Untitled-1
Feţele Europei
Chestiunea ruteană şi
minorităţile
în relaţiile slovaco-ucrainene
Alexander Duleba
1. Introducere
Scopul
acestei lucrări este de a analiza rolul minorităţilor în mod special al
celei rutene, în relaţiile slovaco-ucrainene. Chestiunea ruteană este o problemăcheie, care formează cadrul unei adevărate agende a minorităţilor slovacoucrainene. Motivele sînt după cum urmează:
Într-o
anumită măsură, este posibil să ne ocupăm de statutul minorităţii slovace
din Ucraina fără să luăm în considerare chestiunea ruteană. Totuşi, este
imposibil
să o neglijăm dacă avem în vedere faptul că problema ruteană are un potenţial
de
influenţare a statutului politic al Regiunii Transcarpatice din Ucraina
(regiune ce
se învecinează cu Slovacia), precum şi faptul că 94% din numărul total de
etnici
slovaci din Ucraina trăiesc în Regiunea Transcarpatică. În mod cert, este
imposibil,
de aceea, să ne ocupăm de statutul minorităţii ucrainene din Slovacia fără a
avea
în vedere o chestiune ruteană.
Separarea
fostei minorităţi ucrainene din Slovacia în două grupuri cu identităţi
naţionale diferite (ruteană şi ucraineană) după căderea regimului comunist este
un fenomen nou după cel de-al II-lea război mondial, dar a devenit o realitate
indubitabilă în anii ‘90. Încercînd să înţelegem ce s-a întîmplat în această
privinţă
de-a lungul ultimului deceniu, ar trebui să avem în vedere condiţiile şi evoluţiile
istorice de dinainte şi de după cel de-al II-lea război mondial.
O
opinie larg împărtăşită în Slovacia este aceea că oamenii care trăiesc în
partea de nord-est a ţării şi care se identifică ca ruteni sau ucraineni au o
origine
etnică comună, însă – cum toţi cetăţenii slovaci au dreptul constituţional de
a-şi
declara liber identitatea lor naţională şi religioasă – guvernul slovac îi
tratează pe
ruteni şi ucraineni drept membri ai două minorităţi naţionale distincte,
acordîndule toate drepturile minoritare ce decurg din legislaţia slovacă. Rutenii nu
sînt recunoscuţi
ca minoritate naţională în Ucraina învecinată, ci sînt trataţi oficial ca
un grup etnic ucrainean cu anumite particularităţi lingvistice şi culturale
regionale.
Tratamentul oficial diferit precum şi statutul rutenilor din Slovacia şi
Ucraina au
devenit un motiv de oarecare disensiune în relaţiile slovaco-ucrainene din
prima
jumătate a anilor ’90. După cum vom arăta în cele ce urmează, ambele guverne au
fost de acord să excludă problema ruteană de pe agenda lor bilaterală, dar în
mod
cert aceasta nu înseamnă că ea este o chestiune încheiată.
Politica
oficială ucraineană în ce priveşte problema ruteană este de dinainte
conturată de temeri faţă de separatismul politic rutean din regiunea
transcarpatică
din Ucraina, fosta Rutenie Subcarpatică din vremea Cehoslovaciei interbelice.
Asociaţia Rutenilor Subcarpatici din Ucraina a luat fiinţă în 1990 şi tot
atunci a
formulat principalele sale două revendicări faţă de guverul ucrainean: să
recunoască rutenii ca minoritate naţională autentică şi să acorde autonomie
teritorială pentru regiunea transcarpatică sub numele ei istoric de Rutenia
Subcarpatică. Guvernul ucrainean a respins aceste cereri, ceea ce nu înseamnă
totuşi că această chestiune s-a încheiat. Pe de altă parte, acest lucru ne ajută
să
înţelegem existenţa unui oarecare nivel de sensibilitate a problemei rutene din
Slovacia şi Ucraina datorită tratamentului oficial diferit şi, totodată,
datorită
statutului diferit de minoritate a rutenilor din Slovacia şi Ucraina.
Această
analiză încearcă să aibă în vedere cele mai importante aspecte istorice
şi prezente ale chestiunii rutene în contextul agendei minorităţii
slovaco-ucrainene,
aşa cum sînt ele percepute şi considerate în Slovacia. Studiul se concentrează
asupra situaţiei minorităţii rutene/ucrainene din Slovacia, avînd în vedere
contextul
istoric şi evoluţiile înregistrate în ultimul deceniu. Subiectul analizei îl
reprezintă
de asemenea dimensiunea politică a chestiunii rutene în relaţiile
slovaco-ucrainene
precum şi atitudinile şi cooperarea atît a guvernului slovac cît şi a celui
ucrainean
în sfera minorităţilor. Punctele de vedere prezentate în această lucrare aparţin
exclusiv autorului şi ar trebui privite ca fiind în continuare deschise discuţiei.
2.
Ucraina, ucrainenii şi rutenii în viziunea şi stereotipurile tradiţionale
slovace: probleme de istorie şi identitate
2.1. Ucraina, din perspectiva
istorică a naţionalismului slovac
Slovacii
înţeleg din punct de vedere istoric ce reprezintă Rusia, dar nu pot să
înţeleagă decît cu dificultate ce reprezintă Ucraina. Istoric, Ucraina a fost văzută
în Slovacia ca „ceva din spatele munţilor Carpaţi” care nu are un impact direct
asupra evenimentelor importante din „partea noastră” a munţilor Carpaţi. În cel
mai bun caz, istoria Ucrainei a fost percepută în termeni regionali, ca istoria
uneia
dintre regiunile ruseşti sau poloneze, dar nu în termeni politici, ca istoria
mişcării
naţionale ucrainene ce luptă pentru libertate împotriva Rusiei, respectiv a
Poloniei.
Evoluţia
istorică a Slovaciei nu a fost legată de ţinuturile ucrainene din jurul
Kievului şi al rîului Nipru atît de mult cît a fost în cazul Poloniei, de
exemplu.
Spre deosebire de Ucraina, Rusia a fost pe plan istoric un actor politic activ şi
binecunoscut în Europa Centrală (pe versantul de sud al munţilor Carpaţi), poziţie
care nu a fost influenţată de factorii geografici. Ca şi Slovacia, Ucraina, ca
stat
suveran, e un actor nou pe arena internaţională. Istoria relaţiilor
inter-statale
slovaco-ucrainene este prin urmare relativ scurtă, depăşind cu puţin şapte ani.
Poate că acest „factor temporal“ este motivul principal pentru faptul că
Ucraina
continuă să fie o ţară necunoscută pentru cei mai mulţi slovaci, inclusiv
pentru
persoanele active în politică. Nici o instituţie mass-media slovacă nu are un
corespondent permanent la Kiev sau în alte centre ucrainene, după cum nimeni din
mass-media ucraineană nu este reprezentat în Slovacia. Informaţiile despre
Ucraina
ajung, în general, în Slovacia prin Moscova, filtrate de optica specific
rusească.
Situaţia e paradoxală pentru că implică ţări vecine, care au graniţe comune.
Mai
mult decît atît, Ucraina este cel mai mare vecin al Slovaciei în ce priveşte
principalii
indicatori geopolitici cum ar fi mărimea populaţiei şi suprafaţa geografică.1
În
pofida indicatorilor ei geopolitici, mai impresionanţi, Rusia nu este un vecin
imediat al Slovaciei, dar chiar şi aşa, Rusia ocupă o poziţie foarte importantă
în
doctrina istorică a naţionalismului slovac. Imaginea istorică a Rusiei în
Slovacia
este strîns legată de aşa-zisa „idee slavă“ sau ideea „frăţiei slave“, ce a
creat
cadrul mental pentru gîndirea politică a elitei Renaşterii Slovace din secolul
XIX.
Panslavismul
central-european a apărut în secolul XIX ca o ideologie a fricii
generate de represiunea şi asimilarea naţiunilor slave din Imperiul Habsburgic şi
cel
Otoman. Elitele intelectuale şi politice ale naţiunilor slave central-europene,
inclusiv
cele din Slovacia, îşi au rădăcinile în această perioadă. „Primăvara naţiunilor“
europene
a captivat nou-născutele elite ale naţiunilor slave ce încercau să afirme
principiul
autodeterminării. Pe măsură ce „primăvara naţiunilor“ a devenit „războiul naţiunilor“,
panslavismul din Europa Centrală s-a consacrat ca o platformă împotriva
pangermanismului şi panungurismului din monarhia habsburgică. Trădarea din
partea
Vienei de după 1848, cînd revendicările naţiunilor slave în monarhie nu au fost
acceptate, în pofida alierii lor împotriva revoluţiei ungare antihabsburgice, a
provocat
dezamăgirea în rîndul elitelor Renaşterii Slave şi a îngropat conceptul de
austro-slavism
precum şi speranţele slavilor habsburgici de a ajunge într-o poziţie egală în
Monarhia
multinaţională. După aceea, Rusia a fost privită de către prima generaţie a
elitei
naţionale slovace ca singura naţiune slavă care putea să îi sprijine pe slavii
din Europa
Centrală şi de Est2. Potrivit acestor aspiraţii, Rusia ar fi devenit
miezul unui „Stat
Pan-Slav“ şi protectorul slavilor din Europa Centrală în faţa unei extincţii naţionale
inevitabile în contextul complicaţiilor germano-ungaro-turceşti.3
Acesta
este motivul pentru care principalul curent al naţionalismului slovac
din cea de-a doua jumătate a secolului XIX a fost în mod tradiţional prorus şi anti-occidental,
stare de fapt perpetuată pînă în prezent4. Dimpotrivă, naţionalismul
ucrainean are trăsături istorice destul de diferite, fiind în mod tradiţional
antirus
şi prooccidental. Aceasta este, de altfel, cauza „răcelii“ istorice faţă de
Ucraina,
şi faţă de ucraineni. Se datorează evenimentelor istorice faptul că slovacii
privesc
Ucraina, în general, printr-o prismă rusească. Chiar şi astăzi, slovacii
percep, în
general, întregul spaţiu post-sovietic ca fiind „Rusia“. Stereotipul tradiţional
slovac
nu s-a schimbat în mod semnificativ în ultimul deceniu şi formează un cadru
mental
negativ pentru actualele relaţii slovaco-ucrainene. Pe de altă parte, istoria
relaţiilor
slovaco-ruse dovedeşte că, în sfera politică, economică, istorică şi psihologică,
Rusia este mult mai apropiată de Slovacia decît vecinul ei imediat, Ucraina.
