Ecumenica

Unele observaţii şi comentarii pe marginea proiectului de lege privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor în România

Ioan-Marius Bucur

Aşa după cum este bine cunoscut, raportul dintre statele constituţionale moderne şi religie se întemeiază pe principiul neutralităţii, atît religioase cît şi ideologice, fapt ce se exprimă în separarea statului de biserică, pe de o parte, şi în asigurarea libertăţii religioase şi de cult, pe de altă parte.¹ În acelaşi timp, reglementarea realităţii religioase în constituţiile europene s-a înfăptuit într-o manieră extrem de diversă, acest pluralism regăsindu-se în pluralismul din cadrul statelor înseşi.² Pe de altă parte, numeroşi cercetători au relevat faptul că investigarea formelor actuale de interacţiune între puterile publice şi agregările religioase sugerează existenţa în toate ţările Europei Occidentale – în pofida diversităţii sistemelor legislative în vigoare – a unei triple tendinţe de fond, care constă în: deplina recunoaştere a dreptului individual şi colectiv la libertate religioasă; recunoaşterea autonomiei de organizare a tuturor grupurilor confesionale şi asumarea explicită de către stat a principiului non-ingerinţei autorităţilor publice în chestiuni de natură spirituală; şi, în fine, stabilirea unor forme de colaborare între stat şi confesiuni.³

În ce priveşte spaţiul Europei Central-Răsăritene confruntat în anii ’90 cu provocările tranziţiei, unii observatori apreciază că, în general, libertatea religioasă este afirmată şi garantată în formulări care substanţial corespund standardelor occidentale, atît la nivel constituţional cît şi la nivelul legilor care transpun în practică normele constituţionale. Între reglementările adoptate în aceste state există, desigur, numeroase diferenţe, unele norme avînd un caracter mai liberal, pe cînd altele un caracter jurisdicţionalist.⁴

România este, după cum se ştie, singura ţară post-comunistă care deşi a încheiat negocierile cu Uniunea Europeană şi este pe cale să devină membru deplin al Uniunii Europene nu are o legislaţie clară, aptă să asigure şi să garanteze libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă, libertăţi ce fac parte din corpusul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Este adevărat că prevederile constituţionale consacră preeminenţa documentelor internaţionale privind drepturile omului ratificate de Parlament (art.20), iar dispoziţiile art. 29 garantează libertatea religioasă (alin. 1 şi 2) şi libertatea cultelor de a se organiza şi funcţiona autonom faţă de stat (alin. 3 şi 5). Dar, în alin. 3 se menţionează expresis verbis faptul că cultele se pot organiza potrivit propriilor statute „în condiţiile legii”. Or, această chestiune ce se constituie într-un barometru sensibil al gradului de libertate religioasă este reglementată de Decretul 177/1948, care nu a fost niciodată abrogat în mod formal, doar anumite dispoziţii ale acestuia căzînd în desuetudine. Prin urmare, există o contradicţie evidentă între spiritul şi conţinutul prevederilor constituţionale şi textele juridice chemate să asigure transpunerea in concreto a acestor prevederi. Grefarea unor principii şi norme din legislaţia internaţională exprimate în tratate ratificate de Parlamentul României, pe o structură normativă elaborată şi adoptată în anii de început ai regimului comunist, la care s-au adăugat o serie de acte normative adoptate după 1990, a fost o soluţie cel puţin neinspirată pentru că, între altele, a generat o ambiguitate juridică ce s-a răsfrînt negativ mai ales în cazul înregistrării comunităţilor religioase (vezi cazul Martorii lui Iehova versus Statul român), şi a „legitimat” ingerinţele autorităţilor în organizarea internă a comunităţilor religioase.⁵

Necesitatea adoptării unui nou cadru legislativ menit să recunoască şi să garanteze exerciţiul liber al libertăţii de conştiinţă, religioasă precum şi autonomia cultelor s-a materializat într-o serie de proiecte supuse dezbaterii publice încă din 1990. Însă abia în a doua jumătate a anilor ’90 astfel de proiecte au ajuns pe agenda Parlamentului.

Actul normativ trimis de guvernul Radu Vasile, la 14 septembrie 1999, spre dezbatere şi aprobare în procedură de urgenţă Camerei Deputaţilor urmărea, potrivit expunerii de motive, să înlăture Decretul 177/august 1948 adoptat de statul totalitar comunist. Edificarea unei democraţii autentice, pluraliste, impunea, pe bună dreptate, adoptarea unei noi legi privind exerciţiul liber al libertăţii de conştiinţă, atît individual cît şi colectiv, în spaţiul privat şi în cel public, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi reglementările internaţionale asumate de statul român. Dar ce fel de lege?

