Analiză

Limba, care uneşte şi separă

Andrei Roth

Ideea de la care pornesc este cît se poate de simplă: limba este cel mai important mijloc de comunicare între oameni, ea are menirea de a-i uni, de a face posibil schimbul de informaţii şi acţiunea comună. Însă pe oamenii care nu înţeleg vorba celuilalt, limba îi separă. Cine nu înţelege ce-i spune partenerul nu poate schimba idei cu el, nu poate ajunge la un numitor comun, nu poate acţiona în chip coordonat cu acesta.

Limba comună, ca o condiţie a înţelegerii reciproce dintre oameni, este totodată unul dintre criteriile constituirii grupurilor sociale, la modul propriu şi la cel figurat deopotrivă. La modul propriu: aparţine de grupul nostru (de tribul, poporul, naţiunea noastră) doar cine vorbeşte limba noastră, de preferinţă la nivel de limbă maternă. Însă şi la modul figurat: grupul de prieteni sau cel profesional, grupul de amici politici, asociaţiile de tot felul sînt formate din persoane cu care „vorbim aceeaşi limbă”, utilizăm aceleaşi expresii şi vehiculăm aceleaşi idei, care ne înţeleg „în mod firesc” şi pe care, la rîndul nostru, le înţelegem fără efort. La modul figurat, „vorbim aceeaşi limbă” cu persoanele cu care gîndim şi simţim la fel în probleme importante ale vieţii, care acordă unor cuvinte-cheie aceeaşi semnificaţie şi valoare ca noi înşine. Din nou la modul propriu: conştiinţa comunităţii de limbă maternă este primul criteriu al conştiinţei identităţii naţionale, cultivarea limbii materne este primul comandament al eforturilor de prezervare a identităţii naţionale. Limba comună este prin urmare în ambele sensuri o condiţie fundamentală a conştiinţei de noi, a conştiinţei de sine a unui grup social, mic, mare, de orice fel.

Vorbirea în altă limbă este un semn major al alterităţii, al stranietăţii faţă de grupul propriu, un semn care trezeşte dubii, atrage desconsiderare, nu arareori provoacă chiar spaimă sau/şi ură. Cea mai lesnicioasă cale de reprezentare caricaturală (parodistică) a străinului este imitarea rostirii greşite de către acesta a limbii noastre, a greşelilor gramaticale, de topică, de pronunţie, de accent ale acestuia. Asemenea redare provoacă negreşit zîmbetul, uneori tolerant, alteori depreciativ al publicului, subliniind întotdeauna superioritatea grupului nostru: iată, străinul nu e în stare să folosească corect limba noastră, nu poate învăţa ceea ce la noi ştie orice copil. Nu de puţine ori, distorsionarea exprimării lingvistice a altora – transcrierea sau/şi pronunţia greşită a numelor lor etc. – exprimă intenţia de a-i ofensa pe aceştia. Însă chiar şi dacă asemenea manifestări izvorăsc doar din ignoranţă, nu şi din rea intenţie, ceilalţi le vor contabiliza ca neprieteneşti. Ca să nu mai vorbim de numeroasele tensiuni inutile provocate de traducerile incorecte, care distorsionează conţinutul mesajului originar.

Mi se pare evident, prin urmare: limba îi uneşte pe cei care înţeleg, îi desparte însă pe cei care nu înţeleg vorba celuilalt.

*

Acum, ce se poate întîmpla dacă într-un anumit spaţiu social (o localitate, un loc de muncă, o instituţie, o regiune, o ţară) se află oameni (grupuri, etnii) care vorbesc limbi diferite? Precondiţia de la sine înţeleasă a traiului, locuirii, muncii în comun este ca ei să se înţeleagă totuşi într-o oarecare limbă. Pentru găsirea unui numitor comun lingvistic se oferă, în principiu, trei posibilităţi (pentru simplificarea schemei, presupunem că este vorba doar de două grupuri, etnii care convieţuiesc). Prima: unul din grupuri (o etnie), numai unul, învaţă limba celuilalt şi o foloseşte în contactul cu celălalt; aceasta este o soluţie unilaterală. Cea de-a doua: ambele grupuri învaţă şi folosesc, în contactul cu celălalt grup, limba acestuia; aceasta este soluţia bazată pe reciprocitate. Cea de-a treia posibilitate rezidă în folosirea de către ambele grupuri a unei terţe limbi drept instrument al contactului şi înţelegerii; aceasta este o soluţie neutră. Această a treia soluţie a funcţionat şi mai funcţionează şi astăzi în multe părţi ale globului, în India de pildă, unde vorbitorii numeroaselor dialecte locale şi regionale se înţeleg în limba engleză, sau în fostele colonii franceze din Africa, unde franceza mediază între multitudinea de triburi cu idiomuri diferite. În zona europeană în care trăim, în speţă în România, această posibilitate este pur teoretică, de aceea nici nu mă ocup de ea în cele ce urmează. Aici şi acum rămîn, ca variante în principiu practicabile, primele două. Dacă nici una dintre acestea nu se realizează, atunci limba devine un factor de separare între oamenii, grupurile, etniile care, totuşi, trebuie să convieţuiască în acelaşi spaţiu social, ceea ce va duce în chip inevitabil la tensiuni, posibil şi la conflicte. Dar dacă se adoptă ca soluţie doar prima variantă de mai sus, dacă nu se realizează o oarecare doză de reciprocitate, dacă doar una din părţi se va apropia de limba celuilalt, iar pentru aceasta din urmă limba celorlalţi rămîne total de neînţeles, complet străină, limba va continua să fie factor de despărţire, înţelegerea va fi echivocă, cooperarea nu va putea fi ferită de disfuncţionalităţi.

