Untitled-1
Experienţa federalistă în sud-estul
Europei şi în Bosnia-Herţegovina
de
după Dayton
Anton Bebler
Federalismul
modern a apărut şi s-a dezvoltat, cu mai mult sau mai puţin
succes, în diferite părţi ale lumii şi pe toate continentele, cu singura excepţie
a
Antarcticii. Europa de Sud-Est este una din regiunile unde soluţiile
federaliste moderne au fost
adoptate relativ tîrziu şi unde influenţa federalismului nordamerican a fost una din cele mai slabe şi, cel puţin pînă în 1995, indirectă.
Contextul istoric al
federalismului în regiune
Influenţa
ideilor federaliste, experienţa practică şi elemente ale federalismului
modern sunt prezente în Europa de Sud-Est din cea de a doua jumătate a
secolului al
XIX-lea. O variantă trunchiată şi asimetrică de federalism s-a dezvoltat între
Imperiul
Austriac – Regatul Ungar (KuK). El a evoluat din fragmentarea feudală a ţinuturilor
care au fost cucerite sau obţinute în alt fel, adesea prin căsătorii, de către
dinastia
habsburgică. Conform unei înţelegeri (Ausgleich) dintre habsburgi şi
aristocraţia
maghiară din 1867 această monarhie multinaţională a fost împărţită în două părţi,
cu
constituţii şi guverne separate. Ambele părţi se aflau însă sub conducerea
comună a
dinastiei consiliată de Consiliul Coroanei. Comunitatea statului dual avea trei
ministere comune (însă nu şi un prim-ministru) şi alte cîteva instituţii comune
uniunea economică, moneda unică, Banca Naţională, etc. Jumătatea austriacă a
fost
împărţită în 17 Pămînturi Crăieşti cu statute, guvernatori, guverne şi adunări
(Landtags) provinciale proprii. Cea mai mare parte a jumătăţii ungare
era guvernată
direct de la Budapesta, fiind acordate autoguvernări locale limitate cîtorva
grupuri
naţionale minoritare. „Croaţia şi Slavonia” (fără Dalmaţia) se bucurau, pe de
altă
parte, de un statut special similar unei entităţi federale. Ele erau legate de
Budapesta
prin coroana comună, aceiaşi deputaţi croaţi deţineau locuri în Parlamentul
Ungar şi constituiau Dieta
Croată (Sabor). „Croaţia şi Slavonia” îşi avea propriul guvernator
(Ban) şi propria administraţie. Monarhia duală acoperea zone adiacente
Balcanilor
Occidentali, incluzînd întregi teritorii din Ungaria, Croaţia, Slovenia şi parţial
din
România (Transilvania) şi Serbia (Voivodina) zilelor noastre. În 1878 KuK şi-a
extins
teritoriul aflat sub administraţia sa efectivă din Balcanii Occidentali prin
invadarea
şi ocuparea Bosniei şi Herţegovinei (BH).1
Asasinarea
Arhiducelui Franz Ferdinand von Habsburg la 28 iunie 1914 la
Sarajevo a declanşat primul război mondial. Această conflagraţie continentală
s-a
dovedit fatală pentru monarhia duală întrucît a creat, în combinaţie cu
anterioara
aventură bosniacă, o masă critică. Fragilul echilibru politic intern s-a prăbuşit
sub
presiunea sa. Căderea KuK nu s-a datorat totuşi faptului că structura
Imperiului
conţinea unele elemente de federalism. Cauzele reale ale căderii sale au fost
absenţa
coeziunii interne a KuK şi neadaptarea la presiunile sociale şi politice ale
emancipării naţionale în rîndul grupurilor minoritare discriminate, în primul
rînd
al slavilor. Oferta disperată a ultimului Împărat Carol I de Habsburg de
federalizare
profundă a Imperiului prin acordarea autonomiei pentru toate grupurile naţionale
a venit mult prea tîrziu pentru a salva conglomeratul multinaţional într-o
singură
entitate.2 Mai mult, Manifestul său din 17 octombrie 1918 a fost
repudiat de guvernul
ungar fiind astfel valid doar pentru Pămînturile Crăieşti austrice.
Un
federalism lax a fost pentru scurtă vreme prezent sub forma efemerului
„Stat al Slovenilor,
Croaţilor şi Sîrbilor” (noiembrie-decembrie 1918). Acest stat
a fost rapid absorbit de „Regatul Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor” (RCSC).
După
primul război mondial elitele mai multor mici naţiuni slave din sud-estul
Europei
au optat în două rînduri pentru un stat comun cu Serbia. Această alianţă cu
Serbia
a unor teritorii care aparţinuseră anterior altor trei monarhii a evoluat
într-un stat
unitar centralist sub dinastia sîrbă a Karageorgevicilor. Acest conglomerat
multinaţional în încarnarea sa monarhică a început să cunoască puternice tendinţe
centripete încă din primul său deceniu de existenţă. Oficialităţile regale
predominant sîrbe au reacţionat prin consolidarea şi pe mai departe a centralismului
unitar
şi prin încercarea de a înăbuşi diversitatea etnică şi naţională sub masca
iugoslavismului integral şi anaţional. Aproximativ la zece ani de la fondarea
RCSC
el a fost renumit drept „Regatul Iugoslaviei” (RI). În 1939 s-a încercat depăşirea
puternicelor presiuni centripete prin federalizarea parţială a statului. Această
operaţie făcută fără tragere de inimă a fost tardivă şi nu a reuşit să salveze
Iugoslavia
într-o singură entitate.3 După înfrîngerea sa militară, ocuparea sa şi
dezmembrarea
sa de puterile Axei în aprilie 1941, o alianţă a organizaţiilor de rezistenţă
din regiune
a reapărut din cenuşa ei sub forma mişcării de eliberare iugoslavă. Pînă la
sfîrşitul
războiului, elementele de confederalism parastatal prezente în această mişcare
au
cedat treptat în faţa unui nou sistem centralist condus de Partidul Comunist
din
Iugoslavia.
Nou
născuta Iugoslavie, de această dată ca republică federală, a existat între
1945 şi 1991-92 sub trei forme constituţionale – RFI, RPFI şi RSFI. Cam în
patru
decenii şi jumătate de existenţă a acestora, a apărut o varietate de
„federalism
socialist”, la început ca emulaţie a modelului sovietic, desigur la scară redusă
(Constituţia RPFI, 1946). Crearea Uniunii Sovietice cu două decenii şi jumătate
mai înainte fusese inspirată intelectual de austromarxism. La începutul
secolului
douăzeci, aceste idei austro-marxiste despre abordarea problemei naţionale
într-un
stat multinaţional au fost împrumutate selectiv şi modificate de bolşevicii ruşi.
Ei
au adaptat ideile austro-marxiste la necesitatea de a guverna uriaşul
conglomerat
eurasiatic creat de expansiunea teritorială şi cuceririle militare ale Rusiei
în Europa
şi Asia. Originea Iugoslaviei, pe de altă parte, a fost destul de diferită şi
mult mai
apropiată de modelul eleveţian de alianţă voluntară de securitate.4
Ideologia oficială
a celei de-a doua Iugoslavii republicane şi conduse de comunişti sublinia
patriotismul supranaţional şi se folosea masiv de sloganul „frăţie şi unitate”.
Totuşi,
politica comunistă oficială, spre deosebire de regatul antebelic, recunoştea
limpede
identităţile naţionale şi autonomia grupurilor naţionale majore (cinci slave şi
unul
ne-slav). Ideologia marxistă a regimului a fost totuşi combinată cu represiunea
naţionalismului şi separatismului „burghez”. Cînd prin 1970 liderii iugoslavi
s-au
confruntat din nou cu puternice tendinţe centripete, ei au încercat să ţină în
frîu
ameninţarea dezintegrării printr-o combinaţie de represiune şi bunăvoinţă.
Ultima
constituţie a RSFI
adoptată în 1974 conţinea un amestec de centralism autoritarist
(exprimat mai cu seamă prin monopolul partidului unic asupra puterii), de
confederalism (cu puteri foarte vaste acordate entităţilor federale),
semi-economie
de piaţă, corporatism instituţionalizat şi „autoadministrarea muncitorească”.
Această
combinaţie a avut ca rezultat incoerenţa structurală a statului şi a contribuit
considerabil la proasta funcţionare şi în cele din urmă la prăbuşirea federaţiei
iugoslave. Cea de-a doua Iugoslavie a început să se destrame la puţin timp după
moartea fondatorului ei, mareşalul J.Broz-Tito. Acest proces a început în mai
1980
şi a atins apogeul în 1991-92. Pînă la această dată, deja fictiva RSFI a fost
dizolvată
oficial în cele din urmă de către cele două republici rămase din cele şase iniţiale
în
aprilie 1992.5 Serbia şi Muntenegru au păstrat totuşi numele de
„Iugoslavia”, fără
consimţămîntul celorlalte entităţi federale. Nou fondata „Republică Federală a
Iugoslaviei” (FRY) a revendicat, în plus, succesiunea legală exclusivă a RSFI şi
toate drepturile şi beneficiile implicate (însă nu şi datoriile astronomice ale
falimentarei RSFI).
Ideea
unei „Federaţii Balcanice”, considerabil mai întinse din punct de vedere
teritorial decît Iugoslavia, a fost lansată după cel de-al doilea război
mondial şi
dezbătută în 1946-1947 în spatele uşilor închise de liderii sovietici,
iugoslavi,
bulgari şi albanezi. Totuşi, acest proiect nu s-a materializat niciodată. Mai
înspre
nord-est, Moldova a fost făcută în 1922 o entitate federală de rangul doi în
cadrul nou fondatei URSS.
Ea a fost extinsă teritorial în 1940, în urma ocupării şi anexări
Basarabiei (anterior provincie a României) de către Uniunea Sovietică. Ea a
fost
avansată oficial la statutul de „Republică Socialistă Sovietică” deplină. După
prăbuşirea URSS în decembrie 1991 Moldova şi-a proclamat independenţa. Această
declaraţie a dus la violenţă armată şi la dezintegrarea nou născutului stat
sud-est
european. De atunci cele două entităţi învrăjbite – „Republica Moldova”
recunoscută internaţional şi un parastat nerecunoscut numit „Republica
Transnistreană” au continuat să coexiste în încordare pe teritoriul său.
