respectă legea să crească
tensiunile, în
vreme ce sprijinirea autonomiei teritoriale după ce ea a fost instituită de către
o
minoritate beligerantă să scadă tensiunile.
În
măsura în care aceasta este logica abordării bazate pe securitate, ea are
efectul paradoxal de a submina securitatea. Securitatea pe termen lung
presupune
ca atît statele cît şi minorităţile să-şi modereze pretenţiile, să accepte
negocierile
democratice şi să urmărească compromisuri juste. Pe scurt, securitatea pe
termen
lung presupune ca relaţiile stat-minoritate să fie călăuzite de o concepţie de
dreptate
şi drepturi, nu de o politică a forţei. Iar aceasta, desigur, este ceea ce s-ar
fi presupus
să urmărească să promoveze linia drepturilor legale şi este totodată motivul
pentru
care ea trebuie să suplimenteze linia bazată pe securitate.
6. Dreptul la participare efectivă
Părem
a fi prinşi într-o capcană. Organizaţiile europene şi-au luat un
angajament ireversibil de a-şi dezvolta normele internaţionale privind minorităţile naţionale.
Totuşi, încercările existente de dezvoltare a unor asemenea norme au
fost fie prea tari (dacă s-au bazat pe normele autodeterminării), fie prea
slabe
(dacă s-au bazat pe dreptul de a se bucura de cultura proprie). Există oare o a
treia
abordare care poate umple golul dintre Articolele 1 şi 27, şi care poate
asigura o
ghidare mai principială pentru reglementarea acestui tip de revendicări care se
află de fapt la baza cazurilor grave de conflict etnic în Europa postcomunistă?
O
opţiune este invocarea principiului potrivit căruia membrii minorităţilor
naţionale au dreptul să „participe efectiv” la treburile publice, mai cu seamă
în
chestiunile care se răsfrîng asupra lor. Această idee a „participării efective”
era
deja prezentă în Declaraţia de la Copenhaga din 1990. Într-adevăr, pe baza
acestui
principiu recomanda Declaraţia autonomia teritorială. Autonomia minorităţilor
era
susţinută ca un bun vehicul pentru realizarea participării efective. Declaraţiile
mai
recente au renunţat să se refere la autonomia internă, însă păstrează
angajamentul
faţă de participarea efectivă.38 Într-adevăr, referirile la
participarea efectivă devin
din ce în ce mai proeminente. Bunăoară, ea constituie subiectul principal al
majorităţii
setului de Declaraţii recente ale OSCE (Recomandările de la Lund cu privire la
participarea efectivă a minorităţilor naţionale, adoptate în 1999).
Această
idee a dreptului la participarea efectivă este atrăgătoare dintr-o serie
de motive. Cu certitudine, ea are o rezonanţă admirabil de democratică. În
plus,
ea evită conotaţiile
simboliste ale dreptului de „a se bucura de propria cultură”.
Ea recunoaşte că
minorităţile nu vor doar să îşi vorbească propria limbă şi să îşi
practice religiile în viaţa privată, ci vor şi să participe ca egali în viaţa
publică.
Dreptul la participarea efectivă recunoaşte această dimensiune politică a
aspiraţiilor
minorităţilor, evitînd în acelaşi timp ideile „periculoase” şi „radicale” ale
autodeterminării naţionale.39
Principala
cauză a popularităţii participării efective, totuşi, este faptul că ea
este vagă, supusă unor multiple şi contradictorii interpretări şi, ca atare,
poate fi
susţinută de către oameni cu concepţii foarte diferite asupra relaţiilor statminoritate. În acest sens, aparentul consens privind importanţa participării
efective
maschează sau amînă dezacorduri profunde cu privire la ce înseamnă ea de fapt.
În
interpretarea sa minimalistă, dreptul la participare efectivă înseamnă pur
şi simplu faptul că minorităţile nu ar trebui să se confrunte cu discriminarea
în
exercitarea drepturilor lor politice standard de a vota, de a se implica în
campanii
de susţinere şi de a candida. Această interpretare minimalistă este invocată
pentru
a obliga Estonia şi Letonia să acorde cetăţenia etnicilor ruşi de pe teritoriul
lor şi
să le da posibilitatea de a vota şi de a candida, chiar dacă nu au fluenţă
deplină în
limba oficială.
Într-o
interpretare oarecum mai robustă, participarea efectivă presupune nu
numai ca membrii minorităţilor să poată alege şi să fie aleşi, ci ei chiar să
aibă un
anumit grad de reprezentare în legislativ. Aceasta nu înseamnă neapărat
ca minorităţile
să fie reprezentate direct proporţional cu proporţia lor din totalul
populaţiei, însă o subreprezentare gravă ar fi considerată o problemă. Această
interpretare este invocată pentru a interzice tentativele statelor de a
modifica
arbitrar limitele districtelor electorale astfel încît să îngreuneze alegerea
reprezentanţilor minorităţilor. Ea mai poate fi invocată pentru a interzice
tentativele
statelor de a revizui pragurile necesare partidelor politice minoritare pentru
a cîştiga
locuri în sistemele electorale de reprezentare proporţională.
În
Polonia, de exemplu, minoritatea germană alege în mod regulat deputaţi
în parlament deoarece este scutită de la regula pragului general de 5%. De o
politică
similară beneficiază minoritatea daneză din Germania. Dimpotrivă, Grecia a
ridicat
pragul electoral anume pentru a împiedica posibilitatea alegerii de
parlamentari
turci.40 S-ar putea foarte bine ca acest tip de manipulare să fie
interzis în viitor.
Însă
nici una din aceste două interpretări – concentrate asupra exercitării
nedescriminatorii a drepturilor politice şi asupra reprezentării echitabile – nu
ne
duce la miezul problemei în majoritatea cazurilor de conflicte etnice grave.
Chiar şi
în cazurile în care minorităţile pot participa fără discriminare şi chiar şi în
cele în
care ele sînt reprezentate aproximativ proporţional cu populaţia lor, ele pot
totuşi să
fie perdanţi permanenţi în procesul democratic. Acest lucru e valabil mai cu
seamă
în contextele în care grupul dominant percepe minoritatea ca potenţial neloială
şi ca
urmare votează în bloc împotriva oricăror politici care conferă putere minorităţilor.
