Recenzii

fie „cu tendinţă”, adeseori depăşite metodologic, fie chiar incomplete şi superficiale, dacă nu rodul unor compilaţii anoste, văduvite de suflul unei lecturi agreabile. De aceea, poate nu întîmplător, cele mai căutate producţii de sinteză asupra diverselor aspecte din istoria actualului teritoriu românesc aparţin autorilor ce şi-au conturat cariera „în afară”, în alte spaţii culturale, unde presiunile discursurilor ideologizante nu au fost atît de puternice ca aici.

Iată de ce, în acest context, recenta versiune românească a lucrării lui Harald Roth, Kleine Geschichte Siebenbürgens (Mica istorie a Transilvaniei), apărută iniţial în Germania, în 1997 (o nouă ediţie văzînd lumina tiparului în 2003, iar prima versiune fiind tălmăcită şi în limba maghiară, la Miercurea Ciuc, în 1999), ne pare de maxim interes: în primul rînd, pentru că avem o anume sensibilitate faţă de tema abordată (Transilvania, spaţiu comun de locuire şi de civilizaţie – în sens antropologic – deopotrivă pentru români, maghiari şi germani), apoi datorită faptului că prezenta sinteză ar trebui să fie depozitara celor mai recente achiziţii istoriografice în domeniu, dar şi stereotipii, iar nu în ultimul rînd nu este lipsită de interes maniera de abordare a autorului, etnic german, originar din Sighişoara, care a făcut din cartea sa nu doar un instrument pedagogic, ci şi un vehicul menit a răspîndi o anumită reprezentare (în fond proprie lui, dar şi a unei şcoli istoriografice, „heidelbergiene”, cu remarcabile realizări în domeniu) a acestei regiuni.

Din capul locului s-ar cuveni să remarcăm faptul că acest volum este meritoriu prin abordare, pentru că prezintă istoria Transilvaniei ca un întreg deloc tributar vreuneia din istoriografiile naţionale ce şi-au disputat trecutul regiunii de-a lungul vremii. Este şi explicaţia pentru care Harald Roth nu evită şi nu diminuează ca importanţă diverse aspecte precum problema continuităţii daco-romane, cea a migraţiilor sau a evoluţiei spaţiului intra-carpatic sub tutela regatului maghiar. Însă accentul sintezei sale (cu modestie ataşîndu-i-se sintagma de „mică istorie”¹) cade mai puţin pe nu chiar retrogradul pozitivism, favorizînd însă istoria socială, economică şi culturală, dintr-o perspectivă didactic-cronologică, dar admirabil supusă interdisciplinarităţii.

În fond, Harald Roth urmăreşte mai curînd evoluţiile socio-politice prin raportare permanentă la identităţile etnice şi confesionale, cartea fiind sub acest aspect o remarcabilă analiză de regionalism politic şi cultural, chiar dacă o bună parte din istoria Transilvaniei s-a derulat fie sub autoritatea Regatului maghiar, fie a Imperiului habsburgic, fie chiar a celui otoman. De aceea, nu lipsesc din lucrare elemente ale sociabilităţilor politice, începînd cu cele de natură naţională pînă la cele locale, bine circumscrise şi împletite la nivel de macroistorie.

Acest tip de abordare ne dovedeşte din nou – dacă mai era nevoie! – că Transilvania poate constitui un veritabil „laborator” de exerciţiu istoriografic, atît prin varietatea şi complexitatea trecutului ei, cît şi prin punerea la lucru, în mod eficient, a celor mai aplicate metodologii de investigare ştiinţifică. Totodată, cartea ne reaminteşte că istoria acestui spaţiu intracarpatic nu ar trebui să circumscrie în mod mecanic doar două realităţi naţionale mereu distincte, ci o pluritate de prezenţe culturale, în care nu ponderea demografică dă măsura analizelor şi judecăţilor istorice, ci mai ales gradul de implicare a fiecărui grup etnocultural în realizarea, dezvoltarea şi gestionarea bunurilor materiale şi simbolice.

Din această ultimă perspectivă, putem afirma că volumul lui Harald Roth este o contrucţie istoriografică multiculturală. De altfel, tagma istoricilor de la noi este demult frămîntată de o astfel de provocare (vezi pe această temă dezbaterea publicaţiei periodice „Provincia” din Cluj), însă din nefericire ideea a stîrnit nu numai entuziasme, dar şi pasiuni, resentimente, alimentînd mai curînd polemici decît adevărate tratări ştiinţifice. Poate că de aceea nu avem încă o veritabilă istorie a Transilvaniei scrisă aici, debarasată de maladiile profesionale ale istoriografiei cu tendinţe exclusiviste. Iar una din aceste maladii ar fi „naţionalizarea” trecutului unui spaţiu geografic multicultural de către una din etniile dominante din punct de vedere politic la un moment dat şi transformarea lui în bun propriu, subiect al unor mituri eroice care să pervertească conştiinţe şi să alimenteze orgolii adeseori fără acoperire. În felul acesta s-au elaborat mereu doar istorii parţiale, trunchiate şi insuficient racordate la realităţile locale, în care alteritatea a fost adeseori fie neglijată, fie diabolizată cînd trebuiau justificate diversele eşecuri de-a lungul istoriei unei naţiuni. Este suficient să amintim acum nereuşita volumului colectiv intitulat Din istoria Transilvaniei, care pînă în 1963 a cunoscut trei ediţii², şi care – în fond – a constituit şi stimulul major al apariţiei, în 1986, a celebrei Erdély története [Istoria Transilvaniei], sub egida Academiei Ungare, ce va cunoaşte şi ea mai multe reeditări (1987, 1988³) şi traduceri în germană (1990), franceză (1992) şi engleză (1994). Nu întîmplător, după apariţia volumului Din istoria Transilvaniei, istoricul Béla Köpeczi (care era pe atunci directorul general al editurilor din Ungaria, iar ulterior va ajunge ministru al Culturii, coordonînd Erdély története, amintită), invitînd la masă – în martie 1961 – pe consilierul cultural al Ambasadei României la Budapesta⁴, a sugerat faptul că publicarea acestei lucrări este „neavenită”, fiind apreciată de istoricii din ţara sa drept „o manifestare a naţionalismului român”. Pe de altă parte, Köpeczi considera că această sinteză este o inutilă risipă de energii, noile relaţii dintre România şi Ungaria consfinţind o situaţie de fapt, prin recunoaşterea apartenenţei Ardealului şi a majorităţii româneşti din această regiune. În consecinţă, istoricul ungar nu mai vedea nici o utilitate ca „istoricii şi arheologii români să-şi «piardă» timpul căutînd dovezi cu privire la naşterea poporului român şi la continuitatea pe teritoriul Daciei a populaţiei daco-romane”.