Cu toate că în expunerea de motive era menţionată libertatea de conştiinţă, se pare că iniţiatorul a limitat sau circumscris această noţiune la libertatea religioasă. Aşa cum pe bună dreptate s-a menţionat şi în avizul Consiliului Legislativ, libertatea conştiinţei are un conţinut complex, ea incluzînd mai multe aspecte, mai multe „libertăţi”, între care şi libertatea religioasă.⁶

O altă observaţie priveşte discrepanţa între unele din sursele proiectului Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional al Drepturilor Civile – şi conţinutul multor articole, de pildă, cele care fixau procedurile ce urmau a fie îndeplinite de grupări religioase în vederea recunoaşterii lor drept culte, statutul juridic al comunităţilor locale (parohii), atribuţiile excesive pe care proiectul le atribuia Secretariatului de Stat pentru Culte, unele dintre acestea fiind de fapt atributul Justiţiei (vezi capitolul II, secţiunea organizarea cultelor art. 14, 15, şi secţiunea raportul dintre stat şi cultele religioase art. 23, 24). De asemenea, limitarea severă a libertăţii religioase, a posibilităţii recunoaşterii unei grupări religioase ca şi cult era evidentă din conţinutul art. 23 alin.2.

În chestiunea statutului Bisericii Ortodoxe Române, mai exact a recunoaşterii atributului de „naţională”, sancţionarea prin lege a unei poziţii preeminente a acesteia ar fi fost nedreaptă. (Este adevărat că sintagma se utilizează şi în momentul de faţă în legislaţia unor state europene, dar în cîteva cazuri e vorba de biserici protestante din Nordul Europei cu regim politic monarhic – Norvegia, Danemarca –, formula consacrată fiind în aceste cazuri de „biserică de stat” sau republici – Grecia, Islanda –, statutul admis neimplicînd, în marea majoritate a cazurilor, decît recunoaşterea unei cutume. Pe de altă parte, în special ţările nordice sunt recunoscute pentru toleranţa lor, inclusiv religioasă. Desigur, un caz particular îl reprezintă Grecia, dar această ţară s-a confruntat şi încă se confruntă cu nenumărate critici formulate de structurile europene, ONG-uri internaţionale în materia libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii credinţelor religioase.) În cazul proiectului din 1999, o astfel de soluţie era profund nedreaptă şi faţă de Biserica Greco-Catolică după patru decenii în care a fost interzisă din spaţiul public şi după ce s-a urmărit ştergerea ei din memoria individuală şi colectivă, deoarece arunca în mod deliberat vălul uitării asupra istoriei acestei Biserici, a rolului pe care l-a avut în afirmarea naţiunii române moderne, a contribuţiei sale la propăşirea culturală şi spirituală a acestei naţiuni.

Finanţarea cultelor reprezintă o chestiune sensibilă în spaţiul european cu soluţionări diferite de la o ţară la alta în funcţie de un set de variabile. În cazul statelor ce au optat pentru un sistem separatist statul nu oferă sprijin financiar nemijlocit, în schimb acordă unele avantaje în scopul sprijinirii cultelor, de pildă, scutiri de taxe, posibilitatea organizării unor activităţi economice menite să contribuie la asigurarea unor venituri necesare desfăşurării activităţii cultelor. În schimb, ţările cu un sistem liberal dar nu laicist/separatist au adoptat alte soluţii. În astfel de cazuri, statul oferă sprijin financiar şi susţine, cel puţin în parte, salariile personalului ecleziastic. În România în anii interbelici (şi într-o oarecare măsură şi în anii regimului comunist) sprijinul financiar era acordat în funcţie de trei criterii, între care ponderea cultului în configuraţia religioasă a ţării (principiul proporţional) avea un rol decisiv. Prin urmare, nu e surprinzător faptul că principiul se regăseşte şi în acest proiect.