Două
„federaţii socialiste” RSFI şi URSS s-au dezintegrat în acelaşi an, 1991,
şi au fost în curînd urmate de disoluţia paşnică a Cehoslovaciei. Coincidenţa
temporală a celor trei dezintegrări nu a fost accidentală, ci strîns legată de
sfîrşitul
„războiului rece” şi de căderea regimurilor comuniste autocrate din Europa de
Est
şi de Sud-Est. Căderea a două din cele trei „federaţii socialiste” menţionate
mai
sus a fost însoţită şi urmată de violenţă de mai mică intensitate în unele părţi
din
URSS, de un război sîngeros în Cecenia şi de violenţă armată şi terorism în
alte
locuri din Caucazul de Nord (Federaţia Rusă). Conflicte armate şi războaie
locale
încă şi mai sîngeroase au urmat căderii RSFI.
Dezintegrarea
RFS a Iugoslaviei, un stat proeminent pe scena internaţională
şi, în opinia multor observatori, un stat prosper şi plin de succes, a stîrnit
consternare, o atenţie
considerabilă din partea mass-media şi o dezbatere academică
pe marginea cauzelor
sale. Slăbiciunea internă crescîndă a federaţiei iugoslave din
anii 1960 s-a datorat unei combinaţii de:
- slăbiciuni structurale parţial
ascunse ale unui conglomerat multinaţional,
multicultural şi multireligios, dimpreună cu reziduuri persistente ale
colonialismului
sîrb şi cu discriminarea profundă a ne-slavilor (mai cu seamă a albanezilor, ţiganilor
şi a altor cîtorva grupuri mai mici);
- adîncirea delegitimizării regimului
în paralel cu impactul psihologic în declin
al celui de-al doilea război mondial;
- o structură instituţională
incoerentă prost adaptată realităţilor din Balcanii
Occidentali şi la valul de democratizare în curs în Europa de Est;
- o capacitate insuficientă de
adaptare şi autocorectare a unei oligarhii
comuniste închise, promovarea sistematică a lacheilor obedienţi şi mediocri din
punct de vedere intelectual în funcţiile federale înalte, uzura biologică şi
autoiluzionarea de la vîrful conducerii iugoslave;
- influenţa crescîndă a valorilor
liberal-democratice occidentale şi efectul
demonstrativ al Occidentului prosper în contrast cu refuzul ferm al regimului
de aşi testa propria legitimitate în alegeri libere competitive, de a împărţi
puterea cu
cineva, şi cu atît mai puţin de a renunţa paşnic la ea, în caz de înfrîngere.
Descompunerea
internă ce a urmat a regimului s-a combinat cu capacitatea
scăzîndă a sistemului de a distribui recompense materiale şi de a satisface
aspiraţiile crescînde din
regiunile mai dezvoltate şi din rîndul straturilor urbane mai educate.
Amplificată de dezacordurile fundamentale dintre elitele regionale, această
descompunere a dus la un blocaj intern în cadrul sistemului federal şi în cele
din
urmă la căderea sa. Cauzele fundamentale ale dezintegrării RSFI au fost aşadar
interne – contrar teoriei conspiraţiei externe răspîndite de propaganda oficială
în
Serbia. Sfîrşitul „războiului rece” şi mediul internaţional călduţ de „nouă destindere”
nu a făcut decît să faciliteze şi să accelereze procesul de descompunere internă.6
Dezintegrarea
RSFI a avut loc abrupt. Sistemul său politic nu a trecut la modul
elementar testul democraţiei politice competitive şi a cunoscut o implozie în
valul
de democratizare care a inundat brusc Europa de Est. În mod similar cazului
AustroUngariei, RSF Iugoslavia nu s-a prăbuşit din cauză că era un stat
federal. Rezistenţa
blocului politic conducător de la centrul federal faţă de adaptarea sistemului
politic al Iugoslaviei la cererile de emancipare naţională şi democratică i-au
pecetluit
soarta. De această dată chestiunea „orientală” (Kosova/Kosovo) a adus masa
critică
în conglomeratul multinaţional iugoslav.
În
ciuda slăbiciunilor sale intrinseci, dezintegrarea RSFI nu era inevitabilă.
Chiar pînă în 1989-90 graniţa dintre moartea şi supravieţuirea ei era destul de
subţire. Însă odată ce s-a declanşat procesul de disoluţie, turnura sa violentă
a
devenit inevitabilă, dată fiind poziţia, structura şi ideologia totalitare ale
elitei
politice sîrbe.
Slobodan Miloševiæ, la vremea aceea liderul său incontestabil, insista
pe recentralizarea RSFI şi refuza să accepte o soluţie necoercitivă a crizei în
alte
condiţii decît cele concepute de el. Această poziţie de neacceptare a
compromisurilor a conducerii sîrbe a golit de relevanţă propunerile slovene şi
croate
de a transforma RSFI într-o confederaţie laxă de republici suverane, cu o piaţă
comună, o monedă comună etc. Elita politică sîrbă fusese relativ cea mai slabă
dintre elitele dominatoare din cele trei federaţii multinaţionale comuniste
(URSS,
CSFR, RSFI). În lupta pentru putere ce a urmat această elită a folosit ca
principal
instrument avantajul său cel mai puternic – controlul asupra birocraţiei
federale,
inclusiv mai ales asupra organizaţiilor militare şi de securitate. Relativa slăbiciune
economică a sîrbilor, insistenţa lor pentru un statut superior în cadrul
statului
multicultural (de pildă, refuzînd să accepte poziţia minoritară în Croaţia şi
Bosnia),
înclinaţia de a aprecia foarte mult şi de a folosi fără reţinere forţa militară
au
contribuit în mare măsură la intesificarea represiunii şi la declanşarea violenţei,
întîi în Kosova/Kosovo în 1987-1989 iar în august 1990 şi în Croaţia. Întrucît
alte
elite naţionale nu au cedat presiunilor, ameninţărilor şi boicotului economic
(împotriva Sloveniei) lui Slobodan Miloševiæ, violenţa iniţial redusă a
degenerat
pas cu pas în mai multe războaie locale.7
Moartea
celei de-a doua Iugoslavii dominate de comunişti a avut loc aproape
simultan şi a avut un curs similar cu celelalte revolte şi revoluţii liberal
democratice
din alte ţări est-centrale şi sud-est europene din fostul bloc comunist mult
mai omogene din punct de
vedere naţional. Marea similitudine a simptomelor şi a multor
altor trăsături comune ale crizelor din regiune ne permite să excludem
clivajele
etnice, naţionale şi religioase ca şi cauză de bază a dezintegrării
iugoslave.
Eterogenitatea etnică şi naţională a influenţat doar o diferenţă recunoscută ca
importantă în rezultatul tulburărilor sociale şi politice din europa de Est – incidenţa
foarte variabilă a violenţei armate.
Listei
de experimente federaliste eşuate din Balcani ar trebui să îi fie adăugată
„Republica Federală Iugoslavia” (FRY) care a durat din 1992 pînă în 2003. În
1999 această federaţie asimetrică compusă din doi membri şi-a pierdut provincia
sudică Kosova/Kosovo, care fusese înainte o entitate federală de rangul doi
(provincie autonomă) în RSFI. În 2003 FRY a fost transformată într-o confederaţie
disfuncţională numită „Comunitatea Statelor Serbia şi Muntenegru” care ar putea
să dispară la rîndul său în funcţie de rezultatul referendumului din Muntenegru
din
21 mai 2006.
Experienţa trecută a Bosniei şi
Herţegovinei în ce priveşte federalismul
După
aproximativ patru secole de guvernare unitară a otomanilor, Bosnia a
fost adusă în prima sa asociere federalistă în iulie 1878. Trupele
austro-ungare au
invadat atunci ţara şi au fost întîmpinate cu o rezistenţă considerabilă însă
slab
organizată de către bosniacii musulmani şi de sîrbii bosniaci. Ocuparea şi
impunerea
administraţiei austro-ungare au fost realizate cu un mandat dat de Congresul de
la
Berlin din 1878 de către alte mari puteri europene. Odată ce, după trei luni de
ostilităţi, ocupaţia era completă, Bosnia şi Herţegovina au fost făcute o
entitate
care nu se autoguverna şi care era în afara celor două părţi constitutive ale
Imperiului
Austro-Ungar (KuK). Cele două vilaiete ale Bosniei şi Herţegovinei au fost
unite,
iar teritoriul a primit de la noii stăpînitori un nou nume oficial de Bosnia şi
Herţegovina.8 Vreme de vreo trei decenii ţara a fost guvernată în
comun de două
birocraţii ale monarhiei dualiste – de un guvernator militar austriac cu întreg
aparatul
său şi de o administraţie civilă diriguită de ministrul comun al finanţelor (un
politician maghiar). Autorităţile Imperiului Austriac-Regatului Ungar (KuK) au păstrat
împărţirea administrativă otomană a ţării, schimbînd doar numele de
„sangeacuri”
în „Kreise” (regiuni), iar entităţile inferioare „kaza” în „Bezirke”
(districte). În
1908 Bosnia-Herţegovina a fost oficial anexată de KuK, iar în februarie 1910 a
fost inaugurat solemn statutul său constituţional. Carta acorda ţării autonomie
internă limitată, însă nici un cuvînt de spus în treburile imperiului. Împăratul
Franz
Iozef von Habsburg a numit atunci un guvernator civil bosniac dimpreună cu un
cabinet propriu, ambii însă direct subordonaţi guvernului imperial. Vreme de
vreo
trei ani Bosnia-Herţegovina a avut o Adunare consultativă („Sabor”) formată din
reprezentanţi aleşi pe baza votului comunităţilor sîrbilor ortodocşi (37),
bosniacilor
musulmani (29), croaţilor catolici (23) şi evreieişti (1). În plus erau numiţi exofficio de către Coroană 20 de membri.9
Adunarea a conferit ţării o foarte scurtă şi
limitată experienţă a unei instituţii cvasi-parlamentare moderne. Controlul
asupra
Bosniei-Herţegovina şi legăturile sale cu alţi slavi din şi din afara
Imperiului au
constituit pentru mai multe decenii un măr al discordiei în politica
austro-ungară
internă. În cele din urmă în 15 octombrie guvernul de la Budapesta a adoptat un
plan de anexare a Bosniei-Herţegovina la Ungaria şi de demantelare a tuturor
formelor autonomiei sale limitate. Planul însă nu a fost niciodată pus în
aplicare.
