Dreptul la alteritate ca drept de grup

Gáspár Bíró

În cadrul discuţiei asupra drepturilor culturale, literatura occidentală de specialitate dezbate de fapt legitimitatea drepturilor de grup¹. Plasată în contextul cel mai general posibil — şi punînd în paranteză în mod deliberat componentele politice ale subiectului —, tot ceea ce este menţionat în general ca drept cul- tural, adică dreptul la cultură (proprie), presupune recunoaşterea dreptului la alteritate în egală măsură pentru grup şi individ. Acesta nu este identic cu dreptul de a trăi conform unor norme proprii, deoarece nu presupune şi o alteritate în sensul strict cultural, (adică aparţinător la o anumită cultură); este suficient să ne referim doar la situaţiile caracterizate prin lipsa identităţii etnice, sau absenţa rolului de element formator de comunitate —, însă conturîndu-se cu claritate sistemul strict determinat de norme al existenţei sociale. Exemplul clasic este oferit de comunităţile religioase, îndeosebi de Umma (comunitatea) musulmană, categorie universală ce nu ţine nici de teritoriu, nici de o anumită sferă culturală.

Ceea ce ne interesează aici este latura empirică a aspiraţiilor la autonomie culturală de grup, (sau prezentată ca atare de cei interesaţi) apărute în Europa, respectiv cadrul instituţional, mai ales din punct de vedere juridic.

Conform opiniei noastre, dreptul la identitate colectivă se poate deduce din dreptul la autodeterminare şi invers, ambele fiind în concepţia noastră libertăţi (drepturi) universale ale omului exercitabile în mod permanent. Am atras însă atenţia în repetate rînduri asupra faptului că, din această enunţare, nu decurge în mod automat existenţa unui cadru legal al exercitării acestei libertăţi. În cazul iniţierii unei instituţii sau a unui cadru juridic² este inevitabilă o argumentaţie de tip juridic. Unul dintre marile merite ale Raportului ONU cu privire la drepturile populaţiei autohtone (indigeneous) — studiu de cîteva mii de pagini cunoscut sub denumirea de Raportul Cobo–Martinez — este relevarea faptului că motivaţia aspiraţiilor de restitutio a acestor popoare nu se bazează pe dreptul la autodeterminare, ci pe faptul că strămoşii lor au fost deposedaţi de pămînturi şi de alte bunuri prin forţă, uneltiri, uzurpare, etc, ei fiind obligaţi uneori să mai semneze şi contracte care consfinţeau aceste fărădelegi.³

În privinţa Europei Centrale şi de Est trebuie luată în considerare împrejurarea că evenimentele de după 1989 au reactualizat o serie întreagă de probleme politice, cum ar fi dreptul la autodeterminare, sau recunoaşterea ca subiecţi juridici a colectivităţilor etnice, lingvistice sau religioase trăind în condiţii de minoritate. Din concluziile, valabile pînă azi pentru teritoriul lingvistic maghiar, ale lucrărilor lui Joó Rudolf reiese, că în Europa Occidentală polemicile despre aceste noţiuni şi fundalul lor sociologic prezintă un aspect destul de eterogen⁴. În legătură cu zona noastră mai trebuie avut în vedere faptul că după 1989 s-au petrecut într-un timp destul de scurt schimbări care au modificat radical situaţia sociologică existentă în momentul ratificării documentelor internaţionale în vigoare, deşi platforma de referinţă pentru statele în cauză s-a modificat şi ea. În ceea ce priveşte implicaţiile politice imediate ale problemei, trebuie precizat că în această perioadă au apărut grupuri cu programe proprii şi cuprinzătoare — reprezentate de organizaţiile lor legitime — grupuri care pînă atunci fuseseră considerate de către opinia publică politică şi ştiinţifică drept „minorităţi”. Lor li se aplică definiţia dintr-un alt Raport ONU, cunoscut şi sub titlul de „Studiul Capotorti” privitor la drepturile minorităţilor etnice, lingvistice sau religioase şi anume: „Un grup minoritar ca număr faţă de populaţia statului, aflat în poziţie nedominantă, membrii căruia — în calitate de cetăţeni ai statului respectiv — dispun însă de caracteristici etnice, religioase şi lingvistice deosebite faţă de restul populaţiei, şi care manifestă, chiar în mod indirect solidaritate, cu scopul de a-şi păstra cultura, tradiţiile şi limba”⁵. „Dacă nu chiar la nivel naţional — deşi există şi asemenea cazuri —, dar în cadrul multor auto-administraţii locale relaţiile forţelor politice sînt determinate de aceste grupări. Este deci necesar şi motivat, ca în asemenea context — în cadrul analizei fundamentării drepturilor culturale — să se aibă în vedere principiul separării problemei naţionale de problema strictă a minorităţilor, de asemenea disocierea drepturilor politice şi a celor culturale, ţinîn- du-se cont de sursele relevante ale dreptului internaţional.

Un alt fapt este că în Europa Centrală şi de Est dictaturile au căutat de-a lungul deceniilor — din diverse motive şi cu rezultate diferite de la stat la stat — să asimileze minorităţile pe faţă. violent sau mascat, folosind cînd pretexte ideologice, cînd brutalitatea. Unul dintre rezultatele acestui proces este faptul că aceste colectivităţi naţionale şi religioase, ce trăiau la începutul secolului într-o relativă omogenitate etnică, religioasă şi naţională, s-au eterogenizat în mod simţitor, componenţa lor devenind dificil de definit din multe puncte de vedere⁶. În puţine ţări s-ar putea introduce, de exemplu, o evidenţă care să asigure anumite drepturi exclusiv pe baza calităţii de apartenenţă la un anumit grup etnic, asemănătoare cu cetăţenia, (deci posibil de dovedit). De aceea este necesar să se distingă între acele drepturi culturale a căror exercitare este indispensabil legată de un anume cadru organizatoric sau instituţional, şi acelea care pot fi exercitate în afara oricărui cadru organizatoric.

Componenţa nedefinită a grupurilor menţionate se răsfrînge direct asupra problematicii subiectului juridic, aducînd în prim plan reconsiderarea noţiunii aşa-ziselor drepturi colective. Nici colectivităţile naţionale majoritare constitu- tive de stat, nici grupurile minoritare nu sînt entităţi imuabile, statice şi abstracte, cu specificităţi invariabile, de sorginte organică sau metafizică. Procesele de asimilare sau disimilare nu se încheie nicicînd în cadrul unui grup, iar întrepătrunderea între grupuri este continuă — şi nu neapărat numai în direcţia minoritate-majoritate. Componenţa grupurilor, cît şi caracteristicile culturale se modifică. A „acorda”, a „dărui” unor astfel de colectivităţi drepturi colective este imposibil, şi abstracţie făcînd de dreptul la identitate colectivă şi la autodeterminare, despre „drepturi minoritare” ca atare nu poate fi vorba decît într-o măsură foarte limitată⁷. Căci aşa cum nu există drepturi ale omului maghiare, germane, franceze sau ruse. tot astfel nu poate fi vorba în mod general nici de drepturi minoritare croite „pe măsură”. Acest fapt ridică problema subiectului juridic, asupra căruia vom reveni mai amănunţit în cele ce urmează.

În acelaşi timp trebuie să se ţină cont şi de procesul de internaţionalizare a problematicii grupurilor şi colectivităţilor minoritare, şi implicaţiile de politică externă şi de securitate. Numai după clasificarea problemelor de principiu mai sus amintite, după desprinderea concluziilor generale, precum şi punerea în con- text internaţional a posibilităţilor de codificare se poate purcede la enumerarea garanţiilor privitoare la drepturile culturale.

1. Separarea problemei naţionale de problema minoritară propriu-zisă

Atît în partea de Est, cît şi în Vestul Europei trăiesc, pe teritoriul diferitelor state, numeroase grupuri care se află în minoritate din punct de vedere numeric, şi se deosebesc din punct de vedere etnic faţă de populaţia majoritară constitutivă a statului. Între aceste grupuri există colectivităţi cu conştiinţă politică autonomă. capabile nu numai de o autodefinire diferită faţă de majoritatea constitutivă de stat, dar care şi-au realizat şi articulaţia politică internă proprie — adică au dovedit capacitatea unei voinţei politice proprii. Aspiraţia la autodeterminare a acestor grupuri şi comunităţi este atît de marcantă în Europa Centrală şi de Est, încît în anumite zone, unde a întîmpinat rezistenţă politică, a avut ca efect — sau ar putea avea în viitor — disoluţia structurilor de stat. Aceste comunităţi — care pot fi considerate minoritare doar din punct de vedere numeric în cadrul statului majoritar — se deosebesc de acele colectivităţi şi grupuri care, deşi reclamă recunoaşterea alterităţii lor, renunţă la consecinţele politice ale afirmării şi respectării acestei alterităţi sau se feresc de astfel de consecinţe şi de provocarea lor.

După părerea noastră este obligatoriu să se ţină seama în cel mai înalt grad de aceste deosebiri şi în cazul dezbaterii drepturilor culturale.