(De notat opoziţia aproape universală în Slovacia faţă de autonomia regiunilor
predominant maghiare sau opoziţia din Macedonia faţă de recunoaşterea albanezei
ca limbă oficială.) În aceste contexte, poate să nu conteze dacă minorităţile îşi
exercită
votul sau aleg parlamentari proporţional cu numărul lor: voturile lor sînt totuşi
întotdeauna întrecute în număr de cele ale membrilor grupului dominant. Decizia
finală este aceeaşi, indiferent dacă minorităţile participă sau nu la luarea
ei.
În
înţelesul său literal, termenul de „participare efectivă” ar împiedica această
situaţie în care minorităţile naţionale sînt minorităţi politice permanente. La
urma
urmei, participarea „efectivă” presupune ca participarea să aibă un efect – adică,
participarea să schimbe rezultatul. Singura cale pentru a asigura că
participarea
minorităţilor este efectivă, în acest sens, este adoptarea de reglementări
contramajoritare care presupun o formă de împărţire a puterii. Aceasta poate lua
forma
autonomiei interne sau a garanţiilor consociaţionale ale unei guvernări de
coaliţie.
Putem
numi aceasta drept interpretarea maximalistă a „dreptului la
participarea efectivă” – una care presupune forme contra-majoritare de împărţire
federală sau consociaţională a puterii. Aceasta este, evident, interpretarea pe
care
o sprijină multe organizaţii ale minorităţilor. Însă ea întîmpină o puternică
rezistenţă
din partea majorităţii statelor, estice sau vestice, tocmai din acelaşi motiv
din care
întîmpinau rezistenţă şi referinţele puţin mai timpurii la autodeterminarea
internă
(teama de escaladare, proliferare, iredentism etc). După ce au reuşit să
blocheze mişcarea
de codificare a dreptului la autonomie internă, statele nu au de gînd să
accepte o interpretare a participării efective care deschide uşa din dos pentru
autonomie. Acordul asupra dreptului la participare efectivă a fost posibil
tocmai
din cauză că el era văzut ca o alternativă şi nu un vehicul pentru
autoguvernarea
minorităţilor. Este de aceea probabil ca interpretarea participării efective să
rămînă
cantonată în nivelul nediscriminării şi reprezentării echitabile – adică, în
nivelul
care nu abordează sursele reale ale conflictului etnic.
Există
o potenţială excepţie la această generalizare. Organizaţiile europene
ar putea adopta o interpretare maximalistă a participării efective în
cazurile în
care există deja forme de împărţire a puterii. Este larg recunoscut faptul
că
încercările statelor de a desfiinţa forme preexistente de autonomie a minorităţilor
sînt reţeta sigură a dezastrului (de pildă, Kosovo, Nagorno-Karabakh, Osetia
etc).
Organizaţiile europene ar dori de aceea să găsească o bază în dreptul internaţional
pentru a împiedica statele să revoce forme preexistente de autonomie a
minorităţilor. Norma participării efective este un candidat plauzibil: încercările
de revocare a unor regimuri preexistente de autonomie poate fi percepută ca o
încercare deliberată de a lipsi de putere minorităţile şi, ca atare, un refuz
al dreptului
lor la participare efectivă.
Această
idee, că participarea efectivă protejează formele preexistente de
autonomie şi de împărţire a puterii a fost dezvoltată de unii comentatori41
şi a fost
implicit invocată de însăşi OSCE atunci cînd şi-a justificat recomandarea
autonomiei teritoriale şi consociaţionalismului în ţări ca Georgia şi Moldova.
Am
spus mai devreme că aceste recomandări de împărţire a puterii au fost generate
mai degrabă de „linia de securitate” decît de vreo interpretare a normelor
legale
internaţionale. Însă organizaţiile occidentale au ţinut să arate că aceste
recomandări
nu se reduceau la a fi doar un caz de recompensare a minorităţilor beligerante şi
că exista o bază normativă pentru recomandările lor. Aserţiunea că desfiinţarea
formelor preexistente de împărţire a puterii erodează participarea efectivă,
asigură
o bază principială pentru recomandările lor.
Dificultatea
constă, desigur, în a explica de ce doar formele preexistente de
autonomie teritorială protejează participarea efectivă. Dacă autonomia
teritorială
este necesară pentru a se asigura participarea efectivă a abhazilor din Georgia
sau a armenilor din Azerbaidjan, cum de nu este ea necesară pentru maghiarii
din
Slovacia sau albanezii din Macedonia? Dacă desfiinţarea autonomiei preexistente
lipseşte minorităţile de putere, cum de minorităţile ale căror revendicări de
autonomie nu au fost nicicînd acceptate nu sînt şi ele lipsite de putere?
(Viceversa,
dacă instituţiile de împărţire a puterii nu sînt necesare pentru a asigura
participarea
efectivă a maghiarilor din Slovacia, cum de sînt ele necesare pentru armenii
din
Nagorno-Karabakh sau ruşii din Crimeea?).
Pare să nu existe o bază principială pentru privilegierea
minorităţilor care se
întîmplă să fi cîştigat sau să-şi fi impus autonomia la un moment dat în
trecut.
Tratamentul diferenţial al revendicărilor de autonomie ale minorităţilor poate
fi
explicat numai ca o concesie faţă de realpolitik. Din punct de vedere al
considerentelor de prudenţă, este pur şi simplu mult mai periculos să le iei
autonomia preexistentă minorităţilor care au luptat în trecut pentru cîştigarea
ei
decît să refuzi să acorzi noi autonomii minorităţilor care nu au demonstrat
voinţa
de a folosi violenţa în urmărirea autonomiei.
Pe
scurt, interpretările „participării efective” care privilegiază autonomia
preexistentă suferă de acelaşi neajuns ca şi linia de securitate: adică, ele
recompensează
minorităţile beligerante şi penalizează minorităţile paşnice şi care respectă
legea. Ca
şi linia de securitate, abordarea „participării efective”, în chipul în care
este ea
dezvoltată în prezent, este calibrată astfel încît să corespundă potenţialului
de
ameninţare a părţilor aflate în conflict. Minorităţile cu capacitatea şi voinţa
de a
destabiliza guverne şi regiuni pot obţine forme serioase de împărţire a puterii
în numele
participării efective; minorităţile care au renunţat la ameninţarea cu violenţa,
nu.
