Untitled-1
Document
Recomandarea
1735 (2006)1
Conceptul
de „naţiune”
Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei
1. În 2003, Adunarea Parlamentară
dezbătea problema tratamentului preferenţial al minorităţilor naţionale de
către statul înrudit în legătură cu cazul
legii maghiare din 19 iunie 2001
referitoare la maghiarii care trăiesc în
ţările învecinate. Adunarea constatase
că legea maghiară conţinea în preambul
o definiţie a conceptului de „naţiune”
care nu existase pînă atunci ca „definiţie juridică europeană comună a
conceptului de «naţiune»”.
2. Adunarea, conştientă de necesitatea clarificării terminologiei utilizate în constituţiile şi legislaţiile în
vigoare pentru acoperirea fenomenului
legăturilor etnice, lingvistice şi culturale între grupurile de cetăţeni care
trăiesc în state distincte, în particular a
utilizării termenului de „naţiune”,
precum şi a corelaţiilor existente cu
caracter istoric şi politic precis, şi-a pus
întrebarea dacă şi în ce fel poate
conceptul de „naţiune” – eventual
regîndit şi modernizat – să ajute la abordarea problemei minorităţilor
naţionale şi a drepturilor lor în Europa
secolului XXI.
3. Comisia pe probleme juridice şi
drepturile omului, într-un studiu pe
marginea conceptului de naţiune şi a
utilizării sale în Europa bazat pe date
culese de la 35 de delegaţii parlamentare naţionale care au răspuns unui
chestionar, precum şi pe intervenţiile
unor experţi jurişti şi politologi care au
participat la o audiere organizată la
Berlin la 7 iunie 2004, a concluzionat
că este dificil, ca să nu spunem imposibil, să se ajungă la o definiţie comună
conceptului de naţiune.
4. Termenul de „naţiune” este
profund ancorat în cultura şi istoria
popoarelor şi integrează elementele
fundamentale ale identităţii lor. El este,
pe de altă parte, strîns legat de ideologiile politice care l-au întrebuinţat şi iau pervertit sensul iniţial. Pe deasupra,
în privinţa diversităţii limbilor folosite
în Europa, un concept ca cel al naţiunii se află propriu-zis în situaţia intraductibilităţii în multe ţări în care nu există
decît în cel mai bun caz o traducere
aproximativă în limba naţională. Tot
aşa, termenii folosiţi în anumite limbi
naţionale nu au o traducere adecvată în
engleză sau în franceză, cele două limbi
oficiale ale Consiliului Europei.
5. Adunarea recunoaşte că în anumite ţări membre ale Consiliului Europei, conceptul de naţiune indică cetăţenia, adică o legătură (o relaţie) juridică
între un stat şi o persoană, independent
de originea etnoculturală a acesteia, în
timp ce în alte state membre, el trimite
la o comunitate precisă, care vorbeşte
o limbă dată şi este caracterizată printro serie de tradiţii culturale şi istorice
analoge, printr-o concepţie identică
despre trecutul său, despre aceleaşi
aspiraţii şi aceeaşi viziune despre viitor.
În anumite state membre, cele două
concepţii sînt utilizate simultan pentru
a indica cetăţenia şi respectiva origine
(etnoculturală) naţională. Astfel, cuvîntul „naţiune” este uneori folosit în dublu
sens, dar se întîmplă de asemenea să se
utilizeze două cuvinte diferite pentru a
exprima aceste sensuri diferite.
6. Adunarea recunoaşte, de asemenea, că atunci cînd conceptul de naţiune
este folosit în sens de cetăţenie, el
desemnează o relaţie contractuală între
o persoană fizică şi un stat, în timp ce,
atunci cînd are sensul unei comunităţi
etnoculturale, el desemnează o realitate
culturală (un fapt sau un statut cultural)
bazată pe asociaţia liberă şi unilaterală
a unei persoane fizice la acea comunitate şi nu conţine decît relaţii între membrii acelei comunităţi. O naţiune,
în sensul cultural al termenului, nu
devine subiect de drept (vezi dreptul
internaţional) decît dacă se organizează
ca stat recunoscut pe plan internaţional.
7. Adunarea remarcă faptul că, în
cadrul procesului foarte complex de
edificare a unei naţiuni şi de naştere a
unui stat-naţiune, statele europene
moderne şi-au fondat legitimitatea fie pe
accepţiunea civică a conceptului de
naţiune, fie pe accepţiunea culturală a
acestuia. Totuşi, chiar dacă distincţia
dintre cele două accepţiuni poate încă fi
identificată în constituţiile
anumitor state
membre ale Consilului Europei, tendinţa
generală a evoluţiei statului-naţiune
este
de transformare a sa, după caz, dintr-un
stat pur etnic sau etnocentric către un stat
civic, sau de la un stat pur civic către un
stat multicultural în care sînt recunoscute
drepturi specifice nu numai persoanelor
fizice ci şi comunităţilor culturale sau
naţionale.
8.