O
schimbare radicală în statutul Bosniei-Herţegovina a intervenit cînd Imperiul
Austro-Ungar a căzut şi s-a dezintegrat. În acest punct istoric de răscruce, ţara
a
devenit parte a altui stat multinaţional, din nou în circumstanţe neobişnuite,
aproape
de starea de război. În timpul a cîtorva luni tumultuoase din cea de-a doua
parte a
anului 1918 Consiliul reprezentînd partidele politice bosniace şi cetăţeni de
vază a
luat două decizii cruciale: de a încheia legăturile Bosniei-Herţegovina cu
monarhia
dualistă şi de a intra în nou formatul „Stat al Slovenilor, Croaţilor şi
Sîrbilor”,
republican, cu capitala la Zagreb. În această confederaţie laxă şi efemeră
BosniaHerţegovina a avut pentru scurt timp propriul guvern chiar dacă era ocupată de
trupele Regatului Serbiei. Autonomia internă limitată a Bosniei-Herţegovina ca
„pokrajina” (provincie) cu un conducător provincial şi cu guvernul acestuia a
fost
abolită în cele din urmă prin decret în 1924. În urma loviturii de palat din
ianuarie
1929 şi a noii denumiri a statului drept „Regatul Iugoslaviei” a fost făcut încă
un
pas în aceeaşi direcţie cînd Bosnia-Herţegovina a fost împărţită fără nici jenă,
iar
graniţele sale istorice externe au fost şterse. Politica centralistă de înăbuşire
a
identităţilor naţionale sub masca iugoslavismului integral nu a adus totuşi
Regatului
dorita stabilitate internă. Boala profundă a Iugoslaviei a continuat şi s-a
adîncit şi
mai mult după ce autorul loviturii de stat Regele Alexandru a fost asasinat de
un
terorist macedonean în timpul vizitei sale oficiale în Franţa în 1934.10
Pentru
a potoli nemulţumirile tumultuoase din rîndul croaţilor (al doilea grup
naţional ca mărime) s-a făcut o încercare de descentralizare a Regatului şi de
transformare a sa într-o federaţie asimetrică. Acordul Cvetkoviæ-Maček din 26
august 1939 acorda croaţilor doar privilegiul de a-şi controla în mare
propriile
treburi. Singura „banovina” căreia i s-a permis să poarte un nume naţional şi să
îşi
aibă propria administraţie civilă era nou formata „Banovina Croaţia”.11
BosniaHerţegovina a fost din nou împărţită între sîrbi şi croaţi şi cea mai mare
parte a ei
atribuită „BanovineiCroaţia”. Totuşi, încercarea de a salva regatul prin
federalizarea
sa parţială s-a dovedit prea timidă şi a venit mult prea tîrziu. Sfîşiată de
conflicte
interne şi supusă măcelului militar al puterilor Axei, Iugoslavia regală s-a
dezintegrat
jalnic în mai puţin de zece zile. În aprilie 1941 întreaga Bosnia-Herţegovina
s-a
găsit sub ocupaţia militară germană şi italiană, în vreme ce satelitului “Stat
independent al Croaţiei” (NDH) i-a fost încredinţat de Axă conducerea administraţiei
civile în întreaga ţară. Pe 10 aprilie 1941 guvernul Ustaše din Zagreb a anexat oficial întreaga
Bosnia-Herţegovina şi a subdivizat-o în şase „jupa”. Unele „jupa”
includeau teritorii şi îşi aveau centrul în Croaţia propriu-zisă.12
Anexarea croată a
Bosniei-Herţegovina s-a încheiat cu eliberarea ţării de către partizanii
iugoslavi în
primăvara lui 1945.
În
timpul celui de-al doilea război mondial Bosnia-Herţegovina a servit drept
bază pentru mişcarea de rezistenţă iugoslavă condusă de comunişti. Mişcarea
fusese
structurată şi pentru vreo trei ani şi jumătate a funcţionat de fapt ca o
confederaţie
a mai multor mişcări de rezistenţă naţionale. La o şedinţă istorică a
reprezentanţilor
lor organizată în Bosnia centrală la sfîrşitul lui noiembrie 1943 a fost
proclamat un
guvern provizoriu dominat de comunişti, avîndu-l înfrunte pe mareşalul Josip
BrozTito. Adunarea a hotărît să reînfiinţeze Iugoslavia, de această dată ca federaţie
a
naţiunilor sale. Cînd războiul a luat sfîrşit, cu partizanii ca învingători de
partea
Aliaţilor, Bosnia-Herţegovina a devenit ca urmare parte a Iugoslaviei conduse
de
comunişti.13
În
1946 Bosnia-Herţegovina a obţinut pentru prima dată în istoria ei o
constituţie, toate instituţiile reprezentative, simbolurile şi celelalte trăsături
specifice
unui stat. Constituţia Republicii Populare Federale a Iugoslaviei (RPFI) acorda
Bosniei-Herţegovina cel mai înalt statut al unei „republici populare” depline,
în
ciuda unei oarecare opoziţii şi a propunerilor alternative de a i se acorda
statut de
autonomie de nivel secund. Poziţia Bosniei-Herţegovina, egală oficial cu cea a
Serbiei şi Croaţiei, era astfel asigurată juridic. Constituţia federală din
1963 renumea
Bosnia-Herţegovina drept „Republică Socialistă” confirmîndu-i astfel statutul
de
egalitate cu Serbia şi Croaţia.14 Mai mult, noua constituţie bosniacă
din 1963 acorda
musulmanilor bosniaci poziţia de unul din cele trei „popoare constitutive” ale
Bosniei-Herţegovina. La sfîrşitul anilor ’60 s-a instituit un sistem intern
prin care
toate poziţiile importante din Bosnia-Herţegovina şi din „fotoliile” federale
bosniace
erau distribuite în rîndul elitelor politice, economice şi culturale ale celor
mai
mari trei grupuri naţionale – musulmanii, sîrbii bosniaci şi croaţii bosniaci,
ocazional incluzîndu-i şi pe evreii proeminenţi. Acest din urmă instrument de
împărţire a puterii (şi de politizare a sa) pe o bază neteritorială a funcţionat
destul
de bine în Bosnia-Herţegovina pînă la moartea RSFI şi izbucnirea războiului în
ţară. De la început el a avut totuşi cîteva dezavantaje importante. Sistemul nu
lua
suficient în considerare puterea numerică destul de inegală a celor trei
comunităţi
la vremea introducerii sale şi cu atît mai puţin dinamica lor demografică
foarte
diferită. El mai lăsa în afară grupuri etnice şi naţionale mai mici precum şi
numărul
crescînd de bosniaci micşti din punct de vedere etnic şi de „iugoslavi” nedecişi
din
punct de vedere etnic.
Cu
toate că Bosnia-Herţegovina s-a bucurat oficial de cel mai înalt statut printre
republicile Iugoslaviei lui Tito, i-au luat elitei politice bosniace alţi 25-30
de ani
pentru a obţine pentru republică statura de facto a unei entităţi federale
complet autonome politic.
Totuşi, în timpul acestui proces de emancipare politică la nivel
federal Bosnia-Herţegovina a continuat pe plan intern să funcţioneze ca un stat
poliţienesc autoritarist care înăbuşea toate semnele de opoziţie chiar mai
drastic şi
mai cuprinzător decît se întîmpla în republicile „surori mai mari” învecinate
ale
Serbiei şi Croaţiei. Deceniile de intimidare, aresturi şi încarcerare politică
a
dizidenţilor au slăbit mult societatea civilă bosniacă şi potenţialul său de
dezvoltare
a unei opoziţii politice democratice viabile în rîndul intelectualilor şi
studenţilor
bosniaci. Mai mult, printre dizidenţii persecutaţi cunoscuţi se găseau mai
degrabă
naţionalişti cu puternice înclinaţii autoritariste (precum V. Šešelj, pus sub
acuzaţie
mai tîrziu de Tribunalul de la Haga) şi islamişti (precum . Izetbegoviæ, mai
tîrziu
preşedinte al Bosniei-Herţegovina) decît democraţi liberali.15
Dezintegrarea Bosniei-Herţegovina
în 1991-1992
Au
continuat să persiste mari obstacole în calea dezvoltării democratice a
ţării pentru mai bine de un deceniu de cînd otomanii şi-au retras forţele
militare şi
administraţia din ţară. În mare măsură aceasta s-a datorat statutului Bosniei
de
teritoriu ocupat (încă sub suveranitate otomană din punct de vedere oficial) de
pînă în 1908 şi de ţinut crăiesc fără autoguvernare în cadrul monarhiei
dualiste
austro-ungare de pînă în 1918. Obstacolele în calea democratizării au continuat
sub monarhia iugoslavă, sub regimul de triplă ocupaţie din timpul celui de-al
doilea
război mondial şi sub sistemul monopartit totalitarist înfiinţat de comuniştii
iugoslavi după 1945. În 1991, cînd s-a prăbuşit la nivel federal sistemul
comunist
iugoslav, Bosnia-Herţegovina era cea mai puţin pregătită dintre cele şase
„republici
socialiste” pentru introducerea unei politici pluripartite competitive. Mai
multe
perioade de asociere a ei cu federalismul a fost compromisă de statute inegale şi
autoritarism. Ba chiar mai important, federalismul nu a fost niciodată
practicat în
interiorul Bosniei-Herţegovina.
