Dezbatere

Reforme amînate – reforme necesare: Descentralizare şi regionalizare în statele membre UE

La 21 mai 2005, Centrul Intercultural al Ligii Pro Europa a organizat la Cluj  conferinţa naţională „Reforme amînate – reforme necesare pentru integrarea României în Uniunea Europeană”. Structurată pe trei sesiuni (Sesiunea I : „Spre o compatibilitate structurală a României cu statele membre UE. Reforme constituţionale. Reforma justiţiei. Reforma sistemului politic. Reforma teritorial-administrativă”, sesiunea II : „Coerenţa sistemului politic. Reprezentarea şi autonomia culturală a minorităţilor. Legislaţia electorală”, secţiunea III : „Descentralizare şi regionalizare în statele membre UE. Modele posibile pentru România. Autonomia regională”), conferinţa a reunit figuri de primă mărime ale sferei academice şi societăţii civile, dar şi politicieni : 

Gabriel Andreescu, Liviu Antonesei, Miklós Bakk, Daniel Barbu, Barna Bodó, Valentin Constantin, Péter Eckstein-Kovács, Smaranda Enache, Sabin Gherman, István Haller, Alexandra Ionescu, Gábor Kolumbán, Gusztáv Molnár, Adrian Moraru, Ovidiu Pecican, Zoe Petre,  Adrian Sorescu, Zsolt Szilágyi, Elek Szokoly, Tibor T. Toró.

Textul de faţă constituie o selecţie din intervenţiile din cadrul celei de-a treia sesiuni.

Smaranda Enache: Am propus ca temă de dezbatere descentralizarea şi regionalizarea în statele membre ale Uniunii. Vin de la o conferinţă care a avut ieri loc la Oradea, unde s-a discutat dacă autonomia Ţinutului Secuiesc ca atare este o condiţie pentru integrarea României în UE. Răspunsurile care s-au dat au mers întro direcţie pe care o cunoaştem cu toţii: principiul subsidiarităţii face ca în UE aranjamentul pe care un stat şi-l alege să fie la latitudinea respectivului stat. Aşadar invocarea modelelor aici nu este pentru a prelua neapărat un model, ci pentru a vedea ce exemple există în Uniunea Europeană şi ce discuţii se desfăşoară în România.

Gusztáv Molnár: Voi încerca să ating cîteva chestiuni legate de contextul geopolitic internaţional şi european în care discutăm noi aceste probleme, care ar fi şansele acelei transfuzii de care vorbea Liviu Antonesei, atît în ceea ce priveşte transfuzia mai generală a însăşi democraţiei liberale, cît şi în ceea ce priveşte descentralizarea politică. S-a vorbit destul de mult în primele două paneluri de şansele unei reforme radicale interne în România. Ar trebui să vedem dacă contextul internaţional ne va putea ajuta sau nu în acest sens în viitorul apropiat.

Dacă ne uităm la contextul global, asistăm la un fenomen ciudat de retropolitică: în perioada în care democraţia liberală este decretată drept model universal valabil asistăm la nişte fenomene care dau de gîndit în ceea ce priveşte aplicarea sa. În China, de exemplu, nu demult, un disident, care după demonstraţia de la Tien An Men a ajuns în Franţa, a scris un articol interesant într-un cotidian parizian, după vizita şefului Comintangului la Pekin, în care ajungea la concluzia că s-ar putea ajunge – şi vorbea pozitiv despre aceasta ca despre o şansă reală a Chinei, ca un fel de ieşire din împotmolirea în care se află – la adoptarea chiar de către China continentală nu a standardelor democratice occidentale, ci întoarcerea la un model autohton.

În SUA, noua carte a lui Hungtington se ocupă de identitatea americană şi, cînd vorbeşte de identitatea americană, nu mai pomeneşte de acel pattern clasic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea care este considerat de toată lumea ca fiind modelul american sui generis, ci se întoarce la modelul preiluminist din perioada iniţială a modelului anglo-saxon şi consideră că aceasta este baza identităţii americane, de la care trebuie pornit dacă SUA doreşte să se menţină pe arena mondială. În America Latină, de ani de zile lumea aşteaptă ca şi în Cuba regimul dictatorial să se transforme în democraţie, şi mare parte a Americii latine continentale să meargă pe direcţia cubaneză. De ţările islamice, care provin parcă din străfundul istoriei, nu mai vorbesc.

Se pare că Europa, mai ales Europa Occidentală, este un caz mai special, foarte interesant de întoarcere la rădăcini, în care încep să devină vizibile frontiere istorice vechi de sute, chiar de o mie de ani. În momentul în care a fost redactată Constituţia europeană – şi era perioada agitată în care urma să fie adoptată de Consiliul interguvernamental –, era clar că miezul ţărilor occidentale europene, miezul carolingian, să zicem, a dorit această constituţie, iar periferia a avut reticenţe foarte serioase faţă de ea. Cînd vorbesc de periferie, nu folosesc acest cuvînt în sens peiorativ, ci pur şi simplu topografic. Care erau acele trei ţări care aveau reticenţe fundamentale? Marea Britanie, Polonia şi Spania, deci periferia nordică, estică şi sudică. Iar ceea ce vedem acum, este un lucru şi mai interesant, cînd se pare că însuşi centrul se răzvrăteşte, întrucît în Franţa şi Olanda există o posibilitate serioasă de neratificare a Constituţiei.

În cotidianul Le Figaro, de vreo două luni de zile, există o dezbatere formidabilă: „Ce fel de Europă dorim?”, în care mai toată lumea îşi spune părerea despre Constituţie. Se vorbeşte de o Europă a cercurilor, în care primul cerc ar fi Europa politicilor comune, Uniunea Europeană actuală, al doilea cerc ar fi un nucleu dur al ţărilor fondatoare şi încă cîteva care merg înainte pe direcţia unui stat într-adevăr federal şi, în sfîrşit, cercul exterior. Mai bine spus, este vorba de miezul dur, o periferie internă şi una externă, cam aceasta este viziunea elitei politice franceze. Asta ar însemna că în momentul în care extinderea europeană a ajuns un fel de fenomen de masă – înglobarea celor zece, din care opt din zona central-est-europeană, urmează şi România şi Bulgaria – asistăm la un lucru deosebit de semnificativ: miezul se răzvrăteşte şi se gîndeşte la o modalitate de a-şi reafirma identitatea proprie care vine din istorie. Este o perioadă de criză profundă a Uniunii. Eu sper să fie o criză cu un deznodămînt pozitiv, cum se întîmplau lucrurile şi pînă acum în Uniunea Europeană, dar la ora actuală nu ne putem aştepta la nici un ajutor extraordinar, la nici o transfuzie din partea acestui centru care este preocupat exclusiv de problemele sale interne şi care va fi obligat în continuare să se preocupe de ele, pentru că în cazul triumfului unui vot negativ în ce priveşte Constituţia Europeană în Franţa, întregul sistem politic din Franţa va intra într-o criză formidabilă.

În acest context să vedem cum se comportă ţările din Est: Polonia, Cehia, Ungaria, România, şi care sunt şansele lor. Dacă ne uităm la evoluţiile politice din aceste ţări, vedem că perspectivele sînt cam sumbre. În Polonia, practic, urmează să ajungă la putere o coaliţie de dreapta din care numai o parte este o dreaptă comme il faut, şi nu este sigur deloc că va putea guverna singură, fără ajutorul unor partide de dreapta care sînt absolut şi hotărît antieuropene. În Cehia nu mai vorbesc de o majoritate posibilă într-un nou parlament în care naţionaliştii lui Klaus şi comuniştii împreună vor avea majoritatea…

În Ungaria, situaţia pare mai simplă şi, ca să mă apropii puţin de tema noastră propriu-zisă, aş aminti aici o dimensiune mai concretă: în ce fel se pune problema descentralizării politice în Ungaria şi ce şanse sînt acolo pentru acest proces. În presa din Ungaria şi la diferite întîlniri, mereu am pledat pentru un lucru cît se poate de simplu: să se abandoneze acest discurs, la urma urmei penibil, cu maghiarii de peste hotare, cu naţiunea maghiară, ce se întîmplă cu ei ş.a.m.d. Mult mai simplu şi mai eficient ar fi să introducă în locul regiunilor de dezvoltare din Ungaria nişte regiuni care să se autoguverneze (în limba maghiară există termenul de önkormányzott régiók). Practic, asta ar însemna desfiinţarea consiliilor judeţene şi trecerea lor la nivel de regiune. Dacă Ungaria ar fi în stare să facă acest pas cît se poate de logic, ar putea crea un exemplu pentru toate ţările din jurul ei, atît pentru România, Serbia (cazul Voivodinei), chiar pentru Slovacia care a introdus mai nou reforma administrativă destul de proastă, de altfel…Însă nu se face, clasa politică din Ungaria s-a împotmolit, şi socialiştii şi Fidesz-ul au declarat că vor să facă această reformă, dar pînă la urmă tradiţia centralizatoare a ieşit învingătoare.

În ceea ce priveşte România, aş face cîteva remarci de final. Făcînd naveta între Oradea şi Budapesta, ascult des radioul, şi de vreme ce Radio România Actualităţi poate fi prins pînă la Budapesta foarte uşor, ascultam acum o săptămînă emisiunea Sfertul Academic. Invitatul emisiuniii era şeful grupului parlamentar al minorităţilor nemaghiare, domnul Pambuccian, care pleda foarte inteligent în favoarea legii minorităţilor, într-o română impecabilă cum nici un ungur, nici un german n-ar avea cum să ajungă să vorbească vreodată. Interlocutorul său l-a întrebat: „Dacă se va acorda autonomie culturală minorităţilor, nu va fi acesta un pas către acordarea autonomiei teritoriale şi poate, la urma urmei, am ajunge şi la federalizarea ţării?” Argumentul domnului deputat a fost următorul: „Federalismul se aplică în ţările mari”. Am rămas siderat. Austria, Elveţia, Belgia nu sînt ţări mari. Argumentul următor mi s-a părut încă şi mai tragic într-un fel. În opinia domnului Pambuccian, o astfel de structură constituţională nu au decît ţările cu o istorie în acest sens, unde istoria pledează pentru această variantă. M-am tot întrebat despre ce istorie vorbeşte? Chiar şi în vechiul regat există tradiţii în acest sens. Sigur, există diferenţe, în Transilvania există acele structuri regionale profunde folosesc acel termen de deep regional structures pe care îl foloseşte Elisabeth Lindeborg, o specialistă suedeză în această chestiune –, sînt zone unde există aceste structuri regionale profunde care vin din istorie, dar care în viitorul apropiat vor avea mai puţine puncte de reper.