Aceasta
sugerează că abordarea participării efective mai degrabă perpetuează
decît rezolvă problemele pe care le-am identificat în cazul celorlalte abordări.
Dacă participarea efectivă este interpretată maximal, astfel încît să presupună
împărţirea puterii, atunci ea este prea puternică pentru a fi acceptabilă
pentru
state şi este respinsă din aceeaşi cauză din care a fost respinsă abordarea
autodeterminării interne. Dacă ea este interpretată minimal, astfel încît să
cuprindă
doar nediscriminarea şi reprezentarea echitabilă, atunci ea este prea slabă
pentru
a putea rezolva cu adevărat cazurile grave de conflicte etnice şi este
ineficientă
din aceeaşi cauză din care este ineficientă abordarea dreptului la cultură. Iar
dacă
examinăm în ce fel ideea participării efective a fost invocată de fapt în
cazurile de
conflict, vedem că, asemeni liniei de securitate, ea este fundamentată pe
politica
forţei, nu pe principii generale.
Putem
susţine acelaşi lucru pe o altă cale. Cînd vorbim de participare efectivă,
trebuie să întrebăm „participare la ce anume”? Din punctul de vedere al majorităţii
statelor postcomuniste, membrii minorităţilor naţionale ar trebui să poată
participa
efectiv în instituţiile unui stat-naţiune unitar, cu o singură limbă oficială.
Din
punctul de vedere al multor organizaţii minoritare, membrii minorităţilor naţionale
ar trebui să poată participa efectiv în instituţiile unui stat federal sau
consociaţional
multilingv şi multinaţional. Aceste concepţii diferite despre natura statului
generează concepţii foarte diferite despre ce anume presupune participarea
efectivă
în cadrul statului. Comentatorii scriu uneori, ca şi cum principiul participării
efective ar putea fi invocat pentru a rezolva aceste conflicte dintre state şi
minorităţi
cu privire la natura statului, însă, de fapt, trebuie să rezolvăm în primul
rînd
chestiunea naturii statului înainte ca să putem măcar aplica principiul
participării efective.
Iar pînă în momentul de faţă, acest conflict fundamental cu privire la
natura statului a fost soluţionat în Europa postcomunistă prin forţă, nu în
virtutea
principiilor. În cazurile în care minorităţile şi-au impus autonomia,
participarea
efectivă este interpretată ca sprijinind împărţirea federală şi/sau consociaţională
a puterii în cadrul unui stat multinaţional şi multilingv. În cazurile în care
minorităţile nu au recurs la forţă, participarea efectivă este interpretată ca
presupunînd doar participarea nediscriminatorie şi reprezentarea echitabilă în
cadrul unui stat unitar, monolingv.
Susţinătorii
ideii participării efective sugerează că ea poate asigura o formulă
principială pentru soluţionarea conflictelor profunde cu privire la natura
statului.
Îmi pare totuşi că ideea participării efective subînţelege că această chestiune
a fost
deja soluţionată, fiind de aceea fie prea tare (dacă subînţelege că statele au
acceptat
ideea autodeterminării interne în cadrul unui stat multinaţional), fie prea
slabă (dacă
subînţelege că minorităţile au acceptat ideea unui stat unitar şi monolingv).
În
pofida acestor limitări, pare limpede că organizaţiile europene consideră
în prezent ideea participării efective ca fiind cea mai promiţătoare cale
pentru
dezvoltarea în continuare a normelor internaţionale cu privire la drepturile
minorităţilor. Aşadar, sîntem aproape siguri că vom vedea interpretări noi, şi
poate
mai de succes, apărînd în viitor.
6. Concluzie
Am
argumentat că încercările de dezvoltare a unor norme internaţionale
privind drepturile minorităţilor în Europa, din 1990 încoace, s-au lovit de o
serie
de dileme. Apelurile la dreptul la autodeterminare internă s-au dovedit prea
controversate; apelurile la dreptul de a se bucura de cultura proprie s-au
dovedit
prea slabe; iar apelurile la dreptul la participarea efectivă s-au dovedit prea
vagi
pentru a souluţiona în mod real vreunul din conflictele din Europa postcomunistă
care au generat apelul la „internaţionalizarea” chestiunilor minorităţilor.
Acesta
nu este un lucru neapărat rău. După cum am remarcat mai devreme,
impulsul iniţial de a dezvolta aceste norme l-a reprezentat o vedere nefundat
de
pesimistă despre probabilitatea violenţei etnice, în Europa postcomunistă. Dacă
violenţa este puţin probabilă, atunci de ce nu am lăsa ţările să ajungă la
propriile
soluţii cu privire la chestiunile etnice în ritmul lor propriu? Pînă la urmă, ţările
occidentale au avut nevoie de multe decenii pentru a găsi soluţiile actuale
pentru
minorităţile naţionale, iar unii ar argumenta că succesul acestor soluţii se
datorează
faptului că ele au fost rezultatul mai degrabă al negocierilor interne treptate
decît
al impunerii lor prin presiune externă.
De
fapt, presiunea internaţională chiar a jucat un rol important şi benefic în
mai multe cazuri occidentale, chiar dacă acest lucru este acum adesea uitat. De
exemplu, acordul de autonomie pentru Insulele Åland a fost o soluţie hotărîtă
din exterior
sub egida Ligii Naţiunilor, şi care a funcţionat totuşi foarte bine. Aderarea
în 1955 a Germaniei la NATO a fost condiţionată de elaborarea unui acord
reciproc
cu Danemarca privind drepturile minorităţilor, un acord care este considerat
acum
ca un model al felului în care ţările-mamă pot activa constructiv prin relaţii
bilaterale pentru a ajuta minorităţile din statele învecinate. A existat o
puternică
presiune internaţională asupra Italiei să acorde autonomie Tirolului de Sud, în
1972, considerat astăzi un exemplu de compromis de succes. În toate aceste
cazuri,
un anumit grad de presiune internaţională a fost necesar pentru iniţierea
acordului,43
deşi aceste acorduri au devenit de acum viabile pe plan intern (şi,
într-adevăr, au
fost adesea întărite sau lărgite ca urmare a procedurilor interne).44
Ar
fi de aceea inexact să sugerăm că statele occidentale s-au îndreptat „natural” sau inevitabil spre reconcilierea justă cu minorităţile naţionale fără
presiuni
internaţionale. În realitate, o combinaţie de presiune internaţională şi/sau
violenţă
internă a fost prezentă la un moment dat sau altul, în majoritatea cazurilor
occidentale
de autonomie.45 Dată fiind această istorie, pare naiv să se presupună
că ţările din
Europa Centrală şi de Est se vor îndrepta inevitabil şi paşnic în direcţia unor
drepturi
semnificative ale minorităţilor prin propriile lor procese democratice interne.