Dificultăţile
tranziţiei democratice au fost amplificate de structura instituţională
a Bosniei-Herţegovina. Republica cea mai eterogenă din punct de vedere naţional,
religios şi cultural – o Iugoslavie în miniatură – a funcţionat pînă în 1990 ca
un
sistem politic unitar care combina un monopol al puterii monopartit şi
autoritarist,
un sistem electoral majoritar necompetitiv, un parlament unicameral, o
societate
civilă fragmentată şi slabă şi o puternică tentă de autoritarism în cultura
politică
populară. Sistemul constituţional bosniac nu recunoştea autonomia culturală şi
politică a grupurilor naţionale şi îi lipseau instrumentele pentru luarea
deciziilor
intercomunitare în mod consensual regulat la nivelele regional şi statal. Mai
multe
propuneri de federalizare sau confederalizare internă a Bosniei-Herţegovina au
venit mult prea tîrziu şi nu au reuşit să cîştige sprijinul simultan în rîndul
celor trei
blocuri politice majore. O combinaţie a caracteristicilor mai sus enumerate ale
sistemului politic şi chiar tradiţia foarte superficială a statalităţii
bosniace s-au dovedit a fi fatale
pentru ţară. Momentul adevărului a venit oarecum neaşteptat în
1991-1992 cînd federaţia iugoslavă se năruia, un război a izbucnit în Croaţia,
iar
conflictul armat sîrbo-croat s-a propagat asupra Bosniei-Herţegovina. Această
coincidenţă temporală nu a fost accidentală.
Cînd
a fost introdusă politica pluripartită competitivă în Bosnia-Herţegovina,
sistemul politic a degenerat în cîteva luni în trei sisteme segregate politic
însă
considerabil suprapuse teritorial. Rezultatul a fost a far cry faţă de
pluralismul
politic tolerant de-a lungul unor linii naţionale-şi-confesionale. În fiecare
din aceste
trei sisteme separate un singur partid naţionalist a cîştigat prin ballot o
poziţie
dominantă dacă nu un monopol. Cele trei parastate şi-au dezvoltat foarte curînd
fiecare propriul set de instituţii precum şi forţe de securitate şi militare
separate.16
Încă de şi mai rău augur, numai unul din cele trei partide aflate la
putere (SDA al
musulmanilor bosniaci) acţiona complet autonom în vreme ce celelalte două erau
simple prelungiri ale şi/sau erau în strînsă legătură ale partidelor naţionaliste
care
purtau aceleaşi nume oficiale din Croaţia şi Serbia vecine. Unul din aceste
partide
(HDZ) a devenit curînd direct subordonat conducerii de stat dintr-o capitală
străină
(Zagreb), în timp ce celălalt (SDS) fusese tot timpul extrem de dependent de
rămăşiţele Iugoslaviei (FRY) şi de regimul lui S. Miloševiæ din Serbia. Această
situaţie a făcut ca Bosnia-Herţegovina să fie extrem de vulnerabilă la posibile
încercări de împărţire teritorială şi anexare de către cele două state
învecinate.
Dezintegrarea
Bosniei-Herţegovina a început deja din decembrie 1991 cînd a
fost anunţată public intenţia de a crea o aşa-numită „Republică Sîrbă”, aproape
simultan cu o declaraţie foarte asemănătoare în Croaţia. Pe de altă parte,
conducerea
musulmană şi bosniaco-croată a satisfăcut o cerinţă a Comunităţii Economice
Europene (CEE) să asigure democratic sprijinul popular pentru independenţă, dacă
Bosnia-Herţegovina dorea să fie recunoscută de membrii CEE.17
Eurocraţii au
ignorat însă un fapt crucial – compoziţia multinaţională a populaţiei BosnieiHerţegovina. Ca urmare, Adunarea Bosniei-Herţegovina, în absenţa celor mai mulţi
dintre deputaţii săi sîrbi-bosniaci au adoptat în grabă o lege a
referendumului. În
acest scop, Bosnia-Herţegovina a fost tratată ca o entitate unică şi nu s-a
luat nici
o prevedere pentru asigurarea majorităţilor necesare în cadrul fiecăruia din
cele
trei „popoare constitutive”. Procedura adoptată era contrară unuia din
principiile
de bază consfinţite în constituţia Bosniei-Herţegovina şi era astfel profund
neconstituţională. La referendumul desfăşurat în 29 februarie – 1 martie 1992,
în
jur de 62% din votanţii bosniaci înregistraţi au sprijinit propunerea de
independenţă,
printre ei aflîndu-se probabil şi un număr considerabil de sîrbi bosniaci care
trăiesc
în regiuni mixte din punct de vedere etnic. Totuşi, majoritatea sîrbilor
bosniaci sau abţinut sau au fost împiedicaţi să voteze, mai cu seamă cei din zonele
aflate sub
controlul naţionaliştilor sîrbi bosniaci. La numai două zile, pe 4 martie 1992,
Adunarea din Sarajevo a proclamat în mod solemn Bosnia-Herţegovina drept un stat independent.
Majoritatea predominant musulmană şi croato-bosniacă a
deputaţilor şi-a impus cu uşurinţă votul, din nou în absenţa celor mai mulţi
din
colegii lor sîrbi bosniaci. Aceştia din urmă au respins secesiunea ţării de
federaţia
iugoslavă deja micşorată.18
Toate
naţiunile din Bosnia-Herţegovina au plătit un preţ îngrozitor în vieţi
omeneşti, suferinţe şi distrugerea ţării pentru aceste decizii neînţelepte şi
pentru
tragicele lor consecinţe. Între toate conflictele dintre şi dinăuntrul statelor
succesoare ale RSFI, războiul din Bosnia-Herţegovina s-a dovedit cel mai păcătos,
cel mai sîngeros şi cel mai scump, mult mai rău sub aceste aspecte decît războiul
din Croaţia. Ferocitatea conflictelor armate din Bosnia-Herţegovina s-a datorat
în
mare măsură combinaţiei dintre agresiunea armată împotriva unui stat membru al
ONU şi un război civil (procesul Bosniei-Herţegovina împotriva Comunităţii
Statelor Serbiei şi Muntenegrului ca stat succesor al celui agresor este cîntărită
în
prezent de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga). Numărul aproximativ
al
morţilor s-a estimat la 100.000 (din care în jur de 70.000 de musulmani), în
vreme
ce numărul refugiaţilor şi al persoanelor strămutate la mai bine de un milion.
Deja
în martie-aprilie 1992, unităţile de apărare teritorială şi de poliţie ale
sîrbilor bosniaci au atacat populaţia musulmană din satele şi oraşele din
estul,
nordul şi centrul Bosniei. Exploatînd avantajele unei pregătiri, experienţe de
luptă
şi sprijin logistic temeinice ale unităţilor regulate din armata federală
iugoslavă
(JNA), ale superiorităţii militare mai ales în artileria grea, trupe blindate şi
aviaţie,
precum şi avantajul surprizei şi duplicităţii, sîrbii bosniaci au învins cu uşurinţă
rezistenţa ocazională a civililor musulmani şi croaţi nepregătiţi şi a apărătorilor
lor slab organizaţi. Numeroase crime şi actele însoţitoare de epurare etnică au
fost
comise pe teritoriul bosniac şi de unităţile auxiliare ale poliţiei, unităţile
paramilitare
ale partidelor politice şi de infractori comuni din Serbia propriu-zisă.19
Aceste
operaţiuni militare, violenţe şi teroare au provocat un potop de refugiaţi
musulmani
şi croaţi deposedaţi şi înfricoşaţi către alte părţi ale Bosniei, către
învecinatele
Croaţia, Slovenia, Europa de Vest şi Turcia. Naţionaliştii sîrbi bosniaci
scobit prin
forţă brută o entitate secesionistă pe mai bine de două treimi din teritoriul
BosnieiHerţegovina. La adunarea din 27 martie 1992 secesioniştii au adoptat „Constituţia
poporului sîrb din Bosnia-Herţegovina” şi au înfiinţat în curînd toate instituţiile
separate ale parastatului. Acesta a fost denumit oficial „Republica Srpska”
(Republica Sîrbă).
Naţionaliştii
croaţi din Bosnia-Herţegovina au acţionat mai puţin brutal, însă
şi ei au preluat prin forţă controlul asupra a 30 de „opştina” (judeţe),
printre ele şi
cîteva în care etnicii croaţi constituiau doar o minoritate. Recurgînd la
ameninţări
şi forţă ei au creat un parastat croat purificat etnic. Iniţial, el a fost
numit
„Comunitatea Croată din Herzeg-Bosna” pentru a i se schimba apoi numele în
august 1993 în „Republica Croată a Herzeg-Bosna”. Parastatul îşi avea propriile simboluri de stat
(aproape identice cu simbolurile Republicii Croaţia), propriul
preşedinte, parlament, guvern, curţi, un sistem juridic separat, forţe armate
(purtînd
uniforme aproape identice cu uniformele Armatei Croate), poliţie etc.20
Printr-un
acord încheiat sub presiunea Statelor Unite la începutul lui 1994 la
Washington,
acest parastat a intrat în „Federaţia Popoarelor Croat şi Musulman”, împreună
cu
zonele controlate de musulmanii bosniaci. O constituţie a acestei federaţii a
fost
proclamată la 30 martie 1994. Potrivit documentului au fost create zece
cantoane
cu drepturi egale, o Adunare cu două camere şi un guvern format din miniştri
musulmani şi croaţi. Mai mult, pentru viitorul previzibil se lua public în
considerare
o confederaţie a acestei Federaţii şi Croaţia.
Vreme
de mai bine de trei ani Bosnia-Herţegovina a rămas fragmentată întrun mozaic de fiefuri aflate în război controlate de cel puţin patru autorităţi
bosniace
şi de reţele locale de criminali. În aşa-zisă „zonă protejată de ONU”, erau
prezente
„forţele de pace” internaţionale ale UNPROFOR, dar nu o controlau şi de cele
mai
multe ori observau indolente continuarea violenţei. Sîngerarea ţării, suferinţele
populaţiei sale captive în enclave aflate sub blocadă şi impasul militar
deopotrivă
cu noile linii de împărţitre teritorială au fost în cele din urmă curmate de
intervenţia
militară decisivă a NATO. Campania aeriană a NATO, urmată de bombardarea
pieţei Markala din Sarajevo şi masacrul de la Srebenica – probabil cel mai grav
din Europa din 1945.2
Reunificarea oficială a
Bosniei-Herţegovina şi sistemul post-Dayton
Pînă
în 1995 politica Occidentului de a „lăsa triburile balcanice să fiarbă în suc
propriu” a eşuat lamentabil. Mai mult, criza bosniacă a devenit o sursă
importantă de
instabilitate regională, cauzînd probleme sociale în statele învecinate şi în
Europa de
Vest. Ea a provocat şi fricţiuni şi acuze reciproce escaladînde îndreptate spre
şi între
aliaţii NATO. Dîndu-şi seama de aceste realităţi
şi săturîndu-se de tulburările din Balcani,
puterile occidentale au abandonat politica de neintervenţie şi de reţinere.