Mai
mult decît atît, persistă un mit din trecut ce îi înfăţişează pe ucraineni ca
„bandiţi“ (banderovtsi). Imaginea istorică, consolidată de propaganda
comunistă, a
influenţat puternic percepţia slovacilor despre Ucraina şi despre ucraineni după
cel
de-al II-lea război mondial. Mitul este legat de activităţile Armatei
Insurgente Ucrainene
(Ukrayinska Povstanska Armiya – UPA) pe teritoriul Slovaciei de nord-est spre
sfîrşitul
şi după cel de-al II-lea război mondial. UPA, fondată în 1942, a luptat atît
împotriva
armatei Germaniei naziste cît şi împotriva armatei Rusiei sovietice în speranţa
înfiinţării
unei Ucraine independente. Partizanii ucraineni au controlat cele mai multe
dintre
zonele forestiere şi montane din vestul Ucrainei pînă în anii ’50 şi au fost
activi şi în
sud-estul Poloniei şi în nord-estul Slovaciei. În spiritul propagandei oficiale
sovietice
şi cehoslovace, slovacii îi socoteau pe partizanii ucraineni drept bandiţi şi
tîlhari, iar
nu luptători pentru o Ucraină independentă.5
Punînd
cap la cap istoria naţionalismului slovac şi ucrainean este greu să
găsim exemple de interese comune şi de cooperare. Pe de altă parte, nu există
momente istorice de răscruce care ar putea constitui o sursă de animozitate
naţională sau de conflicte pe viitor. Mai degrabă, slovacii şi ucrainenii sînt
indiferenţi unii faţă de alţii din punct de vedere istoric. Există un exemplu
istoric
de cooperare slovaco-ucraineană în secolul XIX, care, totuşi, în memoria
istorică
a slovacilor nu este legată de ucraineni, ci de ruteni.
2.2.
Istoria comună a slovacilor şi a rutenilor subcarpatici: cooperare şi
controverse
După
cum s-a menţionat mai devreme, evoluţia istorică a ţinuturilor ucrainene
din jurul Kievului a fost percepută de slovaci ca fiind ceva „din spatele munţilor
Carpaţi“ ce nu avea consecinţe directe pentru propria lor istorie. Situaţia
este
total opusă în privinţa actualei regiuni transcarpatice din Ucraina, percepută
de
către slovaci de-a lungul istoriei ca „Rusia Subcarpatică“ sau „Rusinko“
(Rutenia)
de pe „partea noastră a Carpaţilor“. Slovacii împart cu rutenii (rusnacii) ce
trăiesc
în partea de sud a munţilor Carpaţi aceeaşi soartă de mai bine de o mie de ani
în
aceleaşi formaţiuni de stat – Regatul Ungariei, Monarhia Habsburgică, Austro Ungaria
şi prima republică cehoslovacă. „Ţara de Sus“ („Felvidék“ în maghiară)
era o denumire obişnuită în Ungaria pentru teritoriile Slovaciei şi Ruteniei.
Ruteni sau
ucraineni?
Iniţial,
termenii rutean/rusnac erau folosiţi pentru a-i desemna pe credincioşii
creştinătăţii orientale (ortodocşi şi, mai tîrziu, şi greco-catolici), deoarece
toponimul Rusia denumea teritoriul şi locuitorii unui mare stat medieval cu
centrul
la Kiev. Mai tîrziu, toţi slavii orientali au folosit aceşti termeni pentru
autoidentificare pînă în secolul XIX, inclusiv ruşii, bieloruşii şi ucrainenii.
Formarea de naţiuni slave orientale separate, cu identităţi de origine etnică
diferite,
a început după dezintegrarea Rusiei Kievene în secolul XIII şi a fost finalizată
în
cazul Ucrainei în a doua jumătate a secolului XIX. Rutenii care trăiau în
partea
de sud a munţilor Carpaţi (care erau şi ei slavi orientali) au fost excluşi din
cursul
principal al istoriei Ucrainei şi din procesul de construcţie a naţiunii.6
Ei şi-au
păstrat o veche identitate slavică „rusă“. Cei mai mulţi dintre ei au fost
ortodocşi
pînă în anul 1646, cînd Uniunea Ujgorodă a fost acceptată ca parte a clerului
ortodox. În acest moment a fost înfiinţată Biserica Unită, adică Biserica Creştină
Orientală Unită cu Roma. Uniaţilor li s-a permis să-şi păstreze tradiţiile şi
ritul
oriental, dar în schimb trebuiau să-l recunoască pe Papă, iar nu pe Patriarhul
Ecumenic al Constantinopolului drept capul suprem al Bisericii. Prin urmare din
secolul XVII, rutenii au fost fie ortodocşi, fie uniaţi. În 1772, uniaţii au
fost
redenumiţi greco-catolici (cunoscuţi şi drept catolici bizantini).
Din
secolul XIX, liderii rutenilor s-au contrazis în legătură cu identitatea lor
naţională. Unii socoteau că rutenii sînt o ramură a ruşilor, alţii o ramură a
ucrainenilor, alţii, totuşi, că reprezintă o naţionalitate slavă distinctă.
Fiecare
orientare a folosit o limbă diferită, fie rusă, fie ucraineană, fie ruteană, ca
modalitate
de autoidentificare. Conducătorii primei elite a renaşterii rutenilor care trăiau
în
partea ungară a Austro-Ungariei simţeau că rutenii sînt o parte a ruşilor
(Adolf
Dobrianksy) şi că limba lor literară ar trebui să fie rusa (Alexander
Dukhnovyci).
Mulţi reprezentanţi ai clerului greco-catolic au susţinut o orientare
ruteanofilă.
Tendinţele ucrainofile şi rusofile au fost întărite de un semnificativ aflux de
ruşi
albi şi ucraineni imigranţi în Cehoslovacia după primul război mondial.7
Atitudinea
partidelor comuniste din Europa de Est după cel de-al II-lea război
mondial faţă de chestiunea ruteană fusese hotărîtă în 1924, cînd Congresul al
Vlea al Cominternului din Moscova a adoptat o rezoluţie cu privire la chestiunea
ucraineană. Conform acesteia, rutenii erau pur şi simplu ucraineni, iar
partidele
comuniste din Polonia, Cehoslovacia şi România au trebuit să le susţină
unificarea
cu Republica Sovietică Ucraineană, parte a Uniunii Sovietice.8 În
anii ’50, Partidul
Comunist Cehoslovac a început un proces de ucrainizare în educaţie şi cultură,
interzicînd Biserica Greco-Catolică. Procese similare au avut loc în Polonia şi România.
Numai după prăbuşirea comunismului după 1989, mişcarea ruteanofilă
a renăscut. Dar procesul autoidentificării etnice a rutenilor încă nu e
încheiat.9
Pînă astăzi, există două orientări naţionale principale în sînul
rutenilor din Slovacia,
dar şi din Ucraina, Polonia etc. – ruteană şi ucraineană.
Interese comune
ale elitei renaşterii înainte de primul război mondial
Conducătorii
elitei renaşterii rutene din secolul al XIX-lea aveau aceleaşi
ţeluri ca şi alte naţiuni slave din monarhie în ce priveşte drepturile naţionale
şi
autonomia politică. Sînt multe exemple de activităţi coordonate între elita
renaşterii
slovace şi cea ruteană pentru protejarea intereselor comune, inclusiv acţiunile
militare împotriva revoluţiei ungare din 1848. Membrii ruteni şi slovaci ai
parlamentului ungar şi-au susţinut interesele reciproc în proclamaţiile şi
discursurile lor. O delegaţie slovacă a prezentat programul politic al
urorutenilor
la congresul slav desfăşurat la Praga în iunie 1848. De cealaltă parte, conducătorul
rutean Alexander Dobriansky a fost unul dintre fondatorii fundaţiei culturale
private Matica Slovacă etc.10 Alianţa dintre elitele naţionale slovace şi
cele rutene a
fost puternică pînă la sfîrşitul primului război mondial, lucru ce s-a schimbat
mai
apoi datorită noilor condiţii politice ce au urmat înfiinţării primei Republici
Cehoslovace în 1918.