Dacă vom discuta problema, mai departe, în coordonatele a două (sau mai multe) etnii, care convieţuiesc ca majoritate şi minoritate (minorităţi) în cadrul unor raporturi de forţe inegale, se înţelege că funcţia de unire/despărţire a limbii se modelează în raport cu calitatea relaţiilor interetnice, cu aspectele fundamentale, politice, ale acestor relaţii. Discuţia acestei chestiuni nu poate evita probleme ca asimilarea minorităţii, respectiv păstrarea identităţii sale, involvînd caracterul democratic sau nedemocratic al relaţiilor în cauză. Pornind de la multilingvismul specific Uniunii Europene (Europas Babylon, 2001, p. 32), Michael Fischer obsearvă că „limba poate constitui un important factor de putere”, iar dreptul cetăţeanului de a se folosi de limba sa maternă este un drept la care acesta nu poate renunţa.. Omul de ştiinţă elveţian Urs Altermatt subliniază şi el că, în cadrul statelor naţionale europene cuprinzînd importante minorităţi naţionale, limba majorităţii a funcţionat, începînd cu secolul al XIX-lea, nu numai ca instrument de comunicare, ci şi de dominaţie, ca expresie a unui „Sprachnationalismus” (naţionalism lingvistic) prin care se promova şi se mai forţează şi astăzi tendinţa de omogenizare naţională (Altermatt, 1997, p.7 şi urm.). „Plurilingvismul a fost perceput de către statele europene, pînă în a doua jumătate a secolului al 20-lea, ca o perturbare a armoniei naţionale, ca o piedică în calea naţionalizării statului şi societăţii (idem, p. 10).

*

Înainte de discuţia mai specifică, privitoare la România actuală, a acestei chestiuni, se cuvine făcută o observaţie. Situaţia de la noi, precum şi dintr-o seamă de alte ţări din zona central-est- şi sud-est europeană se deosebeşte într-un punct esenţial de cea din Europa Apuseană. În Vestul de astăzi, problema minorităţilor etnice se prezintă mai cu seamă în raport cu masiva imigraţie: în Germania sînt milioane de „Gastarbeiter” (muncitori-oaspeţi), turci, curzi, sîrbi croaţi ş. a. m. d.; în Franţa lucrează milioane de maghrebieni, în Anglia şi în Olanda mulţi oameni de culoare proveniţi din fostele colonii ale acestor ţări etc, fără a mai vorbi de numărul în continuă creştere al imigranţilor proveniţi din ţările estice, ale fostului bloc comunist. Toţi aceştia însă au imigrat voluntar şi individual (sau cu familia), fiecare pe cont propriu; nu statul primitor i-a silit să-şi părăsească ţara de origine (că au avut totuşi motive temeinice s-o facă, e o altă chestiune, pe care nu o discutăm aici). Relevantă este doar împrejurarea că prin acest pas al lor ei au ales şi acceptat, implicit, traiul ca minoritate etnică, cu avantajele şi dezavantajele acestui mod de viaţă. Se înţelege de la sine că un ins nou-venit în Germania, Franţa, Anglia (sau SUA şi oriunde altundeva), care doreşte să se stabilească, să lucreze, să-şi facă o situaţie, să-şi construiască o carieră în ţara de destinaţie ştie bine că, pentru a se integra în noul mediu, trebuie neapărat să înveţe limba majorităţii. Cei care nu reuşesc să şi-o însuşească, sau reuşesc doar la un nivel inferior, se vor cantona inevitabil într-o poziţie marginală în noul lor mediu de viaţă. Ei nu pot pretinde ca majoritatea autohtonă să înveţe limba lor pentru a comunica cu ei, chiar şi numai pentru că această majoritate ar trebui atunci să înveţe concomitent mai multe limbi străine, minoritare. Democraţia occidentală nu-i împiedică însă pe imigranţi să-şi păstreze limba maternă, s-o folosească în cercul familiar, de prieteni, în relaţiile cu conaţionalii. Mai mult: în conformitate cu principiul multiculturalităţii îi şi sprijină instituţional în cultivarea propriei limbi, finanţînd şcoli şi diverse instituţii culturale a căror funcţie constă în conservarea identităţii originare a imigranţilor. Dar condiţia de imigrant implică o anumită asimilare necesară (sub coerciţiunea condiţiilor de existenţă cotidiană), dacă imigrantul doreşte să şi rămînă în ţaraţintă pe care şi-a ales-o. Asimilarea poate îmbrăca forme diferite, se poate realiza în grade diferite, dar se realizează neapărat, în succesiunea generaţiilor. Cine doreşte să-şi păstreze identitatea naţională originară în chip intact nu are decît să renunţe la intenţia de a pleca din ţara sa natală.