În final aş spune că modelul ideal, cel puţin pentru zona Transilvaniei, ar fi cel din Italia de Nord. În general, maghiarii acordă atenţie doar Tirolului de Sud, dar chestiunea nu este nici pe departe aşa de simplă. În regiunea Trentino AltoAdige competenţele regionale sînt acordate de la centru aceastei regiuni care se compune din două provincii: partea nordică, cu majoritate de limbă germană, şi o provincie sudică, cu majoritate italiană. Văd aici, în dosarul pe care l-am primit, o hartă deosebit de interesantă: atît o hartă a regiunilor de dezvoltare cît şi o hartă a regiunilor culturale, bazată pe cercetările eminentului sociolog Dumitru Sandu. Desigur ar fi o modalitate extrem de simplă aceasta: acordarea unor competenţe unor regiuni relativ mari; în cadrul lor s-ar putea constitui subregiuni, una din ele putînd fi majoritar maghiară. Atunci s-ar face foarte uşor trecerea de la sistemul centralizat la cel descentralizat în sens politic. Din păcate, la ora actuală atît condiţiile interne cît şi cele externe nu sînt favorabile pentru o asemenea alternativă.

Smaranda Enache: Structura teritorial-administrativă pe care o avem este moştenită de la Nicolae Ceauşescu, din 1968. Cam în această structură teritorialadministrativă ne mişcăm noi şi, oricît am încerca să ne ascundem, ea este totuşi o sechelă a unui anume mod de a concepe administrarea publică. Cîteva partide au venit cu propuneri de descentralizare, de regionalizare, însă dezbaterea s-a împotmolit după 1998 pentru o lungă perioadă: anul trecut s-a înregistrat un puseu, de la guvernatori la ţinuturi, dar nu s-a întîmplat nimic. Să vedem împreună dacă există un deficit financiar, unul democratic, sau de alt tip ori pur şi simplu moda regiunilor vine din faptul că în Europa sînt o grămadă de regiuni şi vrem să facem şi noi unele; deşi fondurile structurale care se apropie de noi ne îndeamnă să regîndim această hartă teritorial-administrativă pe care o avem din 1968.

Ovidiu Pecican: Aş începe oarecum apocaliptic observînd că lumea în care ne mişcăm nu este deloc mai liniştitoare decît acum 15 ani. Chiar şi din luările anterioare de poziţie am observat că Uniunea pare să întîmpine mari greutăţi, nu ştim cum vor reacţiona unele state chiar din miezul acestei Uniuni, sîmburele dur, în faţa provocării constituţionale. Alte agenţii non-guvernamentale, una britanică dacă nu mă înşel, emitea o profeţie după care Uniunea, dacă nu se va dezintegra, va întîmpina mari greutăţi în următoarea perioadă. Sigur că acest lucru îl vedem şi cu ochiul liber, nu ştiu dacă masticaţia sau digestia Uniunii este vinovată, dar e cert că sînt anumite dificultăţi în a digera statele nou intrate, sînt apoi tot felul de temeri în faţa candidaturilor, de ce să o ascundem, în pofida entuziasmului nostru constant, de după 1990 începînd, în ceea ce priveşte intrarea în comunitatea europeană. şi în România, dacă stai de vorbă cu oamenii, şi cu cei informaţi şi cu cei neinformaţi, descoperi tot felul de spaime şi de temeri. Pentru mine problema este un pic alta, în ultima vreme am întîlnit lume din diverse medii care spuneau: intelectualii români sînt sau nu sînt capabili să gîndească nişte soluţii de perspectivă? Aparent nu sunt, cineva spunea chiar oarecum ofensiv: voi nu puteţi imagina altă soluţie decît aceea de a aştepta, de a fi mereu, la infinit ocupaţi de otomani, de ruşi, de habsburgi, acum vreţi să fiti ocupaţi de Uniunea Europeană, ce pretenţii mai aveţi? Care este proiectul României? N-am găsit nici un proiect!

Proiectul nostru cel mai ambiţios a fost să ieşim din premodernitate, din arhaitate. N-am ieşit, staţi liniştiţi, nici nu ştiu dacă vom ieşi. Keith Hitchins, în Istoria modernă a românilor, pe care a scris-o în două volume, zice la un moment dat vorbind despre Sofronie din Ceoara, despre toate aceste ridicări tumultuoase, cum a fost şi răscoala lui Horea, zice: românii par aşa ca o sectă apocaliptică care refuzau orice intruziune, sau considerau că este orice iniţiativă administrativă o intruziune în universul lor patriarhal arhaic. Cred că avem încă aceste reflexe, nu le-am părăsit; e o mare problemă cum să transformăm toată această poveste în altceva. În folosul nostru, cum să ieşim din premodernitate. Soluţia găsită pînă acum de elite mi se pare mie a fi încercarea de adoptare a unei filosofii de tip pragmatic. A căzut URSS-ul, a căzut Tratatul de Varşovia, au căzut toate celelalte organisme ale CAER-ul, spre ce ne îndreptăm? Un nou luceafăr la apus, nu la răsărit, Uniunea Europeană, să încercăm să elaborăm politici cît mai pragmatice în sensul foarte realist al intrării în UE, dar, dacă UE va colapsa peste două zile – nu la propriu ci la figurat, în faţa acestei provocări a Constituţiei – ce facem? Plutim iar în delir vreo 50 de ani, 20 de ani, 100 de ani pînă se hotărăşte Comunitatea Statelor Independente să-şi revină şi să recupereze, în acest flux şi reflux permanent al istoriei peste noi, ba vin cruciaţii, ba vin tătaro-mongolii, ba vine iar lumea catolică, ba vin în sfîrşit ortodocşii, ce se va întîmpla cu noi? Nu avem un proiect.

Proiectul meu ca ins şi ca modest membru al grupului Provincia este în sensul discuţiei pe care o purtăm de ceva vreme, a regionalizării, îmi cer scuze celor care m-au ascultat deja la ultima ediţie a Academiei Interculturale Transilvania unde am fost şi eu invitat. Îmi amintesc atunci cînd noi am lansat proiectul reorganizării României ca stat regional, primele reacţii au fost foarte vehemente, unul se datora fostului meu profesor de istorie modernă a României, Liviu Maior, actualmente ambasador, care spunea: „ Ce vor ăştia? Să revenim la voievodate şi cnezate?” Imaginaţi-vă că l-am luat în serios, cred că ar trebui să revenim într-adevăr, aşa cum şi Polonia a făcut-o, şi are voievodate la o structură întemeiată profund, cu moştenirile noastre istorice pe care să le gîndim inteligent şi să le propulsăm înspre viitor. Ascultaţi numai cum arată această Românie utopică, pecicaniană: avem aşadar Voievodatul Transilvania, care cuprinde diverse ţări, dar care în esenţă cuprinde comitate; avem apoi desigur Moldova care cuprinde Ţara de Sus a Moldovei şi Ţara de Jos a Moldovei cu doi guvernatori, nu le vom zice ca pe vremuri mari vornici, marele vornic al Ţării de Jos, respectiv al Ţării de Sus, dar putem gîndi foarte serios aceste structuri care vin din istorie şi care au fost organizate pentru pricini care le-au făcut rezistente multă vreme. Avem apoi un Banat de Severin sau chiar de Craiova putem face o „bănie”, avem Dobrogea şi avem apoi o serie de lucruri pe care le-am moştenit, avem Scaunele secuieşti, de ce să nu operăm cu Ţara Secuilor?; avem Ţara Moţilor, avem o bogăţie de ţări, de unităţi din-acestea, dacă vreţi feudale la origini dar pe care le putem remodela în maniera chineză, că tot am vorbit despre chinezi, nu? Aceştia au tot felul de oraşe autonome, au autonomii peste autonomii, totul rezistă foarte bine acolo, cred că nu este vorba numai despre o conducere care rămîne centralizată şi autoritară, ci şi pentru că diversitatea nu este foarte atenuată, se acceptă ca diversitate pur şi simplu. Iată că Hong-Kongul n-a sucombat încă, aş zice că n-ar trebui să ne sperie cuvintele, ar trebui să vedem ponderea semnificativă pe care o au anumite realităţi, nu doar culturale ci şi economice la origini, unele au rezistat altele n-au rezistat, în orice caz au rezistat mai mult decît această întîlnire a mării cu muntele, pe care o vedem în regiunea de dezvoltare ce cuprinde Galaţiul. Aşadar, o asemenea Românie cred că nu ar fi cu nimic mai puţin viabilă decît România lui Ceauşescu. Nu m-ar deranja atunci cînd călătoresc în Transilvania să călătoresc din comitatul Cluj în comitatul Arad, tot aşa cum nu m-ar deranja să traversez ţinuturile în Moldova sau judeţele în Ţara Românească dacă privim foarte clar aceste entităţi, dacă le definim raporturile cu puterea centrală şi desigur cu autorităţile locale, cu instanţele locale. Care este problema? Cred că dimpotrivă am sublinia o diversitate, am regăsi drumul înspre rădăcini autentice, n-am bîjbîi, n-am mîrîi unii împotriva altora şi am avea ce să punem pe blazon.