Controverse în Cehoslovacia
interbelică
După
primul război mondial, teritoriul Slovaciei şi al Ruteniei Subcarpatice
a devenit parte a noii Republici Cehoslovace. În mai 1919, Consiliul Rutean
Naţional Central din Ujgorod a votat în favoarea uniunii cu Cehoslovacia. În
tratatul de la St. Germain, Conferinţa de Pace de la Paris a recunoscut uniunea
cu
Cehoslovacia în baza înţelegerii potrivit căreia rutenii urmau să se bucure de
autonomie. Însă problema autonomiei rutene a devenit o sursă de nemulţumiri
deoarece constituţia cehoslovacă din 1920 limita prevederile privind autonomia,
făcînd trimitere la unitatea noului stat.11
Alte
nemulţumiri au inclus definirea graniţei dintre Slovacia şi Rutenia
Subcarpatică. Comisia Teritorială a Conferinţei de la Paris a trasat o linie de
demarcaţie preliminară între Slovacia şi Rutenia Subcarpatică în interiorul
Cehoslovaciei, de-alungul rîului Uh, cu recomandarea ca reprezentanţii
slovacilor
şi rutenilor să consimtă la o potenţială anexare a nord-estului Slovaciei populată
de ruteni, la Rutenia Subcarpatică. Astfel, în jur de 150.000 de ruteni au rămas
în
Slovacia. Primul guvernator al Ruteniei Subcarpatice şi lider al rutenilor
americani,
Gregory Jatkovici, a demisionat din postul său în 1921. Motivul a fost eşecul
guvernului cehoslovac de a acorda în totalitate drepturile la autonomie ale
Ruteniei
Subcarpatice şi de a rezolva problema graniţei cu Slovacia.12
Conform legii
constituţionale adoptate de parlamentul cehoslovac în iulie 1927, ţara era împărţită în
patru provincii: ţinuturile cehe, Moravia, Slovacia şi Rutenia Subcarpatică.
Astfel, linia iniţială de demarcaţie dintre Slovacia şi Rutenia Subcarpatică a
devenit
o graniţă administrativă puternică între două provincii cehoslovace.
În
anii ’30, a apărut o nouă sursă de conflict între politicienii slovaci şi
ruteni.
Aceasta era legată de diferite strategii de obţinere de ajutor extern pentru
aspiraţiile
lor la autonomie. În timp ce Partidul Popular Slovac, a cărei tendinţă era să
sporească autoritatea bisericii asupra chestiunilor sociale şi politice,
încerca să
obţină sprijin din partea Germaniei, principalele forţe autonome din Rutenia
Subcarpatică de atunci s-au orientat înspre Ungaria (Uniunea Agrară Autonomă
condusă de Andrey Brody) şi Polonia (Partidul Naţional şi Autonom Rutean fascist condus de Stepan Fencik).13 În ce o priveşte, elita slovacă
pro-autonomie a
perceput influenţa maghiară crescîndă din Rutenia Subcarpatică ca fiind
periculoasă pentru interesele naţionale slovace. Astfel, contrar perioadei renaşterii
din secolul al XIX-lea, elitele slovace şi rutene nu au mai putut să găsească
limbajul
interesului comun după primul război mondial.14
Situaţia
în diferitele state la izbucnirea şi la sfîrşitul celui de-al II-lea război
mondial
Cînd
Cehoslovacia a fost transformată în stat federal după tratatul de la
Munich din octombrie
1938, atît Slovacia cît şi Rutenia Subcarpatică au primit
statut de
autoguvernare deplină. Înainte ca să pornească războiul împotriva Poloniei
în 1939, Germania hitleristă hotărîse să dezmembreze Cehoslovacia. Înainte de
invadarea de către Germania a teritoriului cehoslovac la 15 martie 1939, Hitler
a
negociat cu Partidul Popular Slovac (condus de Josef Tiso) şi Ungaria (Miklós
Horthy) să pregătească dezmembrarea Cehoslovaciei. În 14 martie, s-a întrunit
Dieta Slovacă care a declarat unanim independenţa Slovaciei.15 În 15
martie, sub
conducerea preşedintelui Augustin Voloşin (primul ministru de atunci al Ruteniei
Subcarpatice) care avea o orientare ucrainofilă, Rutenia Subcarpatică şi-a
declarat
independenţa sub numele de Ucraina Carpatică. Cînd Germania nazistă a ocupat
Praga, trupele ungureşti au invadat şi ocupat Carpato-Ucraina. Invazia a
întîmpinat
rezistenţă, pe care armata ungară a strivit-o.16 În timp ce trupele
maghiare traversau
graniţele dintre fosta Rutenie Subcarpatică şi Slovacia, au izbucnit conflicte
militare între Slovacia şi Ungaria, deşi atît regimul Tiso cît şi regimul
Horthy erau
aliate cu Germania nazistă. Conflictul s-a încheiat abia după exercitarea de
presiuni
de către Germania şi după intervenţia personală a lui Hitler.17
Circa
30.000 de ruteni au fugit din Rutenia Subcarpatică în Uniunea Sovietică
pentru a scăpa de ocupaţia maghiară. Autorităţile sovietice, dornice să-şi menţină
bunele relaţii cu Germania la vremea pactului Ribbentrop-Molotov, i-au arestat
imediat şi i-au trimis în lagăre de muncă silnică. Mai tîrziu, majoritatea
soldaţilor
din brigada cehoslovacă formată în Uniunea Sovietică în urma acordului din 1943 dintre
guvernul cehoslovac, aflat în exil la Londra, şi cel moscovit, erau rutenii
proveniţi din Rutenia Subcarpatică. Din cei 15.000 de soldaţi din brigada
condusă
de generalul Ludvik Svoboda în 1943, 11.000 erau ruteni.18
În
octombrie 1944, armata sovietică a ocupat Rutenia Subcarpatică. În pofida
unui acord semnat în mai 1944 între guvernul cehoslovac şi Moscova ce stipula
că întreg teritoriul cehoslovac eliberat de armata sovietică urma să fie plasat
sub
control civil cehoslovac, acţiunile sovietice au făcut o mare parte a populaţiei
locale să creadă că anexarea sovietică era iminentă. Guvernul cehoslovac a fost
forţat să cedeze Rutenia Subcarpatică. Tratatul prin care se ceda Rutenia
Subcarpatică Uniunii Sovietice a fost semnat în iunie 1945. Rutenia Subcarpatică
şi-a pierdut dreptul de autoguvernare în 1946 şi a devenit o regiune a Ucrainei
Sovietice, sub noul nume oficial de Regiunea Transcarpatică.19
Vreme
de multe secole nu existase nici o graniţă de stat care să despartă
slovacii de rutenii subcarpatici, pînă în 1928, cînd în Cehoslovacia interbelică
sa instituit o graniţă administrativă între Slovacia şi Rutenia Subcarpatică.
După
cel de-al II-lea război mondial, această linie a devenit o graniţă de stat
strict
controlată, între Uniunea Sovietică şi Cehoslovacia postbelică. După
dezintegrarea
Uniunii Sovietice şi a Cehoslovaciei la începutul anilor ’90, această linie a
devenit
graniţă de stat între Ucraina şi Slovacia.
3. Chestiunea ruteană după 1989:
renaşterea şi dimensiunea politică
Căderea
sistemului comunist în Cehoslovacia a permis autoidentificarea etnică
liberă a oamenilor care trăiau aici. Rutenii au avut ocazia pentru prima dată
după
anii ’30 să-şi afirme identitatea etnică. În timpul Cehoslovaciei socialiste ei
putuseră să fie înregistraţi doar ca ucraineni. Conform recensămîntului din
1991,
16.937 de persoane (care trăiau în cea mai mare parte în nord-estul Slovaciei)
sau declarat ruteni, iar 13.847 ucraineni, în timp ce aproximativ 50.000 de
oameni
s-au declarat de limbă maternă ruteană.20 O nouă organizaţie a luat
fiinţă, sub
numele de „Renaşterea Ruteană“ (Rusinka obroda) reprezentînd interesele
minoritare ale rutenilor din Slovacia. Astfel, fosta minoritate ucraineană s-a
împărţit în două grupuri: unul cu „identitate ucraineană“ recentă, iar cel
de-al
doilea cu „identitate ruteană“ (subliniindu-se astfel naţiunea slavă originară,
care
nu este parte a naţiunii ucrainene).
Nou-înfiinţatele
organizaţii rutene au apărut nu numai în Slovacia, ci şi în
Regiunea Transcarpatică din Ucraina, Polonia, România şi Ungaria (înainte, ele
existaseră doar în fosta Iugoslavie, Canada, SUA etc). Toate au respins aşa-zisa
„identitate naţională ucraineană“ considerînd că aceasta fusese impusă de partidele
comuniste şi de naţionalişii ucraineni în anii ‘50, după cum subliniau ele.21
În
Regiunea Transcarpatică din Ucraina s-a înfiinţat Asociaţia Rutenilor
Subcarpatici
(de aici înainte ARS) ce şi-a formulat cererile către guvernul ucrainean – să recunoască
rutenii ca minoritate naţională distinctă şi să acorde autonomie
teritorială Regiunii Transcarpatice sub numele ei istoric – „Rutenia
Subcarpatică“.
ARS
a fost întemeiată la 17 februarie 1990. La 29 martie 1990, ea a emis o
Declaraţie privind retrocedarea Statutului de Republică Autonomă pentru
Regiunea
Transcarpatică din Ucraina, în care contesta toată legislaţia adoptată de
Consiliile
Supreme atît al Uniunii Sovietice cît şi al Republicii Sovietice Ucrainene din
1945-1946. Ei considerau legea cehoslovacă din octombrie 1938, care a înfiinţat
Autonomia Ruteniei Subcarpatice în cadrul Cehoslovaciei, ca fiind singura legală.