Minorităţile naţionale din România de astăzi, ca şi cele din mai multe alte state din aceeaşi regiune a Europei, nu sînt constituite din imigranţi individuali, voluntari. Ei înşişi, ca şi părinţii şi părinţii părinţilor lor, într-o succesiune incontrolabilă de generaţii, s-au născut aici. Nu sînt migranţi; graniţele statale s-au mişcat însă, în repetate rînduri, deasupra capetelor lor. Trăiesc în blocuri mai mici sau mai mari, constituind comunităţi autohtone organice, în anumite spaţii limitate se află chiar în majoritate. Mai mult, dacă vorbim de Ardeal, ştim bine că principalele etnii din această zonă şi-au schimbat în repetate rînduri statutul de majoritar/minoritar, şi nu doar într-un trecut îndepărtat, nebulos, ci în cel apropiat, în cursul secolului al XX-lea. Ceea ce a modificat de fiecare dată, fireşte, relaţiile lingvistice de care ne ocupăm aici.

*

Influenţa raportului majoritate/minoritate asupra relaţiilor lingvistice poate fi bine înţeleasă doar dacă avem în vedere că nu este vorba numai de raportul numeric dintre două etnii, ci de faptul că majoritatea deţine – mai precis: că în numele ei se exercită – puterea de stat. Puterea, iar nu simpla superioritate numerică este cea care modelează în chip hotărîtor relaţia lingvistică, rolul limbii de unire/separare a oamenilor. Iar în cazul nostru este vorba de puterea statului naţional, clădit pe ideologia şi mentalitatea etnocratică, care proclamă şi încarnează dominaţia naţiunii „posesoare” a statului. Cum am arătat pe larg în cartea privitoare la această temă (Roth, 1999), ideologia statului naţional, etnocratic are două variante. Una este totalitaristă, făţiş antidemocratică, aceasta promovează o politică de excludere a minorităţilor naţionale, îngrădirea drepturilor şi libertăţilor lor cetăţeneşti, formele extreme ale unei astfel de politici fiind expulzarea sau/şi nimicirea fizică. Această variantă refuză asimilarea minorităţilor ca soluţie a problemei naţionale, considerîndu-le ca fiind incompatibile cu corpul „organic” (bazat pe unitatea de „sînge”) a naţiunii dominante. Cea de-a doua este aparent democratică, integratoare. Aceasta acceptă şi promovează asimilarea minorităţilor, care ar avea dreptul şi datoria totodată de a se contopi fără rezerve în naţiunea dominantă, ca membri ai naţiunii politice unitare, ca cetăţeni ai statului naţional, considerată totodată ca „proprietate” a naţiunii dominante. Această din urmă variantă se prevalează de regula fundamentală a jocului democratic, de prioritatea voinţei majoritare: noi sîntem mai mulţi, deci voi trebuie să vă asimilaţi nouă; statul este al nostru, limba noastră este cea oficială a statului, deci voi trebuie să vi-o însuşiţi, pentru a putea fi cetăţeni cu drepturi egale, căci ea este singurul mijloc legitim de comunicare în sfera publică. Etnocratismul sub mască democratică proclamă şi el dominaţia naţională (ţara este a noastră), consideră statul naţional ca fiind moşia naţiunii majoritare, iar nu ca instituţie a tuturor cetăţenilor. Şi eludează împrejurarea că regulile cu adevărat democratice ale jocului politic nu îngăduie tendinţele de suprimare a vreunei minorităţi (politice, etnice, religioase, rasiale, sexuale sau lingvistice). Democraţia implică acceptarea pluralismului, inclusiv a pluralismului lingvistic.