Astfel, istoria Transilvaniei a fost recompusă de-a lungul timpului ca o evoluţie dizarmonică, în care temele preferate au fost cele relative la „dreptul primordialităţii” asupra spaţiului locuirii, la caracterul „civilizator” al unuia sau altuia, la statutul de „oprimat”, diversele înfruntări militare etc, etc, de parcă devenirea umană ar fi atîrnat doar de aceste elemente. Iar felul acesta de abordare a dus la deformări majore în ceea ce priveşte adevărul, de-a lungul timpului evidenţiindu-se vehicularea unor falsuri şi stereotipii ce s-au înrădăcinat adînc în conştiinţa posterităţii, provocînd derută atunci cînd fragmente veridice de istorie prezentau faptele sensibil diferit.

Mai mult chiar, istoria Transilvaniei a constituit parcă mereu un „exerciţiu” al umilirii celuilalt, prin omisiune, caracterizări negative, reliefarea neesenţialului, abordările favorizînd caracteristicile care despart grupurile etnoculturale şi nicidecum pe cele care le apropie. S-a uitat aproape întotdeauna că această regiune (aidoma altora) este în primul rînd rezultatul înfăţişării pe care i-a dat-o omul: organizarea spaţiului, structurile şi peisajele agricole, urbane şi industriale, stilurile arhitecturale (de la simpla casă ţărănească pînă la complicatele sisteme de fortificaţii), colonizările şi migraţiile etc. – totul contribuind la circumscrierea unui teritoriu unitar, care se defineşte prin caractere comune, chiar dacă la origine au avut provenienţe culturale diferite. Vrem sau nu, istoria Transilvaniei include şi istoria altor etnii (mai mult sau mai puţin reprezentative numeric), o multitudine de tradiţii, limbi şi culturi răspîndite inegal într-un spaţiu relativ redus, dar cu o mare densitate. Oricît s-ar încerca escamotarea acestui aspect, au existat efecte mutuale pe toate planurile, s-au format structuri comune (dificil de etalat empiric), care profilează imaginea unui întreg în diversitate.

Or, recenta carte a lui Harald Roth surprinde prioritar tocmai ceea ce s-a enunţat mai sus, impunînd renunţarea la revendicarea de pînă acum a istoriei ardelene de a fi „naţională”, sintagmă care de altfel nu corespunde la nimic, decît în măsura în care constituie o reacţie a statului dominant la diverse temeri, cel mai adesea nejustificate. Este şi explicaţia pentru care autorul de faţă nu a mai privilegiat istoria evenimenţială şi conflictuală, circumscrisă arbitrar unor configuraţii teritoriale de conjunctură, în profitul celei structurale şi a civilizaţiei. Am putea spune chiar că a rezolvat astfel şi dilema istoricului de a aplana tensiunea dintre ştiinţă şi conştiinţă, nemaifiind silit a se supune cenzurii şi autocenzurii, evitînd capcanele meseriei şi imixtiunea ideologicului.

Sunt acestea doar cîteva elemente pe care am ţinut să le evidenţiem în ceea ce priveşte lucrarea lui Harald Roth. Evident, nu putem încheia această succintă prezentare fără a remarca acurateţea traducerii făcute de către Anca Fleşeru şi Thomas şindilariu, pe care o bănuim complexă şi plină de obstacole în a găsi echivalente româneşti. De altfel, asocierea celor menţionaţi mai sus cu prefaţatorul volumului, Ovidiu Pecican, unul din cei mai competenţi analişti ai istoriografiei ardelene de la noi, a asigurat apariţia şi în spaţiul nostru cultural a unei lucrări de calitate şi cu mare utilitate.□

Lucian Nastasă

Note:

1 Aşa cum a procedat, nu demult, şi cu excelenta sa carte despre Hermannstadt. Kleine Geschichte einer Stadt in Siebenbürgen, Köln, Böhlau Verlag 2006.

2 Ediţia întîi a apărut în 1960. Autorii acesteia au fost C. Daicoviciu, şt. Pascu, V. Cheresteşiu, şt. Imreh, Al. Neamţu, T. Morariu, C. Bodea, B. Surdu, C. Mureşan, C. Nuţu, A. Egyed şi V. Curticăpeanu.

3 Tot în acel an a apărut şi un volum intitulat: Tanulmányok Erdély történetéről. Szakmai konferencia Debrecenben 1987. október 9-10., ed. István Rácz, Debrecen, Csokonai Kiadó, 1988. La vremea respectivă, apariţia lucrării, dar mai ales maniera de abordare, a stîrnit în România profunde animozităţi şi reacţii polemice.

4 Vezi Maghiarii din România. Mărturii documentare (1956-1968), coord. Lucian Nastasă, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2003, doc. 99.