Rutenia Subcarpatică fusese anexată Uniunii Sovietice pe baza tratatului semnat
de guvernele Cehoslovaciei şi Uniunii Sovietice în 29 iunie 1945.22
Primul
articol din tratat afirma: „Ucraina Transcarpatică (al cărei nume, conform constituţiei Cehoslovace, este Rutenia Subcarpatică), care a devenit parte
a
Cehoslovaciei în baza tratatului încheiat la Saint-Germain-en Laye pe 10
septembie
1919, luîndu-se în considerare dorinţa populaţiei ce trăieşte aici precum şi în
acord
cu înţelegerea amiabilă a părţilor negociatoare, se uneşte … cu Ucraina
Sovietică“.23 Reprezentanţii ARS arată că Rutenia Subcarpatică a
fost anexată în
integralitatea ei Uniunii Slovietice ca o fostă parte componentă a
Cehoslovaciei,
incluzîndu-se ca atare statutul ei autonom pe care, astfel, organele sovietice
nu
aveau nici un drept să îl desfiinţeze. Mai departe, ARS îşi justifică revendicările
apelînd la rezultatele referendumului ce a avut loc în Regiunea Transcarpatică
în
decembrie 1991. În acel referendum, 78% dintre participanţi au votat pentru un
statut autonom al regiunii în cadrul Ucrainei.24
Din
cauză că guvernul, preşedintele şi parlamentul Ucrainei au ignorat
rezultatele referendumului din decembrie 1991, pe 15 mai 1993, ARS a înfiinţat
„un guvern provizoriu, care fusese desfiinţat de Stalin, şi care are ca
obiectiv
refacerea statalităţii Ruteniei Subcarpatice“. Primul ministru al acestui
guvern de
tranziţie, prof. Ivan Turianiţia a afirmat la un moment dat: „Independenţa
Ruteniei
Subcarpatice va fi declarată de Consiliul Regional (parlamentul regiunii – n.aut).
Această nouă putere de stat va solicita calitatea de membru de sine stătător al
Comunităţii Statelor Independente.”25
Guvernul
ucrainean a respins aceste revendicări, acuzînd mişcarea ruteană
de separatism politic susţinut de Moscova.26 Trebuie subliniat
faptul că
reprezentanţii politici ruşi nu s-au străduit prea mult să infirme această
îngrijorare
ucraineană cu privire la chestiunea ruteană. Mai mult decît atît, fostul preşedinte
al Comisiei pentru relaţiile cu CSI din cadrul Dumei de Stat ruseşti,
Konstantin
Zatulin, a anunţat în ianuarie 1995 că „Rusia are cîteva scenarii privind
Ucraina
la momentul în care ea nu va putea exista ca stat independent. Unul dintre ele
presupune existenţa unui stat independent pe bază etnică ruteană în cadrul
graniţelor actualei Regiuni Transcarpatice din Ucraina, cu întregul sprijin
rusesc
pentru un astfel de stat.27
Guvernul ucrainean s-a adresat omologului său slovac în 1994
cu propunerea
de a înfiinţa o Comisie comună pentru Probleme Minoritare. Principalul său scop
era să influenţeze guvernul slovac să-şi reducă sprijinul pentru minoritatea
ruteană
din Slovacia din cauza efectelor sale indirecte de accentuare a separatismului
rutean în Regiunea Transcarpatică din Ucraina. În timpul primei vizite la
Bratislava,
în februarie 1994, a ministrului Afacerilor Externe ucrainean Anatoli Zlenko,
acesta
a comentat că: „… separatismul reprezintă o temere. Ştiu că probleme similare
există şi în Slovacia. Prin urmare, părerea mea este că cooperarea şi
coordonarea
ţărilor noastre în acest domeniu, cu scopul de a neutraliza aceste procese,
ne-ar
ajuta să punem bazele unei relaţii fructuoase între Ucraina şi Slovacia şi în
acelaşi
timp ar întări stabilitatea în întreaga regiune.28
„Chestiunea
ruteană“ a constituit o problemă serioasă în relaţiile slovacoucrainene în 1993 şi 1994. După alegerile din octombrie 1994, noul guvern
slovac
condus de Vladimir Meciar nu s-a mai putut folosi de această problemă în relaţiile
sale cu Ucraina, pentru că aceasta deja încetase să mai susţină vreo minoritate
din
Slovacia, inclusiv rutenii. Nu mai trebuie spus că acest lucru nu a însemnat o
soluţionare a problemei, care poate reapărea oricînd în viitor. Oricum,
Slovacia ia recunoscut pe ruteni ca minoritate naţională, în timp ce Ucraina nu a făcut-o.
4. Minoritatea
divizată din Slovacia: rutenii şi ucrainenii
Conform
recensămîntului cehoslovac din 1991, numărul etnicilor ruteni şi
ucraineni din Cehoslovacia este de 30.784 (0,6% din populaţia totală a
Slovaciei),
din care 56% sînt înregistraţi ca ruteni, iar 44% ca ucraineni.29
Divizarea fostei
minorităţi ucrainene în două grupuri cu autoidentificare naţională diferită a
devenit
o realitate clară la începutul anilor ’90. Dar în timp ce liderii ruteni au
avut
întotdeauna orientări naţionale diferite (rusofile, ucrainofile şi ruteanofile)
în
trecutul istoric, disputele lor nu au atras niciodată interesul oamenilor de
rînd ce
se identificau ca ruteni, rusnaci, ruteni carpatici, ruteni subcarpatici,
uroruteni
etc. În recensămintele austro-ungare şi cehoslovace de dinainte de cel de-al
II-lea
război mondial, ei sînt înregistraţi ca ruteni cu diferitele etichetări menţionate
mai sus. Statisticile cehoslovace de după cel de-al II-lea război mondial se
referă
la ei ca ucraineni.30 Chiar şi astăzi, nimeni nu pune la îndoială
faptul că rutenii şi
ucrainenii din Slovacia au aceeaşi origine etnică în pofida autoidentificării
lor
naţionale diferite.31
Datele
oficiale din recensămintele cehoslovace de după primul război mondial
şi pînă în 1989 dezvăluie un proces remarcabil de asimilare a minorităţii
rutene
(ucrainene) din Slovacia. În 1921, 88.970 de persoane s-au declarat ruteni.32
Această rată a atins 97.783 (ruteni) în 1930 şi pe urmă a scăzut treptat
la 35.435
în 1950 (ucraineni), 42.238 (ucraineni) în 1961, 39.260 (ucraineni) în 1970 pînă
la 30.784 (ruteni şi ucraineni) în 1991. La ultimul recensămînt, din 1991, în
jur de
50.000 de persoane din Slovacia încă mai declarau că limba lor maternă este
ruteana.33 Conform cercetării Institutului de ştiinţe Sociale
(Kosice) din 1990,
rutenii cred ei înşişi că există doi factori principali care au susţinut
asimilarea lor
după cel de-al II-lea război mondial: migrarea populaţiei rutene rurale în oraşele
slovace şi introducerea oficială a orientării naţionale ucrainene în anii ’50.34
Religii divizate
Alt
factor ce indică un puternic proces de asimilare a rutenilor este numărul
de credincioşi ortodocşi şi greco-catolici din Slovacia de azi. În timp ce
slovacii
au fost din punct de vedere istoric catolici şi protestanţi, rutenii au fost în
cea mai
mare parte ortodocşi iar, din secolul XVII, şi greco-catolici. Potrivit
recensămîntului din 1991, 178.733 de persoane s-au declarat de religie grecocatolică, iar 34.376, de religie ortodoxă.35 Aceste cifre sînt mult
mai mari decît
numărul persoanelor care se declară de identitate naţională ucraineană sau
ruteană.
Regimul
comunist din Cehoslovacia a continuat îndelungata practică rusă şi
sovietică de a se opune Bisericii Uniate (unite cu Roma) în favoarea clerului
ortodox.
În anii ’50, Biserica Greco-Catolică a fost interzisă, iar Biserica Ortodoxă
i-a preluat
proprietăţile şi parohiile. Clericii uniaţi au fost încarceraţi sau trimişi în
exil.
Credincioşii uniaţi au reacţionat prin diverse forme de rezistenţă, de la părăsirea
imediată a bisericilor ori de cîte ori sosea un preot ortodox, pînă la a ţine
slujbele ei
înşişi. Spre sfîrşitul anilor ’60, ca urmare a ocupării cu forţa a bisericilor
de către
uniaţi, guvernul a promis o soluţie. Biserica Greco-Catolică a fost recunoscută
oficial
în 1968, dar disputele privitoare la proprietăţi dintre bisericile unită şi
ortodoxă au
rămas nerezolvate.36 Problema a izbucnit din nou după revoluţia din
1989, cînd
greco-catolicii au început să ia cu forţa bisericile, fapt ce a dus la o serie
de acte
violente pe întreg teritoriul Slovaciei de nord-est. Multe sate rutene s-au
divizat în
două grupuri ostile, în funcţie de orientarea religioasă.
Guvernul
slovac a abordat problema facilitînd negocieri între reprezentanţii
celor două eparhii, care au rezultat într-o serie de măsuri administrative.
Primele
au fost Legea privind reglementarea nedreptăţilor în domeniul proprietăţii
cauzate
bisericilor şi societăţilor religioase (aşa-zisa „Lege a restituirii“) precum şi
o
măsură legală adoptată de Prezidiul Consiliului Naţional Slovac cu privire la
definirea relaţiilor financiare dintre Bisericile Greco-Catolică şi Ortodoxă
(Nr.