Un alt element de continuitate în raport cu tradiţia legislativă în materie îl reprezintă distincţia între culte şi asociaţii religioase. O astfel de soluţie nu era nouă în sistemul legislativ românesc: o întîlnim în legislaţia interbelică şi în legea cultelor adoptată în perioada regimului comunist. Nu e mai puţin adevărat că aşezarea sub un regim juridic diferit a diferitelor entităţi religioase poate fi regăsită şi astăzi în legislaţia naţională a numeroase state europene. Însă există suficiente deosebiri între cele două situaţii. De pildă, distincţia între formele de organizare a entităţilor religioase – grupuri, asociaţii, culte – nu produce discriminări în plan juridic, altminteri s-ar încălca principiul egalităţii în faţa legii. Or, proiectul din 1999 crea o discriminare vădită între culte şi asociaţii, nu doar în termenii regimului juridic, ultimele fiind organizate pe baza legii din 1924, ci şi în termenii exerciţiului liber, în public şi privat a libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii religioase. De pildă, art.36 permitea doar cultelor să organizeze învăţămîntul religios în şcolile de stat, discriminînd astfel pe cei cu convingeri religioase sau de opinie care aparţin unor grupări minoritare cu statut de asociaţie.

Obsesia iniţiatorului de a norma excesiv în materie era ilustrată şi de unele dispoziţii întîlnite în secţiunea dedicată relaţiilor externe ale cultelor. De pildă, art. 59, care încălcînd autonomia cultelor sugera cum şi prin care modalităţi cultele aveau posibilitatea de a-şi desfăşura relaţiile lor externe.

Proiectul a fost aspru criticat de unele dintre culte, de ONG-uri interne şi internaţionale fiind în cele din urmă retras. Acest proiect pare să fi fost inspirat de anumite practici jurisdicţionaliste întîlnite în legislaţia interbelică, regăsite în forme agravante în Decretul 177/1948, şi de unele principii şi norme europeane contemporane, din această amalgamare rezultînd un hibrid plin de contradicţii.

La începutul anului 2005 două noi proiecte de lege au ajuns la cunoştinţa opiniei publice. Astfel, la începutul lunii februarie, senatorul PSD Răzvan Theodorescu, fost ministru al Culturii şi Cultelor, a depus la preşedinţii celor două Camere un Proiect de lege privind libertatea religioasă în România⁷. La scurtă vreme, Secretariatul de Stat pentru Culte a pus în circulaţie un al doilea proiect, numit Proiect de lege privind libertatea religioasă şi regimul cultelor în România. În acelaşi timp, Secretariatul a iniţiat discuţii pe marginea acestui proiect cu reprezentanţii cultelor recunoscute. Iniţial, discuţiile s-au purtat într-o formulă bilaterală, echipa condusă de d-nul Adrian Lemeni, secretar de stat pentru Culte, întîlnindu-se separat cu delegaţii cultelor recunoscute. La începutul lunii aprilie, în cadrul unei întîlniri comune între reprezentanţii SSC şi cei ai cultelor s-a afirmat dorinţa comună de redactare a unui „proiect de lege de largă acceptare”. Noul format al întîlnirilor organizate la sediul Ministerului Culturii şi Cultelor a prilejuit exprimarea liberă a opiniilor ce reflectau convingerile, interesele şi opţiunile cultelor, amendarea, revizuirea sau completarea textului supus discuţiilor realizînduse prin consens sau prin recursul la regula majorităţii. Întîlnirile în cursul cărora anteproiectul a căpătat o nou formă şi un conţinut diferit pe alocuri de versiunea propusă iniţial de SSC, s-au finalizat cu un acord de susţinere a proiectului semnat de către marea majoritate a cultelor participante. Aşadar, consensul deplin al cultelor dorit de ministrul Culturii şi Cultelor, d-na Monica Muscă, la vremea respectivă, a fost realizat doar parţial. Pe de altă parte, trebuie adăugat faptul că proiectul a fost evaluat destul de critic de către o serie de ONG-uri interne şi internaţionale. Merită reţinută, de asemenea, opinia extrem de nuanţată a Comisiei de la Veneţia, ce recunoaşte aspectele pozitive ale proiectului dar evidenţiază şi părţile nevralgice sugerînd completarea, modificarea sau eliminarea unor articole şi aliniate. Comisia consideră, de pildă, că „în ciuda unor ingerinţe excesive în autonomia cultelor religioase ce ar trebui corectate, proiectul are şanse să constituie o îmbunătăţire vizibilă comparativ cu situaţia actuală”. Totodată, Comisia apreciază că „împărţirea comunităţilor religioase în trei categorii (grupuri, asociaţii şi culte) şi întreaga procedură de înregistrare pot fi percepute ca greoaie”, însă admite că „un astfel de sistem este considerat de unii ca folositor în România”, ţinînd cont de circumstanţele specifice (istorice, sociale, culturale).⁸