Ele au început
să preseze fără nici o jenă părţile beligerante (mai ales pe sîrbii bosniaci) să
pună capăt
vărsării de sînge. Printr-o puternică presiune politică şi militară, inclusiv
bombardarea
poziţiilor sîrbilor bosniaci, puterile NATO conduse de Statele Unite i-au forţat
să se
aşeze la masa negocierilor la o bază militară americană de lîngă Dayton, Ohio.
Acordurile de la Paris-Dayton au alipit juridic fragmentele în conflict ale ţării.
La
mijlocul lui decembrie 1995 suma lor totală a fost oficial proclamată un stat
reconstituit
şi independent numit simplu Bosnia-Herţegovina.22 Ca în multe alte dăţi,
soarta ţării a
fost încă odată decisă de puterile străine. În toamna lui 1995 intervenţia NATO
a fost
sprijinită de musulmanii bosniaci şi de croaţii bosniaci şi i s-a opus rezistenţă
de către
sîrbii bosniaci.
Pentru
a obţine cît mai repede posibil consimţămîntul părţii celei mai puternice
din punct de vedere militar din acest conflict, puterile occidentale au acordat
sîrbilor bosniaci bucăţi
apreciabile de teritoriu pe care înainte de război ei constituiseră
doar o minoritate. Astfel, Occiddentul, contrar declaraţiilor sale anterioare,
i-a
răsplătit pe agresori. „Naşii” de la Dayton au venit în întîmpinarea şi a
principalei
cereri a naţionaliştilor sîrbi bosniaci – legalizarea „Republicii Sprska”.
Entităţii
separatiste create prin violenţă şi genocid i s-a permis să îşi păstreze
constituţia şi
instituţiile precum şi să se folosească de însemnele oficiale ale unui stat
cvasiindependent, să aibă propria armată şi poliţie şi să menţină relaţii
speciale cu
Serbia. Puterile occidentale au compromis astfel grav integritatea teritorială şi
unitatea Bosniei-Herţegovina.
Unul
din documentele sale fondatoare, numit o „Constituţie” a BosnieiHerţegovina, a fost elaborat de experţi străini (mai ales americani) şi a fost
inserat
într-un tratat internaţional cuprinzător sub titlul de Anexa 4. Textul unei noi
constituţii a Bosniei-Herţegovina a fost semnat sub constrîngere de către
liderii
celor trei partide naţionaliste, fiecare reprezentînd un grup naţional major.23
Ulterior documentul nu a fost niciodată supus unui referendum şi aprobat de populaţia
Bosniei-Herţegovina. Pentru prima dată în istoria sa, ţara a fost transformată
legal
într-o federaţie formată din trei părţi – cele două aşa-numite „entităţi” (una
în mod
ilogic numită „Federaţia Bosnia-Herţegovian”, cealaltă fiind „Republica Sîrbă”)
precum şi un mic corpus separatum – Districtul Brčko. Acordurile de la DaytonParis incorporau
anumite trăsături împrumutate din nefericitul plan Vance-Owen
(1993), inclusiv
divizarea „Federaţiei Bosnia-Herţegobina” în zece „cantoane”.
Astfel o structură asimetrică şi stîngaci compusă a fost creată, care conţinea
trei
sau patru nivele de guvernare, 13 parlamente, 13 filiale executive şi în jur de
180
de ministere şi miniştri. Delimitarea dintre cele două entităţi urma în mare
linia de
încetare a focului militar. Deoarece traversa lanţuri muntoase, văi, rîuri,
linii de
cale ferată, şosele etc. această delimitare a fost complet artificială şi dăunătoare
ţării din punct de vedere social, economic, ecologic şi din alte puncte de
vedere.
Pe
lîngă Constituia ţării, pachetul legislativ de la Dayton-Paris conţinea 10
alte documente importante semnate de diverse grupuri de semnatari. Cu toate că
oficial se aflau în afara cadrului constituţonal, aceste documente au avut un
impact
considerabil asupra implementării constituţiei şi a funcţionării Bosniei-Herţegovina.
Cel mai important aranjament extra-constituţional este conţinut în Anexa 10,
numită
„Implementarea civilă”. Prin prevederile sale a fost supraimpusă o structură de
protectorat internaţional peste organele şi instituţiile constituite democratic
ale
Bosniei-Herţegovina. Această structură de oficiali străini numiţi este formată
din
Înaltul Reprezentant al Comunităţii Internaţionale, Biroul său, şi „Comitetul Director de Implementare a Păcii” la nivel de ambasadă. Potrivit Anexei Înaltul
Reprezentant prezidează o „Comisie Civilă Comună” în care se află şi înalţi
oficiali
bosniaci. Comisia putea să îşi stabilească asociaţi la nivel local. Conform
Anexei
11, Înaltul reprezentant are puterea de a „ghida” Trupele de şoc ale Poliţiei Internaţionale. Alte
anexe adiţionale reglementează chestiuni importante precum
graniţele dintre entităţi, drepturile omului, aspectele militare ale acordului
de pace
(inclusiv prezenţa pe termen lung a trupelor străine), stabilizarea regională,
arbitrarea dintre două entităţi, alegerile etc.
Acţionînd
în grabă „naşii” de la Dayton au pus bazele unui sistem în BosniaHerţegovina bazat esenţial pe drepturile colective ale celor trei comunităţi
etnice
şi religioase.24 Structura sa a fost de la început clar în conflict
cu obiectivul declarat
nobil al reconstituirii unei societăţi multietnice şi multiculturale în această
ţară. În
loc puterile occidentale au impus un sistem care a cimentat de fapt zidurile
politice,
administrative, economice şi culturale care despart cele trei comunităţi naţionale.
Probabil majorităţile a două din ele încă nu acceptă Bosnia-Herţegovina ca pe
statul propriu. Ţara are astăzi două sau trei sisteme economice, două sisteme
separate de producere şi distribuire a energiei, două sisteme de transport şi de
furnizare
a apei etc. Aranjamentele de la Dayton nu au rezolvat nici imensa problemă a
refugiaţilor şi a persoanelor strămutate, nici nu a asigurat drepturi egale
pentru
grupurile minoritare. Probleme suplimentare au fost cauzate de aplicările
foarte
selective ale complicatelor prevederi conţinute de acordurile de al
Paris-Dayton.
Toate acestea s-au adăugat unei structuri birocratice disfuncţionale, supradimensionate la vîrf şi risipitoare care de la început a avut deficienţe de
legitimitate,
coerenţă şi raţionalitate,
însă nu şi de coruptţie. În ce priveşte aceasta din urmă,
întreaga regiune a
Europei de Sud-Est a fost constant evaluată de observatorii şi
experţii internaţionali ca mult mai coruptă decît Europa de Vest şi de Nord. În
Indexul de Percepţie a Corupţiei pe 200525 bazat pe şase studii
diferite, BosniaHerţegovina a fost clasată a nouăzecea din 159 de state. Ea a fost evaluată mai
puţin favorabil decît Slovenia, Cipru, Grecia, Bulgaria, Turcia, Croaţia şi
România,
însă ca mai puţin înclinată spre corupţie decît Moldova, Serbia şi Muntenegru,
Macedonia şi Albania. Insuficienta capacitate de autosusţinere a BosnieiHerţegovina a fost pînă acum compensată artificial de protectoratul internaţional,
prezenţa militară şi poliţienească străină şi de puterile cvasi-dictatoriale
care au
fost exercitate selectiv de către Înaltul Reprezentant.
Bosnia-Herţegovina de după Dayton
la răscruce
În
timpul ultimilor zece ani obiectivul imediat al Occidentului în Balcani a
fost realizat – încetarea ostilităţilor armate, a violenţei şi a propagării de
patologie
socială din Balcanii de Vest spre alte părţi ale Europei. Mediul politic şi de
securitate
din regiune şi din Bosnia-Herţegovina propriu-zisă s-a îmbunătăţit de atunci
considerabil. Totuşi, potrivit unui grup de experţi juridici bosniaci care
activează
în numele unei organizaţii neguvernamentale „Mişcarea pentru schimbare în
BosniaHerţegovina” „sistemul creat pe baza acordurilor de la Dayton-Paris a devenit o
constrîngere pentru orice fel de progres şi de dezvoltare democratică a
Bosniei Herţegovina”.26
Experţii au adăugat că sistemul de la Dayton nu poate fi fixat doar
„cu cîteva anexe sau amendamente constituţionale”. În cel mai recent raport al
său, Comisia Internaţională pentru Balcani a ajuns la o concluzie similară:
„Nevoia
unei schimbări constituţionale este pe prima pagină a agendei politice. Toată
lumea
este de acord că există probleme serioase cu actualul sistem de federalism din
Bosnia-Herţegovina. Aceasta se datorează în parte absenţei unei structuri
coerente
de guvernare regională. Şi din cauza tendinţei de a percepe sistemul federal mai
degrabă ca pe o problemă care trebuie depăşită decît ca pe un model promităţor
care permite comunităţilor etnice să înflorească una lîngă alta şi facilitează
o
competiţie politică sănătoasă. Actuala arhitectură constituţională este disfuncţională.
Ce este important este o dezbatere constituţională care acceptă nevoia de a
facilita
şi care să impulsioneze într-adevăr o reformă a sistemului constituţional
bosniac.”27
Există
un consens considerabil în comunitatea internaţională că sistemul Dayton a supraviţuit în mare măsură scopului său iniţial. Aranjamentele instituţionale
actuale din Bosnia-Herţegovina trebuie de aceea schimbate cu un sistem politic
mai simplu, mai transparent şi mai omogen din punct de vedere instituţional.
Totuşi
nu există nici un consens în Bosnia-Herţegovina însăşi în ce priveşte cu ce
anume
s-a greşit în trecut, ce anume este greşit în sistemul prezent şi în ce fel ar
putea el
fi îmbunătăţit. Principalele partide din entitatea sîrbă se opun cu înverşunare
oricărei
schimbări a sistemului
de la Dayton. Pe de altă parte, majotiattea partidelor din
„Federaţia Bosnia-Herţegovina” sunt în schimb în favoarea unei structuri de
stat
unitar parţial descnetralizat şi regionalizat pentru întreaga Bosnia-Herţegobina.