Cine a trăit acele vremuri, îşi va aduce aminte că regimul naţional-comunist a promovat cu deosebită insistenţă orientarea etnocratică. Ceauşescu însuşi s-a adresat într-un fel majorităţii şi altfel minorităţii naţionale. Faţă de minoritari a accentuat că este tot una în ce limbă vorbeşte fiecare, important este ca toţi să vorbească „în limba muncii”, că oamenii muncii se înţeleg între ei „în limba comună a intereselor socialismului”. Le-a fluturat în faţa ochilor idealul democratic al egalităţii în drepturi a tuturor, indiferent de naţionalitate. Totodată însă, adresîndu-se majorităţii, s-a folosit de limbajul dominaţiei naţionale, a subliniat unica legitimitate a limbii majoritare. Minoritarilor le-a pretins asimilare, în numele intereselor socialismului; majoritarilor le-a promis realizarea statului naţional omogen.

Trebuie ştiut însă că nu Ceauşescu şi în general nu sistemul comunist totalitar, nici măcar nu totalitarismul fascist au inventat principiul dominaţiei etnocratice, incluzînd exclusivismul lingvistic, ci doar le-au aplicat în forme extremiste. În deplină cunoştinţă a gravităţii afirmaţiei, voi spune că în întreaga istorie a Ardealului, majoritatea dominantă nu a fost dispusă niciodată să-şi însuşească nimic, în spiritul reciprocităţii, din limba minorităţilor naţionale, acceptînd drept unică soluţie a comunicării interetnice învăţarea şi folosirea, de către minorităţi, a limbii oficiale, a puterii. Iar o parte a minoritarilor dintotdeauna s-a şi conformat, nolens-volens, acestei cerinţe. Totdeauna a existat un oarecare plurilingvism în Ardeal, dar niciodată pe bază de reciprocitate, de egalitate democratică. În Ardealul istoric o parte a românilor, saşilor, şvabilor etc. au învăţat ungureşte, ungurii – cu rare excepţii stimabile – nu şi-au însuşit nici o boabă din limba română sau cea germană.

Minoritarii, cel puţin cei care, prin activitatea lor, au venit în contact cu autorităţile, cei care şi-au construit o carieră în viaţa publică, cei care au intrat pe făgaşul modernizării economice şi culturale, au fost interesaţi în cunoaşterea limbii statului. Majoritarii maghiari nu erau în nici un fel interesaţi în însuşirea limbii vreunei minorităţi. Pot aminti aici remarca acidă din 1914 a compozitorului Bartók Béla la adresa unui „domn” maghiar, care, în calitatea sa de notar, nu a fost dispus să comunice altfel decît în limba maghiară cu ţăranii din satele compact româneşti pe care era chemat să le servească (Bartók, 1981). De altfel, mai sus citatul Urs Altermatt aminteşte de asemenea regatul ungar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a celui de-al XX-lea ca exemplu al tendinţei de dominaţie lingvistică şi de omogenizare prin impunerea unilaterală a limbii de stat (Altermatt, 1997, p. 8-10). După 1918 situaţia din Transilvania a rămas însă aceeaşi, doar cu semn contrar; limba autorităţii statale a devenit româna, minorităţile erau obligate s-o înveţe, fără vreo urmă de reciprocitate. În ambele cazuri s-a impus aceeaşi ideologie a „naţiunii politice unitare”, potrivit căreia apartenenţa naţională ar echivala cu cea statală, ar fi vorba deci de „unguri de limbă română” în primul, de „români de limbă maghiară” în cel de-al doilea caz. În ambele cazuri însă limba puterii şi a oficiilor este una singură, cea a naţiunii dominante, deţinătoare a puterii de stat, iar dreptul de folosire a limbii materne de către minorităţi este strict limitat la sfera vieţii private (Tóth Sándor, 1993, p. 106).