Tibor Toró: În contextul subiectului nostru şi eu aş încerca, asemenea prietenului meu Szilágyi Zsolt, să pornesc cu o listă de priorităţi a identităţilor mele multiple: fiind maghiar, fiind maghiar cu rădăcini puternice şi afinităţi secuieşti, fiind totodată bănăţean prin naştere şi prin convingere şi fiind totodată, fără voia mea, dar acceptînd această realitate, cetăţean român. Deci din aceste identităţi multiple se trag anumite proiecte politice şi anumite priorităţi în viaţa politică. Ca maghiar, de exemplu, cred în eficienţa unei autonomii culturale în sensul larg al cuvîntului pentru întreaga comunitate maghiară, pentru a o ajuta să îşi păstreze identitatea, ceea ce nu este un lucru foarte uşor aici în România, chiar dacă, în aceşti zece ani, comunitatea maghiară a pierdut 200.000 de oameni, ceea ce arată că lucrurile nu sînt chiar în ordine. Desigur, cauzele sînt multiple. Este adevărat că şi comunitatea românească a pierdut, dar ea are de unde. Noi nu prea avem de unde, de aceea ne preocupă în mod deosebit această problemă. Ca maghiar cu afinităţi şi rădăcini secuieşti cred că dacă acea mare comunitate de maghiari secui cu identitate puternică secuiască doresc să aibă autonomie regională teritorială, care subliniez este regională-teritorială şi abia în al doilea rînd are un caracter etnic, ca de altfel orice autonomie regională, atunci probabil că este legitimă această voinţă a lor şi trebuie ajutaţi să şi-o îndeplinească. Ca bănăţean, prin naştere şi prin convingere, simt un puternic impuls din partea bănăţenilor de a avea o autonomie proprie. Din păcate încă nu s-au născut liderii politici curajoşi şi ambiţioşi care să o pună în practică, sau poate s-au născut dar încă nu s-au arătat. Dar ştiu sigur că există această voinţă puternică, şi dacă nu este vizibil altundeva, este un semn foarte clar în fotbal: se ştie în toată ţara că Timişoara are o echipă foarte iubită şi, chiar dacă este plină de bucureşteni, este un simbol bănăţean, are o galerie de ultraşi între 5 şi 10.000, dintre care – nu veţi crede – majoritatea au studii superioare sau sînt studenţi. Nu ştiu dacă a făcut cineva un studiu sociologic în rîndul ultraşilor Stelei, Rapidului, ale lui Dinamo şi Timişoarei, cred că ar fi diferenţe foarte semnificative. ştiu că dacă de undeva, de aici se pot naşte regionaliştii şi autonomiştii bănăţeni, care se manifestă acum într-un scop foarte special, dar pulsul acestuia poate fi simţit. şi totodată ca cetăţean al României, aş dori ca să beneficiez din acest fruct al autonomiei care, deşi nu este un panaceu, ar fi totuşi benefică pentru toate regiunile (avem aici martori din nişte regiuni care există, deşi nu sînt recunoscute). Sau cel puţin pentru acei cetăţeni care doresc autonomie regională să o aibă. şi acesta este un proiect politic. Deci din toate aceste identităţi şi priorităţi politice aş vorbi despre aceste iniţiative pe care le-au avut în primul rînd maghiarii, dar nu numai, în strînsă colaborare, de exemplu, cu Grupul Provincia şi cu Liga Pro Europa.

Să repetăm împreună: există un proiect de regionalizare pe baza regiunilor cultural-istorice al Acţiunii Populare, cred că este cel mai clar proiect, dar mai există „disidenţi” şi în alte partide – ca de exemplu în Partidul Naţional Liberal (semnificativ este faptul că autorii proiectelor de regionalizare, domnul Coifan şi domnul Otiman nu mai sînt în Parlamentul României). Există deci proiecte, deşi nu foarte clar dezvoltate, nu sînt detaliate, dar cred că nu putem ocoli, nu putem rata aceasta şansă în perspectiva viitorilor ani. Pot trece însă ani sau decenii pînă la a ajunge la acest nivel de dezvoltare, adică să facem o reformă teritorialadministrativă ca lumea, să trecem de la judeţe la regiuni, la regiunile istorice, şi nu la cele statistice. Să facem din regiunile statistice unităţi administrativ-teritoriale ar însemna să producem multe probleme. O altă abordare, particulară, este foarte detaliat elaborată pentru o singură regiune, şi anume acel proiect al Consiliului Naţional Secuiesc, Proiectul de Autonomie al Ţinutului Secuiesc, care la iniţiativa şi la insistenţele CNS a fost sprijinit de cîţiva parlamentari ai UDMR, dintre care doi suntem acum aici în sală (este vorba de domnul Szilágyi şi cu mine), nu neapărat din convingerea că acest proiect este bun, ci din stimă faţă de CNS şi din respectul faţă de efortul depus în spatele acestui proiect. Nu este absolut sigur că sînt pe cale greşită, cu toate că nu sînt pe calea pe care o consider personal cea bună, dar poate că ei au dreptate. şi să mă explic, de ce. Există o abordare generală şi o cale specială: dacă nu vrea toată lumea să se facă regionalizare, noi vrem, să se facă pentru noi, să avem un statut special, negociem cu majoritatea, negociem cu centrul să ne revendicăm acest drept de a ne face o regiune. Nu este ceva ieşit din comun, există modele şi în Europa. Pentru sufletul şi convingerea mea, mai există o cale, între cele două şi anume – chiar am şi lucrat împreună cu nişte specialişti conduşi de Miklós Bakk – ideea este că dacă nu vrea toată ţara reforma administrativteritorială şi toate regiunile să aibă acest statut, atunci să acordăm şansa celor care vor. ştiu că Ţinutul Secuiesc doreşte acest lucru, ştiu că Banatul în principal doreşte - chiar dacă nu s-a cristalizat încă ideea, nu există un proiect politic pus la punct dar există o empatie, există un viitor pentru acesta. Atunci hai să oferim şansa acestor regiuni, care pe de o parte sînt istorice, există tradiţii, există condiţii, există voinţă politică. Pentru aceştia am făcut noi un proiect, care pînă la urmă nu a fost înaintat Parlamentului din mai multe motive. Unul este politic, şi anume, pînă la urmă am convenit să începem cu abordarea specială a Ţinutului Secuiesc pentru că s-a făcut o mare presiune asupra noastră atît politică cît şi morală. Pe de altă parte, celălalt proiect era o parte integrantă a unui proiect mai amplu care necesita şi alte proiecte. De exemplu era nevoie de modificarea Constituţiei şi a altor legi, şi am renunţat. Eu aş fi dorit însă să continuăm, să le ajustăm şi să le putem prezenta Parlamentului în contextul actualei Constituţii. Dar proiectele există, s-ar putea ca în această legislatură să mai încercăm odată dacă găsim susţinători. Cred că ar trebui, dacă dorim să aibă şanse, dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru ca să catalizeze celălalt proiect – acela al regionalizării – care are mai mari şanse. Dacă dezbaterea publică pe marginea acestui proiect ar cataliza, ar împinge înainte celălalt proiect, aş fi foarte mulţumit pentru că, încă odată zic, indiferent prin ce cale ajungem – generală, particulară, intermediară –, interesul este ca cei care doresc să se bucure de avantajele acestui drept, de a avea o regiune autonomă sau o regiune administrativă cu garanţii constituţionale, financiare, cu toate aceste libertăţi, atunci să aibă acest lucru. Pentru că într-o Românie şi o Europă a secolului XXI aşa ar trebui să meargă lucrurile.

Alexandra Ionescu: Avînd în vedere că nimeni nu apără statul român aici, mam decis să-l apăr eu şi să spun că se poate argumenta foarte uşor, că statul român în forma în care este acum, este un stat foarte prezent şi foarte eficient. Cred că putem găsi motive, putem găsi argumente pentru a spune că există această eficienţă şi prezenţă a statului. Sigur că aceasta nu o putem vedea uşor şi nu o putem vedea atunci cînd e nevoie de el – cazul inundaţiilor a fost un caz manifest, dar asta nu înseamnă că el nu există şi nu este eficient. În al doilea rînd, aş vrea să fac un gest oribil: avînd în vedere că există mulţi specialişti în istorie aici – eu am o formaţie în ştiinţe politice şi ca atare am o relaţie mai puţin tensionată cu istoria – aş spune nu numai că statul român este eficient şi prezent dar statul român are şi o istorie foarte simplă. El este un stat care, aşa cum a fost construit din secolul XIX şi pe firul secolului al XX-lea, reformat, reconstruit în perioada comunistă, este un stat a cărui principală funcţie este aceea de a servi partidele. El aşa a fost conceput, aşa a funcţionat şi aşa face şi acum. Din acest punct de vedere cred că putem spune că statul român este eficient. În nici o altă ţară din lume, din Europa cel puţin, statul nu este aşa de eficient în slujba partidelor. şi nu neapărat într-un mod foarte vinovat.

Acum două săptămîni am fost la Iaşi, acum sînt la Cluj. Cînd am fost la Iaşi am mers pe un drum naţional extraordinar. Credeam că sînt în Ungaria, în Germania, în Franţa. Cînd am venit la Cluj, am făcut 500 de km în 7 ore cu un tren care avea o viteză medie ca cea a diligenţelor. Ori mi s-a spus că datorită corupţiei, datorită baronatelor locale, Moldova a beneficiat de cea mai mare cantitate de ciment care s-a transportat undeva în ţară. Mărturisesc că am fost foarte onorată să fiu şi eu odată în viaţă beneficiara ca cetăţean a politicii de baronat local. Există cred moduri de a argumenta eficienţa statului român. Sigur, o eficienţă care nu este privită sub raportul drepturilor cetăţeneşti ci sub raportul strategic al partidelor de a se folosi de stat şi sub raportul statului de a servi partidele. şi sigur că se poate spune că din cînd în cînd, rezidual, cetăţenii pot beneficia de această eficienţă, cetăţeni, aşa ca noi, care locuiesc pe străzi pe care accidental se află şi imobile ale unor politicieni, locuiesc pe o stradă asfaltată. Deci în mod rezidual, din cînd în cînd, cetăţenii pot beneficia de această eficienţă a statului român.