211/1990 a Codului civil).37 Prin urmare, precarele proprietăţi
preluate cu forţa în
anii ’50 de Biserica Ortodoxă au fost retrocedate greco-catolicilor, în acelaşi
timp
ambele biserici căzînd de acord asupra unei liste de biserici pentru uz comun
pînă
cînd aveau să fie construite noi biserici ortodoxe. Guvernul slovac a adoptat
un
program financiar de susţinere a construcţiei de noi biserici ortodoxe. Astfel,
problema a fost rezolvată cu deplin success pînă în mijlocul anilor ’90, iar
astăzi
multe sate rutene şi oraşe au biserici greco-catolice şi ortodoxe. Cu toate
acestea, amintirea
recentelor acte de violenţă rămîne proaspătă şi continuă să îi dividă
mental pe rutenii ce trăiesc în comunităţile unde sînt practicate ambele
rituri.
Ar
trebui subliniat faptul că divizarea religioasă a rutenilor şi ucrainenilor
nu corespunde cu diferenţele lor în autoidentificarea naţională. Astfel, între
cei
ce se declară a fi ruteni sînt atît ortodocşi cît şi greco-catolici. Acelaşi
lucru este
adevărat şi pentru cei ce se simt a fi ucraineni. Acesta este un factor
pozitiv, care
ajută la pacificarea tensiunilor şi conflictelor din sînul minorităţii
rutene/ucrainene.
Instituţiile
divizate
Principala
instituţie permisă de partidul comunist pentru a reprezenta
interesele minoritare ale ucrainenilor din Slovacia după cel de-al II-lea război
mondial a fost Asociaţia Culturală a Muncitorilor Ucraineni (Kulturny zvaz
ukrajinskych pracujucich – KZUP) înfiinţată la începutul anilor ’50. După
ultimul
ei congres din 1990, KZUP s-a dizolvat şi au fost înfiinţate două noi organizaţii
distincte: Uniunea Ruteano-Ucrainenilor din Slovacia (Zvaz
Rusinov-Ukrajincov
Slovenska – ZRUS) şi Renaşterea Ruteană (Rusinka Obroda – RO). În ce
priveşte
autoidentificarea naţională, ZRUS susţine o orientare ucraineană, iar RO una
ruteană. ZRUS continuă să publice periodice emise de fosta KZUP (bisăptămînala
„Nove Zitta“ şi revista „Rusyn“, publicată odată la două luni).
Aceste
organizaţii se concurează în a-i convinge pe ruteni/ucraineni asupra
identităţii lor naţionale,
dar şi în încercările de a cîştiga sprijin guvernamental.
Datorită faptului că unele instituţii minoritare importante înfiinţate după cel
de-al
II-lea război mondial (cum ar fi Muzeul Culturii Ruteano-Ucrainene din Svidnik,
Teatrul lui Alexander Ducinovic din Prešov, Departamentul Ucrainean al Radioului
Slovac din Prešov, Departamentul de Limbă şi Literatură Ucraineană de la
Universitatea Prešov, etc.) se află în mîinile foştilor reprezentanţi ai KZUP,
care
mai apoi s-au alăturat ZRUS, iar RO pretinde propria sa parte a fostei proprietăţi
KZUP sau înfiinţarea de instituţii rutene paralele. Aceste revendicări au
constituit
o sursă continuă de conflicte între cele două organizaţii, de la dizolvarea
KZUPului încoace. În ceea ce-l priveşte, guvernul slovac a recunoscut dreptul
rutenilor
de a se defini ca etnici ruteni, însă a luat o poziţie diferită asupra
redistribuţiei
proprietăţii KZUP, argumentînd că cele două noi organizaţii trebuie să ajungă
la o
înţelegere între ele.38
În
1995, Renaşterea Ruteană a sistematizat o limbă ruteană distinctă, deoarece
aceasta era principala premisă pentru introducerea rutenei în şcolile primare
precum
şi în programele televiziunii naţionale şi ale radioului pentru minorităţi.
ZRUS a
protestat împotriva acestei mişcări, pretinzînd că ruteana nu este decît un
dialect
al limbii ucrainene şi că naţiunea ruteană nu există. Liderii ruteni susţin că
guvernul
slovac este supus presiunii Kievului, care consideră eforturile de recunoaştere
a
unei naţionalităţi rutene distincte drept o mişcare anti-ucraineană. Guvernul
slovac a
dezminţit asemenea alegaţii.39 Oricum, odată cu începutul anului şcolar
1998/
1999, părinţii ruteni au putut decide pentru prima dată dacă vor ca copiilor
lor să
li se predea în limba ruteană în şcolile primare, cel puţin pentru cîteva ore
pe
săptămînă. În ce priveşte părinţii ce vor ca copiii lor să fie învăţaţi în
limba
ucraineană, ei se bucură de un nivel educaţional mult mai înalt, moştenit din
trecut.
Tabel: şcolile
minoritare ucrainene din Republica Slovacă
Şcoli cu
predare în ucraineană
|
1993
|
1994
|
1995
|
1996
|
1997
|
Grădiniţe
|
47
|
46
|
42
|
30
|
35
|
Şcoli primare
|
13
|
11
|
10
|
10
|
8
|
Şcoli gimnaziale
|
1
|
1
|
-
|
1
|
1
|
Şcoli cu predare atît
în slovacă cît şi în ucraineană
|
|
|
|
Grădiniţe
|
2
|
1
|
1
|
1
|
3
|
Şcoli primare
|
2
|
2
|
2
|
2
|
1
|
Şcoli gimnaziale
|
1
|
1
|
1
|
-
|
-
|
Şcoli profesionale
|
2
|
2
|
1
|
1
|
1
|
Sursa: Oficiul de
Statistică al Republicii Slovace, 1998
Conform Ministerului Slovac al Educaţiei, numărul cetăţenilor
slovaci ce
studiază la
universităţi slovace care se înregistrează ca etnici ucraineni sau ruteni
a fost de 249 ucraineni şi 84 ruteni în 1995, respectiv 262 şi 95 în 1996,
respectiv
236 şi 114 în 1997.40
În
consecinţă, trebuie subliniat că procesul de democratizare a început după
ce revoluţia de catifea de la sfîrşitul anilor ’80 a reînviat vechea „chestiune
ruteană“
istorică, ce fusese îngheţată sub regimul comunist. Fosta minoritate ruteană/
ucraineană ce trăia iniţial în nord-estul Slovaciei este acum împărţită în două
grupuri din punct de vedere al autoidentificării naţionale (ruteană şi
ucraineană)
precum şi al orientării sale religioase (ortodoxă şi greco-catolică). Organizaţiile
ce reprezintă părţile minorităţii divizate concurează una cu cealaltă în
domeniile
orientării naţionale, culturii, educaţiei şi politicii. Consolidarea minorităţii
rutene/
ucrainene din Slovacia pare a fi un proces de lungă durată.
5. Slovacii din Regiunea
Transcarpatică din Ucraina
Conform
ultimului recensămînt sovietic din 1989, numărul de etnici slovaci
ce trăiau în Ucraina era de 7.900 (0,02% din totalul populaţiei Ucrainei),
dintre
care 94%, în Regiunea Transcarpatică a Ucrainei.41 În timp ce
rutenii/ucrainenii
sînt locuitori băştinaşi în nord-estul Slovaciei, populaţia slovacă din
regiunea
Transcarpatică din Ucraina a ajuns aici în general în urma migraţiei economice,
începute cu secolul XVIII. Coloniştii slovaci au fost invitaţi să se mute în
regiunea Transcarpatică
să lucreze în nou-înfiinţatele topitorii, fabrici de cherestea şi în
centralele de aprovizionare cu apă, dar şi ca tăietori de lemne.42
Conform
ultimului recensămînt maghiar (1900), numărul slovacilor ce trăiau
în regiunea Subcarpatică era în jur de 7.300. După înfiinţarea Statului
Cehoslovac
în 1918, numărul a crescut considerabil la 19.930 în 1921 şi 37.900 în 1930.
După cel de-al II-lea război mondial, recensămintele arată o tendinţă inversă,
de
la 13.400 de slovaci în 1946 la 7.329 în 1989.43 Mulţi slovaci s-au
mutat înapoi în
Slovacia după ocupaţia maghiară a Ucrainei Carpatice în 1939, iar alţii au fost
asimilaţi în Ucraina Sovietică postbelică. Trebuie reţinut faptul că, potrivit
recensămîntului din 1989, doar 2.555 din 7.329 de persoane înregistrate ca
etnici
slovaci au declarat că limba lor maternă este slovaca, în timp ce 2.433 au
declarat
ucraineana, 1.890 maghiara, iar restul rusa.44
În
acelaşi timp, cultura şi conştiinţa naţională a slovacilor transcarpatici au
devenit
mai active de la începutul anilor ’90. Nu existase nici o şcoală primară cu
predare în
limba slovacă în perioada postbelică, însă o primă astfel de şcoală a fost
înfiinţată în
Storoznica în 1993, iar slovaca (ca materie opţională) este predată în şcolile
din Veliki
Berezni, Seredne şi Ujgorod. Limba şi literatura slovacă au fost introduse ca o
nouă
secţie la Universitatea Ujgorod, cu scopul de a pregăti noi profesori pentru şcolile
generale. Spre sfîrşitul anului 1992, a fost înfiinţată în Ujgorod organizaţia
culturală
Slovak Matica, iar o Asociaţie a Slovacilor „Ludovit Stur” din Transcarpatia a
fost
înfiinţată în Storoznica.45 Aceste organizaţii, ce au devenit centre
ale vieţii naţionale
pentru slovacii din Transcarpatia, sînt susţinute de organizaţii slovace
neguvernamentale – cum ar fi Slovac Matica, Casa Slovacilor din Străinătate – şi de
guvernul
slovac. Un cadru oficial pentru aceste legături culturale este prevăzut în
acordurile
dintre guvernele slovac şi ucrainean.