Din punct de vedere strict al aspiraţiilor culturale, diferenţa dintre aceste comunităţi şi grupuri este doar cantitativă, deoarece protejarea, dezvoltarea şi păstrarea identităţii se realizează esenţialmente prin cultură. Dar în privinţa „administrării” culturii — şi implicit a rolului asumat de stat în această direcţie — se ivesc anumite probleme. Cine decide în cazul unor activităţi care au ca scop susţinerea, dezvoltarea şi transmiterea moştenirii culturale a unei colectivităţi? Statul, chiar şi în cazul unor colectivităţi numeric minoritare, asumîndu-şi corelarea intereselor majoritare şi minoritare, adesea antagonice? Chiar şi în cazul în care interesul majorităţii este realizarea omogenităţii culturale? Mai departe: cum se desfăşoară procesul decizional în asemenea cazuri, prin ce mecanisme? Cum se procedează la finanţarea acestora? Se poate constata lesne că acele grupuri şi comunităţi capabile să se articuleze politic şi să-şi reprezinte interesele în mod independent vor fi capabile să-şi rezolve singure şi problemele culturale. În situaţiile în care cultura nu a devenit încă o problemă propriu-zis politică, pentru preîntîmpinarea apariţiei tensiunilor, este util să se transfere aceste chestiuni în sfera de acţiune a organismelor legitime ale acestor comunităţi, prin crearea cadrului instituţional adecvat. În cazul grupurilor care nu s-au prezentat ca subiecţi politici autonomi, este recomandabil — atunci cînd statul îşi asumă administrarea activităţilor culturale şi finanţarea lor exclusivă — să se asigure cadrul instituţional care face posibilă intervenţia celor interesaţi. Un exemplu cu valoare de model pentru acest din urmă caz îl oferă Austria şi Finlanda, iar Belgia a mers chiar mai departe în cazul comunităţii germane.

Experienţa ne arată că. atunci cînd statul refuză în mod consecvent comunităţilor afirmarea multilaterală a profilului cultural independent, aceasta duce la radicalizarea politică a respectivelor grupuri, ceea ce nu înseamnă neapărat prezentarea lor ca subiecţi politici autonomi. Procesul se petrece şi invers: comunitatea naţională numeric minoritară, matură din punct de vedere politic, va fi nevoită — în cazul refuzului şi al discriminării — să adopte ca program politic chestiuni care nu sînt esenţialmente politice, cum ar fi definirea drepturilor de proprietate asupra unor instituţii de învăţămînt sau apărarea intereselor cadrelor din învăţămînt.

Chiar dacă, datorită acestor interdependenţe reciproce, din punct de vedere teoretic nu este posibilă trasarea unei linii de demarcaţie între problema naţională — adică un complex de probleme eminamente politice — şi problema minorităţilor „stricto sensu” — „numai” culturală —, lotuşi se pot fixa următoarele două criterii: o chestiune strict culturală poate dobîndi în orice moment dimensiuni politice dacă nu se întrezăreşte perspectiva sublimării antagonismelor naţionale în competiţie culturală : în această situaţie ne vom limita la a afirma că statelor le revine responsabilitatea de a întreprinde măsurile menite să asigure diferitelor comunităţi şi grupuri etnice, lingvistice, religioase, dreptul la identitate culturală şi/sau un sistem instituţional propriu, în interesul realizării stabilităţii politice şi liniştii sociale⁸.

2. Drepturi politice — drepturi culturale

Deoarece, precum am văzut, pericolul politizării culturii este realmente exis- tent, şi s-a produs în multe părţi, trebuie să vorbim şi despre acel spaţiu limitrof care desparte drepturile politice de cele culturale şi care este cel mai puternic expus pericolului sus-amintit. Luînd ca reper definiţia citată în Raportul Capotorti observăm că principala caracteristică a comunităţilor şi grupurilor minoritare din Europa este de a fi minorităţi structurale — deoarece nu pot ajunge niciodată în situaţie decisiv dominantă din punct de vedere politic. Această viziune se bazează parţial pe situaţia din Europa Occidentală şi parţial pe experienţele de ,,nation- building” din lumea a treia, care au asigurat un rol primordial aspectului de integrare socială faţă de cel etnic. Structura Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (PIDCP), şi a Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (PIDESC), precum şi faptul că, drepturile din Paragraful 27 al PIDCP au fost incluse în categoria drepturilor civile şi politice, sprijină, după părerea noastră, afirmaţia de mai sus⁹.

După 1989, în jumătatea de est a Europei situaţia s-a schimbat radical. Organizaţiile politice ale grupurilor etnice minoritare din mai multe ţări joacă un rol politic important şi în unele parlamente, bineînţeles fără a reprezenta o forţă majoritară; şi fără să-şi poată susţine interesele în cadrul democraţiilor bazate pe principiul majorităţii simple, acolo unde nu există receptivitate din partea majorităţii. Aceste organizaţii îndeplinesc în multe cazuri rolul de limbă a balanţei în adoptarea unor legi cu efect asupra întregii societăţi, sau cu ocazia formării guvernului. În cazul autoadministraţiilor locale sau teritoriale, însă, de multe ori minoritatea constituie majoritatea politică, respectiv conduce administraţia locală. În această situaţie dobîndesc o pondere însemnată drepturile incluse în Articolele 22, 25 şi 26 ale PIDCP, şi anume dreptul la întrunire, liberă asociere, participarea la viaţa politică şi egalitatea în faţa legii¹⁰.

În privinţa distincţiei dintre drepturilor politice de cele culturale, respectiv a delimitării zonelor de interferenţă, revenim asupra enunţului anterior, conform căruia diferitele aspiraţii la autonomia de grup trebuie tratate în mod diferenţiat. Altfel spus, trebuie cercetat în profunzime pînă unde revendicările diverselor grupuri pot fi considerate ca vizînd conturarea unui profil cultural propriu, şi de unde începe problema politică a autonomiei de grup. Dacă vrem să dăm o definiţie pragmatică criteriilor aplicabile la situaţii concrete, putem apela la paragrafele citate ale PIDCP. Dacă exercitarea drepturilor la întrunire, asociere şi liberă expresie vizează accesul — la nivel naţional sau local — la participarea politică, atunci fără îndoială este vorba de aspiraţii de tip politic. Distincţia este însă îngreunată de faptul, că în perioada de după 1989 în partea de Est a Europei, în mai multe ţări, s-a ivit situaţia în care anumite mişcări autodefinite ca organizaţii culturale au creat sau sprijină partide politice şi astfel exercită o influenţă directă asupra vieţii politice. Sînt cunoscute şi cazuri cînd organizaţiile culturale desfăşoară o activitate nemijlocit politică prin intermediul programului de apărare a intereselor generale ale grupului. Prin urmare, pare îndreptăţit să completăm criteriul participării directe la viaţa politică şi cu tendinţele de influenţare a politicii ca fiind la zona de interferenţă dintre drepturile politice şi cele culturale. Vorbim de zone de interferenţă, deoarece există numeroase situaţii în care luările de poziţie sau acţiunile unor organizaţii nepolitice pot avea efecte politice, fără ca iniţiatorii să fi avut această intenţie. Ε suficient să ne referim doar la declaraţiile sau acţiunile de protest împotriva unor abuzuri şi măsuri discriminative ale statului, sau la rolul pe care literatura îl avea în fostele state comuniste, creînd o tradiţie şi o mentalitate distincte în sfera politicului.

Articolele 13, 14 şi 15 ale PIDESC pot servi, după părerea noastră, la delimitarea drepturilor politice de cele culturale şi drept platformă de referinţă în discutarea drepturilor la identitate etnică şi instituţii culturale proprii ale celor ce trăiesc în condiţii de minoritate.¹¹

Din punctul de vedere al diferenţierii şi delimitării conceptuale şi de principiu, mai este necesar a se preciza că după 1989 în toate statele din Europa s-a realizat sistemul parlamentar bazat pe vot universal, egal, secret şi direct. Competiţia liberă pentru puterea politică a făcut posibil ca şi anumite grupuri sau comunităţi etnice minoritare să participe la viaţa politică prin activitate parlamentară sau în cadrul administraţiilor publice locale. Totodată competiţia politică desfăşurată conform unor reguli formale a primenit discursul politic. făcîndu-l apt pentru desfăşurarea unui dialog în termeni general acceptaţi, şi a creat posibilitatea pluralismului instituţional, adică situaţia în care diferitele grupuri sociale — printre care şi comunităţile sau grupurile etnice minoritare — să-şi poată afirma interesele în cadrul unor instituţii cu diferite statute juridice. Pornind de la experienţele europene, cei ce trăiesc în condiţii de minoritate pot să-şi valorifice interesele specifice în cadrul unor instituţii ca:

• forme de asociere constituite în baza dreptului privat (asociaţii, fundaţii, societăţi, etc.);

• organizaţii de protecţie a intereselor constituite în baza unor legi speciale (sindicate, organizaţii de apărare a drepturilor locale, etc.);

• organizaţii cu scop politic declarat (partide şi mişcări politice);

• autoadministraţii şi instituţii publice înfiinţate în baza dreptului public, întemeiate pe principiul teritorial sau individual. În formă pură, administraţie minoritară de drept public nesubordonată principiului teritorial a existat în Europa interbelică în Estonia şi Letonia¹². În prezent în partea de Est a Europei, ca urmare a diversităţii şi a dispersării teritoriale a etniilor, această formă de administraţie a devenit din nou actuală. Constituţiile ungară şi slovenă, adoptate după 1989, conţin dispoziţii în acest sens¹³. Problema este mult mai complicată în cazul minorităţilor religioase, deoarece constituţia mai multor ţări recunoaşte bisericile ca organisme publice, dimpreună cu importantele drepturi ce decurg din aceasta.¹⁴ Între acele instituţii publice în care minorităţile sînt interesate în cel mai înalt grad, putem aminti instituţiile învăţămîntului public, inclusiv instituţiile de învăţămînt supe- rior. În această categorie se numără şi bisericile şi confesiunile (minoritare) care funcţionează ca instituţii publice.