Iniţiativa d-lui Adrian Lemeni de a trimite proiectul de lege spre evaluare Comisiei de la Veneţia a fost, neîndoielnic, lăudabilă. Pe de altă parte, Secretariatul de Stat pentru Culte nu şi-a însuşit nici una din recomandările sau/şi sugestiile formulate de Comisie, proiectul fiind înaintat la Senat în forma admisă de Guvern, astfel încît întrebarea dacă nu cumva am asistat la un simplu exerciţiu de imagine este legitimă. Mai trebuie adăugat faptul că scrisoarea trimisă la 27 octombrie 2005 de către un grup de ONG-uri iniţiatorului legii, respectiv Secretariatului de Stat pentru Culte, prin care se solicita retragerea lui din Parlament pentru a asigura dezbaterea lui reală cu societatea civilă nu a primit un răspuns pozitiv.

Merită amintit, cred, faptul că versiunea modificată a proiectului ce includea observaţiile şi amendamentele adoptate în urma dezbaterilor din Comisiile senatoriale s-a „pierdut” prin Senat, ceea ce a permis adoptarea proiectului în forma propusă de Guvern prin procedura acceptării tacite. Prin urmare, la Comisiile de specialitate ale Camerei Deputaţilor se găseşte proiectul de lege în forma agreată şi trimisă spre dezbatere de Guvern.

În încheiere aş cita cîteva din concluziile Comisiei de la Veneţia potrivit cărora proiectul conţine prevederi care, în principiu, „constituie un cadru satisfăcător pentru exercitarea libertăţii religioase în România”, la nivel individual dar şi în cadrul colectiv. Totuşi, proiectul are la bază un cadru destul de rigid, prin faptul că divide comunităţile religioase în trei categorii legale, cu drepturi şi obligaţii diferite, aşadar un sistem discriminatoriu care, este adevărat, poate fi întîlnit şi în ţări din Uniunea Europeană. În acelaşi timp, Comisia apreciază că ar trebui depuse eforturi suplimentare în vederea respectării mai ferme a autonomiei comunităţilor religioase – o premisă esenţială a libertăţii religioase.

Note:

1.    Georg Essen, „Religia între statul constituţional modern şi societatea civilă secularizat”, în Mircea Flonta, Hans-Klaus Keul, Jorn Rusen, (coordonatori), Religia şi societatea civilă, Ed. Paralela 45, 2005, p. 31.

2. Gerhard Robbers, „Relaţiile de drept dintre stat şi comunităţile religioase în Europa”, în Nifon Mihăiţă, Arhiepiscop al Tîrgoviştei, Kirche, Staat Gesellschaf. Biserică, Stat şi Societate, Documentaţia conferinţei Academiei Evanghelice Transilvane în cooperare cu AIDRom, Sibiu, 2003, p. 52.

3. Marco Parisi, „Il sistema europeo di relazioni tra gli Stati e le organizzazioni religiose: conservazione o innovazione nella prospettiva della Constituzione Europea?”, Marzo 2005, p. 3-4, disponibil la www.olir.it

4. Pentru o abordare comparativă a legislaţiei din statele europene postcomuniste vezi, de pildă, G Barberini, „Religious Freedom In The Process Of Democratization Of Central And Eastern European States”, în Silvio Ferrari, W. Cole Durham Jr. (editors), Law And Religion in Post-Communist Europe, Peeters-Leuven-Paris-Dudley, MA, 2003, p. 7-31.

5.    Romaniţa E. Iordache, „Church and State in Romania”, în S. Ferrari, W. Cole Durham Jr, op. cit., p. 244-245.

6. Avizul Consiliului Legislativ referitor la proiectul de Lege pentru regimul general al cultelor religioase şi al exercitării libertăţii religioase, din 14 iunie 1999, paragraful II.2.

7. Gabriel Andreescu a realizat o evaluare a proiectului lui R. Theodorescu la începutul lunii martie, 2005.

8. European Commission for Democracy Through Law (Venice Commission), Opinion on the Draft Law Regarding the Religious Freedom and the Regime of Religions in Romania, adopted by the Commission at its 64th plenary session, Venice, 21-22 October 2005.

*

Ioan-Marius BUCUR, doctor în istorie, conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie şi Filozofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, specializat în istorie contemporană. Ultimele cărţi, Din Istoria Bisericii Greco-Catolice Române, 1918-1953, Cluj, Ed. Accent, 2003, şi în colaborare cu Lavinia Stan, Persecuţia Bisericii Catolice în România. Documente din arhiva Europei Libere, 1948-1960, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Galaxia Gutenberg, 2005.