Ca şi
în Occident, o oarecare presiune extraparlamentară – fie că este presiune
internaţională şi/sau violenţă internă – poate fi necesară ţărilor comuniste
pentru a
lua în considerare într-adevăr împărţirea federală sau consociaţională a
puterii.
Totuşi, obiectivul oricărei presiuni internaţionale ar trebui să fie acela de a
începe
un proces care să se autosusţină intern (şi, la modul ideal, să se amelioreze
intern).
În
acest sens, poate că comunitatea internaţională ar trebui să îşi limiteze
rolul în Europa postcomunistă la a se asigura că există respectul minim pentru
drepturile omului şi libertatea politică pentru a crea un spaţiu democratic în
care
statele şi minorităţile să ajungă împreună la propriile soluţii. Proeminenţa
crescîndă
a ideii „participării efective” reflectă poate convingerea că intervenţia
occidentală
ar trebui să îşi propună mai degrabă să creeze condiţiile pentru ca societăţile
postcomuniste să elaboreze pe cont propriu drepturile minorităţilor prin
deliberări
paşnice şi democratice decît să caute să impună un set canonic de drepturi ale
minorităţilor, definite la nivel internaţional.
Poate
că aceasta este direcţia în care ne îndreptăm. Şi poate că aceasta este
tot la ce ne putem aştepta în mod rezonabil. Încercările de a formula principii
generale de drept internaţional pentru a soluţiona conflictele profunde
referitoare
la autonomie, împărţirea puterii şi drepturile lingvistice poate că sînt pur şi
simplu
nerealiste.46 De-a lungul timpului, am putea spera şi aştepta ca
statele
postcomuniste să urmeze curentul occidental al statelor multilingve şi
multinaţionale, însă este inutil şi poate contraproductiv să încercăm să forţăm
acest proces prin codificarea şi impunerea unor norme internaţionale de
drepturi
importante ale minorităţilor.
Totuşi, dacă aceasta este într-adevăr direcţia în care ne
îndreptăm, este important ca standardele minime cerute statelor postcomuniste să fie prezentate
ca
atare, ca standarde minime. O problemă serioasă cu care ne confruntăm în
momentul de faţă este, sînt convins, faptul că mulţi actori consideră Convenţiacadru şi alte norme internaţionale nu ca pragul minim, începînd de la care ar
trebui negociate intern drepturile minorităţilor, ci mai degrabă ca prag maxim,
dincolo de care minorităţile nu trebuie să încerce să treacă.
Există
în realitate un efort concertat al tuturor statelor postcomuniste de a
prezenta Convenţia-cadru şi recomandările OSCE ca limitele în cadrul cărora
poate
avea loc mobilizarea legitimă a minorităţilor. Orice lider sau organizaţie a
unei
minorităţi care cere un lucru aflat dincolo de ceea ce prevăd aceste documente
este
imediat etichetat ca „radical”. Aceste standarde internaţionale minime nu sînt
tratate
ca precondiţiile necesare negocierii democratice a formelor de împărţire a
puterii şi
de autoguvernare potrivită fiecărei ţări, ci mai degrabă se consideră ca eliminînd
necesitatea adoptării (sau chiar a dezbaterii), formelor de împărţire a puterii
şi de
autonomie. Cînd organizaţiile minorităţilor pun problema unor drepturi
semnificative
ale minorităţilor, statele postcomuniste răspund „îndeplinim toate standardele
internaţionale”, ca şi cum acest lucru ar soluţiona din start chestiunea
felului în
care statele ar trebui să îşi trateze minorităţile. Pretenţia că „îndeplinim
toate
standardele internaţionale” a devenit de fapt o mantră în rîndul statelor
postcomuniste, luînd locul oricărei dezbateri reale despre modul în care să se
răspundă de fapt revendicărilor minorităţilor referitoare la puteri, drepturi şi
statut.
Din
păcate, am convingerea că comunitatea internaţională este adesea
complice la acest efort de a trata normele internaţionale mai degrabă ca pe
pragul
maxim decît ca pe cel minim şi de a-i stigmatiza pe liderii minorităţilor care
îndrăznesc să ceară tipul de drepturi reale ale minorităţilor, de care se bucură
minorităţile naţionale mai mari din Occident.47 Dacă se dovedeşte
imposibilă
codificarea drepturilor reale ale minorităţilor în dreptul internaţional,
trebuie ca
măcar să facem limpede faptul că sărăcăcioasele prevederi codificate în prezent
în instrumentele europene constituie punctul de pornire pentru dezbaterea
democratică, nu cel de sosire.
Note:
1.
Vezi
Gaetano Pentassuglia, The EU and the Protection of Minorities: The Case of
Eastern Europe, în European Journal of International Law 12/1 (2001): 3-38; Pentassuglia,
Minorities in International Law (Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2003); Minority
Rights
Group, The Framework Convention for the Protection of National Minorities: A
Guide (London: Minority Rights Group, 1999).
2. John Packer, The
OSCE and international guarantees of local self-government, în Local
Self-Government, Territorial Integrity, and protection of minorities (Strasbourg:
European Commission for Democracy Through Law, Council of Europe Publishing, 1996), pp.