Mai trebuie amintită aici o altă componentă lingvistică a mentalităţii şi ideologiei naţionaliste, care susţine superioritatea (istorică, valorică, culturală) a propriei limbi faţă de altele, întru justificarea dominaţiei sale lingvistice. Este desigur firesc faptul că fiecare persoană şi fiecare etnie îşi iubeşte, îşi preţuieşte limba maternă, îi apreciază şi îi laudă bogăţia, supleţea, expresivitatea etc. Este normal să accentuăm, fiecare, că limba noastră este foarte frumoasă. Dar cînd înlocuim superlativul absolut cu cel relativ, cînd afirmăm că a noastră este cea mai frumoasă, îi jignim pe ceilalţi, căci expresia implică ideea că a lor ar fi mai puţin valoroasă decît a noastră. Nefiresc este să uităm că pentru fiecare etnie propria limbă este cea mai dragă, cea mai importantă. Voi aminti în această ordine de idei un studiu publicat în limba germană de eminentul istoric român Sorin Antohi, Sprachnationalismus in Rumänien, în care se subliniază că o asemenea tendinţă a aparţinut totdeauna paradigmei naţionalismului român, care s-a folosit, de regulă, de argumentul latinităţii limbii române, de apartenenţa ei la aria culturală romană; în ultima vreme, însă, aceeaşi tendinţă a produs o variantă fantezistă şi caricaturală totodată, după care limba protoromână, cea dacă, sau daco-tracă ar fi fost limba indoeuropeană originară, din care ar fi descins latina însăşi, precum şi toate limbile neolatine de astăzi! (Antohi, 1998) Trebuie să mai adaug că şi în cultura maghiară contemporană se manifestă o tendinţă simetrică de semn contrar, de supralicitare a vechimii şi priorităţii culturale a limbii maghiare, cu presupuse origini antice sumeriene. Iată că naţionalismele contrare se aseamănă structural, acelaşi mod de gîndire generează construcţii ideologice similare.

*

Convieţuirea cotidiană a produs totuşi, mai ales în cadrul relaţiilor de vecinătate, o oarecare disponibilitate, pe bază de reciprocitate, de a învăţa şi de a folosi limba celuilalt. Am auzit şi am citit o seamă de amintiri nostalgice despre buna înţelegere între vecini, mai ales la sate şi în oraşe mici, unde oamenii simpli vorbeau sau cel puţin înţelegeau şi limba – sau chiar limbile – vecinilor de altă etnie.Copiii cu limbi materne diferite, jucîndu-se împreună, deprindeau fără voie cuvinte şi expresii ale celorlalţi şi nu se sfiau să le şi folosească. Ştiu şi din proprie experienţă, din copilăria şi tinereţea mea, că acest fenomen a fost unul real, mai ales în Banat, probabil şi în alte părţi. Dar această apropiere lingvistică reciprocă spontană nu a avut nicicînd şi nu are nici astăzi vreo repercusiune asupra vieţii publice şi nu detensionează cîtuşi de puţin delimitările lingvistice la nivelul culturilor „înalte” şi al vieţii publice. În majoritatea localităţilor ardelene, cu o compoziţie etnică mult schimbată în ultimele decenii, această apropiere lingvistică spontană şi reciprocă nu mai funcţionează, sau funcţionează doar într-o infimă măsură. Reprezentanţii majoritari ai puterii, cea mai mare parte a intelectualităţii majoritare şi aproape totalitatea populaţiei majoritare consideră drept pretenţie firescă învăţarea limbii române, a limbii dominante, de către minoritari, dar nu manifestă nici cea mai mică disponibilitate de a înţelege, măcar la un nivel minimal, limba minoritarilor cu care convieţuiesc.

Dispunem astăzi, în această privinţă, de cunoştinţe bazate pe date de cercetare. Conform unei investigaţii efectuate în anul 2000, cea mai mare parte a minorităţii maghiare afirmă despre sine că stăpîneşte limba română, desigur în măsuri diferite. Iată tabelul la care mă refer (procente; diferenţele pînă la 100 la sută sînt date de non-răspunsuri):

(Culic/Horváth/Lazăr: Ethnobarometer…, p. 25)

Adunînd procentele celor care, după propria mărturisire, vorbesc perfect, bine şi satisfăcător limba română, rezultă 75,3 la sută. Se citeşte de asemenea din tabel că în cazul maghiarilor din secuime, care trăiesc acolo într-un bloc compact, toate valorile sînt ceva mai reduse, cei care ştiu bine româneşte sînt mai puţini, cei care nu ştiu deloc sînt mai mulţi decît media pe ţară.

Să vedem acum reversul medaliei. (Procente; diferenţa pînă la 100 sută provine din non-răspunsuri.)