Din punctul de vedere al drepturilor culturale ale minorităţilor pot fi consi- derate de importanţă primordială formele de asociere de drept privat, total independente de stat, precum şi instituţiile publice sau autoadministraţiile culturale cu statut de drept public. Deci în cazul în care drepturile culturale pot fi asociate unor instituţii de acelaşi fel, dispunem de un nou criteriu obiectiv pentru disocierea drepturilor culturale de cele politice.

3. Drepturi individuale — drepturi colective

În legătură cu această temă vom discuta următoarele probleme:

•  problema subiecţilor de drept;

•  drepturi care pot fi exercitate exclusiv în cadru organizat ocazional şi drepturi de care se poate beneficia în afara oricăror forme organizate;

•  problema nomenclatorului drepturilor culturale.

a) Subiecţii drepturilor culturale

După cum am demonstrat înainte, trebuie să se facă distincţie între drepturile fundamentale ale omului şi acele drepturi apte de a fi dobîndite pe cale judecă- torească sau administrativă — deci graţie unei proceduri formale, contradictorii, publice şi consemnată în scris, şi respectiv aflată sub sancţiunea obligativităţii. Astfel, libertatea conştiinţei, a credinţei sau autodeterminarea sînt drepturi fundamentale ale omului, care se cuvin atît indivizilor cît şi grupurilor, dar nu există pe lume două reglementări juridice interne identice, care să stea la baza garanţiilor juridice sau statale ale acestor drepturi.

Întrucît comunităţile naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice sînt şi în Europa grupuri cu structură incertă, este evident că prin însăşi existenţa lor acestea nu sînt apte pentru a fi subiecţii unor drepturi obţinute prin presiune asupra statului. Drepturile sindicale — drepturi par excellence colective, recunoscute de PIDCP — sînt drepturi exercitabile de către grupuri sociale, a căror componenţă poate fi definită pe de o parte conform unor criterii obiective (relaţia de muncă), iar pe de altă parte, înregistrarea relaţiei de membru nu lasă nici o îndoială în legătură cu subiecţii drepturilor respective.¹⁵ Grupurile naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice, de regulă refuză o înregistrare de acest tip, de obicei cu argumente întemeiate (pericolul „izolării într-un ghetou juridic” etc.). Dacă un grup acceptă totuşi o asemenea înregistrare, vor trebui lămurite în continuare o serie de detalii cu privire la apartenenţa la grup, la criteriile calităţii de membru. Menţionăm doar una dintre situaţiile cele mai acute: cine arc competenţa de decizie asupra dreptului ca cineva să poată face parte sau nu dintr-un grup naţional sau etnic, religios sau lingvistic?¹⁶ Prin urmare, din acest motiv ne vom ocupa numai de situaţia acelor grupuri, în cazul cărora înregistrarea nu este posibilă deoarece situaţia acestor grupuri şi comunităţi este mai aptă pentru generalizare.

Vreme îndelungată a dominat părerea că premisa recunoaşterii, codificării şi exercitării drepturilor minoritare ar fi definirea exactă, acceptabilă ştiinţific şi operaţională juridic, a acestor grupuri şi comunităţi. Raportul Capotorti a fost primul document oficial, care a enunţai ideea că elaborarea acestei definiţii nu este o condiţie necesară a codificării drepturilor minorităţilor. Această concepţie a ajuns să fie destul de răspîndită în anii ’80 şi, de exemplu, în faza finală a elaborării proiectului Declaraţiei minorităţilor a ONU, problema definiţiei nu a mai constituit un obstacol de netrecut. Există opinii conform cărora încurajarea sau chiar revendicarea încadrării şi definirii minorităţilor în cadrul unui text normativ ar duce la întărirea autorităţii statului, deoarece problema existenţei sau inexistenţei, respectiv a recunoaşterii unei minorităţi date ar fi coborîtă la nivelul unei dispute conceptuale discreţionare şi unilaterale.¹⁷

Evoluţia situaţiei europene de după 1989 ne mai poate conduce la concluzia că minorităţile mai sus amintite, cu conştiinţă şi reprezentare politică proprie, dispun de toate acele caracteristici pe care teoria şi practica dreptului internaţional le recunoştea pînă în prezent ca fiind doar ale categoriei de naţiune sau popor. Aceasta, după părerea noastră, subliniază şi mai pregnant faptul că o abordare teoretic–juridică sau politică, ca şi practic–juridică, nu poale fi demarată cu probleme de definiţie. Discipline ca sociologia, etnografia sau politologia pot elabora definiţii valoroase şi utilizabile, dar acestea nu pol fi relevante în privinţa operaţionalizării în domeniul dreptului, inclusiv al dreptului internaţional.

Instrumentele de drept internaţional adoptate pînă în prezent se bazează, atît în spiritul cît şi în litera lor, pe principiul alegerii libere a identităţii. Ele nu conţin nici o îngrădire pentru individ în privinţa apartenenţei naţionale, etnice sau lingvistice. Totuşi, ca problema să nu fie lipsită de contur, PIDCP art.27, conţine o restricţie foarte funcţională, atunci cînd se referă la acele state „în care trăiesc minorităţi etnice, religioase sau lingvistice” („In those Stales in which ethnic, religious or linguistic minorities exist...”). Deoarece nu există nici o condiţionare în sensul „de cît timp trăiesc” aceste minorităţi pe teritoriul diverselor state, statele vor putea decide bineînţeles liber, dacă vor recunoaşte dispoziţiile Paragrafului 27 pentru grupuri de imigranţi sau muncitori sezonieri (Gastarbeiter) (în acestă direcţie parc să se fi orientat practica suedeză a ultimilor decenii), sau vor aplica în cazurile lor doar clauzele generale de nediscriminare. Uzanţa maghiară — asemenea celei austriece — îi exclude pe cei care nu au cetăţenie, şi pe minorităţile neautohtone din sfera subiecţilor de drept minoritar.¹⁸

Trebuie să subliniem din nou că, după părerea noastră comunităţile cu o structură incertă — naţiunea, poporul, sau chiar grupurile şi comunităţile naţionale, etnice, religioase sau lingvistice — pot fi subiecţii dreptului la autodeterminare şi la identitate ca drepturi ale omului, dar nu pot fi, luate în sine, doar prin simpla lor existenţă, subiecţii unor drepturi garantate de autoritatea de stat. Alta este situaţia atunci cînd aceste grupuri se supun unei înregistrări, sau pot fi distinse pe baza unor criterii obiective, ca domiciliul, care poate constitui baza autonomiei teritoriale. Pentru acest din urmă caz exemplul clasic îl oferă statutul locuitorilor vorbitori de limbă suedeză ai insulelor Åland, aparţinînd de Finlanda, unde „cetăţenia regională ålandeză” se datorează principiului de jus sanguinis¹⁹.