6. Atitudinile şi cooperarea
guvernamentală
În
1994, la un an după semnarea tratatului de bază dintre Slovacia şi Ucraina,
guvernul ucrainean a propus înfiinţarea unei comisii bilaterale pentru
problemele
minorităţilor. După cum s-a menţionat mai devreme, conform ministrului de
externe
ucrainean Anatolii Zlenko, sarcina unei astfel de comisii avea să fie
prevenirea
separatismului etnic; în general, cooperarea ucraineano-slovacă avea să întărească
stabilitatea în întreaga regiune.46 În spatele acestei propuneri,
totuşi, se aflau
temerile părţii ucrainene privitoare la un posibil „separatism rutean“ în
Regiunea
Transcarpatică. Guvernul slovac a acceptat propunerea omologului său ucrainean.
Comisia
Bilaterală Ucraineano-Slovacă pentru Minorităţi Naţionale, Educaţie
şi Probleme Culturale şi-a susţinut prima sesiune în Kiev, în februarie 1995. Părţile
au căzut de acord ca comisia să se reunească în mod regulat, cel puţin odată pe
an.
Pînă acum, şedinţele comisiei au avut loc în Bratislava (octombrie 1996),
Ujgorod
(decembrie 1997) şi Prešov (decembrie 1998). Partea slovacă este condusă de directorul
general al Departamentului de Cooperare cu Slovacii din Străinătate,
Presă şi Relaţii Umanitare din cadrul Ministerului de Externe Slovac, în timp
ce
Ucraina este reprezentată de prim-vicepreşedintele Comisiei de Stat pentru
Minorităţi şi Migraţie.
La
cea de a doua şedinţă din Bratislava, din 1996, ambele părţi au subliniat că
orice revendicare de autonomie teritorială, administrativă sau de alt tip,
bazată pe
principii etnice, este inacceptabilă şi au respins ideea oricărui separatism
etnic ce ar
putea destabiliza această regiune a Europei Centrale şi de Est. Au cerut, de
asemenea,
ca reprezentanţii celor două minorităţi să îşi declare loialitatea faţă de
statele în care
trăiesc.47 Cu alte cuvinte, nediplomatice, partea slovacă a acceptat
temerile ucrainene
privitoare la aşa-zisul „separatism rutean“ din Transcarpatia, în timp ce
Ucraina a
acceptat temerile cu privire la aşa-zisul „separatism maghiar“ din Slovacia.
Conform
Protocolului celei de-a patra şedinţe a Comisiei, din 1998, părţile au fost de
acord să
includă reprezentanţii celor două organizaţii minoritare – Asociaţia
Rutenilor-Ucraineni
din Slovacia (ZRUS) şi Slovak Matica din Ujgorod – în Comisie.48
Prin urmare,
jumătate din fosta minoritate ucraineană din Slovacia, care se identifică drept
ruteană,
este exclusă din cooperarea slovaco-ucraineană pe probleme de minoritate. De
asemenea, trebuie subliniat faptul că guvernul slovac nu contestă recunoaşterea
rutenilor ca minoritate naţională distinctă de cea ucraineană din Slovacia cu
drepturi
depline şi privilegii în conformitate cu legislaţia slovacă în domeniu.49
Cultură, educaţie
şi schimburi academice
Deşi
un prim acord de cooperare culturală şi schimburi academice a fost
semnat în 1994, comisia guvernamentală a devenit adevăratul centru de iniţiere
a
cooperării culturale slovaco-ucrainene începînd din 1955. Conform acordurilor
semnate de către comisie, au fost sărbătorite în 1996 zilele culturii ucrainene
în
Slovacia, în timp ce zilele culturii slovace în Ucraina au fost organizate în
iunie
1997. În acelaşi chip, s-a căzut de acord să se înfiinţeze centre pentru cultură
minoritară în Ujgorod (slovac) şi în Prešov (ucrainean). Ministerul slovac al
Culturii acordă sprijin financiar pentru trei festivaluri organizate de asociaţia
ruteano-ucrainenilor în fiecare an şi a fost de acord să ajute la organizarea
de
festivaluri teatrale ucrainene în Slovacia, în special în zone locuite de
etnici
ucraineni. Pe de altă parte, Ministerul ucrainean al Culturii susţine un
festival
organizat de „Slovak Matica” şi de Asociaţia „Ludovit Stur” din Storoznica.
Comisia bilaterală a mai iniţiat negocieri la nivel de experţi pentru un acord
de
cooperare în schimburile de informaţii. Aceasta va promova schimburi regulate
de programe de radio şi TV, cooperarea agenţiilor de informare ale statului,
furnizarea de literatură pentru organizaţiile minoritare etc.50
În
acelaşi chip, comisia a iniţiat negocieri pentru un acord interguvernamental
care să asigure recunoaşterea diplomelor şi titlurilor academice. Au fost
înfiinţate grupuri
academice de lucru cu scopul de a elabora manuale pentru şcolile generale
cu predare în slovacă şi ucraineană. Institutul de ştiinţe Sociale din Kosice şi
Institutul de Sociologie din Kiev vor coopera în cercetarea cu tema „Slovacii
din
Ucraina şi ucrainenii din Slovacia“, ale cărei rezultate urmează a fi folosite
de comisia
guvernamentală. Părţile au fost de acord să organizeze şi să finanţeze
schimburi de
lungă durată: doi profesori pe an care să-şi îmbunătăţească limba şi capacităţile
pedagogice. Pentru vizite şi seminarii de scurtă durată, părţile au căzut de
acord să
accepte 15 profesori de limbă ucraineană şi slovacă în fiecare an. Ucraina a
mai
fost de acord să suporte financiar vizite de două luni pe an pentru circa 20 de
studenţi
slovaci ce vor studia limba şi literatura ucraineană, etc.51 În ce
priveşte alte ştiinţe,
Protocolul de Cooperare şi Schimburi Academice (pentru anii 1998-2000) semnat
de către Ministerele Slovac şi Ucrainean ale Educaţiei în aprilie 1998, prevede
că
ambele părţi vor accepta 6 studenţi pentru cursuri universitare integrale, 3
studenţi
pentru cursuri limitate şi o şedere de 10 luni pe an pentru 3 cercetători.52
Ajutor umanitar
În
noiembrie 1998, inundaţii dezastruoase au lovit regiunea transcarpatică din
Ucraina. Peste 1.000 de case au fost distruse, 14 oameni au murit şi peste
1.000 au
fost răniţi în timp ce 24.000 de oameni au trebuit să fie evacuaţi din casele
lor.53
Instituţiile
guvernamentale şi neguvernamentale slovace precum şi oamenii de rînd
au dat dovadă de solidaritate cu vecinii transcarpatici, organizînd acordarea
de ajutoare
umanitare. Guvernul slovac a oferit un sprijin financiar în valoare de 200.000
USD şi
materiale de construcţii pentru aşezările distruse din Regiunea Transcarpatică.54
Crucea
Roşie Slovacă a organizat colecte de haine, încălţăminte, medicamente şi
alimente în
rîndul populaţiei slovace, care s-au ridicat la echivalentul a 200.000 USD.55
Mişcarea
Misiunea Slovacă, o organizaţie de caritate a Bisericii Catolice Slovace, a
organizat
în acelaşi chip acordarea de ajutoare. Reprezentanţii oraşelor şi satelor din
nord-estul
Slovaciei au cooperat atît cu eparhia greco-catolică cît şi cu cea ortodoxă în
organizarea
cazării temporare a copiilor proveniţi din familiile care rămăseseră fără case.56
În
ansamblu, au existat multe cazuri de solidaritate ale slovacilor, dar şi ale
etnicilor
ucraineni şi ruteni din Slovacia cu oamenii loviţi de inundaţii din învecinata
Regiune
Transcarpatică din Ucraina.
7. Concluzii
Pentru
a recapitula, cooperarea guvernamentală în domenii cum ar fi cultura,
educaţia şi schimburile academice minoritare a devenit o trăsătură obişnuită în
relaţiile
bilaterale începînd din 1995, cînd a fost înfiinţată Comisia bilaterală
UcraineanoSlovacă pentru Minorităţi Naţionale, Educaţie şi Probleme Culturale. În acelaşi
timp,
trebuie remarcat faptul că mai mult de jumătate din fosta minoritate ucraineană
din
Slovacia, care se simte a fi ruteană, este exclusă din această cooperare.
Şi, în sfîrşit, chestiunea ruteană nu poate fi privită doar
în contextul slovacoucrainean. În anii ’90, au fost înfiinţate organizaţii rutene în Ucraina,
Slovacia, dar şi
în Polonia, Ungaria şi România. Dacă crestele Carpaţilor au devenit graniţe
istorice
naturale între statele central-europene, în schimb cei ce se identifică ca
ruteni sau
ucraineni locuiesc pe ambii versanţi ai Carpaţilor, în cinci ţări. Aceasta este
într-adevăr
o regiune unică în Europa, unde se întîlnesc graniţele a cinci ţări
postcomuniste. În
plus, regiunile din sud-estul Poloniei, nord-estul Ungariei, nord-vestul
României, sudvestul Ucrainei şi nord-estul Slovaciei sînt dintre cele mai sărace, în ţările
respective.