Acesta s-ar baza pe statul de drept şi pe alte principii democratice liberale
generale,
însă nu pe drepturi etnice colective. Intelectuali bosniaici (şi cîţva sîrbi
bosniaci)
influenţi consideră cauza primă a problemelor Bosniei-Herţegovina drepturile
colective acordate comunităţilor etnice şi acuză părinţii sistemului de la
Dayton
de acest păcat capital. Cel mai puternic partid care îi reprezintă pe croaţii
bosniaic
(HDZ) susţine şi el o reformă insituţională însă în direcţia opusă celei susţinute
de
politicienii bosniaci.
Grupul
de experţi juridici bosniaci menţionaţi mai devreme a avansat anul trecut
o propunere constituţională care ar fi fost cu siguranţă utilă şi fezabilă acum
vreo 25
de ani. Dacă ar fi fost introdus atunci, propusul sistem unitar regionalizat ar
fi redus
şansele eruperii unui război civil în bosnia-Herţegovina (însă nu l-ar fi
oprit). Vreme
de multe secole, sub mulţi stăpîni şi în diverse formaţiuni statale şi
configuraţii
geografice, Bosnia-Herţegovina a fost subdivizată administrativ în mai multe
regiuni
(cel mai adsea şase). Totuşi, baza acestor divizuiuni au fost întotdeauna părţi
constituite istoric şi conturate geografic şi din punct de vedere al mediului
ale ţării şi
nu omogene etnic sau confesional din punctul de vedere al populaţiei. Pentru
prima
dată în istoria ei, a fost creat în Bosnia prin violenţă şi genocid în
1992-1993 un
parastat sîrb aproape pur din punct de vedere etnic. Naţionaliştii sîrbi au
concretizat doar ideile politice
conţinute în faimosul „Memorandum al Academiei Sîrbe de ştiinţe
şi Artă”. Naţionaliştii croaţi herţegovani au făcut la fel. Divizarea
Bonsiei-Herţegovina
prin forţă nu ar fi putut reuşi în 1992-1993 fără imixtiunea activă a două
state
învecinate. Este de aceea total nepotrivit să atribuim întreaga vină naşilor de
la Dayton pentru actuala divizarea a Bosniei-Herţegovina în funcţie de criterii naţionalconfesionale, după cum susţin unii critici bosniaci azi. De fapt, divizarea ţării
fusese
realizată prin „sabie şi foc” cu trei ani înainte.
Datorită
pierderilor şi dislocărilor masive dar inegale de populaţie, cele trei
grupuri naţionale majore din Bosnia-Herţegovna au devenit în bună măsură segregate teritorial unul de celălalt. Astfel procentajul sîrbilor bosniaci în
„Republica
Sîrbă” a crescut la sfîrşitul războiului de la 54 la aproximativ 95 la sută, în
vreme
ce procentajul croaţilor din teritoriul fostei „Herzeg-Bosna” s-a ridicat de la
în jur
de 50 la sută la aproximativ 96.28 Reîntoarecerea destul de redusă a
refugiaţilor
peste graniţele etnice şi alte mişcări de populaţie de la război încoace nu au
modificat
semnificativ distribuia geografică radical schimbată a grupurilor naţionale în ţară.
Propunerea experţilor juridici de a împărţi ţara în cinci sau şase regiuni pe o
bază
neetnică nu ia de aceea suficient în seamă această consecinţă crucială a războiulu
şi, în plus, nu asigură reprezentarea transregională instituţionalizată a
intereselor
colective naţionale-culturale-confesionale (ca, de pildă, sistemul federal
belgian).
O
structură de stat unitar, chiar dacă regionalizat, doar ar servi imperfect
nevoile
actuale şi nu ar lua
în considerare îndeajuns sensibilităţile exagerate ale societăţii
Bosniei-Herţegovina profund divizate naţional şi cultural.
Propunerea
experţilor juridici conţine totuţi şi cîteva aspecte pozitive. Spre
deosebire de împărţirea administrativă actuală, geografia propusă a regiunilor
corespunde în mare modelelor istoric dezvoltate de habitare care au permis în
trecut
convieţuirea şi coexistenţa a numeroase grupuri etnice, religioase şi naţionale.
În
al doilea rînd, regiunile propuse sunt suficient de mari pentru a funcţiona ca
entităţi
sociale şi economice ce se autosusţin. Platforma experţilor juridici ar putea
servi
de aceea, ca punct de pornire pentru discuţii şi, în plus, ar putea fi făcută
mai
digerabilă pentru actualii săi oponenţi din rîndul sîrbilor bosniaci şi croaţilor
herţegovani dacă ar fi modificată în sensul unei structuri federaliste cu
coloratură
naţională. Experienţa istorică a celor două Iugoslavii a arătat convingător că
ameninţarea naţionalismului malign şi agresiv în societăţile multietnice nu
poate
fi evitată sau eliminată prin interzicerea şi înăbuşirea manifestaţiilor şi
simbolurilor
vizibile ale naţiunii şi prin desconsiderarea drepturilor etnice sau naţionale
colective. Proiectul experţilor juridici a avut puţină influenţă asupra decidenţilorcheie şi a publicului din Bosnia-Herţegovina.
Cea
mai recentă încercare de reformare a sistemului de la Dayton a început în
primăvara lui 2005 ca o iniţiativă pretins neguvernamentală coordonată de
Ambasadorul Donald Hays, cu sprijinul Institutului pentru pace şi a Grupului său de Strategii
Politice şi Drept Public Internaţional cu sediul la Washington. Fostul
Înalt Reprezentant adjunct din Bosnia-Herţegovina a condus consultări separate
confidenţiale cu liderii principalelor partide politice reprezentate în
Adunarea
Parlamentară. În noiembrie 2005, la cea de-a zecea aniversare a acrordului de
la
Dayton, liderii a opt partide au fost invitaţi la Washington unde au semnat o
declaraţie comună prin care se anunţa acordul lor cu privire la amendamentele
constituţionale, care urmau să intre in vigoare din martie 2006. conţinutul
amendamentelor nu fost însă făcut public şi a continuat, din cîte se pare să
constituie
un subiect de negociere. La revenirea acasă a liderilor rolul de mediere a fost
preluat de Ambasada Statelor unite la Sarajevo. Proiectul de amendamente
rezultat,
aprobat în cele din urmă de şase lideri de partid, a fost publicat în final pe
25
martie 2006 şi trimis în grabă Adunării Parlamentare de către Preşedinţia
BosnieiHerţegovina.
Documentul
publicat conţinea patru amendamente destul de lungi.
Amendamentul I sporea puterile constituţionale
ale instituţiilor centrale ale BosnieiHerţegovina în detrimentul celor două entităţi. Cu totul remarcabil autorităţile
centrale urmau să deţină controlul asupra apărării, securităţii, politicii
externe,
comerţului extern, vămilor, chestiunilor monetare etc. Totuşi, entităţile aveau
să
se bucure de puteri împărţite în domeniul fiscalităţii, sistemului electoral,
justiţie,
agricultură, ştiinţă, tehnologie, guvernării locale etc. Amendamentul II modifica
sistemul parlamentar
al Bosniei-Herţegovina format din Camera Reprezentanţilor
şi Camera Popoarelor. Deputaţii celei dintîi urmau să fie aleşi la alegerile
generale
potrivit principiului democratic „un elector un vot”. Deputaţii din cea de-a
doua
cameră nu aveau să fie aleşi direct de către cetăţeni, ci de către deputaţii
din Camera Reprezentanţilor. Camera Popoarelor urma să aibă o compoziţie etnică fixă şapte bosniaci, şapte croaţi şi şapte sîrbi (N.B. Nu exista nici o prevedere
referitoare
la minorităţile naţionale). Poziţiile de conducere din Adunarea Parlamentară
urmau
să fie împărţite între cele trei grupuri naţionale constitutive. În vreme ce
Camera
Reprezentanţilor urma să adopte toate legile, cealaltă cameră urma să participe
doar la legiferarea amendamentelor constituţionale, alegerea preşedintelui şi a
celor
doi vicepreşedinţi ai Bosniei-Herţegovina. Camera federală putea să se opună
prin
veto oricărui proiect legislativ atunci cînd se consideră că este în joc un
„interes
naţional vital” al unui popor constitutiv. Amendamentul III dădea o nouă definiţie
instituţiei prezidenţiale a Bosniei-Herţegovina. În locul unui organism din
trei
membri, care îşi exercită funcţia prin rotaţie, aceasta avea să conţină un preşedinte
şi doi vicepreşedinţi, aleşi pentru un mandat fix de patru ani. Camera
Reprezentanţilor avea să aleagă (sau mai degrabă să confirme) compoziţia
preşedinţiei pe baza unei liste de trei nominalizaţi întocmite de cele trei
cluburi
naţionale ale deputaţilor din ambele camere. Puterile noii preşedinţii ar fi
reduse
în comparaţie cu sistemul actual, în favoarea Consiliului de Miniştri, central.
Toate deciziile preşedinţiei
cu referire la apărare, numirea judecătorilor Curţii
constituţionale şi a Guvernatorilor Băncii Centrale ar trebui să fie acceptate
prin
consens. Amendamentul IV ar spori puterile Consiliului de
Miniştri şi numărul
ministerelor.
Amendamentele
conţineau cîteva trăsături pozitive şi cîteva negative. De partea
pozitivă se observa o contribuţie mult mai însemnată în elaborarea lor a
bosniacilor
înşişi decît în cazul constituţiei de la Dayton. Totuşi un rol activ de
stimulare şi de
mediere a actorilor neoficiali şi mai apoi oficial ai Statelor Unite s-a
dovedit
indispensabil. Acest fapt indica o mare deficienţă în organizarea politică a
BosnieiHerţegovina. Pe de altă parte, s-a pierdut o ocazie de a aborda principalele
surse
ale invalidităţii Bosniei-Herţegovina – împărţirea puterii politice pe criterii
etnice,
structura nefirească şi disfuncţională a statului cu „entităţile” şi
„cantoanele” sale
şi cu birocraţia lor supradimensionată şi risipitoare. Amendamentele confirmau
monopolul politic al blocurilor politice şi elitelor lor respective definite
etnic. Mai
mult, ele ar fi consolidat parastatul sîrb şi i-ar fi legitimat existenţa, de
această
dată prin voinţa presupus liber şi democratic exprimată a celorlalte două
comunităţi
(iar nu prin impunere străină). Amendamentele ar fi acordat elitei sîrbe
bosniace
puterea de a bloca şi paraliza după bunul plac instituţiile centrale ale
BosnieiHerţegovina şi de a împiedica orice schimbare constituţională care ar periclita
perpetuarea „Republicii Sîrbe”.