Subiecţii dreptului la identitate sînt indivizii şi comunităţile. Este un drept inalienabil al omului să-şi asume o anumită identitate naţională, sau etnică, lingvistică sau religioasă. Cu toate că identitatea naţională este în primul rînd de natură politică, aceasta nu înseamnă că elementele culturale ale identităţii naţionale se relevă doar în domeniul religios sau lingvistic. O componentă importantă a identităţii naţionale o constituie relaţia cu istoria, tradiţiile şi simbolurile naţionale. Conform dreptului la identitate, este dreptul suveran al grupurilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice să se autodefinească, după cum dreptul lor suveran este să-şi modeleze un profil cultural specific, să păstreze şi să protejeze dezvoltarea acestuia sau, din contră, să tindă către asimilarea de către altă cultură. Esenţial este ca statul să respecte autodefinirea indivizilor, cît şi a grupurilor sau a comunităţilor. Dreptul la identitate presupune, atît pentru indivizi cît şi pentru comunităţi, dreptul la dezvoltarea, protejarea şi transmiterea identităţii, precum şi dreptul la instituţii proprii, ca elemente indispensabile ale realizării dreptului la identitate. Şi în aceste cazuri din urmă ne aflăm încă în sfera în care codificarea drepturilor respective este posibilă fără ca structura grupului sau comunităţii să fie determinabilă conform unor criterii obiective. Protejarea, dezvoltarea şi transmiterea identităţii — adică totalitatea activităţilor vitale pentru supravieţuirea comunităţii ca atare mai presupune cîteva drepturi care, deşi nu antrenează definirea obiectivă a componenţei comunităţii sau a grupului, presupun totuşi existenţa unor împrejurări şi fapte obiective care sînt legate indisolubil de cei în cauză. Aceste drepturi aparţin de categoria acelora exercitabile şi în absenţa unui aşa-zis cadru organizatoric — de care ne vom ocupa în cele ce urmează — dar trebuie menţionate aici, deoarece în anumite cazuri, existenţa şi realizarea acestora pot fi de importanţă vitală pentru supravieţuirea comunităţii. Trebuie să precizăm încă o dată că declararea unei anumite identităţi nu poate avea automat şi în mod nemijlocit nici un fel de consecinţă juridică; nici în sens de discriminare sau persecuţie, nici în sens pozitiv, ca avantaje şi drepturi. Această precizare este necesară pentru întregirea interpretării Articolului 27 al PIDCP, referitor la clauza despre eliminarea discriminării. Conform convenţiilor internaţionale relevante ale drepturilor omului în vigoare, nici individul, nici grupul nu pot fi obiectul unei discriminării negative din cauza declarării unei identităţi date. Situaţia nu este atît de univocă în cazul unor consecinţe juridice pozitive, mai ales în ceea ce priveşte implicaţiile materiale şi asumarea obligaţiilor statului. Interpretarea predominantă a Articolului 27 în literatura de specialitate şi în documentele organismelor competente ale ONU a relevat faptul că dispoziţiile elaborate de acestea au în vedere comunităţi care depun eforturi evidente pentru protejarea, dezvoltarea şi transmiterea identităţii lor şi şi-au exprimat fără echivoc aceste aspiraţii.²⁰ Acestea sînt realităţi evidente şi, după cum vom vedea în cele ce urmează, ele posedă certe aspecte obiective. Discriminarea pozitivă, ca metodă de protecţie a minorităţilor, nu poate fi socotită ca un principiu universal. Nu numai pentru că ar leza astfel principiul egalităţii drepturilor cetăţeneşti, dar şi pentru că — după cum am mai amintit —, nu se poate generaliza componenta particulară a unui fenomen, fără ca aceasta să ducă la discriminări negative într-o altă zonă a existenţei, sau să afecteze alte persoane sau comunităţi. Nu se poate contesta însă faptul că, din considerente pragmatice, în anumite cazuri, statele pot să recurgă la măsuri care să urmărească îmbunătăţirea situaţiei defavorabile a unor indivizi aparţinînd unor grupuri, recurgînd la ceea ce poate fi descris prin conceptul de discriminare pozitivă. Aceasta este însă doar o identificare conceptuală, nu şi esenţială; motivaţia unei asemenea măsuri nu este de principiu, ci se datorează unor motive particulare şi pragmatice. (Printre alte criterii definitorii se poate sublinia că sînt limitate în timp, scopurile lor descrise în detaliu, efectele lor sînt controlate cu regularitate, etc.)²¹

Depăşim această sferă atunci cînd e vorba de acele drepturi pe care cei interesaţi le-ar putea obţine din partea statului, în anumite cazuri, chiar şi pe căi de constrîngere, judecătoreşti sau administrative. Aceste drepturi garantează realizarea dreptului la identitate, de aceea le putem numi drepturi subsidiare. Similitudinea cu principiul subsidiarităţii nu este doar nominală, dacă aceasta din urmă o vom percepe ca abţinerea autorităţii, şi în general a statului, de la măsuri care să împiedice iniţiativele autonome izvorîte din interese individuale sau publice ale unor persoane sau grupuri²². Iniţiative de acest tip sînt de exemplu aspiraţiile la instituirea, organizarea şi funcţionarea unui sistem propriu de învăţămînt, respectiv a sistemului corespunzător de norme. În general, pot fi incluse în această categorie toate aspiraţiile la iniţierea activităţilor culturale, precum şi cele care ţintesc obţinerea unor drepturi non-discriminative, inclusiv finanţarea din surse bugetare sau particulare. Dacă este vorba în continuare de comunităţi cu o structură indefinită, subiecţii acestor drepturi nu pot fi alţii decît persoanele care aparţin acestor comunităţi, respectiv instituţiile înfiinţate, administrate şi folosite de către aceştia. În principiu şi aceste drepturi pot fi concepute ca general valabile, dar reglementarea lor concretă şi detaliată se articulează în conformitate cu sistemul juridic intern. Aceste drepturi se pot universaliza, deoarece în cazul indivizilor ele decurg direct din dispoziţiile citate ale PIDCP şi PIDESC, iar în cazul instituţiilor, deoarece instituţia serveşte şi ea în acest caz la realizarea unui principiu de asemenea universal. Se poate considera ca precedent codificarea internaţională a dreptului la organizarea sindicală, sindicatul fiind acea instituţie generală, care este menită să apere drepturile angajaţilor. Ceea ce nu înseamnă că normele juridice din diversele state, referitoare la sindicate, ar fi identice sau că aceste reglementări ar trebui să fie identice în toate detaliile.

De aceea, după părerea noastră, dreptul la instituţii culturale proprii, precum şi dreptul la autonomia acestora în cadrul structurii administrative (enumerarea acestor instituţii se poate desprinde de fapt din PIDESC)²³, li se cuvine comunităţilor şi grupurilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice. Autonomia înseamnă, în acest caz. autonomie administrativă cu un statut adecvai de drept public, decurgînd din sistemul juridic intern al fiecărui stat, acest drept fiind consecinţa logică a existenţei instituţiilor proprii. Iar în acest caz termenul de „grup” sau „comunitate” nu este o chestiune stilistică; semnificaţia acestei precizări iese în evidenţă mai ales în cazurile cînd comunitatea naţională, etnică, sau lingvistică constituie în acelaşi timp şi o minoritate religioasă în cadrul statului. În acest caz calificativul de instituţie „proprie” (biserică „proprie”) dobîndeşte şi relevante concrete de drept public şi de drept patrimonial. Situaţia este similară şi în cazul instituţiilor culturale minoritare: chiar dacă proprietarii sînt persoane juridice determinate, definitoriu rămîne totuşi caracterul public al instituţiei. Iniţiativa înfiinţării, funcţionării, administrării şi folosirii în general a instituţiei este legată de anumite persoane, deoarece în toate cazurile instituţiile de acest fel sînt înfiinţate, administrate şi folosite de către persoane făcînd parte din respectivele grupuri. Aceste persoane sînt identificabile, pe de o parte, după calitatea lor de minoritari, iar pe de alta, după caracteristici cum ar fi vîrsta, pregătirea profesională, etc. Este deci recomandabil, în cazul comunităţilor cu o compoziţie incertă, să se utilizeze din raţiuni de codificare la predicatele „a înfiinţa. a pune în funcţiune şi a folosi” subiectul „persoane aparţinînd minorităţilor.”

Convenţia privind Lupta împotriva Discriminării în învăţămînt adoptată de Adunarea Generală a UNESCO în 1960, precizează fără echivoc în articolul 5: „Statele participante la prezenta Convenţie convin (...) c) că este necesar să se recunoască membrilor minorităţilor naţionale dreptul de a exercita activităţi edu- cative proprii, inclusiv de a deschide şcoli şi, conform cu politica fiecărui stat. în materie de educaţie, de a utiliza sau preda în propria lor limbă, însă cu condiţia ca: (i) acest drept să nu fie exercitat într-un mod care să împiedice pe membrii minorităţilor de a înţelege limba şi cultura întregii colectivităţi şi de a lua parte la activităţile ei sau care ar compromite suveranitatea naţională; (ii) nivelul învăţăturii predate în aceste şcoli să nu fie inferior nivelului general prescris sau aprobat de către autorităţile competente şi (iii) frecventarea acestor şcoli să fie facultativă”.

b) Drepturi legate de un cadru organizatoric — drepturi la exercitarea cărora nu este necesar cadrul organizatoric

După părerea noastră, din punctul de vedere al drepturilor culturale, disocierea aceasta este foarte importantă, avînd pînă la urmă efect asupra totalităţii drepturilor minoritare. Deosebirea este esenţială mai ales din punct de vedere al codificării, deoarece face posibilă o viziune diferenţiată şi de ansamblu a problemei finanţării.

Viaţa culturală este legată în stalul modern de un cadru organizatoric. În conformitate cu paragrafele citate din PIDESC, statele sînt obligate să sprijine activităţile culturale fundamentale. Conform Art. 13 nici una din aceste dispoziţii şi măsuri „nu poate fi interpretată în aşa fel încît să lezeze dreptul indivizilor sau persoanelor juridice la înfiinţarea şi administrarea de instituţii de învăţămînt, cu condiţia să se respecte principiile enunţate în alineatul (1) al acestui articol, şi învăţămîntul practicat în cadrul acestor instituţii să corespundă cerinţelor minime definite de către stat.” Finanţarea de către stat a activităţilor culturale de bază ale minorităţilor, menţionată în Art. 13, nu este un act de binefacere. În urma generalizării economici de piaţă în Europa se poate desluşi în fiecare stat proporţia în care contribuabilii iau parte la suportarea cheltuielilor publice. Deci există un criteriu minim în privinţa finanţării, atît în sistemul centralizat, cît şi în cel bazat pe cote individuale.

