Untitled-1
Altera
Pars
Transilvania – vocea diversităţii
Ovidiu Pecican
Ideea
de a încerca stabilirea unui set de caracteristici generice ale Transilvaniei
nu este, necesarmente, total hazardată, dar nici nu prezintă premise pentru un
succes
garantat. Fără a intra în chestiunea posibilităţii de a decupa şi descifra
Transilvania
într-o epocă istorică în care aceasta nu se configurase ca atare sub raport
geopolitic,
rămîne, totuşi, de optat – ca precauţie preliminară – pentru răstimpul în care
caracteristicile cele mai adecvate ale locuirii teritoriului desemnat prin
acest cuvînt
s-au manifestat în cea mai mare libertate istorică posibilă. Eliminînd
chestiunea
denumirii ca atare (o simplă formulă de cancelarie, în latina medievală,
adoptată
după ezitări prealabile), frapant este să
constaţi că primul apogeu al afirmării istorice
a teritoriului – e drept, împreună cu o parte din Banat şi cu Oltenia – a
fost perioada
Regatului Dac al lui Diurpaneus-Decebal. Locuit de triburile dace unificate,
dar
fără ca ele să fie necesarmente unicul aport etnic din zonă, statul războinic şi
eroic
al ultimului dinast dac a cunoscut, pînă în
momentul confruntărilor finale cu romanii,
o istorie de succes, reuşind chiar să adune în preajma sa, în momentele
cruciale ale
confruntării finale, şi alte neamuri aliate (sarmaţii, spre exemplu).
O altă suprapunere
teritorială – fie şi în linii mari, atîta cît o putem descifra
astăzi, din ecourile lacunare şi intens contestate în detaliile lor istorice,
de o întreagă
istoriografie, ale cronicii lui Anonymus – pare să fi fost formaţiunea politică
a lui
Gelou, un vlah. Sosirea războinicilor maghiari „dincolo de păduri”, ultra
silvas, a
pus capăt unei formule politice de relativă stabilitate, rod al convieţuirii
mai multor
etnii (bulgari, slavi, vlahi). Chiar dacă ulterior dinastul vlah a fost
înlocuit cu o
căpetenie maghiară şi stilul exercitării puterii s-a configurat altminteri, în
maniera
coaliţiei de triburi nomade învingătoare, coexistenţa etniilor prezente aici a
continuat. Desigur însă, acum Transilvania devenea, tot mai mult, parte a unei
sfere de putere ce îşi limpezea, în următoarele secole, tot mai mult
dimensiunile şi
parametrii politico-militaro-confesionali şi culturali, devenind în cele din
urmă
regatul de stil occidental şi catolic al Arpadienilor şi Angevinilor.
Circumstanţa aceasta face ca
veacurile al XI-lea şi al XII-lea să iasă din discuţia pe care o încerc
aici, ca o acoladă temporală în care, oricît de autonomă ar fi fost,
Transilvania
devenită voievodat a avut de ascultat de deciziile curţii regale.
De
acum încolo, etapele existenţei transilvane pe cont propriu devin
scurtissime. Atît intervalul dintre bătălia de la Mohács (1527) şi inaugurarea
formulei organizatorice a principatului dependent de Poarta Otomană (1541), cît
şi cele cîteva luni în care, la sfîrşitul primului război mondial,
Transilvania,
emancipată de sub tutela Monarhiei Bicefale, a fost guvernată de Consiliul
Dirigent
adus pe scena politică de Adunarea de la Alba Iulia (1 decembrie 1918) au durat
numai cîţiva ani şi, respectiv, doar puţine luni. Prea puţin, şi într-un caz, şi
întraltul, pentru a se forja un profil cu adevărat distinct al provinciei care,
altminteri,
trecută prin ciur şi dîrmon, prin încercările mai multor stăpîniri străine (cea
turcă
şi cea austriacă), şi-a căutat reliefurile specifice în alte momente.