Adunarea constată de asemenea
că datorită modului în care statelenaţiune s-au format în decursul secolului XIX şi în prima parte a secolului
XX, şi a modificării frontierelor acestora la sfîrşitul celui de-al doilea război
mondial şi a războiului rece, trăiesc pe
teritoriul aproape al tuturor statelor
membre ale Consilului Europei diferite
grupuri de persoane care sînt cetăţeni
ai acelui stat sau acelei naţiuni civice
dar care aparţin şi sînt parte a unor
naţiuni culturale diferite. Faţă de cel
mai mare grup de cetăţeni avînd aceeaşi
origine etnoculturală, aceste grupuri,
care sînt relativ mai mici, constituie minorităţi naţionale şi sînt considerate
ca atare.
9. Aceste minorităţi sau comunităţi
naţionale – adesea născute în urma
modificării frontierelor de stat – care
reprezintă o parte constitutivă şi o
entitate cofondatoare a statului-naţiune
ale cărui membre sînt în calitate de
cetăţeni, se bucură de dreptul de a
prezerva, exprima şi dezvolta identitatea
lor naţională aşa cum sînt prevăzute
aceste drepturi în Recomandările 1201
(1993) şi 1623 (2003) ale Adunării,
precum şi în Convenţia-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale şi Carta
europeană a limbilor regionale sau
minoritare.
10. Adunarea remarcă de asemenea
că minorităţile naţionale ca atare
neavînd personalitate juridică, nu pot
fi subiect de drept şi nu pot fi aşadar
parte a unui contract sau acord. Ele
trebuie să poată fi totuşi obiectul unei
protecţii colective şi membrii lor trebuie
să aibă capacitatea de a acţiona, fie individual în calitate de subiecţi de drept,
fie colectiv în cadrul diferitelor entităţi
avînd personalitate juridică, pentru
apărarea identităţii şi drepturilor
culturale ale minorităţii lor. Aceste
drepturi nu sînt nici teritoriale, nici
legate de un teritoriu, iar recunoaşterea
şi protecţia lor trebuie să fie organizată
prin lege, simultan la nivelul fiecărui
stat-naţiune şi la nivel transnaţional
(internaţional).
11. Adunarea recunoaşte că cel mai
important rol în ceea ce priveşte
prezervarea identităţii minorităţilor
naţionale îi revine statului ai cărui cetăţeni sînt persoanele care aparţin
minorităţii naţionale respective. Ea
invită în consecinţă statele membre să
adopte legislaţii şi acte normative care
să recunoască minorităţile naţionale
tradiţionale, şi să le aplice cu bună
credinţă. În ceea ce priveşte reprezentarea în instituţiile politice, ea recomandă statelor să aplice principiul discriminării pozitive faţă de membrii minorităţilor naţionale, în mod special în
privinţa reprezentării proporţionale în
instituţiile centrale şi descentralizate
(inclusiv la nivelul executivelor acestora), în special în regiunile în care
locuiesc aceste minorităţi.
12.
Adunarea consideră că este
necesară întărirea recunoaşterii legăturilor fiecărui cetăţean european cu
identitatea sa, cu cultura sa, cu tradiţiile
sale, cu istoria sa pentru a permite
fiecărui individ să se definească ca
membru al unei „naţiuni” culturale independent de ţara a cărei cetăţean este
sau de naţiunea civică de care aparţine
în calitate de cetăţean şi să răspundă
mai exact aspiraţiilor crescînde ale
minorităţilor care au un puternic sentiment de apartenenţă la o anumită
naţiune culturală. Ea estimează că este
important, mai degrabă dintr-o perspectivă politică decît juridică, să
încurajeze o apropiere mai tolerantă
faţă de relaţia dintre stat şi minorităţile
naţionale, care duce la acceptarea cu
bună credinţă a dreptului fiecărui
individ de a aparţine naţiunii faţă de
care are sentimentul de a aparţine, fie
din punctul de vedere al cetăţeniei, fie
din cel al limbii, culturii şi tradiţiilor.
13.
Adunarea reaminteşte că, în
Rezoluţia 1335 (2003) ea subliniază că
„apariţia unor forme noi şi originale de
protecţie a minorităţilor, în special prin
intermediul statelor înrudite,
constituie o
tendinţă pozitivă (...)”. Ea considera că
posibilitatea statelor de a adopta măsuri
unilaterale privind protecţia minorităţilor
înrudite cultural din străinătate,
fie că ele
trăiesc în ţări învecinate sau nu, era
condiţionată de respectarea următoarelor
principii: suveranitatea teritorială,
regula
pacta sînt servanda, relaţiile amicale
dintre state şi respectarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale – în
particular, interzicerea discriminării.