(Culic / Horváth / Lazăr: Ethnobarometer…, p.26)

Însumînd unele poziţii, se poate citi cu uşurinţă din aceste date că 85,7 la sută dintre români cunosc doar cîteva cuvinte sau nici un cuvînt în limba maghiară; la 75,4 dintre românii ardeleni aflăm aceeaşi stare de fapt. Raportul este simetric invers faţă de cazul maghiarilor din România. În mod interesant, proporţional mai puţini români ardeleni afirmă o stăpînire perfectă, sau bună a limbii maghiare, decît media pe ţară (5,4% faţă de 6,2%), totuşi mai mulţi spun că se pot face înţeleşi (16,7% faţă de 6,4%). Autorii citaţi prezintă în alte tabele în ce situaţii de viaţă folosesc românii şi maghiarii limba celorlaţi, nici aceste date nu sînt lipsite de interes, nu zăbovesc însă asupra lor în acest context.

*

Cum se face că, în trecut, doar o parte relativ mică a minoritarilor dintotdeauna a învăţat limba majorităţii dominante, iar astăzi cea mai mare parte a lor o face? În împrejurările modului de viaţă premodern, pentru oamenii trăitori în comunităţi locale închise, cu caracter preponderent rural şi omogene sub aspect etnic, propria limbă maternă era suficientă ca instrument de comunicare. În contactele – nicidecum cotidiene – cu autorităţile regionale sau centrale se apela la serviciile unor intermediari, cunoscători ai limbii de stat. Persoanele, relativ puţine, care doreau să se instruiască sau să-şi instruiască copiii la niveluri înalte, precum şi cei care-şi doreau o carieră în aparatul de stat, ţinteau ridicarea pe scara rangurilor sociale, ieşirea din comunităţile tradiţionale, închise, toţi aceştia nu aveau altă cale decît aceea a bilingvismului.

În modul de viaţă modern situaţia se schimbă substanţial. Comunităţile locale mici, omogene etnic, unitare lingvistic, se diluează inevitabil. Mobilitatea socioprofesională şi teritorială de tot mai mare amploare, implicată de procesul de modernizare, impune cunoaşterea limbii de stat nu numai de intelectuali şi de cei ce-şi asumă rolul de persoane publice, ci şi de oamenii simpli, practic tuturor. Minoritarul care refuză să înveţe limba majorităţii şi s-o folosească cotidian comite autogol, acţionează contra interesului propriu, renunţă la mobilitate, la propria sa afirmare şi avansare profesională, se încastrează într-un mod de viaţă anacronic, revolut.

Minoritarul este constrîns de împrejurările vieţii să accepte bilingvismul. Iar acesta deschide şi poarta asimilării sale la majoritate: dacă noi învăţăm şi folosim limba celorlalţi, iar ei nu pricep nimic din limba noastră, se cheamă că noi am făcut un pas mare şi unilateral înspre ei. Devine iminent pericolul ca în însăşi vorbirea noastră să pătrundă, în tot mai mare măsură, stricînd-o, degradînd-o, cuvintele, expresiile, structurile, topica, accentele celeilalte limbi. De-altfel, asemenea primejdie paşte orice limbă în urma unui prea intens contact cu influenţe străine, cum este şi cazul pătrunderii actuale a anglicismelor în limba română.

Nefiind lingvist de profesie, nu mă aventurez în analiza detaliată a acestei chestiuni, voi spune doar că întrevăd două posibilităţi pentru diminuarea pericolului asimilaţionist; prima depinde de noi (de minoritarii înşişi), iar cea de-a doua de ceilalţi, de majoritate.

Prima posibilitate constă în cultivarea premeditată, în condiţiile bilingvismului, a limbii materne. Persoanele cu şcoală puţină, obligate de viaţă să-şi însuşească o limbă străină, sînt în mai mare măsură expuse pericolului de a o folosi pe aceasta în detrimentul propriei limbi materne. Cu cît persoana dispune de un grad mai ridicat de cultură generală, cu atît practicarea limbii sale materne va fi mai puţin afectată de influenţele nefaste ale bilingvismului. Am citit recent o lucrare în care era supusă analizei vorbirea în limba maternă cu foarte multe greşeli gramaticale, încărcată de exprimări inadecvate etc. a unor liceeni maghiari din Cluj. Autoarea atribuie această situaţie, într-adevăr penibilă, în mod exclusiv bilingvismului obligatoriu. Nu pare însă dovedit că ar fi aşa. Elevi slabi se găsesc peste tot şi în număr mare, inclusiv printre majoritari. Sînt convins că printre liceenii români din Cluj, proporţia celor care vorbesc şi scriu cu greşeli flagrante propria limbă maternă nu este mai mică decît în cazul minoritarilor; acest lucru este vădit, de-altfel, la periodicele teste naţionale, la examenele de capacitate şi de bacalaureat. Persoana care şi-a însuşit temeinic varianta cultă (literară) a limbii sale materne, care îşi culege informaţiile nu numai în chip întîmplător, de la televiziune, ci se cultivă citind sistematic, o asemenea persoană nu va fi îndepărtată, prin însuşirea unei noi limbi, sau a mai multora, de propria limbă maternă. Dimpotrivă: va învăţa cu atît mai mult s-o preţuiască pe aceasta din urmă. Amintesc pe scurt o distincţie vehiculată în sociolingvistică, după care bilingvismul prezintă două variante: una substractivă şi una aditivă. În cazul celei dintîi noua limbă învăţată o împinge la periferie pe cea pînă atunci folosită, în cazul celei din urmă însuşirea unei noi limbi exercită o influenţă pozitivă chiar asupra celei anterior vorbite.