Distincţia este necesară atît cînd este vorba de un grup naţional compact, cît şi în cazul minorităţilor în diasporă. Ambele situaţii sînt caracteristice pentru mai multe ţări din Europa. Dependenţa de cadrul organizatoric apare în două sensuri în această lucrare. Primul: cînd anumite drepturi culturale pot fi exercitate numai în cazul existenţei şi funcţionării cadrului instituţional adecvat (independent sau funcţionînd în cadrul instituţiilor de stat). Dacă acest cadru lipseşte, putem vorbi despre drepturi culturale minoritare într-un sens destul de limitat. De fapt acesta este cel de-al doilea caz: cînd indivizi sau grupuri dispersate beneficiază de drepturile lor minoritare determinate, chiar dacă nu se implică în activităţile nici unei organizaţii sau instituţii, etc. Dacă nu există nici platformă organizatorică, şi nici posibilitatea din urmă pentru individ sau grup. atunci nu poate fi vorba nici despre existenţa drepturilor culturale minoritare.

Exercitarea majorităţii drepturilor culturale este legată de existenţa cadrului organizatoric: în primul rînd învăţămîntul, cultura şi activitatea ştiinţifică. În acest din urmă domeniu trebuie subliniată acea activitate ştiinţifică a minorităţii care urmăreşte prelucrarea datelor privitoare la propria cultură şi situaţie sociologico– sociografică. În mod evident, coordonarea sistemului instituţional autonom necesită un cadru organizatoric. Aici trebuie menţionat că o coordonare autonomă de către minorităţi a sistemului de instituţii culturale, respectiv a cadrului juridic–instituţional care o realizează (de exemplu prin autoadministraţie cu statut de drept public, ca în cazul comunităţilor maghiară şi italiană din Slovenia) presupune existenţa unei reţele proprii de instituţii culturale, sau măcar a unor instituţii culturale.

În ceea ce priveşte învăţămîntul, cultura şi ştiinţa, trebuie făcută de asemenea diferenţă între dreptul minorităţilor de a dispune de instituţii proprii în aceste domenii, dacă posedă capacitatea de a asigura înfiinţarea, întreţinerea şi funcţionarea unor asemenea instituţii, şi dreptul de a desfăşura activităţi de acest tip în instituţii ale majorităţii, susţinute de către stat, în funcţie de necesităţi. În acest din urmă caz, minoritatea ori nu este în măsură să-şi asigure prin forţe proprii condiţiile de funcţionare — din lipsa unei intelectualităţi şi tradiţii proprii — sau nu aspiră la clădirea unui sistem cultural instituţional propriu.

Merită atenţie acea situaţie în care o minoritate aspiră la refacerea instituţiilor culturale proprii, existente cu ani sau decenii în urmă şi desfiinţate în mod abuziv de către sisteme autoritare. În cazul în care există resursele proprii — mai ales un patrimoniu spiritual, cuprinzînd atît specialiştii adecvaţi, cît şi bunurile culturale (arhive, colecţii de artă, manuscrise nepublicate şi tot ce ţine de partea materială a moştenirii culturale în sens mai larg) —, negarea legitimităţii unor astfel de aspiraţii este foarte greu de argumentat. Legitimitatea acestora este evidentă chiar şi atunci cînd nu e posibilă o restitutio in integrum, sau dacă scopul concret al revendicărilor nu este acesta, ci o reparaţie parţială adaptată necesităţilor actuale. Evocarea lipsei de resurse materiale ale statului nu constituie un motiv satisfăcător pentru interzicerea sau împiedicarea repunerii în funcţiune a instituţiilor culturale desfiinţate ale minorităţilor.

Întîlnim, în Europa de azi, exemple pentru toate cele trei cazuri. Fireşte, decizia finală, în majoritatea cazurilor, se află în mîna statului, deoarece cel puţin una dintre cele trei activităţi mai sus amintite (învăţămînt, cultură, cercetare ştiinţifică) este legată în cele mai multe ţări europene de o aprobare administrativă prealabilă. Avînd în vedere armonizarea generalizărilor desprinse din diversele situaţii concrete este foarte importantă o astfel de distincţie între aceste drepturi.

Nu este legat de existenţa unor instituţii proprii sau de apartenenţa la asemenea instituţii sau la alte organizaţii minoritare, dreptul la informaţie în limba maternă în sensul cel mai general, îndeosebi referitor la informaţiile cu influenţă imediată asupra existenţei comunităţii în cauză. Astfel minoritatea are dreptul la publicarea şi afişarea în limba sa a reglementărilor şi măsurilor statului referitoare la existenţa ei — fireşte ne gîndim în primul rînd la măsurile ce reglementează sfera culturală. Nu este legat de condiţiile enumerate aici nici dreptul la folosirea limbii materne sau dreptul la folosirea simbolurilor tradiţionale proprii — nestatale— în cadrul manifestărilor din sfera privată şi din domeniile vieţii culturale publice necondiţionatei de un cadru instituţional, sau alte condiţii similare prealabile. Un astfel de drept mai este şi dreptul înscrierii numelui conform regulilor limbii materne în documente şi acte sau, în cazuri motivate, dreptul la continuarea studiilor în străinătate, ca şi dreptul la susţinerea adecvată a acestuia din partea statului.

Crearea de condiţii materiale pentru asigurarea exercitării drepturilor din această din urmă categorie — după cum reiese şi din enumerarea de mai sus — este volens-nolens obligaţie de stat în cazurile în care, în urma situaţiei date a minorităţii, exercitarea acestor drepturi influenţează în mod nemijlocit existenţa comunităţii sau a grupului. Bineînţeles dreptul la informaţie include şi dreptul la cunoaşterea limbii, culturii şi a celorlalte valori fundamentale ale societăţii majoritare, ca şi cunoaşterea oricăror alte condiţii, care ar putea face posibilă convieţuirea armonioasă a majorităţii şi a minorităţii. În cazul drepturilor legate de cadrul instituţional–organizatoric, dreptul la finanţarea de către stat poate fi diferenţiat pe baza acestor criterii, prin crearea posibilităţii ca minoritatea să-şi poată realiza singură baza materială în mod legal (prin crearea de fundaţii şi alte forme de finanţare), inclusiv mijloacele materiale primite din străinătate în acest scop.

În sfîrşit, mai trebuie menţionat aici un drept care corespunde în ambele cazuri criteriului descris în acest paragraf, întrucît el poate fi exercitat atît în cadru organizatoric, cît şi în lipsa acestuia, individual sau împreună cu membrii grupului respectiv. Acesta este dreptul organizaţiilor minoritare, ca şi al persoanelor aparţinînd minorităţilor ca, respectînd principiul egalităţii suverane, integrităţii teritoriale şi independenţei statelor, să-şi poată cultiva şi menţine în mod liber relaţiile culturale cu populaţia majoritară sau minoritară din alte ţări, de aceeaşi cultură sau etnie, şi cu organizaţiile legale ale acestora. Din cultivarea relaţiilor poate face parte sprijinul material reciproc, individual, sau între şi prin intermediul unor organizaţii sau grupuri, în afara unui cadru organizatoric (de exemplu în anumite cazuri individuale: colectarea de donaţii).

c) Nomenclatorul drepturilor culturale

O trecere în revistă nu poate avea drept scop prezentarea exhaustivă a activităţilor culturale. Nomenclatorul sau catalogul drepturilor culturale nu trebuie privit ca o descriere a drepturilor referitoare la domeniul tuturor activităţilor particulare posibile. Merită totuşi să se realizeze un inventar cît mai cuprinzător în scopul facilitării unei eventuale operaţii de codificare.

În cele de mai sus am operat o distincţie între drepturile fundamentale ce se cuvin comunităţilor şi grupurilor minoritare, naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice, indiferent de posibilitatea determinării exacte a componenţei lor, şi drepturi care pot fi disputate pe calc judecătorească sau administrativă, exercitarea lor putînd fi asigurată prin mijloace juridice (drepturi subsidiare). Din prima grupă fac parte:

• dreptul la identitate — atît pentru indivizi cît şi pentru comunităţi²⁴;

• dreptul la cultivarea, dezvoltarea şi transmiterea identităţii — dreptul la instituţii proprii.

Dreptul la crearea, funcţionarea şi folosirea acestora din urmă constituie majoritatea drepturilor din cea de-a doua grupă, adică a drepturilor subsidiare. În cadrul acestei categorii am făcut o distincţie între drepturile legate de cadrul insti- tuţional—organizatoric şi cele care nu sînt legate de acesta. În cazul drepturilor subsi- diare intră în discuţie următoarele domenii în care cadrul instituţional–organizatoric constituie condiţia practică primordială a exercitării acestor drepturi:

• folosirea limbii materne în viaţa publică culturală, în instituţiile vieţii ştiinţifice, artistice şi religioase;

• cultivarea limbii materne în cadru organizat;

• sistemul de învăţămînt;

• sistemul de instituţii ştiinţifice:

• cultura publică:

• instituţiile vieţii artistice;

• viaţa bisericească;

• presa scrisă şi electronică;

• instituţiile de management cultural.