Doamna Enache a amintit aici Legea de organizare a teritoriului României din 1968. Cred că este o lege foarte importantă şi nu numai ea este unul din elementele pe care ni le dă moştenirile comunismului. Vedeţi, Partidul Comunist a fost unul foarte sincer dîndu-şi un stat care trebuia să servească exclusiv interesele şi politicile sale. şi Partidul Comunist şi-a dat un stat care era foarte simplu, dacă vă mai aduceţi aminte, şi cu siguranţă vă aduceţi aminte pentru că aţi citit acest text cu mai multă atenţie decît am făcut-o eu, statul român, prin Constituţia din 1965 avea o organizare foarte simplă, era un stat care avea o putere centrală de stat şi o putere locală de stat: Marea Adunare Naţională şi consiliile locale. Avea de asemenea o administraţie centrală de stat: Consiliul de Miniştri şi ministerele şi o administraţie locală de stat constituită din diversele agenţii de stat şi întreprinderi economice care se deosebeau de cele centrale prin faptul că nu se aflau la Bucureşti, pe de o parte şi prin faptul că se aflau într-un raport ierarhic de subordonare cu organele administraţiei centrale de stat. Acesta este statul care s-a perpetuat dincolo de 1989 şi este statul care se sprijină pe această repartizare administrativ-teritorială din 1968 şi este un stat care este foarte drag partidelor postcomuniste. Este un stat care structural nu este compatibil cu principiile Uniunii Europene. De ce spun acest lucru? Pentru că în viziunea comunistă diferenţa dintre autoritatea centrală şi autoritatea locală este o diferenţă de grad, autorităţile locale sînt subordonate autorităţilor centrale şi ambele constituie statul. Or, într-un stat ideal care ar corespunde tuturor principiilor UE o asemenea construcţie nu ar exista, pentru că o asemenea construcţie nu funcţionează, nu poate niciodată funcţiona pe principiul subsidiarităţii. Principiul subsidiarităţii ne spune următorul lucru: că există un stat constituit fundamental din autorităţi centrale şi agenţii deconcentrate ale statului care nu se află în capitală, se află altundeva în teritoriu, şi există altceva, care nu face parte din stat care este constituit din guvernarea locală. Or, noi în România nu avem această diferenţă de natură între o autoritate locală, care pînă la urmă ar putea fi definită dacă vreţi ca manifestare a societăţii civile şi un stat întrupat în organe centrale şi agenţii deconcentrate care trebuie să ducă la îndeplinire politicile naţionale decise de Guvern. Nu avem aşa ceva, pentru că principiul ne spune că între aceste două tipuri de autoritate raportul natural este un raport conflictual, ele nu se tolerează reciproc, ele sînt în permanent conflict pentru că întotdeauna centrul este tentat să muşte puţin din autoritatea guvernării locale, în timp ce guvernarea locală este întotdeauna geloasă şi doritoare să-şi prezerve integritatea autorităţii sale. Or, eu nu găsesc nimic, în nici unul din aceste texte care să-mi indice că ar fi vorba de o distincţie de natură între cele două autorităţi. Repet, nu este vorba de două niveluri ale autorităţii, este vorba de două moduri radical distincte de constituire a acestei autorităţi. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi, cînd vorbim de principiul subsidiarităţii, nu putem vorbi de reforma administrativ-teritorială. Putem vorbi numai, cum spunea domnul Gusztáv Molnár, numai de reformă politicoteritorială. Deci ceea ce trebuie să existe pentru ca principiul de subsidiaritate să funcţioneze, trebuie să existe autorităţi politice altele decît statul. Nu este suficient să redesenăm harta judeţelor, regiunilor ori, eu ştiu, să decupăm altfel teritoriul României numai pentru a crea unităţi administrative, pentru că altfel nu facem decît să perpetuăm această distincţie de grad între nivelul central şi nivelul local al autorităţii care este dat de sistemul iacobin, aşa cum a fost el întrupat şi creat de sistemul comunist. Îmi cer scuze, căutam aici, şi am găsit o sumă de exemple în aceste proiecte pe care ni le-aţi furnizat. De exemplu, documentul de poziţie al PNL faţă de problema descentralizării ne spune că regiunile sînt situate între nivelul statului şi al judeţului. Nu-i aşa, această metaforă a scării, regiunea reprezintă unitatea administrativ-teritorială a cărei vocaţie va promova dezvoltarea economică, ş.a.m.d. Pînă şi această lege privind dezvoltarea regională în România este uşor hilară, spune că politicile regionale sînt ansamblul politicilor promovate de Guvern prin organele administraţiei publice centrale, de autorităţile administraţiei publice locale şi organismele regionale specializate; principiile sînt de subsidiaritate, descentralizare, parteneriat. E aşa o viziune aristotelică idealistă în care toată lumea colaborează cu toată lumea. Proiectul PSD al domnul Rus avea aceaşi vocaţie de a imagina: vrem un parteneriat real al tuturor instituţiilor statului şi structuri locale şi servicii descentralizate ş.a.m.d. Deci toate autorităţile, toate partidele prezente în Parlament imaginează un mod de organizare a autorităţii publice care este definit exclusiv de stat. şi aceasta este foarte explicabil. De ce? Pentru că aşa cum este el construit, un stat organizat în mai multe trepte centrale şi locale, este un stat foarte eficient pentru partide. Numai aşa partidele pot ajunge practic la societate. Statul este interfaţa prin care partidul ajunge la societate, partidele nefiind capabile să mobilizeze cetăţenii în mod direct. Domnul Antonesei spunea în prima parte a zilei că descentralizarea a produs baroni locali. Eu nu sînt de loc de acord cu acest lucru. Nu cred că trebuie să punem pe seama descentralizării apariţia acestor fenomene aşa de simpatic rezumate prin sintagma baroni locali. Baronii locali sînt acei reprezentanţi ai partidelor care exploatează tocmai absenţa descentralizării şi această relaţie de dependenţă între nivelul local şi nivelul central. Este ceea ce americanii numesc port baron policy.

Vă mai dau un ultim exemplu pentru a mă raporta la discuţia de azi. De dimineaţă, nu ştiu cine dădea exemplul şcolilor. şcolile sînt un exemplu foarte simpatic. La Bucureşti, în sectorul 5, domnul Vanghelie, primarul atît de celebru al sectorului a vopsit şcolile. şi le-a vopsit pentru că intră în atribuţiile autorităţilor locale să aibă grijă de imobilele şcolilor. În acelaşi timp însă autorităţile locale nu au nici un cuvînt de spus asupra conţinutului activităţilor care se predau în acele clădiri de care au ele grijă. Nu, acolo intervine Inspectoratul Judeţean, Ministerul Educaţiei. E o contradicţie aici: comunitatea locală trebuie să furnizeze bani pentru ca activităţile de învăţămînt să se desfăşoare, în acelaşi timp statul român, organele centralizate ale statului, Ministerul Educaţiei, inspectoratele judeţene decid în privinţa conţinutului activităţii care se desfăşoară acolo. Aici nu prea văd o relaţie de parteneriat între nivelul central şi nivelul local al autorităţii. Deci cred că atîta vreme cît nu ne punem de acord asupra limbajului şi conţinutului acestui limbaj, a faptului ca principiul subsidiarităţii să funcţioneze, pentru ca să putem într-adevăr vorbi de descentralizare, trebuie să recurgem la operaţiune politică, de reconstrucţie a autorităţii politice şi să ne dăm seama că e vorba de o reformă politicadministrativă şi nu de una administrativ-teritorială. Pe de altă parte, mă repet, avînd în vedere că statul este atît de eficient ca instrument la îndemîna partidelor, mă îndoiesc că vreun partid consacrat în România la ora actuală, va dori să facă acest lucru. Eu sînt mai puţin pesimistă decît antevorbitorii mei. Gîndindu-mă că aproape jumătate din cetăţenii cu drept de vot, 40%, sînt de regulă demobilizaţi, poate că vor constitui, la un moment dat o resursă pentru o altă mişcare politică.

Barna Bodó: Vorbim despre o şansă a reformei şi, în această dezbatere, domnul Molnár Gusztáv aduce în discuţie o perspectivă a UE, care are cu totul alte probleme prioritare ca ale noastre. Domnul Ovidiu Pecican aduce în discuţie mentalul nostru, de fapt ridică problema acestui aspect pentru istorie şi, foarte interesant, tocmai doamna Ionescu spune că, de fapt, acest respect pentru istorie poate fi interpretat şi altfel dacă vorbim despre un stat eficient.

Am luat Constituţiile României, toate la rînd, ca să văd, de fapt, cum este prezent nivelul local. şi răspunsul a fost foarte simplu: toate constituţiile pînă la 1948 alocă o singură frază acestui nivel, că de fapt, el reprezintă statul pe plan local. Deci pînă în 1948 problema noastră nu se punea. Vorbim despre istorie. Efectiv această problemă nu apărea. Începînd din 1948, constituţiile din perioada comunistă reglementează nişte mecanisme de transmitere a puterii. Iar nu se făcea vorbire despre societatea locală. Luăm constituţiile ulterioare. În ’91 se spune în felul următor, permiteţi-mi să citez: unităţile administrativ-teritoriale locale se organizează şi funcţionează conform principiului autonomiei locale, a descentralizării. Nu ştim ce este autonomia locală. Marii noştri specialişti care au conceput Constituţia consideră că, de fapt, autonomia locală este un concept cunoscut, toată lumea înţelege la fel, nu are mai multe interpretări, practic totul este clar şi limpede. şi de fapt, această autonomie locală ulterior este făcută să funcţioneze prin anumite instituţii.

Nu găsim în textul nici unei constituţii româneşti conceptul, sintagma de comunitate locală. Dacă nu plecăm de la sintagma comunităţii locale, atunci este clar că viziunea noastră nu este decît una de sus în jos. Totul se construieşte de sus în jos, toate structurile pe care le construim prin acel instrument constituţional cu care lucrăm noi, de fapt sînt rezultatul unei abordări unilaterale şi, din punctul nostru de vedere, practic ineficiente pentru că nu ne duce nicăieri în abordarea acestei probleme.

Am luat şi alte constituţii şi trebuie să recunosc că în toate constituţiile din fostele ţări comuniste există sintagma de comunitate locală şi în cîteva există şi cea de autoguvernare locală. Deci găsim cele două concepte fără de care noi nu avem de unde să plecăm. Pur şi simplu se pare că vorbim despre ceva şi ne mirăm după aceea că avem de-a face cu discursuri paralele. Aceste discursuri sînt total paralele pentru că nu construim ceva pentru comunităţi, nu concepem anumite formule, respectiv structuri şi mecanisme, ci efectiv facem vorbire.

Mai este o treabă foarte interesantă, în Constituia din 2003 apare încă ceva faţă de cea din 1991: deconcentrarea. Deci ceea ce a fost uitat în 1991, slavă Domnului, a reintrat în 2003. Deci oricum această direcţie de sus în jos este marcată, pentru că deconcentrarea asta înseamnă.