(Remarc în paranteză un fapt bine cunoscut celor care urmăresc cu atenţie evoluţia vieţii publice din România: un senator notoriu prin poziţiile sale extremiste a elaborat un proiect de lege menit a apăra limba română de influenţele străine nefaste, care prevedea pedepse – amenzi – pentru „delictele lingvistice” comise în public sau în scris. Noroc că legea nu a trecut în parlament, căci, altfel, o seamă de deputaţi, senatori şi alţi înalţi demnitari români ar fi trebuit amendaţi zilnic pentru modul jalnic în care îşi folosesc, în faţa marelui public, limba maternă, şi nu fiindcă n-ar fi suficient de naţionalişti, ci datorită inculturii lor. De-altfel, în lumea civilizată, elevul prost/nesilitor este pedepsit cu notă slabă, obligat la corigenţă sau repetenţie, nicidecum inculpat şi condamnat penal.)

Este timpul să luăm la cunoştinţă că în lumea de astăzi, în era integrărilor suprastatale şi a globalizării, idealul cultural nu poate fi nicidecum monolingvismul. Limba mondială a calculatoarelor, a internetului este engleza, cine refuză s-o înveţe se exclude singur din trendul principal al dezvoltării economice şi culturale.

Bilingvismul este primul pas spre polilingvism. Cine cunoaşte mai multe limbi, va învăţa încă şi încă una cu mai multă uşurinţă, fără a renunţa cîtuşi de puţin la tezaurul propriei limbi materne.

(Iarăşi în paranteză, cu toate precauţiile de rigoare, menţionez că am citit deunăzi o ştire privitoare la o cercetare efectuată de neuropsihologi germani, după care în creierul persoanelor vorbitoare de două, sau mai multe limbi se activează zone care, la vorbitorii unei singure limbi, rămîn inactive; în consecinţă, randamentul intelectual al primilor menţionaţi este superior.)

*

Cea de-a doua posibilitate amintită anterior, ce nu poate fi omisă, este legată de democratizarea consecventă a vieţii publice: este vorba de recunoaşterea de către puterea de stat a egalităţii de drept, ca instrumente de comunicare în spaţiul public, a limbii majoritare şi a celor minoritare. Limba îşi va juca rolul de instrument bilateral de comunicare numai acolo unde minoritatea, dacă trăieşte în bloc într-o zonă sau într-o localitate, se va putea adresa autorităţilor şi în limba sa maternă, unde oficiile vor angaja obligatoriu şi funcţionari cunoscători ai limbii minorităţii (minorităţilor) din spaţiul dat şi unde statul va subvenţiona financiar învăţămîntul şi instituţiile culturale în limba minorităţilor într-un mod direct proporţional cu prezenţa numerică a acestora. Cu alte cuvinte, numai acolo şi atunci, unde şi cînd majoritatea va renunţa să mai dorească a-şi asigura dominaţia lingvistică.

Este interesant că tocmai în această privinţă se manifestă cea mai acerbă opoziţie, nu numai din partea puterii, ci şi a opiniei publice majoritare. Conform datelor unei alte cercetări de opinie, 77,2% din majoritatea românească acceptă ca minoritarii să-şi aibă bisericile proprii, în care slujbele să se ţină în limba lor, 64,3% nu au obiecţii nici faţă de presa în limbile minoritarilor, dar 80 pînă la 84% refuză să accepte folosirea limbii materne a minoritarilor în contactele cu organele de stat, precum şi funcţionarea unui sistem de învăţămînt separat (Horváth şi Lazăr, 2001, pp.134- 135). Aceste date sînt confirmate de rezultatele unei alte cercetări, după care „81% dintre români nu sînt de acord ca maghiarii să folosească limba lor maternă în relaţiile cu administraţia publică în zonele unde sînt mai mulţi decît românii” (Intoleranţă…, 2003, p. 33). În conformitate cu datele unei alte cercetări, 35% dintre respondenţii români şi 30% dintre respondenţii români din Transilvania îşi însuşesc afirmaţia „mă deranjează să aud vorbindu-se în jur limba maghiară”. (Barometrul relaţiilor interetnice, 2001, p.17). Aceasta este cea mai crasă expresie a intoleranţei, a etnocratismului în domeniul relaţiilor lingvistice!