Exercitarea drepturilor care nu presupun un cadru instituţional–organizatoric cuprind următoarele domenii:

• folosirea limbii materne în cadrul manifestărilor din sfera privată, cît şi cea a vieţii culturale publice care nu presupune proceduri prealabile sau un cadru organizatoric;

• folosirea publică a simbolurilor proprii, tradiţionale, celebrarea sărbătorilor şi a ritualurilor conforme standardelor internaţionale;

• posibilitatea obţinerii informaţiilor fundamentale privind statutul de minoritate, inclusiv a cunoştinţelor fundamentale despre societatea majoritară;

• înmatricularea şi înscrierea în documente oficiale a numelui, conform regulilor limbii materne;

• întreţinerea de relaţii cu persoane de aceeaşi etnie, limbă şi cultură care trăiesc în alte ţâri, şi cu instituţiile şi organizaţiile culturale înfiinţate de acestea;

• posibilitatea continuării studiilor în alte ţări, dacă aceasta este o condiţie intrinsecă a cultivării, dezvoltării şi transmiterii identităţii:

• în final: finanţarea de către stat a activităţilor din domeniile mai sus enu- merate, în cazul în care aceste activităţi sînt indispensabile pentru supravieţuirea minorităţii ca atare;

• posibilitatea folosirii altor surse materiale legale.

Pe baza celor de mai sus propunem următorul nomenclator al drepturilor culturale:

Drepturi cuvenite atît indivizilor, cît şi comunităţilor:

1. Dreptul la identitate.

2. Dreptul la existenţă comunitară şi dreptul la recunoaşterea de către stat, precum şi dreptul indivizilor de a face parte dintr-o comunitate sau de a o părăsi.

3. Dreptul la cultivarea, dezvoltarea şi transmiterea identităţii.

4. Dreptul la instituţii culturale proprii.

5. Dreptul la informaţie.

Drepturile persoanelor ce aparţin unei comunităţi minoritare:

6. Dreptul la crearea, menţinerea şi folosirea instituţiilor culturale proprii: în domeniul cultivării limbii materne, a învăţămîntului, culturii publice, a vieţii ştiinţifice şi religioase, a mediilor scrise şi electronice.

7. În lipsa unor instituţii culturale proprii, dreptul, în proporţia corespunză- toare, în cadrul instituţiilor de stat: la învăţămîntul în limba maternă şi la preda- rea limbii materne, la desfăşurarea activităţilor cu caracter cultural şi ştiinţific, indispensabile pentru cultivarea, dezvoltarea şi transmiterea identităţii.

8. Dreptul garantat de lege, la administrarea şi funcţionarea autonomă şi concertată a instituţiilor culturale proprii (ca o garanţie a dreptului inclus la punctul 4), ca şi dreptul de participare la planificarea şi coordonarea activităţilor culturale desfăşurate în cadrul instituţiilor de stat.

9.   Dreptul la folosirea limbii materne în viaţa privată şi publică.

10.Dreptul la folosirea simbolurilor proprii, dreptul la celebrarea sărbătorilor şi ritualurilor tradiţionale.

11.Dreptul folosirii numelui conform limbii materne.

12.Dreptul indivizilor precum şi al instituţiilor şi organizaţiilor create de aceştia, la întreţinerea legăturilor cu străinătatea.

13.Dreptul la studii în alte ţări.

14.Dreptul la finanţarea activităţilor culturale şi la exercitarea drepturilor enumerate la punctele (5–12). din surse bugetare şi din alte surse.

4. Problema garanţiilor

Garanţiile drepturilor culturale ale minorităţilor pot fi grupate în trei categorii. Această clasificare nu înseamnă o delimitare rigidă, diferitele garanţii funcţionînd cu atît mai eficient, cu cît ele formează un sistem complementar. Astfel pot fi deosebite:

• garanţiile interne de stat;

• acordurile între două sau mai multe state;

• sistemele de garanţii minoritare regionale:

• documente universale — elaborate şi adoptate de către, sau sub egida ONU avînd valoare de referinţă în dreptul internaţional.

În privinţa garanţiilor interne, ne gîndim în primul rînd la garanţiile juridice. Dintre acestea pe primul loc amintim prevederile constituţionale. În Europa de după 1989 se poate distinge o semnificativă deplasare în direcţia reglementării drepturilor fundamentale ale minorităţilor la nivel constituţional. Putem menţiona aici constituţia ungară, croată, română şi slovenă, care — chiar dacă în măsură şi din raţiuni diferite — conţin totuşi prevederi referitoare la minorităţi. Un al doilea nivel îl constituie, în ceea ce priveşte activitatea legislativă, aşa numitele legi ale minorităţilor, care au menirea de a reglementa în esenţă drepturile minoritare subsidiare. În perioada cercetată se constată un progres relativ redus în acest domeniu. A treia treaptă — chiar şi în cazul existenţei unei legi a minorităţilor — o constituie dispoziţiile din alte reglementări juridice cu putere normativă referitoare la minorităţi. În această categorie pot fi menţionate mai ales reglementările administrative şi penale care sancţionează discriminarea sau servesc protecţia grupului.

Acordurile bi- sau multilaterale de protecţie a minorităţilor constituie prima fază a internaţionalizării domeniului. În Europa pot fi amintite ca modele cu valoare de precedent: Acordul suedezo–finlandez referitor la insulele Åland, din 1921²⁵. Acordul italiano–anglo–americano–iugoslav referitor la zona liberă Triest, Acordul danezo–german din 1955, Tratatul de stat austriac din 1955, procesul, întins de-a lungul mai multor decenii, de negocieri şi activităţi legislative demarat prin acordul austriaco–italian din 1946 în problema populaţiei de expresie germană din Tirolul de Sud. În ceea ce priveşte Ungaria, trebuie să amintim declaraţia comună ungaro– ucraineană cu privire la drepturile minorităţilor (1991) pe baza căreia o comisie mixtă reglementează colaborarea interstatală în cadrul unor sesiuni periodice, cu participarea organizaţiilor legitime ale minorităţilor în cauză²⁶, şi acordul din 1992 încheiat între Slovenia şi Ungaria cu privire la protecţia minorităţilor²⁷. Toate aceste acorduri n-au rămas literă moartă, ci au contribuit la consolidarea relaţiilor de încredere şi bună vecinătate dintre statele participante.

Dintre standardele adoptate de organizaţiile europene regionale le amintim doar pe acelea, care conţin sub forma unor convenţii cu caracter obligatoriu dispoziţii referitoare la drepturile minorităţilor. Cea mai importantă dintre acestea este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1950), paragraful 14, care interzice discriminarea pe bază naţională. Un deosebit progres a însemnat în acest domeniu Carta Europeană a Limbilor Regionale şi Minoritare, deschisă pentru semnare în noiembrie 1992. Aplicarea Convenţiei este supravegheată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul de Miniştrii al Consi- liului Europei. Carta dispune înfiinţarea unui corp de experţi, care să avizeze pentru Comitetul de Miniştri referatele întocmite de către statele participante adresate Secretarului general al Consiliul Europei.²⁸ O evoluţie încurajatoare poate fi considerată instituţia Înaltului Comisar pentru minorităţi naţionale în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE). Capitolul VII din Documentul final de la Helsinki al CSCE 1975, pe lîngă stipularea interzicerii discriminării pe bază rasială şi lingvistică, se ocupă într-un alineat şi de drepturile persoanelor aparţinînd unei minorităţi naţionale: statele semnatare — conform documentului — sînt obligate să asigure egalitatea în faţa legii a membrilor minorităţilor, să sprijine exercitarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi să apere interesele legitime ale minorităţilor. După 1989 în Europa problema minorităţilor a dobîndit o pondere crescîndă în cadrul numeroa- selor instituţii şi organizaţii interguvernamentale şi non-guvernamentale, nu în ultimul rînd ca o problemă de securitate.

În cadrul sistemului ONU o însemnătate fundamentală o are Articolul 27 al PDICP, citat în repetate rînduri. Principiile de bază ale acestuia au fost determinante în elaborarea, în decembrie 1991, a Declaraţiei privind Drepturile Persoanelor Aparţinînd Minorităţilor Naţionale sau Etnice, Religioase şi Lingvistice, adoptată prin consens de către Adunarea Generală în decembrie 1992, după ce la 18 februarie 1992 fusese adoptată de asemeni prin consens de către Comitetul Drepturilor Omului al ONU. Însemnătatea ei constă în primul rînd în faptul că, la nivel de document oficial internaţional, elaborează o serie de principii fundamentale care pînă atunci erau cuprinse doar în lucrări ştiinţifice, bazate pe interpretarea Articolului 27 al PIDCP. Un document deschizător de drumuri referitor la situaţia minorităţilor naţionale este Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţămîntului. Un alt document deschizător de per- spective pe multiple planuri este Declaraţia Adunării Generale UNESCO din 1978 despre Rase şi Prejudiciile Rasiale, care, asemenea Convenţiei internaţionale (ONU) privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială din 1965, consideră că grupurile etnice şi naţionale pot fi de asemenea expuse discriminării — inclusiv discriminării pe tărîm cultural —, şi ca atare au nevoie în mod potenţial de ocrotire internaţională. Convenţia pentru Prevenirea şi Pedepsirea Crimei de Genocid, deschisă pentru semnare în 1948 de către Adunarea Generală a ONU şi care a declarat genocidul crimă de drept internaţional, conţine şi pe mai departe cele mai drastice sancţiuni referitoare la protecţia minorităţilor. Ca o completare a acestei Convenţii, cu ocazia adoptării Declaraţiei de la San José la întrunirea internaţională organizată de către UNESCO în Costa–Rica referitor la problema identităţii culturale a indienilor din America Latină a fost inclusă pentru prima oară într-un document internaţional noţiunea de etnocid.