Probabil
că în alegerea ca perioadă emblematică pentru portretul prin excelenţă
al Transilvaniei tocmai a perioadei principatului (1541 – 1699) au contat mai
mulţi
factori, istorici şi istoriografici, deopotrivă. Convieţuirea pe acest
teritoriu, în faza
respectivă, tocmai a popoarelor prezente pînă astăzi aici este unul dintre aceştia.
Formula politică relativ relaxată şi succesul convieţuirii celor patru
confesiuni
religioase admise – în care românii, totuşi, se regăseau prea puţin –, nerepetată
ulterior, a fost un
altul. În fine, nostalgia istoricilor maghiari moderni după acest
ultim
moment al autonomiei politice maghiare în zonă a lansat mitul sau convingerea
că în timpurile
acelea a înfăţişat Ardealul lumii faţa sa cea mai originală şi mai
caracteristică, nealterată de vreun dictat exterior. În fapt însă, dominaţia
turcă nu a
însemnat nici o clipă doar o privire indulgentă de departe, convieţuirea nu a
prea
devenit o intersectare a culturilor, rămînînd simplă însumare de culturi
paralele nu fără influenţe, cîteodată şi în unele privinţe –, iar toleranţa religioasă şi-a
vădit
din plin limitele, discriminînd o populaţie copioasă din interiorul
principatului.
Dacă imaginarul istoric şi naţional maghiar atribuie atîtea virtuţi epocii
principilor
maghiari ardeleni, aceasta se întîmplă, foarte probabil, pentru că în a doua
jumătate
a secolului al XVI-lea şi în secolul al XVII-lea Transilvania rămăsese unica
formă
statală condusă de maghiari şi generatoare de forme instituţionale maghiare.
Cît
despre etapa de după întîia conflagraţie mondială, cînd Transilvania a
rămas, pentru o secundă istorică, să fie condusă de o formă politică proprie Consiliul Dirigent –, ea a promis multe tuturor, încă din Declaraţia de la Alba
Iulia
adoptată în ziua Unirii, dar nu a prea realizat nimic. Practic, Consiliul
Dirigent sa dovedit numai forma instituţională prin care s-a pregătit instituirea asupra
Transilvaniei a autorităţii Regatului Român. Acesta nu s-a mai simţit chemat
ulterior să îndeplinească promisiunile din declaraţie, preferînd în cele două
decenii
următoare o politică de accelerată integrare a provinciilor şi a minorităţilor
etnoconfesionale în statul unitar centralizat condus de pe malurile Dîmboviţei.
Chiar şi aşa, se consideră că Transilvania reprezintă în
istorie vocea convieţuirii
multiculturale, a
diversităţii, a unei anumite toleranţe; dar şi a preocupării pentru
conservarea anumitor continuităţi. Imaginea legalistă şi cu morgă uşor desuetă
a
ardeleanului este un clişeu care nu a apărut din senin şi care se întemeiază pe
percepţii probate. Identitatea problematizantă a ardeleanului, prea
contextualizată
multietnic pentru a părea sigură la Budapesta ori Bucureşti, şi prea pronunţată
pe
dimensiunea regională pentru a conveni oricărui centralism este, şi ea, pînă
astăzi,
un obstacol pentru non-ardeleni.
Există,
totuşi, felurite moduri de a fi – sau părea – conservator în Transilvania.