250-72; Packer, Making
International Law Matter in Preventing Ethnic Conflicts, în New York
University Journal of International Law and Politics 32/3 (2000): 715-24; Jonathan Cohen,
Conflict Prevention Instruments in the Organization for
Security and Cooperation in Europe (The
Hague: Netherlands Institute of International Relations, 1998); Gudmundur
Alfredsson and Danilo Turk, International Mechanisms for the Monitoring and Protection of Minority Rights: Their
Advantages,
Disadvantages and Interrelationships, în Arie Bloed (ed.), Monitoring Human
Rights in Europe:
Comparing International Procedures and Mechanisms (Norwell: Kluwer, 1993),
pp. 169-86;
Kinga Gal, Bilateral Agreements in Central and Eastern Europe: A New
Inter-State Framework
for Minority Protection (Flensburg: European Centre for Minority Issues,
Working Paper #4,
1999); Rob Zaagman, Conflict Prevention in the Baltic States: The OSCE High
Commissioner
on National Minorities in Estonia, Latvia and Lithuania (Flensburg: ECMI
Monograph #1, European Centre for Minority Issues, 1999); Arie Bloed and P. Van Dijk
(editori) Protection of
Minority Rights Through Bilateral Treaties (The Hague: Kluwer, 1999).
3. UE a creat,
într-adevăr, Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei
în 1997, însă acesta se concentra cu precădere asupra grupurilor de imigranţi
(iar nu asupra
minorităţilor naţionale), şi mai cu seamă asupra statelor-membre din Occident,
iar nu din Europa
postcomunistă.
4. Citat în Adam
Burgess, Critical Reflections on the Return of National Minority Rights
to East/West European Affairs, în Karl Cordell (ed.), Ethnicity and
Democratisation in the New
Europe (London: Routledge, 1999), pp. 49-60.
5. Cazul Greciei a
constituit probabil un avertisment în acest sens. Grecia are trăsăturile
convenţionale ale unei democraţii liberale
cu o economie de piaţă şi ar părea, ca atare, compatibilă
cu UE. În realitate însă, majoritatea ţărilor occidentale europene sînt
exasperate de modul în care
cultura
politică adesea neliberală şi xenofobă a Greciei a periclitat diferite proiecte
ale Uniunii
şi
nici
o ţară a UE nu a vrut să accepte aderarea unei duzini de ţări care ar acţiona
în acelaşi chip.
Palmaresul deficient al Greciei în ce priveşte drepturile minorităţilor este
considerat adesea un
simbol sau un idicator al culturii sale politice generale.
6. Rachel Brett, The
Human Dimension of the CSCE and the CSCE Response to Minorities, în M.R. Lucas (ed.), The CSCE in the 1990s: Constructing European
Security and Cooperation (Baden-Baden: Nomos Verlagsgesellschaft, 1993), pp.157-8. Pentru o
discuţie detaliată
a felului în care diferite ţări încearcă să nege existenţa minorităţilor, vezi
Panayote Elias Dimitras,
Recognition of Minorities in Europe: Protecting Rights and Dignity (London:
Minority Rights
Group, 2004).
7. David Chandler,
The OSCE and the internationalisation of national minority rights, în
Karl Cordell (ed.), Ethnicity and Democratisation in the New Europe (London:
Routledge, 1999),
p. 66.
8. Vezi Michael
Burns, Disturbed Spirits: Minority Rights and the New World Orders,
1919 and the 1990s, în S.F. Wells and P Bailey-Smith (editori), New European
Orders: 1919
and 1991, (Washington: Woodrow Wilson Center Press, 1996); Mark Cornwall,
Minority Rights
and Wrongs in Eastern Europe in the Twentieth Century, The Historian Vol.
50 (1996): 16-20;
Alan Sharp, The Genie That Would Not Go Back Into the Bottle: National
Self-Determination
and the Legacy of the First World War and the Peace Settlement, în S. Dunn and
T.G Fraser
(editori), Europe and Ethnicity: The First World War and Contemporary Ethnic
Conflict (London: Routledge, 1996).
9. Articolul 1:
„Toate popoarele au dreptul la autodeterminare. În virtutea acestui drept, ele
îşi hotărăsc liber statutul politic şi îşi urmăresc liber dezvoltarea economică,
socială şi culturală”.
Articolul 27: „În statele în care există minorităţi
etnice, religioase sau lingvistice, persoanelor
aparţinînd
acestor minorităţi nu li se va refuza dreptul, în comun cu alţi membri ai
grupului lor, de
a se bucura de cultura proprie, de a profesa şi practica religia proprie sau de
a-şi folosi limba
proprie”.
10.Pentru o dezvoltare mai amănunţită a felului în
care principiile tradiţionale privind
drepturile omului nu reuşesc să protejeze minorităţile naţionale de nedreptăţi
grave, vezi volumul
meu Politics in the Vernacular: Nationalism, Multiculturalism and
Citizenship (Oxford: Oxford
University Press, 2001), cap. 4. Deciziile CSCE de la Helsinki afirmau că
statele „se vor abţine
de la dislocarea persoanelor în scopul
schimbării compoziţiei etnice a zonelor din cadrul teritoriului
lor şi vor condamna toate încercările de dislocare cu forţa sau cu
ameninţarea cu forţa” (Deciziile
de la Helsinki 1992: VI 23 şi 27). Totuşi, interzicerea strămutării populaţiei
(de pildă, purificarea
etnică) nu împiedică politici de strămutare duse deliberat de către stat – de
pildă, oferirea de
stimulente financiare (precum loturi de pămînt gratuite sau taxe mai mici)
persoanelor care se
mută în ţinutul de baştină al unei minorităţi.
11.Mă concentrez aici asupra grupurilor care demonstrează dorinţa
de autonomie teritorială,
aşa cum se reflectă aceasta, de pildă, în nivele constant ridicate de
sprijinire a politicienilor sau
partidelor politice care duc o campanie pentru autonomia teritorială. Le putem
numi pe acestea
minorităţi naţionale „mobilizate”, întrucît membrii lor au demonstrat un
sprijin constant pentru
obiectivele tipic naţionaliste ale autonomiei şi drepturilor lingvistice
oficiale. Apariţia unor
asemenea minorităţi naţionale mobilizate este desigur rezultatul contestării
politice. Minorităţile
naţionale nu intră în lume cu o conştiinţă naţionalistă deplin formată: ele
sînt construite de
întreprinzători etnici şi elite etnice care caută să convingă suficienţi membri
că are rost să se
mobilizeze politic, ca minoritate naţională, pentru obiective naţionale.