Cum am putea să abordăm această problemă? De fapt, aş face trimitere la posibile abordări care există în cîteva ţări din UE. Marea întrebare pentru a putea depăşi actuala situaţie este: neapărat trebuie să avem regiuni care să aibă funcţiuni administrativ-teritoriale sau nu? Pentru că dacă noi nu dăm un răspuns la această întrebare, probabil că generăm un alt canal al discursului, care s-ar putea să nu fie benefic. În anumite ţări, respectiv în foarte multe ţări este conceput acest nivel mezzo. La nivel regional nu este neapărat necesară existenţa unor atribute politicoadministrative. Care este funcţia acestui nivel dacă privim problema din punctul de vedere funcţional al UE, care n-a dorit nicicum să facă o uniformizare pentru că există o multitudine, o bogăţie fantastică a formelor mezzo-ului între central şi local? şi aceste funcţiuni trebuie stabilite. şi dacă am reuşit să consacrăm aceste funcţiuni, deja vorbim de cîteva funcţiuni cărora trebuie să le găsim modalitatea de rezolvare. şi una dintre aceste funcţiuni, la acest nivel, ar fi funcţia strategică.

Aş vorbi despre situaţia în care ne aflăm. Cum se autodefinesc aceste nivele substatale? Cum îşi expun interesele? Care sînt mecanismele prin care se încearcă funcţionarea lor? Mecanismul nu-i pus la punct nici măcar în plan conceptual. Deci funcţia strategică, funcţia de planificare este foarte importantă: ce se doreşte la acest nivel? După aceea să-i căutăm şi formulele.

Nivelul statal poate fi dedublat. Efectiv sînt luate probleme din prerogativele statului şi aduse la un nivel mai apropiat conform aceluiaşi principiu al subsidiarităţii care să ne permită o gestionare mai bună, mai apropiată de interesele noastre. Această dedublare a nivelului central ar însemna, de fapt, renunţarea la dreptul exclusiv al centralului de a stabili nişte probleme. De fapt, dacă luăm problemele noastre mari, care sînt acele metode prin care noi am putea să ne adresăm, să trimitem un mesaj celor cu care ar trebui să lucrăm? ştim foarte bine că în Europa comunele, deci acele unităţi administrative care au dreptul de autoadministrare sînt mult mai mici. La noi o comună care să aibă o autonomie, respectiv să aibă dreptul de autoadministrare în condiţiile în care noi avem acest drept, trebuie să aibă cel puţin 1500 de suflete. În ultima perioadă, cel puţin în ultimii ani ai guvernării PSD, au fost trecute la rangul de comună, cel puţin 200 de sate, 240 mai exact. Trebuie să recunoaştem, că toate aceste comune se confruntă cu nişte probleme financiare fantastice. De ce nu regîndim sistemul? Problema serviciilor trebuie regîndită.

Cînd noi vorbim despre aceste probleme ar trebui să ne gîndim şi la acele formule mentale cărora le suntem tributari. Ar trebui să ieşim din tipare. Noi spunem că partidele nu fac, dar propuneri din partea noastră, care cît de cît am putea spune că suntem specialişti şi interesaţi să se schimbe ceva, au venit? Dacă noi venim şi discutăm cu acest nivel, nivelul primarilor, e imposibil să nu te asculte, pentru că tu vii cu un proiect care îi dă un răspuns la nişte probleme reale. Dacă nu găsim alt tip de mesaj, cei cărora ne adresăm să ne fie parteneri în drumul nostru, vor crede că am găsit o altă jucărie în privinţa acelui stat care este un slujbaş nemaipomenit al partidelor. El nu o să fie convins că ceea ce facem este de fapt pentru cetăţean Aici trebuie să schimbăm mesajul pentru că altfel riscăm să ne întîlnim şi peste un an şi peste doi ani şi să fim de acord unul cu celălalt că lucrurile merg prost.

Elek Szokoly: Poate că acest titlu de „Reforme amînate, reforme necesare” ar fi putut să fie – s-a făcut o astfel de aluzie mai de vreme – „revoluţii amînate, revoluţii necesare”, întrucît, după cum s-a sugerat, o reformă propriu-zisă a sistemului nostru politic este imposibilă. Ca urmare, poate că ar fi nevoie totuşi de „încă o revoluţie”. Adică de reforme structurale, radicale, cum a subliniat mai înainte unul dintre vorbitori, şi această reformă structurală, radicală nu se poate realiza decît printr-un demers coerent care să cuprindă un pachet întreg de legi, inclusiv modificări constituţionale. În cadrul acestei reforme structurale, radicale, de ansamblu, care să cuprindă cele mai importante legi care privesc sistemul nostru politic, nu poate să lipsească nici regionalizarea, amînată de ani de zile sau rezolvată prin paleative. Îmi pare rău că nu a putut fi prezent aici domnul Claudiu Coşier, directorul Agenţiei de Dezvoltare Nord-Vest care, împreună cu preşedinţii consiliilor judeţene şi cu preşedintele Consiliului Judeţean Cluj, care era şi preşedintele acestei regiuni de dezvoltare, a depus o cerere la guvern privind acordarea personalităţii juridice agenţiei respective de dezvoltare, pentru că toată lumea ştie că aceste agenţii, respectiv consilii de dezvoltare, nu funcţionează efectiv, nu constituie un suport real pentru o regionalizare autentică. S-a vorbit aici despre posibilitatea unei regionalizări autentice, respectiv despre regionalizare strategică, dar cred că termenul de regionalizare autentică poate fi folosit cu atît mai mult cu cît reprezentanţii diferitelor instituţii europene, printre care cei ai Congresului puterilor locale şi regionale ale Consiliului Europei care ne-au vizitat de mai multe ori ţara şi au avut discuţii îndelungate cu fostul ministru al administraţiei publice, domnul Cosmâncă, au cerut o astfel de regionalizare, şi chiar domnul ministru a făcut promisiuni ferme de a crea şi în România „regiuni autentice”. Ce înseamnă regiuni autentice? Regiunile autentice înseamnă, în mod evident, regiuni politice, înseamnă regiuni cu reprezentanţe alese şi cu o serie de competenţe substatale, dar din aceaşi categorie cu cele ale statului. Ne propunem să constituim o comisie de experţi ai societăţii civile care să elaboreze acest pachet de modificări legislative, inclusiv de modificări constituţionale substanţiale, pentru ca atunci cînd discutăm despre legea partidelor, legea electorală, sau chiar legea minorităţilor să nu fim anchilozaţi de sistemul politic românesc în care există două camere care se suprapun aproape la indigo, fără a avea atribuţiuni distincte.

În loc ca minorităţile, de exemplu, care au un statut special în sistemul nostru legislativ, un statut privilegiat faţă de formaţiunile politice propriu-zise, să fie reprezentante într-o cameră în care partidele politice concurează pe baza unor standarde egale la locurile parlamentare, s-ar cuveni ca senatul să-şi recîştige rolul pe care l-a avut şi în perioada interbelică la noi (nu înseamnă să copiem tocmai acel model, dar sîntem totuşi în mileniul trei) şi îl are în alte ţări, şi să devină o reprezentanţă ale comunităţilor regionale – în cazul unei regionalizări autentice –, ale comunităţilor naţionale, ale comunităţilor confesionale, deci ar putea să-şi ocupe locul cuvenit în sistemul politic românesc. Din acest pachet nu poate să lipsească legea regionalizării, o lege care să prevadă o regionalizare autentică pornită de la un regionalism bazat pe fundamente istorice, pentru că istoria nu este un moft pentru noi, istoria înseamnă consolidarea anumitor coerenţe teritoriale care au componente culturale, nu neapărat etnoculturale, iar toate acestea ar fi normal să se reflecte într-un astfel de sistem.

Din păcate reformele despre care vorbim sînt frînate de o serie de mituri, de prejudecăţi destructive caracteristice democraţiei noastre originale, cu ajutorul cărora se blochează în mod curent dezbaterea serioasă despre regionalism. Unul dintre aceste mituri este că integrarea europeană nu presupune regionalizare autentică. Într-adevăr, aquis-ul comunitar nu are prevederi clare în această privinţă, prevederile sale au un caracter pur statistic şi economic. În acelaşi timp există în mod clar o practică a Uniunii Europene la care se face trimitere în procesul de aderare, şi anume, să se respecte modelele care există în Uniunea Europeană, să se respecte instituţiile care există în Uniunea Europeană, ori dacă aruncăm o privire în această Uniune Europeană în care tindem să ne integrăm cu paşi repezi, ce vom putea constata? Că de la un capăt la altul, de la nord la sud şi de la est la vest există o mulţime de modele de regionalizare autentică care uneori mai au şi un caracter aşa-zis „etnic”. şi aici ajungem la un alt mit destructiv, un instrument eficient pentru a bloca dezbaterea, acela că autonomia teritorial-etnică este inacceptabilă. Toate partidele declară la unison acelaşi lucru, că autonomia teritorial-etnică este inacceptabilă, şi prin crearea acestei sintagme compozite de „teritorială” şi „etnică”, respectiv diabolizarea ei, s-a ajuns ca în mod indirect pînă şi UDMR să declare că o autonomie teritorial-etnică este inacceptabilă. Dar ce înseamnă acest caracter teritorial-etnic? Ce altceva înseamnă acest „etnic” decît un caracter cultural specific, un caracter eventual lingvistic specific propriu populaţiei teritoriului respectiv. Dacă aruncăm o privire în Uniunea Europeană vom constata că există o serie de regiuni autonome ale căror caracter specific se leagă tocmai de caracterul etno-cultural, lingvistic. Nu e obligatoriu în toate cazurile să fie aşa, dar practica, în sistemul occidental, a creat în mod firesc acest specific, pentru că autonomia comunităţilor etno-culturale este la fel de importantă pentru dînşii ca şi celelalte tipuri de autonomie, autonomie care, cel puţin în concepţia mea personală, este sinonimă cu libertatea.

O altă prejudecată, sau mit de acest gen zice că orice autonomie regională este un prim pas spre secesiune. Dacă aruncăm o privire spre experienţele de pînă acum din Europa Occidentală vom constata tocmai opusul acestui lucru. În nici-o ţară unde s-au creat aceste autonomii regionale, chiar şi cu caracter „etnic”, n-a dus la secesiune, ba dimpotrivă, a prevenit secesiunea respectivelor teritorii întărind coeziunea statului respectiv. Însăşi devoluţia Scoţiei, o decizie înţeleaptă a guvernului Blair, a preîntîmpinat evoluţia spre secesiune a regiunii respective a Marii Britanii.