În concluzie, referitor la problema garanţiilor diferitelor documente privind protecţia minorităţilor putem face următoarele constatări: acordurile internaţionale — la nivel interstatal, regional sau global — pot fi puse în aplicare doar dacă în diferitele state situaţia minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice constituie obiectul unei activităţi legislative multiple şi înalt formalizate în cadrul statelor respective. Numai în acest caz se poate conta pe (1.) aplicarea în practică a standardelor internaţionale (2.) stabilirea unor etaloane de referinţă univoce pentru diferitele aspiraţii minoritare şi (3.) faptul că sistemul intern de garanţii va putea fi pus în acord cu sistemul internaţional de monitorizare existent sau pe cale de a fi realizat. De aceea se poate formula recomandarea, pentru state, ca drepturile minoritare ce nu pot fi apărate pe căi judecătoreşti să fie specificate în cadrul Constituţiei, drepturile ce pot fi sancţionate pe cale judecătorească sau administrativă să fie încadrate într-o lege separată a minorităţilor, ca norme de drept de cel mai înalt nivel legislativ, iar normele de protecţie a minorităţilor şi de interdicţie a discriminării să fie asigurate, pe cît posibil, pe calea sancţiunilor penale. Experienţele europene demonstrează, că rezolvarea durabilă a tensiunilor şi conflictelor de natură etnică, ca şi canalizarea acestora spre căi juridice şi politice, se poate realiza numai într-un sistem juridic înalt formalizat.²⁹ □

Traducere de Éva Lendvay

NOTE

1.  În literatura mai recentă exemplar este studiul lui Ch. Kukatas: Are There Any Cultural Rights? în Political Theory, vol. 20 (febr. 1992). Sîntem de acord cu argumentele autorului, nu şi cu concluziile sale finale, adică negarea oricăror drepturi de grup.

2.  Prin cadru juridic înţelegem totalitatea regulamentelor juridice legale de o anumită noţiune.

3.  Complete and comprehensive study of the problem of discrimination against indig- enous populations. Conclusions, proposals and recommandations. E/CN.4Sub.2/1986/7. Add. 1–3. Un scurt rezumat al problematicii în Bíró Gáspár: A nemzetközi kisebbségvédelem legújabb fejleményei, în Regio, 1993/4, p.34–36. Aici dorim doar să atragem atenţia asupra faptului că terminologia s-a modificat între timp; formula oficială adoptată de organele ONU nu este „populaţii autohtone”, ci „popoare autohtone” (indigenous peoples).

4. Joó Rudolf: Nemzeti és nemzetiségi önrendelkezés, önkormányzat, egyenjogúság, Editura Kossuth, Budapesta, 1984 şi Etnikumok és regionalizmus Nyugat Európában, Editura Gondolat, Budapesta, 1988.

5.  Fr. Capotori: Study on the Rights of Persons belonging to Ethnic, Religious and Linguistic Minorities (1977). United Nations, Sales no. E.91.XIV., para. 568.

6.  De confruntat de ex. cu Nagy Olga: A törvény szorításában, Editura Gondolat. Budapesta, 1989. In special raţionamentul din p.17–18 ale primului capitol este semnificativ în această privinţă.

7.  Conform interpretării noastre, studiul lui Kende Péter, Önrendelkezés Kelet-Európában, din Regio, 1993/1, p. 3–16, conţine o concluzie asemănătoare

8.  Faptul că astăzi în Europa nu se întrezăreşte nici un fel de tendinţă în acest sens, se desprinde din rezoluţia Comisiei Ministeriale al CE din 4 noiembrie 1993, conform căreia a însărcinat un grup operativ ca să elaboreze un protocol adiţional ataşat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pînă la data de 31 decembrie 1994, „pentru garantarea drepturilor individuale în domeniul cultural, în deosebi pentru persoanele aparţinătoare minorităţilor naţionale”. (Final communique of the 93rd session of the Commitee of Ministers of the Council of Europe. Strasbourg, 4 noiembrie 1993). Despre premise, Bíró Gáspár: A nemzeti kisebbségek jogainak kodifikációs munkálatai az Európa Tanácsban 1992–1993, în Az identitásválasztás szabadsága, Editura Osiris–Századvég, Budapesta, 1995.

9. În legătură cu noţiunea de minoritate structurală, v. B. de Witte: Minorités nationales reconnaisance et protection, în Pouvoirs. Nationalismes. 1991/57., p. 113–128. În legătură cu paragraful citat, în cursul ratificării, Franţa a înaintat următoarea declaraţie: „În conformitate cu art. 2 al Constituţiei Republicii Franceze, Guvernul Francez declară că acest articol nu se poate aplica asupra Republicii (article 27 is not applicable).” În legătură cu cadrul ideologic, politic şi juridic al politicii de integrare a Franţei v. L’intégration à la française, Union Générale d’Editions, Documentation Française, 1993.

10. Despre subiecţii politicii, respectiv drepturile de bază constituţionale v. Bihari Mihály Pokol Béla: Politológia, Budapesta, 1992, p.64–65 şi 343–346.

11. Aceste articole prevăd următoarele:

Art.13.(1) În Pact statele semnatare recunosc dreptul fiecărei persoane la educaţie. Sînt de acord că educaţia trebuie îndreptată spre dezvoltarea deplină a personalităţii şi a conştiinţei demnităţii umane, ca şi a întăririi sentimentului de respect faţă de drepturile şi libertăţile umane fundamentale. Sînt de acord de asemenea că educaţia în şcoli trebuie să abiliteze orice persoană pentru a participa electiv la o societate liberă, să contribuie la înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi între toate grupurile rasiale, etnice sau religioase şi să sprijine activitatea desfăşurată de către Organizaţia Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii.

(2). În prezenta Convenţie, statele semnatare recunosc că, în scopul realizării acestui drept:

a) învăţămîntul primar trebuie să fie obligatoriu şi gratuit;

b) învăţămîntul mediu şi toate formele acestuia, inclusiv învăţămîntul mediu profesional şi tehnic trebuie să fie generalizat şi accesibil fiecăruia, prin toate mijloacele necesare şi în special prin introducerea treptată a învăţămîntului gratuit;

c) învăţămîntul superior trebuie să fie accesibil în mod egal şi funcţie de capacităţi, prin toate mijloacele necesare şi mai ales prin introducerea treptată a învăţămîntului gratuit;

d) învăţămîntul general trebuie să fie încurajat şi consolidat pe cît posibil, în cazul acelor persoane care nu au avut acces sau nu au absolvit şcoala primară;

c) se va urmări dezvoltarea activă a sistemului şcolar, la toate nivelurile, se va stabili un sistem adecvat de burse şi condiţiile materiale ale personalului didactic vor fi în permanenţă îmbunătăţite.

(3). Statele semnatare ale Pactului se obligă să respecte libertatea părinţilor, respectiv a tutorilor legali de a alege pentru copiii lor şcoli, altele decît cele publice, dar care să corespundă standardelor minime de şcolarizare aprobate şi stabilite de către stat, şi să asigure educaţia religioasă şi morală a copiilor lor. conform convingerilor proprii.

(4). Nici una din dispoziţiile acestui articol nu poate fi interpretată ea ştirbind dreptul indivizilor şi persoanelor juridice la instituirea şi conducerea instituţiilor de învăţămînt, cu condiţia ca să se respecte întotdeauna principiile descrise în alineatul 1. al articolului de faţă, şi ca învăţămîntul prestat în aceste instituţii să corespundă cerinţelor minime pretinse de către stat.

Art.14. Fiecare stat semnatar al Pactului, care în momentul cînd a devenit parte a Pactului nu a avut posibilitatea de a asigura în raza jurisdicţiilor sale sau pe teritoriul său învăţămîntul elementar obligatoriu şi gratuit, se obligă ca în decurs de doi ani să elaboreze şi să adopte un plan de măsuri amănunţit, ca într-un număr adecvat de ani să se poată realiza principiul şcolarizării generale, obligatorii şi gratuite, accesibil pentru toţi.