Acestea sînt cazurile în
care aceste încercări de a genera o conştiinţă naţionalistă în rîndul membrilor
unei comunităţi au
eşuat. Un caz din Europa de Vest îl reprezintă frizii din Olanda. Din punct de
vedere istoric, ei au
tot
atîta îndreptăţire de a fi o „naţiune” distinctă, ca orice grup etnonaţional
din Europa. Totuşi,
încercările
elitelor frize de a convinge persoanele cu descendenţă friză sau persoanele
care trăiesc
în Frieslandul istoric că ar trebui să sprijine obiectivele politice naţionaliste,
au eşuat în mod
repetat. Acest fapt este desigur pe deplin acceptabil dintr-un punct de vedere
liberal. Minorităţile
naţionale pot avea dreptul de a se mobiliza pentru autonomia teritorială, însă
cu siguranţă nu au
datoria de a o face. Dacă sînt sau nu avansate pretenţii de autonomie
teritorială este un lucru ce
trebuie hotărît de dorinţele membrilor grupului, aşa cum se conturează şi sînt
exprimate prin
dezbaterea şi contestarea democratică liberă. Preocuparea mea aici este modul
în care statele
europene tratează grupurile care au demonstrat o dorinţă de autonomie
teritorială – adică, în care
liderii politici naţionalişti au reuşit într-o dezbatere liberă şi democratică
să cîştige sprijinul
majorităţii membrilor unui grup. Nu presupun că asemenea construcţii naţionaliste
vor reuşi sau
ar trebui să reuşească. Succesul lor trebuie explicat, iar nu pur şi simplu
socotit ca un dat, aşa
după cum eşecul naţionaliştilor din Friesland trebuie mai degrabă explicat
decît socotit oarecum
normal sau firesc. Proiectul meu în studiul de faţă nu este să explic succesul
sau eşecul unor
acţiuni anume de construcţie naţionalistă, ci mai degrabă să explic modul în
care statele ar trebui
să reacţioneze la cazurile de mobilizare reuşită, în care membrii grupurilor
minoritare naţionale
au arătat în mod constant nivele ridicate de sprijinire a obiectivelor naţionaliste.
Acestea sînt
cazurile care constituie „problema” la care organizaţiile europene căutau o
soluţie prin adoptarea
de norme internaţionale de drepturi ale minorităţilor.
12.Pentru o apărare a acestei afirmaţii, vezi
studiul meu, Justice and Security in the Accommodation of Minority Nationalism, în Alain Dieckhoff (ed.), The Politics
of Belonging:
Nationalism, Liberalism and Pluralism (New York: Lexington, 2004),
pp.127-54.
13.S. James Anaya, Indigenous Peoples in
International Law (Oxford: Oxford University
Press, 1996).
14. Într-adevăr, cel
mai influent comentator pe marginea dreptului internaţional cu privire
la drepturile băştinaşilor acceptă că şi alte grupuri naţionale ar trebui să
aibă posibilitatea de a
revendica drepturi de autodeterminare internă (Anaya, Indigenous
Peoples). Pentru o discuţie
detaliată pe marginea similitudinilor şi diferenţelor dintre popoarele băştinaşe
şi minorităţile
naţionale, vezi volumul meu Politics in
the Vernacular, cap. 6. Merită remarcat faptul că organizaţii
care reprezintă o minoritate naţională din Europa de Est – adică, tătarii
din Crimeea – s-au
autodefinit explicit ca „popor băştinaş” pentru a putea apela la prevederile
dreptului internaţional.
15. Hague
Recommendations on Education Rights of National Minorities (1996); Oslo
Recommendations on Linguistic Rights of National Minorities (1998); Lund
Recommendations
on Effective Participation of National Minorities (1999).
16. European
Commission for Democracy through Law, Opinion of the Venice Commission on the Interpretation of Article 11 of the draft protocol to the European
Convention on
Human Rights appended to Recommendation 1201 (Strasbourg: Council of
Europe, 1996).
17. Claus Offe,
„«Homogeneity» and Constitutional Democracy: Coping with Identity
Conflicts with Group Rights”, Journal of Political Philosophy 6/2
(1998): 113-41; Offe, „Political Liberalism, Group Rights and the Politics of Fear and Trust”, Studies in
East European
Thought 53 (2001): 167-82.
18. Contest afirmaţia
lui Offe potrivit căreia escaladarea şi proliferarea sînt pericole inerente
ale autonomiei teritoriale – în The Impact of Group Rights on Fear and Trust: A
Response to
Offe, Hagar: International Social Science Review 3/1 (2002): 19-36.
19. Acesta este unul
din factorii care contribuie la „securizarea” generală a relaţiilor statminoritate în Europa postcomunistă (detaliat în volumul Justice and
Security). Este interesant
de remarcat că, chiar şi atunci cînd minorităţile naţionale din Occident sînt
legate prin etnicitate
cu
un stat vecin, ele nu iscă astăzi temeri legate de neloialitate sau securitate.
Francezii din
Elveţia sau Belgia nu sînt percepuţi ca o a cincea coloană
pentru Franţa; flamanzii nu sînt percepuţi
ca o
a cincea coloană pentru Olanda. Chiar şi germanii din Belgia, care au colaborat
istoric la
agresiunea Germaniei împotriva Belgiei, nu mai sînt percepuţi astfel. Aceasta
stă mărturie
extraordinarului succes al UE şi NATO în „desecurizarea” relaţiilor etnice din
Europa de Vest.
20. Acest lucru este
valabil mai ales în cazul ţărilor influenţate de tradiţia iacobină precum
România sau Turcia.
21. Max van der
Stoel, Peace and Stability through Human and Minority Rights: Speeches
by the OSCE High Commissioner on National Minorities (Baden-Baden: Nomos
Verlagsgesellschaft, 1999), p. 111.
22. Chandler, OSCE,
pp. 66-68; Stuart Ford, OSCE National Minority Rights in the United
States: The Limits of Conflict Resolution, Suffolk
Transnational Law Review 23/1 (1999): p. 49.