Şi aş putea continua cu aceste prejudecăţi, aceste mituri destructive legate de regionalism, bune doar de a pune stavilă progresului şi raţiunii. Aş dori doar să subliniez în încheiere că în ciuda acestor piedici, cei mai competenţi analişti europeni semnalează nişte tendinţe clare spre regionalism, şi anume, dacă în 1950 procentul statelor regionalizate sau federalizate au constituit 50%, dacă în 1990 acest procent s-a ridicat la 66%, această proporţie va ajunge în mod previzibil pînă în 2015 la 75%. Depinde de noi dacă vom dori să aparţinem curentului principal de 75% dintre statele europene sau preferăm să rămînem la periferia celor 25%.

Gabriel Andreescu: Există întotdeauna un gen de problematică pe care oamenii care dezbat reforma societăţii româneşti, şi subiectul de astăzi aşa este, ar putea să o atace la nivelul analitic, necesar într-o astfel de situaţie. În acelaşi sens, care este un sens mai curînd de dramatizare a discursurilor, aş observa relativismul termenilor cu care lucrăm. Deci nu suntem într-un stat neexistent şi un stat omnipotent. Suntem întotdeauna undeva la mijloc. Nu există o centralizare absolută. Există un grad de descentralizare care astăzi este incontestabil, respectiv un grad de autonomie, iar lucrul acesta trebuie să-l recunoaştem şi trebuie să vedem cum anume lucrăm cu ele. Impactul descentralizării, autonomiei – şi acesta este enunţul pe care vreau să-l fac –, depinde însă de o mulţime de alte lucruri, de un număr de valori sociale care sînt dincolo de teritorialitate, dincolo de dimensiunea pe care o folosim în mass-media, respectiv a descentralizării, regionalizării etc. S-a dat exemplul baronilor locali ca o problemă privind procesul de descentralizare. Eu aş da două exemple: unul privind autonomia şi unul privind descentralizarea, ca să arătăm că există. Dar faptul că ele există nu înseamnă că automat aduc acea pozitivitate necesară funcţionării sociale. Concluzia fiind, atenţie, reforma trebuie gîndită în complexitatea ei şi nu pe bucăţi.

Apropo de existenţa autonomiei. E vorba de autonomie la nivelul minorităţilor, ea există prin simplul fapt că avem un reprezentant al minorităţilor istorice în Parlament. Ce există aici? Un drept care este acel drept la protecţia şi dezvoltarea identităţii, art. 6 din Constituţie, de care, în principiu, statul ar trebui să se ocupe dînd bani pentru protejarea ei. Logica este însă diferită, şi anume, statul susţine trimiterea în Parlament a unui reprezentant care primeşte bani, organizaţia reprezentativă a minorităţii primeşte bani de la stat şi îi foloseşte. Ar trebui să-i folosească, în principiu pentru exercitarea dreptului constituţional, deci pentru protecţia identitară. Din punctul meu de vedere e clar, ai un mecanism de autonomie, transmiţi comunităţii exercitarea acest drept de care este responsabilă pe de altă parte statul. Ei bine, luăm un caz. Cazul UDMR. UDMR a gîndit o fundaţie, Fundaţia Comunitas care preia de la minoritatea maghiară diferite proiecte destinate dezvoltării identitare şi, în felul acesta, se jurizează proiectele şi se realizează obiectivul. Acesta este o formulă. şi pare să fie o formulă decentă, onorabilă, cu conţinut, deşi putem discuta cine este în fruntea Fundaţiei Comunitas, gradul de influenţă etc. Dar dau alt exemplu: Partida Romilor, care realmente a folosit acum un an cam 1 milion USD pentru a lupta împotriva intereselor comunitare. Practic Partida Romilor este într-un proces constant de impunere a voinţei proprii împotriva organizaţiilor de romi, care sînt o principală resursă umană, şi de cunoaştere şi de interes, pentru problematica comunităţilor de romi.

Iată deci o autonomie – eu aş califica-o aşa –, care este abuzată, care prin ea însăşi, în afara unor principii mai generale privind folosirea banului public în sensul în care este dat de stat, nu îşi atinge ţelul.

Consiliile locale au competenţe care indiscutabil sînt legate de descentralizare. De exemplu, împărţirea anumitor bunuri la nivelul comunităţii. Este descentralizare pentru că nu este o comandă venită de la stat. Să vă dau următorul exemplu, povestit de un tînăr cu care colaborez, care a fost înştiinţat de faptul că o parohie locală a cerut în proprietate de la stat, contrar prevederilor Constituţiei, un teren în beneficiu propriu. El s-a dus – e foarte priceput şi bătăios – şi a făcut acolo o întreagă analiză a neconstituţionalităţii, a ilegalităţii, a dat fiecărui consilier local argumente, indicaţii privind articolele care ar fi încălcate, a participat la dezbaterea respectivă în care oamenii aceea, consilierii locali votau în legătură cu cedarea patrimoniului statului patrimoniului parohiei respective a terenului despre care vă vorbesc. Iar consilierii – gîndiţi-vă că acest lucru este posibil în România – au spus aşa: da înţelegem, este ilegal, dar noi facem aici ceea ce ne spune Dumnezeu, nu ceea ce ne spune legea. Totuşi aceasta este România.

Deci cînd gîndeşti funcţionarea structurilor, tu trebuie să o gîndeşti în raport cu realitatea acestei mentalităţi. Iată de ce, descentralizarea, autonomia nu sînt un panaceu, şi ele trebuie regîndite în contextul nostru specific.

Elek Szokoly: Ca să întăresc comentariul făcut anterior de Ovidiu, dă-mi voie să constat că aici nu este vorba de autonomie. Aceste forme pe care le-ai înşirat nu acoperă conceptul de autonomie la care facem noi trimitere. Sînt absolut de acord, că autonomia nu constituie un panaceu universal. Dar este un instrument care prin definiţie aduce mai aproape decizia de beneficiar. Firesc ar fi ca beneficiarul să-şi cunoscă cel mai bine interesele. Dacă acest instrument este folosit bine dă rezultate bune, dacă nu.... E ca şi democraţia. Chiar şi pentru democraţie, e nevoie de democraţi...

Zoe Petre: şi eu eram pe punctul de a vă spune că pentru autonomia locală avem nevoie de comunităţi locale. Ele uneori există, alteori nu. Un sector din Bucureşti care îl votează cu entuziasm pe Vanghelie nu este o comunitate. Este o adunătură, iertaţi-mi cuvîntul, de oameni, care au interese foarte precise, pentru că el a fost de fapt votat, susţinut, promovat de mafia din Ferentari. Deci sigur, o atenţie mai mare acordată capacităţii comunităţii de a lua decizii în mod liber, ceea ce e sensul şi tradiţional, şi real al autonomiei, începînd cu bugetul şi patrimoniul, dar în acelaşi timp trebuie să constatăm şi gradul de adecvare al comunităţilor la exigenţele foarte ridicate ale unei autonomii. Eu nu zic că Parlamentul răspunde întotdeauna acestor exigenţe, e totuşi mai controlat decît domnul Vanghelie sau domnul Mischie sau alte figuri ilustre. De altfel, îmi daţi voie să fac o scurtă paranteză, aceste personaje ne indică şi valoarea scrutinului majoritar în condiţiile date, pentru că primarii sînt personaje alese prin vot direct. Dacă ne uităm la ei vom vedea cum va arăta Parlamentul ales prin vot direct. Vă doresc privelişte plăcută! Nu că admir listele, dar nici soluţia aceasta nu mi se pare demnă de entuziasmul nemăsurat pe care-l suscită în opinia publică.

Întorcîndu-mă la problema regiunilor. Cînd aţi spus „nici un partid politic”, bănuiesc că v-aţi referit la partidele parlamentare, pentru că dumneavoastră ştiţi, ca şi noi, că Acţiunea Populară a început o discuţie care după aceea nu a putut continua din cauza contextului electoral extrem de nefavorabil, o discuţie şi nişte acţiuni concrete în legătură cu o autentică regionalizare. Eu însă, am încercat să-i sensibilizez pe colegi cu argumentul configurării cultural-istorice a acestor regiuni şi nu mă dezic de ce am spus. Dar, atrag atenţia că de data aceasta nu este vorba de a fi comunitar, e vorba de fonduri europene. O parte copleşitoare a fondurilor structurale vin pe regiuni şi anume în cadrul unei competiţii între regiuni. Dacă aceste regiuni nu sînt consolidate sub aspect economic, puternice şi autentice, ele nu au cum concura. Judeţul Vaslui nu va putea concura niciodată cu Lombardia sau cu Bavaria. Deci criteriul cultural-istoric poate fi un izvor de solidaritate dar el trebuie confruntat atît cu criteriul de forţă cît şi cu cel de viabilitate economică. Sigur că nu sînt un panaceu, dar regiunile reprezintă, sau un proces de constituire a regiunilor prezintă după mine două căi posibile asupra cărora nu o să zăbovesc dar pe care doar le enunţ. Una este obligaţia unei restructurări masive a întregului sistem administrativ. De sus şi pînă jos. Ceea ce poate fi punctul acela de ruptură de care vorbeau cu toţii, şi care altminteri, în condiţiile de acum, e greu să se creeze o a doua revoluţie – nu se mai face aşa ceva cînd te integrezi în UE –, dar o restructurare masivă da. În fond şi Ceauşescu în ’68 asta a făcut, şi-a aşezat puterea pe alte baze. Poate că trebuie gîndit la acest proces, inclusiv la ostilitatea pe care o provoacă şi din această perspectivă. Din alt unghi, ca să zic aşa, sau dintr-un unghi similar poate fi cea mai interesantă şi mai profitabilă cale de a dizloca baroniile locale pe care degeaba le-a învins o parte timidă a electoratului în precedentele alegeri, fiindcă ele continuă să existe. Povestea cu RAFO să nu se reduplice la nivelul fiecărui judeţ, la nivelul fiecărei localităţi, la nivelul fiecărei feude locale. Acele persoane cu conexiunile lor în sistemul central vor continua să existe. Dar noi înşine nu avem voie să gîndim centralist cînd vorbim de regionalizare pentru că de foarte multe ori am sentimentul că reproşurile pe care unii dintre noi le adresează, cu mai multă înflăcărare sau cu mai multă moderaţie, autorităţii se adresează autorităţii centrale. Noi am vrea ca Guvernul, Parlamentul să facă un anumit număr de lucruri. Poate că e bine să vrem ca şi cetăţenii şi comunităţile locale să facă anumite lucruri.