Amendamentele
constituţionale propuse („Dayton-2”) au fost întîmpinate cu
numeroase critici ascuţite, venite adesea din direcţii diferite şi au divizat
politic
toate cele trei comunităţi naţionale. Printre oponenţii lor se regăseau figuri
proeminente din „Partidul pentru Bosnia-Herţegovina”, Uniunea Social-Democrată,
nou înfiinţatul partid croat „HDZ 1990”, Conferinţa Episcopilor
Romano-Catolici,
din sînul bosniacilor din străinătate reprezentaţi în „Frontul Patriotic al
BosnieiHerţegovina” şi din al Sîrbilor Radicali şi al cîtorva experţi străini. Unii
opozanţi
au denunţat acordul constituţional chiar ca pe trădare şi ca pe o ameninţare
mortală
la adresa existenţei Bosniei-Herţegovina ca stat nedivizat. Datorită opoziţiei
larg
răsîndite, a unei campanii înverşunate împotriva amendamentelor şi a unei
opinii
publice critice, adoptare lor în Adunarea Parlamenteră a rămas nesigură pînă la
votul din 26 aprilie 2006. Pachetul „Dayton-2” a fost învins întrucît cei care
l-au
propus nu au reuşit să obţină majoritatea de două treimi necesară. Rezultatul
final
a fost de 26 pentru şi 16 împotriva propunerii.
Oricum,
avînd în vedere conţinutul său, pachetul „Dayton-2” nu părea suficient
pentru a face Bosnia-Herţegovina un stat cu bună funcţionare. Metoda aleasă
pentru
realizarea reformei constituţionale a fost şi ea decepţionantă – fără
informarea
publicului, fără dezbaterea deschisă a chestiunilor vitale şi clar litigioase
înainte
de trimiterea sa în Parlament, fără implicarea societăţii civile în căutarea de
soluţii
optime şi în forjarea unui larg consens politic etc.
Nereuşita
abordării trăsăturilor negative cele mai evidente ale constituţiei de
la Dayton a fost îndulcită totuşi de angajamentul Statelor Unite de a urmări
reforme
constituţionale în continuare. Acest angajament a fost exprimat de Secretarul
de
Stat al SUA C.Rice în scrisoarea sa către autorităţile Bosniei-Herţegovina şi
liderii
partidelor cu puţin înainte de votul din Adunarea Parlamentară a BosnieiHerţegovina. Situaţia actuală din Bosnia-Herţegovina diferă enorm faţă de cea
de
acum unsprezece ani. De această dată nu au putut fi folosite aceleaşi
instrumente
de către Occident pentru a ajuta bosniacii pentru a face Bosnia-Herţegovina un
stat viabil şi o ţară înfloritoare. Înalţii Reprezentanţi cu puterile lor
dictatoriale au
jucat pînă acum un rol crucial în Bosnia-Herţegovina post-Dayton. Fără ei,
numeroasele reforme extrem de necesare nu ar fi fost adoptate deşi unele au
fost
sabotate ulterior de bosniaci. Pachetul „Dayton-2” nu a fost totuşi impus ţării
de
actualul Înalt Reprezentant. A existat o aşteptare larg răspîndită că a sosit
timpul
să fie scos din uz şi Biroul acestuia din cauza negocierilor suspendate cu
Uniunea
Europeană. Actualul Înalt Reprezentant Christian Schwarz Schilling este de aşteptat
să fie ultimul, pentru a fi făcut în toamna lui 2006 un reprezentant UE mai obişnuit.
În locul OHR şi al PIC se poate să fie creat un nou organism cu misiunea de a
ajuta
la o mai mare apropiere a ţării de UE şi NATO. Modul său de operare ar fi făcut
mai coerent cu suveranitatea Bosniei-Herţegovina şi s-ar baza mai cu seamă pe
convingere, iar nu pe coerciţie.
Fiind
o ţară unică, Bosnia-Herţegovina are nevoie bineînţeles de o structură
instituţională unică. Însă ea are şi o serie de similarităţi cu alte societăţi
fragmentate
naţional, cultural şi/sau confesional. Paralele cele mai strînse de pe
continentul
european se găsesc în Belgia şi Elveţia, în zona mediteraneană în Cipru şi în
Liban.
Similaritatea cu Regatul Belgiei şi Confederaţia Helvetică a rezultat din
coexistenţa
mai multor grupuri naţionale sau cultural-lingvistice majore care folosesc
limbi
apropiate celor din naţiunile învecinate mai mari. A fost nevoie de secole
pnetru a
dezvolta sistemul federal elveţian conţinînd 26 de cantoane structurate
similar, dar
nu uniform şi cultural-lingvistic colorate. În Belgia un federalism foarte
complicat şi
asimetric a luat locul relativ recent unui sistem unitar centralizat care era
pe marginea
dezintegrării. Similaritatea Bosniei-Herţegovina cu Ciprul şi Libanul nu se află
în
coexistenţa mai multor grupuri naţionale sau cultural-religioase majore care
vorbesc
mai mult sau mai puţin aceeaşi limbă (în Liban); în profunda divizare islamismcreştinism (atît în cipru cît şi în Liban); în cîteva secole de stăpînire
otomană şi în
recenta experienţă a războiului (mult mai lung şi mai sîngeros în Liban decît
în Cipru.
În vreme ce Ciprul s-a dezintegrat, a suferit divizarea teritorială şi încă rămîne
divizat
în două state, Libanul s-a reunit iar democraţia sa parlamentară a fost
restabilită.
Funcţionarea acestuia se bazează printre altele pe o formulă acceptată pentru
distribuţia regulată a posturilor guvernamentale cheie între patru grupuri
confesionale
majore şi pe considerabila lor autonomie internă. În Bosnia-Herţegovina un
sistem unitar de guvernare
poate foarte bine să producă o altă explozie politică şi ţara s-ar
putea prăbuşi ca stat. Acest rezultat probabil s-ar datora slabelor tradiţii
parlamentare,
obiceiurilor autoritariste larg-răspîndite şi inexistenţei totale a unei tradiţii
de sistem
judecătoresc independent de politic. Nu ar fi de aceea înţelept să se renunţe
la o
soluţie federalistă pentru BosniaHerţegovina din cauza proastei funcţionări a
instituţiilor în prezent. În reconstruirea ordiniii politice a Bosniei-Herţegovina
ar fi
de dorit să se ia în considerare şi să se adopte selectiv unele soluţii instituţionale
similare celor care s-au dovedit utile în sistemele elveţian şi belgian.
Din punct de vedere logic, există mai multe căi de a face
structura de stat a BosnieiHerţegovina mai raţională
şi omogenă. În opinia multora, inclusiv a autorului, cea mai
bună abordare ar fi desfiinţarea celor două entităţi existente şi înfiinţarea
în loc a cinci
sau şase unităţi federale similare instituţional, însă individualizate cultural
şi care să
corespundă regiunilor istorice. O astfel de soluţie ar putea fi acceptabilă
pentru
comunitatea bosniacă şi ar satisface şi cererea croaţilor herţegovani pentru un
statut
egal cu al sîrbilor bosniaci. Un astfel de
sistem ar aduce Bosnia-Herţegovina mai aproape
de modelul federal elveţian. Revendicarea croată ar putea fi satisfăcută
şi dacă actuala
„Federaţie a Bosniei-Herţegovinei” ar fi divizată în două republici (croaţi herţegovini
şi bosniaic) iar nivelul intermediar al cvasi cantoanelor ar fi desfiinţat înăuntrul
lor,
aşa cum se întîmplă în prezent în entitatea sîrbă. În acest ultim scenariu districtul
Brčko
ar rămîne o unitate
federală separată care s-ar bucura de un statut egal sau unul inferior
celui al celor trei
republici. Ambele soluţii menţinate mai sus ar duce la o structură
administrativă mai omogenă, mai simplă şi mai raţională în întreaga ţară.
Oricare sistem
va fi adoptat ar trebui acordată o mai mare atenţie drepturilor individuale ale
omului,
fără însă să se neglijeze cele colective. Se pare totuşi că nici una din soluţiile
de mai
sus nu este în prezent realizabilă politic datorită rezistenţei în rîndul
sîrbilor bosniaci
(faţă de prima) şi în cel a elitei etnice bosniace (faţă de cea de a doua soluţie).
Ar
fi de dorit ca noile aranjamente instituţionale pentru Bosnia-Herţegovina
să se bazeze pe un larg consens politic la care să se ajungă pe o bază
nepartizană şi
neetnică şi care să se bucure de suficient sprijin popular în toate părţile ţării.
Totuşi,
nu aşa stau lucrurile cu “Dayton-2”. Numai cînd acest consens democratic va fi
atins putem aştepta cu mai mult optimism consolidarea internă a ţării,
progresul ei
economic şi o participare activă crescîndă la participare în procesele de
integrare
economică şi politică europeană precum şi la cooperarea de securitate
euroatlantică.
Totuşi, asigurarea existenţei şi progresului pe care Bosnia-Herţegovinasă le
poată
susţine ea însăşi este o premisă necesară pentru stabilizarea Balcanilor
occidentali
şi pentru încoronarea cu succes durabil a procesului de pace iniţiat la Dayton.
Perspective regionale pentru
evoluţii federale în Europa de Sud-Est
În
ciuda a numeroase dificultăţi, conflicte şi eşecuri în trecut federalismul îşi
are locul său în Europa de Sud-Est. Viitorul încă incert al unei Bosnii-Herţegovine viabile va fi
asigurat cel mai bine dacă ea îşi va dezvolta propriul ei model adecvat
şi raţional de guvernare federală. După ce a investit atît de mult efort şi
atîtea
fonduri, comunitatea internaţională cu siguranţă nu va permite pulverizarea
integrităţii ei teritoriale şi provocarea unei recăderi în conflicte şi violenţe
intercomunitare acute. Mă refer aici la ameninţările voalate ale unor
politicieni
sîrbi de a cere din nou autodeterminarea pentru sîrbii bosniaci dacă se acordă
independenţă pentru Kosova/Kosovo.