23. O abordare similară era în curs la ONU. Declaraţia ONU din 1992 cu
privire la drepturile
persoanelor
aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice a
fost, în chip
asemănător, o încercare de a extinde şi consolida Articolul 27.
24. Steven Wheatley,
Minority Rights and Political Accommodation in the «New» Europe,
European Law Review, Vol. 22 Supplement (1997), p. 40. Bunăoară, în
vreme ce aceste norme
dau adesea minorităţilor posibilitatea de a depune documente la autorităţile
publice în propria
limbă, ele nu cer ca răspunsul primit să fie tot în limba proprie.
25. Ţările
postcomuniste consideră că ele sînt mult mai îndeaproape monitorizate în ce
privseşte respectarea acestor norme decît sînt ţări occidentale, precum Franţa
sau Grecia, şi că
sînt crititicate pentru practici care trec neobservate în Occident (Steven
Ratner, Does International Law Matter in Preventing Ethnic Conflicts?, în New York University
Journal of International Law and Politics 32/3 (2000): 591-698; Cohen, Conflict Prevention.
26. Am preluat
sintagma de la Ina Druviete (Linguistic Human Rights in the Baltic States,
în International Journal of the Sociology of Language 127 (1997):
161-85), chiar dacă ea descria
atitudinea Uniunii Sovietice faţă de limbile minoritare.
27. O posibilă excepţie
la această generalizare o reprezintă romii. Unii comentatori fac
speculaţii potrivit cărora chestiunile referitoare la romi ar putea deveni
surse de violenţă şi
instabilitate, chiar dacă romii nu şi-au manifestat interesul faţă de autonomia
teritorială sau faţă
de crearea unor instituţii publice proprii separate. Organizaţiile europene
dedică de aceea mult
timp şi efort în examinarea politicilor statelor faţă de romi. Totuşi, normele
actuale ale CCPMN/
OSCE nu au fost gîndite pentru a aborda situaţia romilor. Într-adevăr, OSCE
recomanda de
curînd adoptarea unei Carte separate a drepturilor romani.
28. Nu există o cauză
conceptuală sau filosofică pentru a nu se putea interpreta dreptul de
a se bucura de cultura proprie într-o manieră mai tare, care să susţină
revendicările de autonomie
sau de statut de limbă oficială. Tocmai
acest lucru l-au făcut diferiţi teoreticieni politici „naţionalişti
liberali” în scrierile lor. Ideea dreptului la cultură este invocată de
scriitori ca Yael Tamir şi
Joseph Raz, ca bază a apărării dreptului la autodeterminarea naţională (Yael
Tamir, Liberal
Nationalism (Princeton: Princeton University Press, 1993); Avishai Margalit
and Joseph Raz,
National Self-Determination, în Journal of Philosophy 87/9 (1990):
439-61). Însă vorbind din
punct de vedere politic, nu există nici o şansă ca o asemenea interpretare „naţionalistă”
a dreptului
la cultură să fie adoptată în dreptul internaţional. După cum am văzut,
întreaga idee care se află
la baza dreptului – din Articolul 27 – de a se bucura de cultura proprie a fost
aceea de a oferi o
alternativă la dreptul – din Articolul 1 – la autodeterminare naţională.
29. Să ne amintim că, înainte de 1989, UE a
permis în mod tacit Greciei să îşi persecute
minorităţile
şi că NATO, la rîndu-i, a permis Turciei să îşi persecute minorităţile (Judy
Batt şi J.
Amato,
Minority Rights and EU Enlargement to the East (Florence: European
University Institute,
RSC Policy Paper #98/5, 1998).
30. În vreme ce
guvernele occidentale deliberau dacă să intervină sau nu în Kosovo, un
editorialist american a lansat o formulă
devenită apoi faimoasă: „daţi o şansă războiului”. Războiul
e un lucru rău, însă este important pentru ambele părţi să înveţe din
proprie experienţă că nu pot
învinge partea adversă şi să accepte astfel necesitatea de a se aşeza la masa
negocierilor pentru a
ajunge la un compromis. O versiune mai modestă a aceleiaşi idei este apărată de
Adam Burgess.
El susţine că ar trebui să „dăm o şansă asimilării” (Burgess, Critical
Reflections). S-ar putea ca
politicile asimilaţioniste din Europa postcomunistă să fie neplăcute şi s-ar
putea ca ele să eşueze,
însă este important pentru state (şi grupuri dominante) să îşi afle limitele
capacităţilor lor precum
şi puterea rezistenţei minorităţilor şi astfel să accepte necesitatea de a
ajunge la o înţelegere cu
minorităţile lor.
31. Martin Estebanez,
The High Commissioner on National Minorities: Development of
the Mandate, în Michael Bothe et al (editori), The OSCE in the Maintenance
of Peace and
Security, (The Hague:Kluwer, 1997): 123-65; Van der Stoel, Peace and
Stability.
32. Pentru o discuţie mai detaliată a acestor două linii, vezi Will Kymlicka
şi Magda Opalski,
Can
Liberal Pluralism Be Exported? Western Political Theory and Ethnic Relations in
Eastern
Europe (Oxford:
Oxford University Press, 2001), pp. 369-86.
33. Chandler, „OSCE”,
p. 68. Cf „Minorităţile nu ar trebui să fie confruntate cu situaţia în
care comunitatea internaţională are în vedere interesele lor numai în caz de
conflict. O astfel de
abordare s-ar putea cu uşurinţă răzbuna şi ar putea genera mai multe conflicte
decît rezolvă. O
abordare obiectivă, imparţială şi nediscriminatoare faţă de minorităţi, care să
implice aplicarea
standardelor referitoare la toate minorităţile, trebuie să rămînă o parte
importantă” (Alfredsson
and Turk, International Mechanisms, pp. 176-7).
34. Zaagman, Conflict
Prevention, p. 253 nota 84.