Este de la sine înţeles că acceptarea pluralismului lingvistic, a soluţiei bazate pe reciprocitate despre care am vorbit la începutul acestei scrieri, nu înseamnă că toţi indivizii majorităţii ar trebui să înveţe limba uneia, sau, cu atît mai puţin, a mai multor minorităţi. Înseamnă numai ca acei reprezentanţi ai majorităţii, care, prin natura ocupaţiei, slujbei, funcţiei lor, se află în contact cotidian cu o anumită minoritate, să nu refuze acceptarea folosirii ca mijloc de comunicare a limbii acestora. Înseamnă ca vecinii, colegii, prietenii să manifeste bunăvoinţa, dacă nu de a vorbi fluent, dar de a înţelege, cel puţin, ceva din vorba celuilalt, apropierea umană devenind, cel puţin în intenţie, bilaterală . Mai sus citatul Michael Fischer notează şi el că în cadrul contactelor intereuropene trebuie să i se acorde fiecărei părţi dreptul de a se folosi de limba sa maternă, pe care o stăpîneşte cel mai bine, pentru a nu fi pus într-o situaţie de inferioritate, pretinzîndu-i-se totodată bunăvoinţa şi efortul de a-l înţelege, cel puţin, pe celălalt, cînd acesta se foloseşte de limba proprie (Fischer, 2001, p.32). Şi mai înseamnă ca într-o instituţie în principiu multiculturală, cum este Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, limbile de predare să fie considerate realmente egale în drepturi, nu numai în sălile de curs, ci şi în organele de conducere şi în administraţie, la paritate, cum se întîmplă, de pildă, la cronologic prima universitate de acest fel, cea din Friburg (Elveţia), după cum accentuează Urs Altermatt (1997, p. 5), precum şi la Åbo Akademi (Finlanda), la universitatea Viadrina din Frankfurt am Oder (Germania), la universitatea din Ottawa (Canada) (apud Purser, 2001).

Acceptarea şi practicarea pluralismului lingvistic este o implicaţie firească a pluralismului politic, ideologic, cultural. Pluralismul lingvistic nu lezează demnitatea şi interesele nimănui, dimpotrivă, îmbogăţeşte pe oricine.

Bibliografie

Altermatt, Urs (1997): Sprache und Nation, Universitätsverlag Freiburg, Schweiz.

Antohi, Sorin (1998): Sprachnationalismus in Rumänien, in: Zach, Krista (Hrsg.): Rumänien in Brennpunkt, München, Süddeutsches Kulturwerk Verlag.

f.a. (2001): Barometrul relaţiilor interetnice, Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală / Metro Media Transilvania.

Bartók Béla (1981): Családi levelei, Budapest, Zenemûkiadó

Culic, Irina / Horváth István / Lazăr, Marius (2000): Ethnobarometer. Interethnic Relations in Romania, May-June, Center for Interethnic Relations.

f.a. (2003): Intoleranţă, discriminare şi autoritarism în opinia publică, Institutul pentru Politici Publice, Bucureşti.

Fischer, Michael (2001): Europas Babylon, in: Deutschland, Nr. 3.

Horváth István / Lazăr, Marius (2001): Dinamica relaţiilor interetnice din ultimul deceniu, in: Altera, nr.16.

Purser, Lewis (2001): Universitatea bilingvă – consideraţii privind originile, misiunea şi funcţionarea, in: Altera, nr.16.

Roth, Andrei (1999): Naţionalism sau democratism? Editura Pro Europa, Tîrgu-Mureş. Tóth Sándor (1993): A nemzet európai modelljérõl, Kriterion Kiadó, Bucureşti.

*

Andrei ROTH, profesor la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, autor a numeroase volume şi studii publicate, dinre care amintim: Axiologie şi etică (1968), Spre o sociologie a sociologiei (1975), Omul creativ (1978), Individ şi societate (1986), Naţionalism sau democratism (1999), Modernitate şi modernizare socială (2002).