Art. 15. Statele semnatare ale Pactului recunosc dreptul fiecăruia a) de a participa la viaţa culturală; b) de a se bucura de avantajele izvorîte din progresele ştiinţei şi aplicarea acestora; c) de a se bucura de protecţia materială şi morală a oricăror creaţii ştiinţifice,

literare sau artistice, ai căror creatori şi autori sînt. 2. Măsurile întreprinse de către statele semnatare ale Documentului pentru asigurarea aplicării acestor drepturi trebuie să cuprindă şi măsuri menite să asigure şi drepturile de păstrare, dezvoltare şi răspîndire a culturii şi ştiinţei. 3. Statele semnatare ale Pactului se obligă la respectarea libertăţii absolut necesare pentru activitatea de cercetare ştiinţifică şi de creaţie. 4. Statele semnatare ale Pactului recunosc avantajele izvorîte din sprijinirea şi dezvoltarea relaţiilor şi colaborării internaţionale pe tărîmul ştiinţelor şi culturii.

12. Legea şi decretele privind autonomia culturală estonă au fost publicate în Társadalmi Szemle 1991/5. Despre premisele dintre cele două războaie mondiale v. Balogh Arthur: A kisebbségek nemzetközi védelme a kisebbségi szerződések és a békeszerződések alapján, Berlin, L. Voggenreiter Verlag, 1928; Csekey István: A kisebbségi kultúrautonomia Észtországban în Budapesti Szemle, vol. 108, ianuarie 1928; Búza László: A kisebbségek jogi helyzete a békeszerződések és más nemzetközi egyezmények értelmében, MTA, Budapesta.

13. V. Radó Péter: Magyar nemzetiségi önkormányzat a szlovéniai Mura-vidéken în Regio, 1993/3, p. 68–76.

14. Este semnificativ din acest punct de vedere articolul 137 al Constituţiei Republicii de la Weimar din 11 august 1919, valabil şi în prezent: „Nu există biserică de stat. Asocierea în societăţile religioase nu este supusă îngrădirii pe teritoriul Reich-ului (...). Fiecare societate religioasă îşi reglementează şi coordonează în mod independent treburile în cadrul legilor obligatorii pentru toată lumea (...). Societăţile religioase rămîn organisme de drept public dacă funcţionau ca atare şi anterior. La cerere pot fi asigurate drepturi similare şi altor societăţi religioase, dacă situaţia şi numărul membrilor lor prezintă garanţia continuităţii” (Constituţiile Europei Occidentale. Editura Közgazdasági és Jogi Könyvkiadó, Budapest, 1988, p.367). Constituţia Greciei stipulează în art.3: „În Grecia religia dominantă este religia bisericii creştine de rit oriental. Biserica este independentă şi este condusă de Sfîntul Sinod al episcopilor şi de Sfîntul Sinod Permanent constituit din acesta, componenţa sa fiind reglementată de dispoziţiile interne ale regulamentului bisericii, în conformitate cu scrierile Cărţii Patriarhale din 29 iunie 1850” (Cele mai recente constituţii din Europa Occidentală, Idem, Budapest, 1990, p.111)

15. Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice art.22: „1. Oricine are dreptul la asociere liberă, inclusiv dreptul de a constitui sindicate în apărarea intereselor sale sau de a se alătura acestora”. Theo Van Boven include în categoria drepturilor colective şi drepturilor minorităţilor, dreptul popoarelor la autodeterminare, la pace şi securitate, la un mediu sănătos. (V Theo Van Boven: The International System of Human Rights — An Overview, in Manual on Human Rights Reporting. United Nations, New York, 1991, p.5)

16. M. Waltzer: Spheres of Justice. Harper–Basic Blackwell, 1983.

17. Rolul ONU în domeniul minorităţilor pînă la intrarea în vigoare a Declaraţiei este larg prezentat de Ι.O. Bokatola: L’Organisation des Nations Unies et la protection des minorités, Bruxelles, Établissment É. Bruylant, 1992. În problema definiţiei, autorul evidenţiază la fel apropierea pragmatică (p. 19–20).

18. Legea federală despre statutul juridic al grupurilor etnice din Austria (Legea grupurilor etnice). (Bundesgezetz von 7 Juli 1975 über die Rechtstellung von Volksgruppen in Österreich — Volksgruppengeselz). A se observa diferenţa conceptuală, caracteristică dealtfel pentru teritoriul lingvistic german: subiectul juridic este „grupul etnic” şi nu „minoritatea”: „Art.2. Putem vorbi de «grupuri etnice» conform acestei legi federale în cazul grupurilor autohtone formate din cetăţeni austriaci ce trăiesc pe teritoriul statului federal, a căror limbă maternă nu este germana.” În schimb în Tratatul din 15 mai 1955, se vorbeşte de „minorităţi” slovene şi croate. În decretul guvernamental federal din 18 ianuarie 1977 referitor la consiliile grupurilor etnice se foloseşte în mod curent formula „grupurile etnice” croate, slovene, maghiare şi cehe.

19.Conform art.6 al Legii Autoguvernării Ålandeze decretată la 16 august 1991: „Pot beneficia de cetăţenie naţională ålandă 1. cei care au dreptul la cetăţenia regională ålandeză în momentul intrării în vigoare a acestei legi în conformitate cu legea autoguvernării ålandeze (650/51 ), de asemenea 2. Acel copil sub 18 ani, care este cetăţean finlandez şi domiciliază în regiune, în cazul cînd tatăl sau mama sa are cetăţenie ålandeză” (Traducere din limba maghiară N.n.). V. încă: Kovács Péter: Autonomia Insulelor Åland, Ms, 1994.

20. L. Fr. Capotorti: Study on the rights..., totodată v. cea mai complexă tratare a problemei la P. Thornberry: International Law and the Right of Minorities, Clarendon Press, Oxford, 1991.

21. Un autor francez, comparînd practica de „affirmative action” a SUA cu experienţa europeană, relevă fenomenul demn de atenţie că, în timp ce în Statele Unite în ultimul timp s-a înrădăcinat mai ales în rîndul intelectualităţii de culoare convingerea că în problemele consider- ate pînă atunci exclusiv rasiale este tot mai necesar să se mute accentul de pe factorul rasial spre cel economic şi social, — în Europa, începînd cu anii ’80 se poate constata contrariul. „Din punct de vedere strategic (în SUA) — scrie autorul — revendicările sînt concepute în sensul luptei împotriva excluderii (exclusion), indiferent de apartenenţa rasială sau etnică.(...) Din contră, în Europa, ca de exemplu în Marea Britanie s-a impus în actualitate politica anti-discriminativă de tip american. Vom vedea dacă, în ţări ca Franţa, unde lupta împotriva rasismului se manifestase pînă acum mai mult pe tărîmul abstracţiilor şi al ideologiei, atenţia va fi concentrată asupra unor probleme concrete, cum ar fi crearea locurilor de muncă sau asigurarea de locuinţe.” (P. Noblet: L’Amérique des minorités. Des politiques d’intégration. Ed. Harmattan, Paris, 1993, p.31).

22. Cf. Ch. Milion–Delsol: Le principle de subsidiarité, PUF, Paris, 1993.

23. Vezi nota 11.

24. Dreptul la identitate colectivă este cuprins in citata Declaraţie ONU asupra drepturilor persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale sau etnice, religioase şi lingvistice Art. 1. paragraful întîi: „Statele protejează dreptul la existenţă, precum şi la o identitate naţională sau etnică, culturală şi lingvistică a minorităţilor ce trăiesc pe teritoriul lor, şi stimulează condiţiile sprijinirii acestei identităţi.” A/47/678/Add.2/18 decembrie 1992

25. Interpretarea juridică internaţională a acestui text v. în studiul menţionai al lui Kovács Péter

26. Nyilatkozat a Magyar Köztársaság és az Ukrán Szovjet Szocialista Köztársaság együttműködésének elveiről a nemzeti kisebbségek jogainak biztosítása területén, Budapesta, 31 mai 1991.

27. Egyezmény a Magyar Köztársaságban élő szlovén nemzeti kisebbség és a Szlovén Köztársaságban élő magyar nemzeti közösség külön jogainak biztosításáról, Ljubljana, 6 noiembrie 1992.

28. În legătură cu rolul Consiliului Europei în domeniul protecţiei minorităţilor, şi în cadrul lui despre Carta limbilor conţine o analiză amplă Kovács Péter: Az Európa Tanács és a kisebbségvédelem perspektívái, manuscris, 1992.

29. Despre premisele înţelegerii politice interne — a minorităţilor şi statelor în cauză

şi rolul instituţiilor internaţionale v. Biró Gáspár: Minority Rights in Eastern and Central Europe and the Role of International Institutions, în Searching for Moorings. East Central Europe in the International System. Fid. by J. Laurenti UN Association of the USA, New York, 1994, p. 97–127. 

*

Gáspár BÍRÓ (n. 1958) Jurist; cercetător la Fundaţia Teleki László din Budapesta şi cadru universitar la catedra de politologic a Universităţii „Eötvös Lóránd” din Budapesta; membru al Societăţii Ungare de Politică Externă şi al Societăţii de Ştiinţe Politice: Raportor special al Comisiei pentru Drepturile Omului a ONU; Expert al Consiliului Europei în domeniul Protecţiei Minorităţilor Naţionale.

^*Bíró Gáspár, Az identitásválasztás szabadsága, Editura Osiris–Századvég — Budapest 1995, p.213–235.