Mîndria maghiarului în raport cu trecutul său social, cultural, etnic nu
trebuie
confundată nici cu persistenţa – abia de curînd curmată – a sasului pentru
formele
sale de viaţă carpatină şi nici cu încăpăţînarea românului de a-şi păstra
religia,
tradiţiile şi limba aşa cum şi le ştia din bătrîni. Concepute concurenţial sau
ba,
toate aceste moduri de a fi par, la drept vorbind, înrudite, ilustrînd cam
acelaşi
impuls. Asta îl făcea şi pe Nicolae Iorga să considere că naţionalismul
românesc,
antimaghiar pe una dintre dimensiunile sale, era inspirat tocmai de modelul
naţionalist maghiar. La rigoare, afirmaţia istoricului poate fi adevărată, dacă
ne
amintim că principalii corifei ai Şcolii Ardelene au fost educaţi nu numai în
mediul
universalist al Bisericii Catolice, ci şi în ambianţa culturii maghiare
dominante
prin părţile
ardeleneşti. Or, în generaţia următoare, tocmai modelul lor s-a impus
în Ţara Românească şi
Moldova, dînd liberalismului paşoptist de acolo o coloratură
naţionalistă ce lăsa conservatorismului privilegiul de a fi cosmopolit.
Diferenţele
de la un tip de consecvenţă colectivă la altul nu anulează însă
impresia de conservatorism supraetnic în Ardeal. Cu oricîte ingerinţe dinspre
Istanbul, Transilvania principilor calvini tot nu a ajuns să cunoască orientalizarea
din Moldova şi din Valahia. Şi nici presiunile Vienei şi Contrareforma nu au
însemnat aici renunţarea la propriile formule de continuitate istorică; nici măcar
pentru români, în cazul cărora convertirea la catolicism nu a fost o abdicare
de la
tradiţia ritualică a bisericii orientale.
În
interpretările curente, identitatea transilvană rămîne, aşadar, să semnaleze
mai ales replierea pe poziţii de prudenţă în viaţa publică, gesticulaţie gravă şi
cumpănită, pînă la un punct, un anume paseism care nu refuză, ci subordonează
inovaţia. Situaţia de aici s-a schimbat însă
dramatic în ultimul secol, şi faptul acesta
nu mai îngăduie cu aceeaşi lejeritate iluziile de odinioară. Marile dispariţii
colective
de aici – evreii şi germanii (saşi şi şvabi) –, schimbarea proporţiilor
numerice
dintre majoritate şi minoritari (prin creşterea numărului romilor şi scăderea
numărului maghiarilor), succesul bisericilor neoprotestante în secolul al
XX-lea
au modificat şi continuă să modifice parametrii între care se configurează viaţa
în
Ardeal. Pînă şi Biserica Ortodoxă, dominantă printre românii de aici şi
cunoscută
ca fiind cea mai tradiţionalistă, a trebuit să ţină seama de aceste schimbări,
iniţiind modificarea jurisdicţiilor
zonale şi tentînd despărţirea Mitropoliei Transilvaniei
în două mitropolii.
Poate
că individualitatea Transilvaniei se profilează, în aceste condiţii, ca o
complexitate social-politică suplimentară în raport cu cea a provinciilor
înconjurătoare. Premisele acestei diferenţe pot fi, desigur, reperate încă din
zona
geografiei, observînd că Transilvania este delimitată de munţi ca un podiş, în
timp
ce Moldova, Muntenia şi chiar Banatul ori Partiumul sunt mai degrabă zone joase
sprijinite de munţi. Excepţie face Maramureşul, aşezat într-o depresiune izolată
şi
cu un destin la fel de puternic şi de vizibil ca acela al Ardealului.
*
Ovidiu PECICAN (n.1959), istoric, profesor la Facultatea de Studii Europene,
Universitatea Babeş-Bolyai, jurnalist, autor al volumelor Lumea lui Simion
Dascălul
(1998);
Troia, Veneţia, Roma. Studii de civilizaţie europeană (1998); Europa
– o
idee în mers (1997) – Premiul Universităţii Babeş-Bolyai pentru contribuţii
la
integrarea europeană; co-autor al volumelor Istorie, manuale pentru clasa a
XI-a
şi a XII-a, şi totodată scriitor: Razzar (1999) – Premiul Editurii
Nemira; O utopie
tangibilă (1994), Eu şi maimuţa mea (1990).