Ele se află la mare distanţă de capitale, care dispun de infrastructuri
economice şi
sociale mai dezvoltate. Luînd în considerare fenomenele trecute în revistă în
acest
studiu, este de la sine înţeleasă nevoia unei atenţii susţinute pentru
chestiunea
minorităţilor din această zonă de frontieră precum şi a unei priviri de
ansamblu, dintro perspectivă internaţională sau, cel puţin, central-europeană.
Traducere
de Cătălin Ardelean
Note:
1.
Ucraina:
suprafaţa – 604.000 km², populaţia – 52 de milioane de persoane; Slovacia:
49.036 – 5.338.000.
2.
Pentru
mai multe detalii, vezi Popovic, Michal, Revolucijno-demokratycne jednanna
Slovjan u XIX st (Alianţa revoluţionară şi democrată a slavilor din sex
XIX), Prešov, Bratislava:
SNP,
1973.
3. Stur, Ludovit, Slovanstvo a svet
buducnosti (Slavii şi viitorul lumii), Bratislava:
Slovensky institut medzinarodnych studii, 1995, p. 150
4. Pentru mai multe
detalii vezi Duleba, Alexander, The Blind Pragmatism of the Slovak
Eastern Policy. An Actual Agenda of the Slovak-Russian Bilateral Relations, Bratislava:
Research Center of the Slovak Foreign Policy Association, Occasional Paper A01,
1996.
5. Pentru
interpretarea comunistă a activităţilor UPA în Slovacia, vezi Bajcura, Ivan,
Ukrajinska otazka v CSSR (Chestiunea ucraineană în Republica Socialistă
Cehoslovacă),
Vychodoslovesnke vydavatelstvo, 1967; pentru mai multe detalii despre UPA, vezi
Potichnyj,
Peter J., Pacification of Ukraine: Soviet Counterinsurgency, 1944-1956,
Fredericton, N.B.: Center
for Conflict Studies, University of New Brunswick, 1987.
6. Pentru mai multe
detalii, vezi de ex. Pop, Ivan şi Volodymyr Halas, „Ukrajina a
Zakarpatsko: dilema spolocenskej a geopolitickej strategie” (Ucraina şi
Transcarpatia: Dilema
strategiei societale şi geopolitice), în Medzinarodne
otazky, 4, 1993, pp. 79-92; Halas, Volodymyr,
„Etnos: koreni, istorija, polityka” (Naţionalitate: rădăcini, istorie,
politică), Novyny Zakarpattya,
19 hrudnya 1992.
7. Pentru mai multe
informaţii despre istoria rutenilor, inclusiv problemele legate de
identitatea, limba, religia, politica lor, vezi Magocsi, Paul Robert, The
Shaping of a National
Identity. Subcarpathian Rus’, 20 1848-1948, London, Cambridge,
Massachussets: 1978, şi, de
asemenea, Of the Making of Nationalities. There is No End, Vol. I-II,
New York: Columbia
University Press, East European Monographs, No. DXL, 1999.
8. Vezi Bajcura, op.
cit., pp. 57-58.
9. Pentru mai multe
detalii, vezi Rusini: otazky dejin a kultury (Rutenii:Probleme de istorie
şi cultură ; Almanahul conferinţei Rusyns in the Period of the Slavic
Revival, susţinută în
Bardejovske kupele, Republica Slovacă între 15-16 octombrie, 1994), Presov:
Rusinska obroda, 1994;
Magocsi, Paul Robert (ed.), The Persistence of Regional Cultures. Rusyns and
Ukrainians in Their Homeland and Abroad, (New York: Columbia University Press,
East European
Monographs, No. CCCLXV, 1993; Magocsi, Paul Robert, Of the Making
Nationalities, op. cit.;
Gajdos Marian, Stanislav Konecny şi Mikulas Musinka, Rusini/Ukrajinci v
zrkadle polstorocia
(Rutenii/Ucrainenii în oglinda unei jumătăţi de secol), Prešov, Uzhorod:
Universum, 1999 etc.
10. Vezi Z dejin
ceskoslovensko-ukrajinskych vztahov (Din istoria relaţiilor cehoslovacoucrainene), Bratislava: SAV, 1957.
11. Vezi Kadlec,
Karel, Podkarpatska Rus (Rutenia Subcarpatică), Praha: 1920; Krofta,
Kamil, Podkarpatska Rus a Ceskoslovensko (Rutenia Subcarpatică şi
Cehoslovacia), Praha:
1935 etc.
12. Vezi Zatkovic,
Gregory, Expose dr G.I Zatkovica, byvseho gubernatora Podkarpatskoji
Rusi (Expozeu al Dr. G.I Zatkovic, fost guvernator al Ruteniei Subcarpatice),
Homstead: 1921.
13. Vezi Hancyn,
Volodymyr, Avtonomistycni tendenciji na Zakarpatti v XIX i XX st
(Tendinţe autonomiste în Transcarpatia în secolele XIX şi XX), în Ukrajinski
Karpaty (Carpaţii
Ucraineni; Materialele conferinţei Ukrainian Carpathian Mountains:
Nationality, History, Culture), Uzhgorod: Karpaty, 1993, pp. 145-152; Kozminski, Michal, Polska i
Wegry przed druga
wojna swiatova (Polonia şi Ungaria înainte de cel de-al doilea război
mondial), Warszawa:
1970 etc.
14. Pentru o analiză
comprehensivă a statutului Ruteniei Subcarpatice din Cehoslovacia
interbelică şi, de asemenea, pentru agenda de atunci a relaţiilor
slovaco-rusine, vezi Magocsi,
Paul Robert, The Shaping of a National Identity, op. cit. – în ediţia
ucraineană (1994), pp. 118150; Svorc, Peter, Zakarpatsko v rokoch
1918-1946 (Transcarpatia în anii 1918-1946), în Duleba,
Alexander (ed.), Zakarpatsko (Transcarpatia), Bratislava: Slovensky institut
medzinarodnych
studii,
1995, pp. 119-150 etc.
15. Pentru istoria
statului slovac din perioada celui de-al II-lea război mondial, vezi
Kirschbaum, Joseph, A History of Slovakia. The Struggle for Survival (1995).
16. Pentru mai multe
informaţii, vezi Vehes, Mykola and Volodymyr Zadorozny, Velyc i
trahedija Karpatskoj Ukrajiny (Măreţia şi tragedia Ucrainei Carpatice), Uzhgorod:
Karpaty,
1993.
17. Vezi
Deak, Ladislav, Hra o Slovensko (Jocul cu miză Slovacia), Bratislava:
SAV, 1991.
18.
Vezi Potichnyj, Peter J.,
Ukrainians
in World War II
Military
Formations: An Overview, Edmonton:
Canadian Institute of Ukrainean Studies, University of Alberta, 1986).
19. Vezi Sandor, Vikentiy, Pryjednanna
Karpatskoj Ukrajiny do Ukrajinskoji RSR
(Unificarea Ucrainei Carpatice cu Republica
Sovietică Socialistă Ucraina), în
Ukrajinski Karpaty,
op. cit., pp. 574-581; Gajdos, Marian, Pripojenie Zakarpatskej Ukrajiny k
ZSSR a Ukrajinska
narodna rada Prjasevsciny (Unificarea Ucrainei Transcarpatice cu Uniunea
Sovietică şi Consiliul
Naţional Ucrainean al Regiunii Prešov), în: Rusini: Otazky
dejin a kultury, 1994, op.cit., pp.
105- 116, etc.
20. Vezi Paukovic,
Vladimir, Etnicka struktura Slovenska jej vyvoj, demograficke a socialne
charakteristiky (Structura etnică a Slovaciei, evoluţie, caracteristici
demografice şi sociale), în
Sociologia, 26, 1994.
21. Pentru
„argumentele rutene”, vezi Rusini. Ohrozena mensina? (Rutenii. O minoritate
periclitată?);
O serie de articole publicate drept tema lunii)
în OS, iunie 1997/2, pp. 33-54.
22. Vezi Programme Statement of the
Provisional (Transitional) Government of
Subcarpathian Rus’ (2 august 1993).
23.
Citat în Belousov, Sergej, Sjednotenie ukrajinskeho naroda v jedinom
ukrajinskom
state (Unificarea naţiunii ucrainene într-un stat ucrainean), Bratislava:
SAV, 1953, p. 147.
24.
Program
Statement..., op. cit.
25.
Citat
în Matejovic, Robert, Autonomia, ci dokonca nezavislost? (Autonomie sau
chiar
independenţă?) în „Pravda”, 9 decembrie 1993; vezi de asemenea eseul
intitulat Long Live
Ruthenia! Despre chestiunea rusină şi impresia despre interviul cu Prof. Turianiţia
luat de Timothy Garton Ash, vezi volumul acestuia din urmă: History of the
Present: Essays, Sketches and Despatches from Europe in the 1990s (Harmondsworth:
Penguin Books, Ltd., 1999), pp. 376-381.
26.
Pentru
„argumentele ucrainene”, vezi, de exemplu, Panciuk, May, Political Rusynism
in Ukraine, în Political Thought, 2-3, 1995, pp. 232-238; Mysanyc,
Oleksa, Karpaty nas
nerozlucat (Carpaţii nu ne vor despărţi), Uzhorod: Sribna Zemlya, 1993,
etc.
27.
Declaraţie
făcută de K. Zatulin în timpul conferinţei internaţionale „Russia and Central-Eastern Europe”, susţinută în Moscova în ianuarie 1995. Pentru materialele
prezentate la
conferinţă, vezi Russia and Central Europe in the New Geopolitical
Realities, Moscow: Institute of International Economic and Political Studies, Russian Academy of
Sciences, 1995.