35. În toate aceste
cazuri, cu excepţia Crimeii, minoritatea a preluat puterea prin insurecţie
armată. În cazul Crimeii, statul ucrainean abia exista pe teritoriul respectiv,
şi astfel ruşii nu au
trebuit să pună mîna pe arme pentru a răsturna structura de stat existentă. Ei
au ţinut pur şi
simplu un referendum (ilegal) cu privire la autonomie, iar apoi au început să
se guverneze ei
înşişi.
36. Van der Stoel, Peace
and Stability, p. 26; Packer, Autonomy within the OSCE: The
Case of Crimea, în Markku Suksi (ed.) Autonomy: Applications and
Implications (The Hague:
Kluwer, 1998), pp. 295-316.
37. Van der Stoel, Peace
and Stability, p. 25.
38. „Statele
participante vor respecta dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale
de participare efectivă la treburile publice,
inclusiv de participare la treburile care privesc protecţia
şi promovarea identităţii minorităţilor respective” (Declaraţia OSCE de la
Copenhaga, 1990,
Articolul 35). „Părţile vor crea condiţiile necesare pentru participarea
efectivă a persoanelor
aparţinînd minorităţilor naţionale la viaţa culturală, socială şi economică şi
la treburile publice,
mai cu seamă la cele care se răsfrîng asupra lor” (CCPMN, 1995, Articolul 15).
39. Walter Kemp,
Applying the Nationality Principle: Handle with Care, în Journal on
Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, Issue 4, 2002.
40. Minority Rights
Group, World Report on Minorities (London: Minority Rights Group,
1997), p.157.
41. Annelies
Verstichel susţine că comisia consultativă care examinează conformitatea cu
CCPMN a adoptat implicit o clauză de neretrocesiune cu privire la autonomie
(Elaborating a
Catalogue of Best Practices of Effective Participation of National Minorities,
în European Year-
book
of Minorities Issues 2002/3). În acelaşi chip, Sian Lewis-Anthony susţine
că jurisprudenţa
referitoare
la Articolul 3 al Primului Protocol al Cartei europene cu privire la drepturile
omului
poate fi extrapolată pentru a proteja formele existente de autonomie (Autonomy
and the Council
of Europe – With Special Reference to the Application of Article 3 of the First
Protocol of the
European Convention on Human Rights, în Markku Suksi (ed.), Autonomy:
Applications and
Implications (The Hague: Kluwer, 1998, pp. 317-42). La un nivel mai
filosofic, Allen Buchanan
susţinea că ar trebui să existe protecţie internaţională pentru formele
existente de autonomie
teritorială, însă neagă că ar trebui să existe norme care să susţină revendicările
de autonomie
teritorială ale grupurilor care nu o au încă (Justice, Legitimacy and
Self-Determination, Oxford:
Oxford University Press, 2004).
42. Pentru o viziune
mai optimistă a potenţialului dreptului la participare efectivă de a
depăşi acest impas, vezi Verstichel, Elaborating a Catalogue; şi raportul lui
Marc Weller pregătit
pentru conferinţa Filling the Frame: 5th Anniversary of the entry into force
of the Framework
Convention for the Protection of National Minorities (Strasbourg, Council
of Europe, 30-31
October 2003).
43. Din contră, o
serie de comentatori susţin că unele din conflictele mai dificile din Occident, precum Irlanda de Nord şi Cipru, nu pot fi soluţionate prin proceduri şi
negocieri exclusiv
interne şi că comunitatea internaţională
trebuie să joace un rol mai activ. Vezi eseurile din Michael
Keating şi John McGarry (editori), Minority Nationalism and the
Changing International Order
(Oxford: Oxford University Press, 2001).
44. Pentru o discuţie
a unora din factorii care au contribuit ca aceste înţelegeri să capete
susţinere şi durabilitate pe plan intern, vezi studiul meu Canadian
Multiculturalism in Historical
and Comparative Perspective, în Constitutional Forum 13/1 (2003): 1-8.
45. Rolul violenţei
este evident în Irlanda de Nord, Ţara Bascilor, Cipru şi Corsica, însă au
existat acte de violenţă de nivel mai scăzut şi în Quebec şi Tirolul de Sud (de
pildă, instalarea de „bombe”
pe proprietăţi ale statului, precum cutiile poştale şi stîlpii de
electricitate). Faptul de a
şti că unii membri ai minorităţii erau dispuşi să apeleze la violenţă, fără
îndoială a fost în măsură
să reţină atenţia statului. În cuvintele lui Deets, „În Europa, autonomia a
rezultat din contexte
istorice şi politice şi sînt cu mult mai uşor de discutat calculele politice şi
dorinţa de a calma
campaniile de instalare de bombe care au dus
la decizii de autonomie decît să se indice o acceptare
clară a principiilor justiţiei pentru minorităţi” (Liberal Pluralism:
Does the West Have Any to
Export?, în Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe, Issue
4, 2002).
46.
Totuşi,
cazul popoarelor băştinaşe arată ce anume poate fi obţinut în aceste chestiuni
prin dreptul internaţional în cazurile în care există voinţa politică.
47.
Sau
aşa susţin în Can Liberal Pluralism be Exported?.
Traducere
de Doina Baci
*
Will KYMLICKA, cercetător coordonator
al Departamentului de Filosofie
Politică din cadrul Queen’s University din Kingston, Canada. Autor al volumelor
Liberalism,
Community, and Culture (1989); Contemporary Political Philosophy
(1990), Multicultural Citizenship (1995), căruia i s-a conferit
Premiul Macpherson
de către Asociaţia Canadiană de ştiinţe Politice şi Premiul Bunche de către
Asociaţia Americană de ştiinţe Politice, Finding Our Way: Rethinking
Ethnocultural Relations in Canada (1998) şi Politics in the Vernacular:
Nationalism, Multiculturalism and Citizenship (2001); editor al volumelor Justice
in
Political
Philosophy (1992)
şi The Rights of Minority Cultures (OUP, 1995); coeditor al Ethnicity and Group Rights (1997), Citizenship in Diverse
Societies (OUP,
2000), Alternative Conceptions of Civil Society (2001), Can Liberal
Pluralism
Be Exported? (2001) şi Language Rights and Political Theory (2003).
Will Kymlicka, National Minorities in
Post-Communist Europe: The Role of
International Norms and European Integration, studiu publicat cu
permisiunea
autorului.