Pentru
estul Bosniei-Herţegovina o asociere laxă a două state suverane ar
putea înlocui „Comuntatea Statelor Serbiei şi Muntenegrului” care funcţionează
prost şi este deja defunctă în urma referendumului reuşit din Montenegru din 21
mai 2006. Primul pas în această direcţie l-a constituit proclamarea independenţei
Muntenegrului la 4 iunie 2006. Înainte de referendum, guvernul muntenegrean i-a
propus guvernului sîrb să înceapă negocierile pe marginea unei asocieri
pragmatice.
Mai mult, au existat revendicări de consolidare a regionalismului chiar în
Serbia
centralistă şi unitară la momentul de faţă prin acordarea unui statut de
autonomie
(din nou) Voivodinei şi poate şi Sandjakului.
Anul
trecut preşedintele Serbiei B. Tadiæ a propus o soluţie federalistă pentru
Kosovo, totuşi întrucîtva diferită de cea din Bosnia-Herţegovina. Potrivit
acestei
propuneri Kosovo şi-ar recîştiga larga autonomie în cadrul Serbiei care a fost
desfiinţată în 1989 de regimul sîrb. Districtele neînvecinate locuite de etnici
sîrbi
ar fi legate
administrativ şi ar constitui o entitate autonomă în cadrul provinciei
predominant albaneze. (Această propunere este însă complet inacceptabilă pentru
albanezii kosovari). Ideea cantonizării Kosovo-ului a fost şi ea lansată
anterior.
Mai mult, descentralizarea şi regionalizarea sînt discutate în cadrul discuţiilor
pe
marginea viitorului Kosova/Kosovo-ului. Descentralizarea ar putea fi parte a
soluţiei-pachet pentru actualul protectorat internaţional. Însăşi probabila
recunoaştere internaţională a separării juridice a Kosovo-ului de Serbia şi
independenţa sa ar fi limitată de tutela internaţională precum şi de prezenţa
militară
şi poliţienească a UE şi NATO.
Au
fost propuse şi posibile soluţii pentru aşa-zisele „conflicte îngheţate” din
Moldova şi Cipru sub forma a două structuri confederale formate din (a) Republica Moldova şi Republica Transnistreană şi (b) Republica Cipru şi Republica
Turcă
a Ciprului de Nord.
La
o scară mai mare extinderea Uniunii Europene aduce în Europa de Sud-Est
o formă nouă şi specifică de confederalism lax. Grecia şi două state învecinate
cu
Balcanii (Ungaria şi Slovenia) deja aparţin acestei asociaţii unice de state.
Alte
două state sud-est-europene (România şi Bulgaria) sînt pe cale să acceadă la
Uniunea
Europeană, Croaţia şi Turcia îşi negociază aderarea respectivă, în vreme ce
alte
cîteva state din regiune se numără printre candidatele de perspectivă sau
imaginabile
la accederea la UE. Această reţea interstatală în extindere, al său „Pact de
Stabilitate pentru Europa de
Sud-Est”, NATO, al său „Parteneriat pentru Pace” şi alte cîteva
instrumente multilaterale de cooperare interstatală oferă cel mai bun cadru
pentru
administrarea numeroaselor probleme şi conflicte politice în Balcanii încă
instabili.
Note:
I. József Galántai, Der
österreichisch-ungarische Dualismus 1867-1918 (Dualismul austroungar 1867-1918). Corvina/ Österreichischer Bundesverlag, Budapest, 1985,
pp. 37-89, 126131.
2.Ibid., pp. 161-166.
3.Branko Petanovič, Momčilo Zečevič, Jugoslavija
1918-1984, zbirka dokumenata
(Iugoslavia 1918-1984, Colecţie de documente). Izdavačka radna organizacija
RAD, Beograd,
1985, pp. 361-366.
4. Anton Bebler, Yugoslavia’s Variety of
Communist Federalism and Her Demise. Communist and Post-Communist Studies, March 1993, pp. 71-73.
5.Ibid., pp. 76-82.
6. Anton Bebler, Yugoslavia’s Variety of
Communist Federalism and Her Demise. Communist and Post-Communist Studies, March 1993, pp. 82-85.
7.Ibid., pp. 71, 85-86.
8. Mustafa Imamovič,
Historija države I prava Bosne I Hercegovine (O istorie a statului şi
dreptului Bosniei-Herţegovina). Magistrat, Sarajevo, 2003, pp. 117-124.
9. Ibid., pp. 218-224,
258-260.
10. Mehmedalija Bojič, Historija Bosne I
Bošnjaka (O istorie a Bosniei şi a bosniacilor).
TKD
Šahinpašić, Sarajevo, 2001, pp. 161-176.
II.
Branko Petanovič, Momčilo ZEČEVIĆ, Jugoslavija 1918-1984, zbirka dokumenata
(Iugoslavia 1918-1984, Colecţie de documente). Izdavačka radna organizacija
RAD, Beograd,
1985, pp. 357-360.
12. Mustafa Imamovič,
Historija dr•ave I prava Bosne I Hercegovine (O istorie a statului
şi dreptului Bosniei-Herţegovina). Magistrat, Sarajevo, 2003, pp.
341-347
13. Mehmedalija Bojič,
Historija Bosne I Bošnjaka (O istorie a Bosniei şi a bosniacilor).
TKD Šahinpašiæ, Sarajevo, 2001, pp. 341-347.
14. Ibid., 348-363.
15. Mehmedalija Bojič,
Historija Bosne I Bošnjaka (O istorie a Bosniei şi a bosniacilor).
TKD Šahinpašiæ, Sarajevo, 2001, pp. 225-232.
16. Noel
MALCOLM, Bosnia: A Short History. Macmillan, London, 1994, pp. 193-212.
17. Jože
PIRJEVEC, Jugoslovanske vojne 1991-2001 (Războaiele iugoslave 1991-1992).
Cankarjeva Zalo•ba, Ljubljana, 2005, pp. 114-143.
18. Noel Malcolm, Bosnia: A Short History. Macmillan,
London, 1994, pp. 225-233.
19. Jože Pirjeveč, Jugoslovanske vojne 1991-2001 (Războaiele
iugoslave 1991-1992).
Cankarjeva Zalo•ba, Ljubljana, 2005, pp. 122-136.
20.
Sead
Hadžovič, Sastavni dio ciljeva rata protiv BiH – genocid i etničko čišæenje
(Componentele integrale ale obiectivelor războiului împotriva Bosniei-Herţegovina
– genocid
şi purificare etnică) in Ratovi u Jugoslaviji 1991-1999 (Războaiele din
Iugoslavia 1991-1992).
Društvo za istinu o antifašističkoj narodnooslobodilačkoj borbi u
Jugoslaviji 1941-1945, Beograd,
2002, pp. 263-275.
21.
Ciril
Ribičič, Geneza jedne zablude. Ustavnopravna analiza nastanka i djelovanja
Hrvatske zajednice Herceg-Bosne (Originea unei gafe: analiză constituţional-juridică
a originii
şi activităţii comunităţii croate din Herzeg-Bosna). Zalo•ba Bogataj, Idrija,
2001, pp. 48-67.
22. Jože Pirjeveč, Jugoslovanske
vojne 1991-2001 (Războaiele iugoslave 1991-1992).
Cankarjeva Založba, Ljubljana, 2005, pp. 423-431.
23. Ibid., pp. 445-449.
24. Ibid., pp. 450-455.
25. Mirko Pejanovič, Politički
razvitak Bosne I Hercegovine u postdejtonskom periodu
(Evoluţia politică de după Dayton a Bosniei-Herţegovina). TKD Šahinpašić,
Sarajevo, November 2005, pp. 37-52.
26. https://www.infoplease.com/ipa/A0781359.html
27. Sahbaz Džihanovič,
Dr. Slavo Kukič, Stasa Kosarac, Dr. Mirko Pejanovič, Vehid Šehič,
Dr. Miodrag Živanovič, The Constitution of Republic of Bosnia and Herzegovina.
Sarajevo, 20
June, 2005.
28. The Balkans in
Europe’s Future, The Report of the International Commission on the
Balkans, Washington, April 12, 2005, pp. 24.
29.
Sead
Hadžovič, Sastavni dio ciljeva rata protiv BiH – genocid i etničko čišćenje
(Componentele integrale ale obiectivelor războiului împotriva Bosniei-Herţegovina
– genocid
şi purificare etnică) în Ratovi u Jugoslaviji 1991-1999 (Războaiele din
Iugoslavia 1991-1992).
Društvo za istinu o antifašističkoj narodnooslobodilačkoj borbi u
Jugoslaviji 1941-1945, Beograd,
2002, pp. 267-268.
30. Mai multe sondaje
de opinie recente arătau că în jur de 60 la sută din repondenţii din
Bosnia-Herţegovina nu erau în favoarea amendamentelor, în jur de 30 la sută
aveau despre ele o
opinie pozitivă şi în jur de 10 la sută nu aveau nici opinie. Sondaje
telefonice IFIMES, cu 1544
respondenţi realizat în 23-24 martie 2006 (https://www.worldsecuritynetwork.com/
showArticle3.cfm?article_id= 12746&topicID=55).
Traducere
de Doina Baci
*
Anton BEBLER, profesor de ştiinţe
politice la Facultatea de ştiinţe Sociale
a Universităţii din Liubliana, fost ambasador şi reprezentant al Sloveniei pe
lîngă
biroul european al ONU de la Geneva. Editor şi autor a numeroase volume: The
Challenge
of NATO Enlargement (1999), The Scientific-Technological Challenge
and East-European Socialism (1996),The Yugoslav crisis and the “Yugoslav
People’s Army” (1992), Contemporary Political Systems: Classifications
and
Typologies (1990).
Anton Bebler, The federalist experience in
South – Eastern Europe and postDayton Bosnia and Herzegovina, studiu publicat cu permisiunea autorului.