Dacă este legitim ca statele înrudite să
joace un rol important în respectarea
drepturilor minorităţilor naţionale atunci
cînd sînt preocupate de soarta conaţionalilor lor rezidenţi în alte ţări, această
susţinere este datoare să respecte în
mod
absolut legislaţia statului în care trăiesc
minorităţile respective şi toate actele
normative trebuie negociate în prealabil cu
guvernele acestor state. Aceleaşi drepturi
şi obligaţii trebuie să fie recunoscute sau
respectate de toate statele care înţeleg să
adopte măsuri unilaterale privind protecţia identităţii minorităţilor culturale şi
naţionale care trăiesc în diferite state şi
care sînt compuse din cetăţenii statelor
care adoptă respectivele măsuri.
14. Adunarea
consideră că în
domeniul respectării drepturilor minorităţilor naţionale un rol important
revine Congresului puterilor locale şi
regionale al Consiliului Europei, a cărui
acţiune contribuie la garantarea aplicării normelor europene în materie. Ea consideră că Recomandarea 43 (1998)
cu privire la autonomia teritorială şi
minorităţile naţionale şi Recomandarea
70 (1999) cu privire la legislaţia locală/
statutul special ar trebui reexaminate
pentru a se identifica modalităţi de
punere a lor în practică.
15.
Luînd notă de Declaraţia de la
Varşovia adoptată la 16 şi 17 mai 2005
de şefii de state şi de guverne ale
statelor membre ale Consiliului Europei, ca şi de Planul de acţiune, Adunarea
face apel la Comitetul de Miniştri să
iniţieze fără întîrziere discuţii în scopul
concretizării rapide a deciziilor luate.
În mod special, Planul de acţiune
subliniază că „Frămîntata istorie europeană arată că protecţia minorităţilor
naţionale este esenţială pentru menţinerea păcii şi dezvoltarea stabilităţii
democratice. O societate care se consideră pluralistă trebuie să permită
prezervarea şi dezvoltarea identităţilor
minoritare care constituie o sursă de
îmbogăţire pentru societate. (...)”
16.
În consecinţă, Adunarea recomandă Comitetului de Miniştri:
16.1
să invite statele membre care
nu au făcut-o încă, să semneze şi să
ratifice Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare şi Carta europeană a autonomiei
locale, care constituie instrumente
fundamentale pentru păstrarea identităţii naţionale ale minorităţilor sau
comunităţilor naţionale, şi să-şi intensifice eforturile în acest sens;
16.2 să
invite statele membre să
promoveze în legislaţia lor naţională recunoaşterea drepturilor culturale ale
minorităţilor, în special cele bazate pe
Recomandarea 43 (1998) referitoare la
autonomia teritorială şi minorităţile
naţionale şi Recomandarea 70 (1999)
referitoare la drepturi locale/statute
particulare ale Congresului puterilor locale şi regionale ale Consilului Europei;
16.3
să ia măsuri corespunzătoare
pentru ca statele membre să respingă toate
tentativele de promovare a purităţii etnice
a statului sau de organizare a teritoriului
şi administraţiei statului pe baze etnice,
cu excepţia măsurilor pozitive vizînd
asigurarea unei reprezentări echitabile a
minorităţilor naţionale în administraţia
ţării lor, la nivel central şi local;
16.4 să
invite statele membre să-şi
alinieze constituţia la normele europene
democratice actuale, care cheamă toate
statele să integreze întregul ansamblu
al cetăţenilor lor, independent de
originea lor etnoculturală, într-o entitate
civică multiculturală şi să înceteze să
se definească şi să se organizeze ca stat
exclusiv etnic sau civic;
16.5
să elaboreze linii directoare
referitoare la modalităţile de dezvoltare a relaţiilor între un stat şi minorităţile
care trăiesc într-un alt stat – în general
învecinat – în spiritul criteriilor care se
degajă din raportul din 2001 al Comisiei
de la Veneţia, bazat pe analiza legislaţiilor existente elaborate şi în conformitate cu rezoluţiile şi recomandările
adecvate ale Adunării.
17. Adunarea reaminteşte că în
Recomandarea sa 1623 (2003) referitoare la drepturile minorităţilor naţionale a lansat un apel Comitetului de
Miniştri să ia „măsurile necesare pentru
continuarea cooperării cu Uniunea
Europeană în scopul de a duce politici
comune în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale”. Ea observă că răspunsul Comitetului de Miniştri în privinţa
acestei chestiuni a fost cel puţin laconic. Ea cere, în consecinţă, Comitetului de Miniştri să-l invite pe dl. JeanClaude Juncker să trateze într-o manieră
aprofundată, în cadrul raportului său
viitor despre relaţiile dintre Consiliul
Europei şi Uniunea Europeană, problema complementarităţii politicilor în
domeniul protecţiei minorităţilor naţionale şi a recunoaşterii drepturilor lor.
Traducere de Elek Szokoly
*
Notă:
1. Dezbaterile Adunării Parlamentare din 26 ianuarie 2006
(şedinta a 7-a). Vezi Documentul
10762,
raportul Comitetului pentru Probleme Juridice şi Drepturile Omului, raportor
Dl. Frunda.
Text adoptat de către Adunare în
data de 26 ianuarie (şedinţa a 7-a).