Liviu Brătescu: Vreau să mulţumesc mai întîi pentru invitaţia care mi-a fost adresată de Liga Pro Europa. Am căzut cu toţii astăzi de acord că există o reticenţă a partidelor politice faţă de tipul de reforme despre care s-a vorbit şi eu cred că aceasta se datorează faptului că partidele politice româneşti sînt foarte atente la miturile care există la nivelul societăţii româneşti. Iar unul dintre aceste mituri este mitul statului centralizator unificator. Din păcate, aceste mituri sînt uniform răspîndite la nivelul întregii societăţi româneşti, atît la nivelul unei generaţii mai în vîrstă, dar şi în privinţa generaţiei mai tinere. De aceea eu cred că este necesară şi o reformă a educaţiei în primul rînd. şi cînd spun asta mă gîndesc la domeniul din care provin. Cred că vom putea discuta de o altă manieră, altă atitudine a partidelor politice faţă de mituri dacă vom avea un alt mod de a scrie istoria. Astăzi din păcate manualele de istorie – dar şi asupra modului în care se face istoria în universităţii am serioase rezerve –, istoria României este prezentată ca o istorie conflictuală, ca o permanentă agresiune a străinilor asupra românilor. Pentru secolul al XIX-lea se încearcă, cine se uită cu atenţie vede, să se justifice într-un fel de ce a fost necesar ca la 1866 să nu se acorde cetăţenie evreilor, şi astfel de exemple, din păcate pot continua.

Dacă îmi permiteţi o să dau un exemplu din domeniul dreptului. În 1998 am avut ocazia să-l cunosc pe domnul Emil Boc, unii dintre dumneavoastră ştiu această mică povestioară, îmi pare rău că nu este aici de faţă, cînd la o discuţie cu dumnealui despre Universitatea Babeş-Bolyai exprimîndu-mi opinia şi convingerea că este necesar să existe universitatea maghiarilor, dînsul mi-a răspuns foarte rapid făcînd trimitere că eu am terminat la Iaşi şi atunci evident că nu mă interesează soarta Universităţii Babeş-Bolyai. Aceasta a fost explicaţia dată de dînsul.

Şi mai am o observaţie de făcut pentru că tot s-au făcut referiri critice faţă de Bucureşti. Eu cred că Bucureştiul este un loc în care oamenii îşi pierd memoria. Pentru că în egală măsură la Bucureşti îi găsim pe ardeleni, oameni politici din Ardeal care pe plan local vorbesc cu siguranţă de regionalizare, dar în egală măsură şi oameni politici din Moldova care sînt nemulţumiţi de modul în care se poartă acelaşi Bucureşti faţă de Moldova. Numai că odată ajunşi acolo îşi pierd memoria şi adoptă comportamentul impus de Bucureşti.

Sabin Gherman: Nu cred că ar trebui să vorbim foarte mult despre cum, cînd, unde să facem regionalizarea pentru că politicienii noştri ştiu foarte bine cînd, unde şi cum să se facă. Noi ar trebui să deblocăm acest blocaj mintal în care omului politic ajuns la Bucureşti, adică la putere, atins de bucureştenism, pur şi simplu se blochează. El nu mai are ce să facă cu acea putere pentru că nu a fost învăţat niciodată să aibă în mînă puterea. Eu cred că statul român este mult prea existent şi mult prea insistent şi mult prea prezent. Statul român ar trebui să fie o entitate discretă care săţi regleze anumite neajunsuri. Pentru că în definitiv ce este statul? O sumă de servicii şi instituţii plătite din banii noştri. Ei bine, nu sînt de acord, probabil că majoritatea dintre noi, dacă am pune problema aşa, nu ar fi de acord, ca pentru aceleaşi instituţii, pentru aceleaşi servicii unii să plătească mai mult şi alţii mai puţin, apropo de drumul dinspre Iaşi spre Cluj. Că asta se întîmplă. Din punctul meu de vedere este obligatorie renegocierea contractului între centru şi periferie pentru că această periferie, care de multe ori are o istorie mult mai efervescentă şi mai onorabilă decît centrul, a devenit paşalîc administrativ, politic, financiar pentru acel centru atoateştiutor şi atoategestionar. Este extrem de importantă regionalizarea nu pentru că ţine nu ştiu cît la identitatea lui, din perspectiva celui de la centru, este extrem de importantă pentru că de acolo vin fondurile structurale europene şi sînt fonduri de 6 miliarde şi jumătate de euro. Săptămîna trecută am venit de la Bruxelles unde tocmai s-au pierdut 200 de milioane pe învăţămînt dintr-o gafă extraordinară a domnului ministru al educaţiei şi cercetării.

Pe de altă parte, şi aici domnul Barbu a atins cum n-a atins nimeni problema, este şi o problemă fundamentală a UE care practic îşi modifică sau şi-a modificat deja criteriile de calitate ale procesului de aderare. Integrarea a devenit pur politică. Acele criterii tehnice de care se vorbea în ’96-2000 au devenit nişte întîlniri la nivel înalt, nişte bla-bla-uri (vezi contractele DaVinci, Bechtel, Vatech etc), practic cumperi sau donezi o parte din vina ta că nu ai făcut reformă, o donezi instituţiilor europene care sînt dispuse, pe un preţ bun, 2-3 miliarde de euro să îşi asume acest neajuns al tău. şi asta va continua. Aceste pierderi calitative deja au fost observate într-un raport de luna trecută şi au fost cîteva ţări ca Portugalia, Grecia, Slovacia din valurile de integrare de pînă acum, şi au fost menţionate România, Bulgaria mai puţin Croaţia –, ca pierderi calitative de parcurs. Practic normele au devenit negociabile. şi asta se întîmplă în tot Parlamentul European, în toate comunităţile europene, iar şansa, chiar dacă nu a fost niciodată scrisă într-un raport, şansa României şi Bulgariei este o tergiversare şi o ţinere în şah a UE cumulată cu refuzuri în lanţ pînă cînd euroconformitatea va deveni o obligaţie politică electorală a celor care sînt la putere astăzi, pentru că ei vor beneficia de integrarea în UE. Orice refuz al UE de a ne primi şi orice clauză de salvgardare s-ar putea să fie şansa ultimă pentru ca noi să devenim europeni.

Gábor Kolumbán: Eu am analizat nu demult această problemă: de ce nu se face regionalizare în România? şi pînă la urmă am ajuns la concluzia că fanii regionalismului şi regionalizării trebuie să se pregătească pentru un marş foarte lung, cam de vreo 50 de ani, cred că asta este varianta optimistă. Aş dori pur şi simplu să enunţ cîteva sentinţe pe care eu le consider adevăruri şi care ar putea să ne ducă la un proiect comun în privinţa regionalizării în România.

Prima fază este un citat dintr-un gînditor american Dipak C. Jain care spunea că, dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să îţi schimbi atitudinea faţă de lumea respectivă. Cred că ar trebui să încercăm să activăm regionalismul în România pentru că nu se pot crea autonomii fără oameni autonomi. Deci autonomia, principiul subsidiarităţii începe de la individ. Urmează familia, comunitatea locală, comunitatea regională, naţiunea ş.a.m.d. Deci eu cred că există insule de libertate în societăţile noastre unde există autonomii chiar mai mari decît credem noi că ar exista în România, oameni capabili să rezolve problemele proprii. Comunităţi care îşi repară drumurile, familii care fac curăţenie în faţa casei, oameni care îşi şcolesc copiii, se mai ocupă de educarea lor, nu lasă statul, numai statul să se ocupe de treaba asta. Eu cred că aceşti oameni, aceste comunităţi mici pe care le numesc insule ale libertăţii şi autonomiei dacă nu sînt sprijiniţi şi nu sînt activaţi sau promovaţi prin metodele moderne ale marketingului social pot chiar să-şi piardă autonomia de care dispun. În pauză chiar le-am spus colegilor mei, că unele dintre proiectele de autonomie ale Ţinutului Secuiesc vor leza foarte puternic autonomiile existente în Secuime. Este un lucru foarte curios, nu vreau să intru în detalii, dar instituirea unui sistem birocratic, instituţional care nu ţine cont de formele de organizare tradiţională ale comunităţilor locale chiar poate să fie perceput ca o adversitate sau chiar un atac la libertatea comunităţilor autonome care există la ora actuală.

Ultima idee este că ar trebui ca acest grup de oameni regionalişti şi cît de cît adepţi şi experţi ai regionalizării să încercăm să organizăm proiecte care să sprijine acele iniţiative regionaliste care există. Dacă cunoaştem cum arată harta culturală a României, şi cunoaştem acest lucru după cercetările sociologice, atunci ar trebui să pornim proiecte care să confere o putere şi o manifestare mai pronunţată regionalismului şi identităţii regionale. Acestea ar trebui să fie proiecte culturale şi de cooperare. Aş dori să atrag atenţia că sistemele actuale, cu agenţii de dezvoltare nu sînt în stare să absoarbă nici fondurile actuale de preaderare. şi eu am fost timp de patru ani preşedinte de consiliu judeţean şi mi-am dat seama că Regiunea de Dezvoltare Centru a fost practic incapabilă să genereze timp de 3 ani, din ’98 pînă în 2000, dar nici după aceea, măcar un singur proiect regional. Dar haideţi să vedem de ce nu sînt proiecte regionale? Sînt proiecte locale, şi practic se distribuie fonduri pe baza unei clientele politice, dar pe proiecte punctuale, locale, economice sau de infrastructură. Pentru că degeaba o să creăm regiunile dacă nu o să avem un regionalism care să facă oamenii să colaboreze şi să lucreze pe proiecte regionale. Degeaba vor fi 6 miliarde de euro fonduri structurale pînă în 2008 dacă nu vor fi proiecte regionale care să absoarbă aceste fonduri. Eu cred că structura actuală cu regiuni de dezvoltare, încă nu a dat randamentul maxim posibil şi din cauza faptului că regionalismul este foarte slab sau nu este suficient sprijinit în România. Deci trebuie să creăm o organizare de jos în sus astfel încît regionalizarea să se întîmple în direcţia în care comunităţile locale pot să beneficieze de acest lucru. Ar trebui să ne gîndim la nişte proiecte concrete şi la nişte bani concreţi care să fie investiţi în regionalismul românesc existent, astfel încît să creştem acest regionalism înainte de a avea regiunile autentice de care vorbea Elek Szokoly.