28.
Pravda,
22 februarie 1994.
29.
Vyvoj
narodnostneho zlozenia obyvatelstva v Slovenskej republike v rokoch 19911995 (Evoluţia componenţei etnice a populaţiei Republicii Slovace în 1991-1995)
în
Informacny
bulletin, Nr. 8, Bratislava: Slovenska informacna agentura, 1997.
30. Pentru
statisticile austro-ungare şi cehoslovace de dinainte de cel de-al II-lea război
mondial, vezi Magocsi, Paul Robert, The Shaping of a National Identity... op.
cit.; pentru statistica
cehoslovacă de după cel de-al II-lea război mondial, vezi Gajdos, Marian şi
Stanislav Konecny
(editori), Etnicke minority na Slovensku. Historia, sucasnost, suvislosti
(Minorităţile etnice din
Slovacia.
Istorie, prezent, factori), Kosice: Spolocenskovedny ustav SAV, 1997, pp.
69-93.
31.
Pentru
mai multe informaţii, vezi studiile scrise de Marian Gajdos, Rusini
(Ukrajinci)
na Slovensku po roku 1989 (Rutenii (ucrainenii) din Slovacia după 1989), în
Gajdos Marian şi
Stanislav Konecny (editori, 1997), op. cit., pp. 82-93; Rusini (Ukrajinci) v
podmienkach
transformacie spolocnosti 1989-1995 (Rutenii (ucrainenii) în condiţiile schimbării
din 19891995), în Gajdos, Marian şi Pavol Matula (editori) Niektore otazky
vyvoja narodnostnych mensin
na Slovensku (Cîteva probleme ale evoluţiei minorităţilor naţionale din
Slovacia), Kosice:
Spolocenskovedny ustav SAV, 1997), pp. 180-192;
Rusini. Nova mensina na Slovensku? (Rutenii.
O nouă minoritate în Slovacia?), în Bacova, Viera şi Zuzana
Kusa (editori) Identity v meniacej
sa spolocnosti (Identităţi într-o societate în schimbare), Kosice:
Spolocenskovedny ustav SAV,
1997, pp. 127-136.
32.
Ar
trebui remarcat faptul că statisticile cehoslovace includ în această categorie şi
persoanele care s-au declarat ruşi şi ucraineni, care au imigrat în Slovacia
după primul război
mondial.
33.
Gajdos
Marian şi Stanislav Konecny (editori, 1997), op. cit., p. 83.
34.
Vztahy
Slovakov a narodnostnych mensin v narodnostne zmiesanych oblastiach
Slovenska.
Z vysledkov sociologickeho vyskumu (Relaţiile dintre slovaci
şi minorităţile etnice în
regiunile mixte din punct de vedere etnic din Slovacia. Rezultatele Studiului
sociologic), Kosice:
Spolocenskovedny ustav SAV, May 1990), p. 27.
35. Statistical Yearbook of the Slovak Republic
1998, Bratislava:
Statistical Office of the
Slovak Republic, 1998, p. 526.
36. Pentru mai multe informaţii, vezi Konecny, Stanislav, K
niektorym otazkam
pravoslavizacie na Slovensku vroku 1950 (Despre cîteva probleme ale ortodoxizării
din Slovacia în anii ‘50), în Rusini: otazky dejin a kultury
(Rutenii: Probleme de istorie şi cultură), Presov:
Rusinska obroda, 1994, pp. 125-133; Magocsi, Paul Robert, Rusyny na
Slovensku (Rutenii din
Slovacia), Prešov: Rusinska obroda, 1994, pp. 48-57.
37. Vezi Legal
Status of Registered Churches and Religious Societies in the Slovak Republic, Bratislava: Ministry of Culture of the Slovak Republic, 1997.
38. Vezi M. Gajdos – S.
Konecny (editori, 1997), op. cit., p. 85.
39. Pentru mai multe
detalii, vezi, de ex. Musynka, Mykola, Politicnyj Rusynism na praktyci
(Rutenismul politic în practică), Chrest: 1992; Musynka, Mykola, Seminar
dla izbrannych (Seminar pentru cei aleşi), Presov: Nove Zyttya, supliment la nr. 49/1992);
Stec, Mykola, Do pytannya
“rusynskoji” literaturnoji movy (Despre chestiunea limbii literare „rutene”), Prešov:
Sojuz
Rusyniv-Ukrajinciv CSFR, 1992); Vanat, Ivan, Do pytannya pro tak zvanu
ukrajinizaciju rusyniv
Pryasivscyny (Despre chestiunea aşa-zisei ucrainizări a rutenilor din regiunea
Prešov), Prešov:
Nove Zyttya, supliment la nr. 50-51/1993); Stec, Mykola şi Yuriy Mulycak, Analiz
norm t.zv.
rusynskoji movy (Analiza normelor aşa-zisei limbi rutene), Presov: Sojuz
Rusyniv-Ukrajinciv
CSFR, 1992; Rusyns in Slovakia Fighting for their Rights, CTK: April 21,
1998, etc.
40. Ministerul Educaţiei
al Republicii Slovace, 1998.
41. Jevtuch,
Volodymyr, Josyp Isyp şi Serhij Suhlobin, (editori), Etnopolitycna sytuacia
v
Ukraini: sproby naukovoi interpretacii (Situaţia etno-politică din Ucraina:
încercare de
interpretare ştiinţifică), Kiev: Institut sociolohii AN Ukrainy, 1993, p.
30.
42. Haraksim,
Ludovit, O minulosti Slovakov na Zakarpatsku (Despre trecutul slovacilor
în Transcarpatia), în Cani, Ladislav (ed.), Slovaci na Zakarpatskej
Ukrajine (Slovacii din Ucraina Transcarpatică), Bratislava: Dom zahranicnych
Slovakov, 1998, pp. 9-17, aici p.13.
43.
Hajnis, Jozef , „Spolkova cinnost a duchovny zivot Slovakov na
Zakarpatskej Ukrajine”
(Acţiunile
comunitare şi viaţa spirituală a slovacilor din Ucraina Transcarpatică), în
Cani, Ladislav (ed.), op. cit., p. 126.
44. Makara, Mykola şi
Ivan Myhovyc, Karpatamy poridneni. Narys etnopolitycnoi istorii
i sucasnoho stanu ukrainsko-slovackych vzajemyn (Legaţi de către Munţii Carpaţi.
Schiţă a
istoriei etno-politice şi a stării actuale a relaţiilor ucraineano-slovace), Uzhgorod:
Uzhgorodsky
universitet, Instytut sociolohii NAN Ukrainy, 1997), p. 62.
45. Vezi Hajnis, op.
cit.
46. Vezi citatul din
declaraţia lui A. Zlenko (nota de subsol nr. 27).
47. Protokol druhoho
zasidanna Dvostoronnoi ukrainsko-slovackoi komisii z pytan
nacionalnych mensyn, osvity i kultury (Protocolul celei de-a doua sesiuni a
comisiei ucraineanoslovace pentru minorităţi naţionale, educaţie şi probleme culturale), Bratislava:
octombrie 2224, 1996.
48. Protocolul celei
de-a patra sesiuni susţinută în Presov, în 8-9 decembrie 1998.
49. Pentru mai multe
informaţii, vezi Sutaj, Stefan şi Milan Olejnik, Slovak Report, în:
Kranz, Jerzy şi Herbert Kupper (ed.), Law and Practice of Central European
Countries in the
Field of National Minorities Protection After 1989, Warsaw: Center for
International Relations,
1998), pp. 269-321.
50. Protocolul
sesiunii a patra a Comisiei..., op. cit.
51. Ibidem.
52. Vezi Protokol
miz Ministerstvom osvity Ukrainy ta Ministerstvom osvity Slovackoi
Respubliky pro spivrobitnyctvo ta obminy v haluzi osvity na 1998-2000 roky
(Protocolul
Ministerului Educaţiei al Ucrainei şi al Ministerului Educaţiei al Republicii
Slovace cu privire
la cooperarea şi schimburile academice pentru anii universitari 1998-2000) (semnat
în Kiev în
18 aprilie 1998).
53. Pravda, 6 februarie 1999.
54. Informaţie dată
de Ambasada Ucrainei în Republica Slovacă.
55. Pravda, 6 februarie 1999.
56. SME, 23 ianuarie
1999.
*
Alexander DULEBA (1966) este directorul
Centrului de Cercetare al Asociaţiei
pentru Politicile Externe Slovace. A obţinut titlul de doctor în ştiinţe
politice al
Institutului pentru ştiinţe Politice al Academiei Slovace de ştiinţe în 1988.
Între 19931995 a fost analist în cadrul Institutului Slovac pentru Studii Internaţionale
din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Slovace. Din 1995 a lucrat ca
cercetător
în cadrul Centrului de Cercetare al Asociaţiei pentru Politicile Externe
Slovace al
cărui director a devenit în 2000. Printre publicaţiile sale mai recente se numără:
Regional Integration in the East and West: Challenges and Responses, co-editor
(2005);
Foreign Policy of Slovakia after NATO and EU Accession, co-editor
(2004); Eastern
Policy of the Enlarged European Union. A Visegrad Perspective, co-editor
(2003);
Ukraine and Slovakia (2000).
Alexander Duleba, The Rusyn Question
and Minorities in Slovak-Ukrainian
Relations, studiu publicat cu permisiunea autorului.