Daniel Barbu: Sînt cîteva lucruri pe care vreau să vi le spun. Cel mai important dintre ele – şi îl voi spune primul –, este acela – presupun că trebuie să vorbesc în numele tuturor – dacă îmi arăt recunoştinţa faţă de doamna Smaranda Enache pentru invitaţia pe care mi-a făcut-o de a fi aici şi pentru întreaga echipă de la Liga Pro Europa.

Celelalte lucruri mici pe care vroiam să le spun sînt următoarele: marile reforme ale statului, marile reforme politice nu se petrec niciodată aşa cum am impresia că unii dintre noi ar dori să aibă loc regionalizarea. De obicei aceste reforme – pe care cu termen oarecum demodat le considerăm progresive, ca aducînd un plus de democratizare societăţilor noastre europene – sînt înfăptuite de actorii politici la care te aştepţi cel mai puţin. Cum ştiţi, în secolul al XIX-lea, din Anglia pînă în Germania, cei care au promovat votul universal au fost conservatorii, nu liberalii.

Şi au făcut-o nu dintr-un interes real pentru cetăţean, sau dintr-o pasiune filosofică, ci au făcut-o din raţionamente strict politice făcîndu-şi calculul că într-o anumită conjunctură vor avea un electorat care îi vor vota pe ei şi vor putea dizloca supremaţia liberală. Deci ne putem aştepta ca regionalizarea României să fie făcută de un actor politic surprinzător, nu ştiu, poate de România Mare, dacă va fi la putere. şi nu glumesc cînd spun asta. Deci trebuie să ne aşteptăm că nu cei de la care în mod raţional credem că va veni măsura cea bună să o şi fac, ci de la cei care, într-o anumită conjunctură vor vedea un interes foarte clar, imediat, de ordin politic dintr-o asemenea operaţiune.

Al doilea lucru pe care vreau să-l spun este că regionalizarea nu mi se pare un cuvînt fericit. Eu unul nu mă consider regionalist. Regionalizarea este mai de grabă un descriptor. Conceptul este federalismul. Cu titlu personal, eu mă consider un federalist. Dincolo de dimensiunea teritorială, federalismul este pentru mine o altă logică a suveranităţii, logică a suveranităţii care ar ţinti exact în faimosul şi de mine detestatul articol al Constituţiei României care spune că suveranitatea rezidă în poporul român, unde poporul român are un înţeles evident etnic. Suveranitatea va fi, după exemplu german sau american, nu o suveranitate a naţiunii ci o suveranitate împărţită între un stat federal, state federalizate şi cetăţeni. Deci acesta este modelul pe care – mă rog sînt un mare cititor al autorilor de secol al XVIII-lea şi cred că toate întrebările la care am încercat să răspundem astăzi au fost ridicate deja în secolul al XVIII-lea şi s-a răspuns la ele fără ca cei mai mulţi dintre noi să aibă habar de lucrul acesta astăzi – eu personal îl susţin. Adică există soluţii la majoritatea chestiunilor care ne frămîntă.

Al treilea lucru pe care vroiam să-l spun şi care mi se pare a veni în ordinea importanţei după recunoştinţa care o am pentru doamna Enache pentru această minunată zi, este cel al solidarităţii, cuvîntul care, cred că a fost rostit astăzi o singură dată de Zsolt Szilágyi, dacă nu greşesc. şi suntem într-o situaţie în care solidaritatea noastră cetăţenească şi politică este pusă în această clipă la grea încercare. şi sînt foarte puţini concetăţeni ai mei pe care-i aud vorbind despre asta sau care par preocupaţi de acest lucru. Cum ştim, această faimoasă lege a minorităţilor şi legea reformei justiţiei este într-un pachet cu legea restituirii proprietăţilor, care pare să fie extrem de avantajoasă pentru anumite biserici, mai ales pentru bisericile maghiare din Ardeal, cea Romano-Catolică şi cea Reformată în primul rînd, şi Biserica Evanghelică, dar care este o lege catastrofală pentru Biserica Catolică de rit bizantin sau cum se spune curent Biserica Greco-Catolică care nu îşi va primii bisericile, biserici care au fost confiscate de către stat în 1948, stat care le-a trecut imediat după confiscare în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române. Statul astăzi spune: noi nu avem nici un fel de răspundere faţă de aceste biserici, înţelegeţi-vă cu ortodocşii, dacă e ceva teren, ceva pădure, ceva imobil care este administrat de noi vi-l dăm, dar bisericile nu sînt problema noastră. De la dreptul roman ştim că cine deţine un bun care a fost furat trebuia să se aştepte ca în clipa în care se identifică furtul bunului să-i fie luat, deşi proprietarul l-a cumpărat, l-a achiziţionat cu bună credinţă (presupunînd că Biserica Ortodoxă Română deţine aceste biserici cu bună credinţă). Ele sînt lucru de furat şi statul român trebuie să recunoască acest lucru. O spun cu preocupare cetăţenească, nu sînt greco-catolic, sînt romano-catolic, deci nu e o rană care mă doare cu titlu personal, dar mi se pare că ar trebui să evităm situaţia în care episcopii latini, episcopii reformaţi, baptişti, evanghelici să-şi arate satisfacţia faţă de înţelepciunea guvernului în legătură cu acest gest de restituire a proprietăţilor în clipa în care există o mare victimă. O victimă în numele căreia pare să nu mai poată să vorbească nici ea însăşi. Adică Episcopatul Greco-Catolic pare să fie într-o completă derută, laicii greco-catolici nu mai au energia şi încăpăţînarea de la începutul anilor ’90, deci o victimă care nu mai e capabilă nici măcar să ţipe. Nu ştiu dacă are vre-un sens ce vă spun acum, altul decît de a atrage atenţia măcar moral-cetăţenesc, că nu trebuie să ne bucurăm de legea restituţiei atîta timp cît ea nu este întreagă. şi în clipa în care ne bucurăm să ştim că o facem şi noi, împreună cu guvernul, pe socoteala altcuiva.

Zsolt Szilágyi: Aş continua acolo unde a încheiat domnul Barbu. Cu solidaritatea. Acum 3 ani, bisericile istorice maghiare împreună cu Biserica Evanghelică a saşilor şi cu Biserica Greco-catolică au adoptat o declaraţie prin care au cerut Uniunii Europene ca restituţia imobilelor bisericeşti să fie considerată ca o precondiţie a aderării. Acum 3 luni, Uniunea Civică Maghiară a cerut ca modificarea legislaţiei electorale – întru-cît violează criteriile de la Copenhaga să fie considerată ca o precondiţie a aderării.

Solidaritatea noastră, din acest punct de vedere, poate fi vitală, fiindcă dacă bisericile apelează la democraţiile din Europa pentru a stabili care este minimul statului de drept existent în România, respectiv respectul proprietăţii, dacă noi suntem nevoiţi ca, simbolic măcar, dar să apelăm la ajutorul Uniunii Europene pentru a stabili minimul creiteriilor politice prevăzute la Copenhaga – sistemul pluralist –, atunci înseamnă că cei care consideră acest minim ca fiind de bază, fără de care nu putem discuta despre celelalte lucruri, trebuie să fie solidari. Eu aş boteza chiar pachetul de legi propus de dl. Szokoly şi de Liga Pro Europa, Reintegrarea diversităţii, dat fiind faptul că actualele clivaje existente în societatea românească, care divizează societatea română, produc situaţii de periferizare căreia, se pare că, nici nu se intenţionează rezolvarea. Mă refer la inexistenţa strategiilor viabile faţă de romi, care comparativ cu comunitatea maghiară sînt şi o comunitate periferizată social. Deci, dacă vorbim de Legea partidelor care reglementează întro oarecare măsură diversitatea politică, Legea regionalizării – diversitatea regională – şi Legea minorităţilor naţionale – diversitatea etnică –, atunci putem constata că anumite diversităţi sînt în mod consecvent periferizate de paradigma existentă la nivel mental, simbolic şi instituţional de structura actuală a statului român. Articularea proiectului unei legi poate fi vitală, şi din acest punct de vedere m-aş duce mai departe, aş spune chiar că s-a ivit aici ideea de a forma o cheie de codificare.

Dacă vorbim de solidaritate şi articularea interesului care s-a conceptualizat de fapt aici, atunci putem spune că suntem răspunzători pentru asta, dacă politica oficială nu este. şi nu are curajul să vorbească despre federalism fiindcă spune că este un tabu. Cei care au spus că autonomia este împotriva statului unitar naţional, că nu putem vorbi despre autonomie fiindcă este străină de natura spiritului românesc ş.a.m.d., acum vorbesc despre autonomie. Eu sper că nu va mai dura 15 ani să discutăm în mod liber, chiar în Parlamentul României, despre federalism şi să depăşim această fază de tabuuri, pentru care această conferinţă poate fi un pas important.

Smaranda Enache: Vă mulţumesc tuturor celor care aţi participat la această întîlnire, celor care aţi intervenit o dată sau de mai multe ori. Mesajul cu care am rămas este că prin consultări vom constitui un grup de lucru – dacă cineva se poate înhăma la a pune puţină ordine în aceste propuneri –, şi în acest sens, avînd în vedere că nu există nici un plan, nici la vedere şi nici ascuns, aceea dintre dumneavoastră care doresc să participe la o întîlnire restrînsă în care să elaborăm aceste proiecte, sînt bineveniţi. Gabriel Andreescu are şi el iniţiativa în jurul Legii minorităţilor pentru care ar urma să pregătim pentru parlamentari anumite amendamente şi propuneri care să facă această lege compatibilă cu exigenţele unei democraţii funcţionale. În felul acesta cred că se va continua discuţia care astăzi era şi ea continuarea unor discuţii mai vechi.

Nu ştiu dacă am omis ceva esenţial în această dezbatere, nu am avut timp şi nici nu era cazul să abuzez de acest microfon pentru a-mi expune propriile idei, dar respectul pentru comunităţi, pentru principii, pentru libertăţile fundamentale este cel care trebuie şi poate să ne anime şi să ne conducă în a alege varianta cea mai generoasă şi decentă atunci cînd trebuie să decidem. Din păcate venim, dintro altă societate. Noroc că nu toţi suntem aşa şi putem să ne inspirăm unii de la alţii pentru a încerca să fim mai liberi şi să scăpăm într-adevăr de acest balast imens de limitare de libertate şi fantezie atunci cînd imaginăm modele viitoare pentru comunitatea în care trăim.